Să întârzii în aroma acestei zile de munte,
Cu soarele care e în bobul de rouă ca-n strugure glucoza,
Cu aerul ca o rochie albastră în vitrina poienei;
La veverițele ca niște ulcioare pline de vinul roșcat al frunzei.

Și cerul capătă tonuri mai adânci prin boarea udă,
În pârâu e-un cântec potolit cum îl auzi în scoică.
Prin gene deapănă teii un borangic subțire,
Și malul îmi sfâșie carnea, sărută clopotul apei,
Cu pasul ca un arcuș pe struna potecii înfiorate
Cu un nume copiat pe inimă prin indigoul dimineții.

De-aici apleacă-ți bustul peste fântâna orei
Și vezi cum prin pupilă ca printr-o sală de arme trece visul
Cu mâini nocturne atinge un suvenir, în armură,
Ca o floare timpurie respirația se închină în alveolă.

Și e o gară în ceață cu un chiot, cu o plecare,
E un cătun ca un obraz după o perdea de plante.
Și sângele răsunător al macilor țâșnește în viteză
Prin cearcănele de cărbune de sub pleoapa tunelului,
Lăsând în urmă cimitirul ca o carte uitată-n câmp
Cu fețele palide ale vocilor sub coiful coborât al furtunii.

Dar la subțioara pământului găsește aripa izvorului
Și un metal răspunde sub deget ca o cocardă.
O amforă cu aur din adânc aduce fruntea grâului
Un diamant răzbate prin noaptea din criptogame
Sub lespezi găsești cupa dorită pur de spirit
În penele de păun ale fluviilor se bucură privirea
Se desface cu turmele gălbui ale undelor în oceane
Topește în flacăra somnului giuvaerii de stele
Și-n os trezește viața ca-n scorbură un paing.

Treci mai departe-n jertfa copacilor pe colină,
Primește ca o ofrandă crepusculul în cenușă,
În vreme ce actorii se îmbracă în costume uitate
Cu gesturile în umbră pe-o scenă a amintirii,
Cu-nmlădieri prin ceață cu-o suferință-ncercată,
Dispar treptat cu balul culorilor în întunecare.

Numai singurătatea ca o mireasmă se desface din ferigă.
Umple odăile văzduhului cu-o tremurare de făclie,
Și drumul prin buruieni duce înspre odihnă
Ce ziua ucisă ca o pasăre în tolba de vânătoare,
Și-n cântec cu corabia pădurii în naufragiu.