"Fiat!"
Și tăcerea începutului
a vestit
coacerea unității noastre.


Cuminte m-am desprins
din coastă-ți
încercând cu nările
tăria aerului nou.

Am stat privindu-te;
subt inimă, pieptul tău păstra
o lungă urmă vineție.
Atunci am spus:
„Iată pântecele în care s-a plămădit femeia.”

M-am așezat alături
veghindu-ți somnul, certând vânturi
când suflau năvalnic.
Era o legănare
în somnul cel dintâi al tău, Adame.
Era sămânța ce-ncepuse să rodească
a veșniciei.
Þi-am încununat fruntea
cu flori proaspăt răsărite
din cuvântul Domnului și
am lipi urechea palmei de pântecle pieptului.
Sângele a zvâcnit în vine
și-apoi,
ostenită de măreția lucrurilor proaspăt plămădite,
am adormit.


Pe când Creatorul
încă își spăla mâinile,
mi-au înflorit în trup dureri.