creierul meu obosit a ales bancuța vopsită-n albastru
din parcul eminescu
sunt în chișinău și trupul meu obosit fură câteva ore de somn
apoi fură câte puțin din visele trecătorilor
fură puțin și din rețetele gospodinelor
fură puțin din tencuiala orașului ca suvenir
trec mașini în viteză prin lumina seacă a neonului
spart în mii de bucăti fragmente de real
de imaginar
undeva în cartierul chițcani oasele se macină
vertebrele se macină și ele sângele se macină
cine spune ca nașterea e miracolul vieții nu știe ce spune
cine îndrăznește să vorbescă cu satârul
înfipt în spatele unei după amieze nu știe ce spune
o potcoavă un sunet strident alunecând
în circumvolutiunile creierului domol
o alunecare bizară spre niciunde
matrioșca șampanie rusească și caviar
alunițe ca niște semne particulare pline de melancolie
pe obrajii imbujorați ai doamnelor de vârsta a doua
patetic închise între două fire mici de iarbă
între două gladiole sângerii

rictusul tatuat pe buzele oxanei
rânjetul neolitic din spasmele trecătorilor
între omoplații ei de ceară
îmi introduc creierul seva impuritățile ambiguitățile și angoasele
tot ea este cea care-mi vămuiește dorințele zdrelite necuprinse în manualele de filosofie
rotula de sânge sicriul delirant fântana de sub ochiul ei stâng
orașul se cuibărește în noi mic de tot până devine un punct
cu cimitire crescând ca păpădiile de-a curmezișul drumului
hortensii înaripate cu gust de vanilie
citeam “papagalul lui flaubert” în trenul personal
care mă ducea de la glodeni la bălți
oxana îmi oferea prune uscate umplute cu miez de nucă
mă ținea pe post de antenă parabolică
lebedele și cormoranii cu aripile lor ca niște vâsle de ceară
îmi veghează somnul îmi alungă insomniile
mă plimb prin oraș de nebun cu mușuroaie de furnici in creier
ascultând la căști leonard cohen dance me to the end of love
despre moartea mea cu siguranță v-am mai vorbit într-o
viață anterioară