Peste buzele de tăvălug ale vântului,
tăioase ca lamele de cuțit
urcă din arături aprige șoapte
și-un deget arătând miazănoapte
spre-a răzbuna un strămoș umilit.

Printre spadele rupte, rămase în colb,
sub căușul copitelor, însângerată, în iarbă,
tigva domnitorului tot mai visează
că-și îndeamnă-ntr-acolo oștirea vitează
cu sudalmele șiroindu-i în barbă.

Veacurile s-au topit demult pe tăpșane
peste poveștile rămase nescrise.
Noroc că le-ascultă primăvara mioarele
deși ele nu le-nțeleg, neștiutoarele,
iar nouă, prin blestem, ne rămân interzise.