Păpădiile mă privesc în ochi și văd albastru;
nu le place gustul sărat al privirii mele.
Ce, e vina mea că am pe buze același gust amar
al picăturilor moi și calde?
Că iubirea nu e de ajuns să aducă fericirea
și totuși ea ține două suflete legate?
Și-acum mă uit și eu la mine : de ce plângi?mă întrebă ochii.
Nu știu.Vreau să plâng.
Pentru că nu mai pot să râd , nu mai știu să fac altceva
decât să te privesc și să plâng.
Am ajuns să tremur toată.Nu e frig,
mi-e rece sufletul...
Te-am pierdut demult, și asta din vina mea; ce să mai salvezi acum?
Închizi viața într-un ochi, respiri adânc,
și-ncepi:
Aici am murit – când ai turnat negru peste povestea noastră
și-n colțul acela verde, unde zâmbește un crin de sânge
m-am renăscut, cu buze moi.
Aici am învățat că să pierzi înseamnă viață
și că o rază albă e făcută din culori.
Pe scări urcam cu inimi strânse și zâmbete de cer
spre noua treapta a iubirii.
Am înțeles că aici se află nu doar marea
ci și sufletul din ea.
Si-am plâns de dor și de iubire, caci fericirea nu era în cer
când am găsit-o într-o mână caldă, un cântec dulce și o rază de lunina
întinse pe pământ;

E lună. Si ce să fac eu cu o lună tăiată în două?
Ca și toate lucrurile pe care le am: pe jumătate.
Două suflete care iubesc același albastru
... și tu-mi spui: oare albastrul le iubește pe ele?
Iar asta doare.Pentru că știu că nu.
Pentru că pe drumul spre moleculele albastre nu există destulă iubire,
destule zâmbete și ochi albaștrii...
Și asta doare.
Ceva lipsește și nu știu ce;
pentru că încă nu știu ce înseamnă că eu te iubesc.
Si că și tu mă iubești.
Totuși, eu ce fac acum?!