când deschizi privirea să-ncapă cât mai multe suflete bolnave
atâta forfotă și gemete transpirația lor miroase a iarbă uscată
slăbite unele pe altele se au sprijin mințile oamenilor le-au supt vlaga
lacome dorind puterile din seve înșelându-le nimic bun
gândurile tale înfășoară pe fiecare în parte într-un cocon de lumină
liniștea dintâi strecurând înăuntru mângâierea purității

pe fruntea-ți plină de stele o încruntare nevăzută de alții mamă
uite amintiri de când plângeai pentru mine frământând tot universul
aș vrea să știu ce înseamnă o dâră de foc duce spre o stâncă neagră
devine transparentă în ea închis un diamant scânteie
un pergament se desface de la sine acolo scrie numele meu dat de tine
nu înțeleg de ce tresari când te întreb de unde acest dor crescut în piept
ca o altă viață din care a rămas doar frumusețea divină
de ce uitarea așternută în fața trecutului e un râu de neînvins
e a ta sau e a mea ce-mi ascunzi ducându-mi în palme sensibilitatea
pe deasupra lumilor mereu mai aproape din iubire să respir
simt temeri nu mi-te dezvălui în adevărul tău întreg iar taci

când închizi privirea știu te-ai supărat pe tot ce mă lovește
căci eu sunt tu în altă formă visând împreună suferind peste măsură
una de neatins cealaltă prelungire ascunsă în humă
sufletele mai găsesc doar liniștea închisă în ea însăși nici o mișcare
le apare îndoiala exiști sau nu exiști acum eu tac râzând ca o nebună