"ești bine?"
eu te priveam întruna
prin golul de aer dintre noi
și nu răspundeam nimic la început,
doar îți sorbeam
zâmbind cuta de pe frunte
până când
alunecarea gândului îmi părea nespus de firească.
apoi totul
devenea simplu,
ușor de rostuit,
pleoapele răscolind seninul
răspunzându-ți întotdeauna
înaintea mea:
"da, mi-e bine..."