Când lucrurile pe care le știi încep să te doară,
atunci ai nevoie de altcineva,
de la care să afli, privindu-i doar ochii, lucrurile noi,
în care ai putea să îți întinzi odihna, așteptarea.


mâinile mele s-au împreunat, odată, cu mâinile mării
și atunci am văzut că mâinile mării există chiar și unde ale mele încep să se termine. invers, niciodată...


frumusețea mării o mai are, uneori, prostia.
poate și de asta am dorit să fiu un atât de bun înotător,
așa încât în această problemă numai Dumnezeu mă poate întrece.


multe dintre lucrurile voastre au devenit ale mele
și am rămas fără odihnă, într-un colț al camerei noastre.
sunt mulțumit numai să vă privesc dormind.
chipurile voastre și tresăritul mă fac să vă știu exact toate visele.


viața, cea pe care o doriți, este între voi și trezia mea.


nu vă treziți, rămâneți așa, nu are nici un rost să vă forțați destinul!
nici lumea nu v-o cere, iar eu sunt atât de aproape,
de nedesprins de zvâcnetul vostru...


a rămas să consum dragostea dintre mine și voi,
probabil a fost vreo pornire cu conținut inițiatic.


când am terminat însă, voi nu mai erați.
nu m-ați așteptat niciodată, nefiind conștienți
de existența voastră.


atât vă pot spune din instituția condusă de mediatice larve.
ele își doresc să pară verticale și tremură împrejurul meu.
înaintea prăbușirii, articulația suculentă, gelatinoasă,
politică, de fapt,
le taie din avântul înălțării.


oamenilor, peste ochii voștri cerul își deschide lumina
pentru a vedea să mergeți în afara trupurilor voastre.