Sfeșnice de argint învinețesc pereții de piatră,
Chipul fecioarei ce plânge cu chipul de moartă,
Timp cât el o-așteapta lângă vechiul turn-
Enigmatic, fiul Lunii și al lui Saturn.

Spre ferestrele deschise ea-și îndreaptă pașii lin
Printre albe colonade de gheață.
Cu degete pale îndepărtează draperia neagră de satin,
Chipul culcându-l pe geam, letargic, fără viață.

Și din turn departe își întoarce ochii spre a lunii rază
Ce pe-al ei chip lasă sa-i cadă
Pe fiul Lunii și al lui Saturn să-l vadă,
Prinț ce-n manta-i neagră, pe un negru cal
O privește visător și pal.

Cu un foșnet de mătase, albe falduri lunecându-i,
Peste trandafiri sălbatici ea se-apleacă surâzăndu-i,
Stând în turnul singuratic al castelului medieval,
Deodată ea apare spre iubitul castelan.