Pământul nu obosește niciodată, doar
cade mai greu în picioarele noastre
acum nu mă simt nici aproape nici
departe.
Pe turla de la intrarea în cimitir,
păsările au rupt din privirea mea cu poftă
neoprită, neînghițită brusc.


Când te întâlnești cu oameni tăcuți
prin cimitir parcă ușor ridicați dintre
cruci,
niciodată nu știi dacă sunt vii sau doar
oase cusute ale vreunui rând de carne
mort.


E o lumină înecăcioasă la fel ca florile
pe care le strâng de umeri și de șolduri
cu buzele înfipte în frunze și pământ.


Cineva îmi strigă inima pe nume până când
lacrimile cresc, peste obraji, peste vântul
rece priponit în gât.


Apoi și eu mai stau nemișcat în fața unei
cruci, nu pot să mai percep nici viața.
Zăresc doar după alte cruci alte înfățișări
la fel de nemișcate.


Astăzi seara s-a lăsat brusc, când zărești
oameni spre seară care nu găsesc o cruce
în fața căreia să se oprească niciodată nu
știi dacă sunt vii sau îngână fraged umbra unui
pământ.


Apoi am ieșit, deasupra porții era pustiu, păsările
plecaseră.
Aripile lor se luau la întrecere cu roțile mașinilor
care tăiau cu o viteză dureroasă viața exactă sau
inexactă.


Doar atunci când apa lovită de vânt face valuri ele se
ridică până în respirările aripilor și lovesc pur
clipele în mișcare ale mașinilor brusc sângerând.