Nicolae TOMA

Garnizoanele somnului
Forme de mărturisire
- 2006 –


Motto:
„Slăbiciunea mea mi-e dragă.Þin la imperfecþiunea mea ca la rațiunea mea de a fi.”
Anatole France

Mărtusirile gânditorului interzis


Prima zi

nu stârni cuvântul
într-o bună zi se va întoarce cu oști multe
și fără de speranþă îți va fi sfârșitul


A doua zi

credințele păgâne ale lumii
te-ndeamnă să rabzi de foame și sete
și toate se hrănesc cu mărire
cu nerăbdare și cu mult sânge

nu te mai ascunde în inima ta
ca-ntr-o mare de nerecunoștință
în univers e o singură cale
pentru cei puri și veșnic plânși
nu-nceta să privești frumusețea
ca pe-o speranță de bine
numai gândul cel bun nu va fi niciodată învins

A treia zi

viață nu ai dat și nici nu-ți stă-n putere
să o spulberi în vânt

cea mai cumplită judecată a ta
ești tu însuți
și oriunde te vei ascunde
nu poți scăpa de umbra ta
cea mereu trează și mereu neagră
de nepăsare ca și legea născută din mintea ta

și nu vei păși în lumea de dincolo de înțelegerea ta
până nu vei plăti până la ultimul bănuț


A patra zi

te uiți la o femeie frumoasă
ca la o floare și toate credințele acestei lumi
în necunoștință de viață
te pedepsesc pentru pofta de trup
îndemnând să distrugi rădăcina ei

vinovat pentru stârnirea instinctelor primare
ți se va scoate ochiul tău drept
iar mâna care a îndrăznit să mângâie trup fraged
de femeie înflorită-n mai
spre folosul tău va fi tăiată fără milă

nu uita singura cale
iubește ce ți se oferă
trăiește în așa fel ca nici o zi să nu fie la fel
de parcă s-ar sfârși pământul


A cincea zi

să nu pui jurăminte pe cer pe soare pe lună
să nu juri pe ce nu-i al tău
e ca și cum ai arunca praf în vânt
sau ai scuipa în marea clocotind

în zadar pui chezășie pentru o vorbă
inima ta caldă de prea multă iubire nerostită
în zadar îți poleiești gura cu aur
tot va duhni a putregai
de neagră ce va fi

A șasea zi

iubește-ți vrăjmașul ce-n față te-nfruntă
e demn să-i fie prețuită îndărătnicia
iar tu scormonește în ură și învață
să strabaþi calea prin deșert și cactuși

nu mai privi la alþii cu invidie
fiecare clipă grea un obstacol
în calea unui unic drum


A șaptea zi

crede în umbra ta neprihănită
hrănește-o în fiecare zi cu lumină
clădește munți de speranță
și nu irosi zâmbete pentru nimicuri

nu aduna bogății
cine știe dacă într-o bună zi
până și cei dragi te vor prădui


Ziua a opta

Cei săraci cu duhul se bucură mult prea des
De-un cotluc de pâine aruncat cu milă pe jos

Cei care mereu plâng stârnesc oare și invidie
Printre cei care au lacrimile seci

Cei blânzi vor primi mereu palme
și nu le vor mai da niciodată înapoi

Iar voi flămânzi și însetați după neprihănire
Nu vă veți mai sătura niciodată

Cei milostivi vor fi iubiți etern
De cei cu inima nu prea curată


Ziua a noua

Uneori lumina din tine e o mare de întuneric
Cât de mare este întunericul acesta
și cât de adâncă este durerea ce-i mistuie

Inima ta o nepreþuită comoară
De nimeni știută și de nimeni plânsă
Nu sluji la doi stăpâni deodată
și nu trăi o alegere grăbită


Ziua a zecea

Păsările cerului nu seamănă grăunțe
și nici nu seceră recolta
Străbat văzduhul până sus în nori
Se înmulþesc și mor la fel ca orișice trecere

Crinii cresc neopriþi pe câmpie
În Slava de frumos a ochilor noștri

Nu te îngrijora pentru ziua de mâine
Cu toată speranța ei va la fel
Somn și viață și multă foame
Dar mai ales de iubire și de adevăr


Ziua a unsprezecea

Când apar zorile cere și ți se va da
Lumina și necazurile ei

În viață și cei care nu cer
Se cutremură de boli
și-n lacrimi se-neacă de obidă

Deși le pare strâmtă poarta
În realitate e largă poarta
Când păsești fără să-ți pese
De apăsare și destin


Ziua a doisprezecea

Voi îmbrăcaþi haine din lână de oi
și-ascundeți pe dinlăuntrul vostru
Lupii ce stau mereu la pândă de pradă

Niciodată nu vor cutreiera liberi pe văi
Cei răi la suflet și fără de iubire

Despărțiți lumina de cuvânt
Voi toți care nu aveþi iubire

Prea multe ploi și prea multe vânturi
mi-au zidit simțiri de neclintit


Ziua a treisprezecea

Au căzut nenorociri și peste mine
M-a lovit deseori răceala nopții negre
Am plâns neputința și nu m-am încrezut în inima mea

Nimeni nu trece prin această lume
Fără să fi plătit obolul necunoașterii de sine


Ziua a paisprezecea

Gândul și visul înțelepciune și putere
Iată semnul divin

De cum te naști ai pretenții de la viață
Trăiești fără voia ta și apeși pământul
Cu o talpă-n plus


Ziua a cincisprezecea

În miezul zilei lângă salcia plângătoare
Din nerecunoștință și resemnare
Am călcat peste iubirea ta naivă și necugetată
De parcă iubirea are lege
Sau limite-n profunzimea gândului


Ziua a șaisprezecea

Nicicând nu doare o cruce răscruce
Prin nămeți iubirea nehotărâtă stă ca un semn

Nu ezita iată calea femeii
E calea ta să treci mai departe
Cel mai puternic în viață este îndemnul
Pornit din cromozomi


Ziua a șaptesprezecea

Căile noastre și ale voastre să încolăcesc într-un ghem
Împreună trecem pe lângă pajiști frumoase
Pe lângă alte tărâmuri
Pășim în realitate dar și prin visul ce se naște din tine

Chiar și volbura apelor aduce iubire
Precum somnul cel netulburat
Ascunde zbaterea ce lasă luminii un semn
Nu mai jeli în inima crucii
și nu mai urca niciodată un zid
Pe care nu vei fi în stare a-l construi


Ziua a optsprezecea

Când soarele pleacă-n celesta odihnă
Să-ți faci cruce cu limba-n cerul gurii
E timpul de odihnă și romantice hălăduiri

Stai nu mai rupe vraja când încă mai pot număra
Picături și molecule din iubirea cel mai mare drog
Fără de care nici o ființă nu poate trăi


Ziua a nouăsprezecea

Cu dreapta pun credință până și-n vânt
Iar cu stânga dau aripi și putere unui gând

Cu fiecare vorbesc aceleași cuvinte și le fac aceleași semne
Iar pentru fiecare altceva înseamnă

Cu ochii sprea dreapta dau îndemn
Iar spre stânga spaimă revărs

Sunt un gânditor fără limite
Ca un prunc fără mamă caut într-un univers bântuit de
căutare


Ziua a douăzecea

În mijlocul zilei iarăși mi-e foame
Cu toate că inima e doldora de sânge
Deși în jur curg izvoare nu setea sau foamea mă îndoaie


Ziua a douăzecișiuna

În lumea asta plină de romantice elegii
Cuvântului i se închină

Fiul omului a venit de lumină trimis
Lumină din lumină ca un cuvânt din cuvânt spus


Ziua 22

La un semn cuvântul a făcut copii
Nu din sânge și nici din somn
Cel care va veni după mine era de înaintea mea
Iar voi ca și o firavă prelingere
Lacrimi pe trupul meu
Nu mai cugetați atingându-mă


Ziua 23

Cuvântul cel bun locuiește-n noi și uneori îți ascultă ruga

Zbaterea în înțelepciune asemeni unei osânde
De parcă totul e să fii ce nu ai vrea să fii

Dacă vei asculta cuvântul
Când vei ieși în ploaie nu te vei mai uda în zori


Ziua 24

Cei care mă cunosc cred în numele meu ca-ntr-o îndurare

Unii chiar se-așteaptă să-i cobor pe cei puternici
Din scaunele lor vremelnice iar pe cei flămânzi
Să-i satur cu harul meu

După ce mă voi izbăvi din mâna vrăjmașilor voi fi iar fără
de frică
și iarăși alb în fața ochilor voștri


Ziua 25

Mereu aproape de soare de sânge
Orizontul mereu mă atrage cu disperare
Mă-nșeală cu plăcerea lucrului neștiut
Această nălucă poartă mai departe
Dependența de un firav vis

Niciodată îndeajuns de plâns timpul se prăvale
Spre un alt paradis


Ziua 26

Se spune că doar cel tăcut îndură nedreptatea pe pământ
Până și-n vis este trădat de propria umbră
și așteptarea îl trădează veșnic așteptând

Cine a câștigat și cine a fost învins
După nouă sute de zile de umblat cu cenușă pe cap
Îngroapă în neșansă amintirea


Ziua 27

De multe ori am dus cu nenorocul lupte în zadar
De cum deschid ochii cu destinul vreau să mă bat
E oare aceasta lumea în care nu trăiesc ci strig
Sunt eu damnatul trecător prin real și prin vis


Ziua 28

E vremea să nu mai spun nimic
Cum mă cunoaște-ți spun mai multe tăcând
Cel mai mare dușman al nostru este gândul întovărășit
Cu alte miliarde de rele gânduri
Înlănțuit cu destinul nostru născuți din alte sfere
Spre alte sfere în derivă plutin