În rochia albă
se împletea
mândria ta,
ca o dantelă,
în jurul gâtului
colierul bunicii,
aristocrat și desuet.
Scăpătat-scăpărând,
sângele duhnea albastru,
mezalianță, în cont
plutea grăsimea parvenită
a noilor măcelari.
Eu, ultimul Conte
scăpătat-scăpărând
tristețea, degenerând generații
alăptate la Sorbona
și dresate la Baden-Baden,
eu, singurul rămas
să tocesc mânerul bastonului
topit din treizeci de arginți,
îmi biciuiam sinapsele
răcnind cu putere "Nu",
atunci când am mormăit "Da",
în fața noului altar...