Și câtor coaste m-ai răpit cândva!
Ființâdu-mi existența
Se-nchină, dar, etern
Sub sfincter diafan:
ÃŽntoarce-te, Adam!
Și câtor mitre să te-nchid aș vrea,
Schimba-voi cerul pe-un safir
Să fii;
Te voi pierdut adâncului, adâncul ar putea
ÃŽntoarce-n mine zbor,
Ecouri sieși sângerând -
Amintește-ți, Doamne, câte-am dăruit!
Nimic, de fapt, nimic nu-i scris
De n-ar fi fost în el
Cuvântul impermis.
De l-am crezut înțepenit,
Întinse mâna spre cuvânt,
Și l-am simțit un ceas curgând:
Adam, întoarce-te!