De ultimii pași e toamnă.

Învăț, rană cu rană,
Această frunză static absentă
La cer,
Și tremur: ninsori ispășindu-și devreme larvele
Mă vor frânge
Toată…


Nici rădăcini până la aripi nu-mi mai cresc,
Nici drept la clipă
Nu mai am…

Sunt oarecum incompatibilă stării de-albastru.
Am să-mi torn câteva pahare
De suflet,
Și-am să închin feciorelnic împietrirea
Cu ochii deschiși.

Azi mai mint liniștea cu trei vise
La stânga,
Azi, și toamna preaultim pășită…

29 septembrie 2003.