Primăvara mă-nvăluie proustian
Cu miresme suave din copilăria iubirii
Îți amintești cum suspendam timpul de lustră
Și ne pierdeam pe străduțe vechi
Cu arhitecturi vibrânde?
Privește Balconul tăcut al Julietei și Casa cu Nimfe

Mirosea a răcoare
A zvon de cartier cu lătrat de câine
(Simți ecoul prafului în limpezimea nopții?)
A freamăt neliniștit cu palpitații de înger
A râuri și crengi
Străbătând interioare azurii de ființe

Fiecare casă respira nebănuite istorii de familie
Fiecare casă își poartă demn misterul
În ciuda tencuielii căzute.
Gânduri și fluturi zboară din șifoniere
Voalul de nuntă tocat de molii zace
peste ruina iubirii
Lacrimi, despărțiri, peroane,
Speranțe, decăderi, iluzii.
Ce-mprăștiere e omul, ce bazar de dorințe!
Cum să găsesc un sens în risipa nebună a vieții?

Curge iubirea pe sub ogive de ramuri
Fără a se-ntreba dacă altul e drumul.
O rază de lumină clipocește frunzișul,
Ocean tulburător, ce mă cheamă
Să mă arunc în foșnet de valuri
(Să fi murit cineva din prea mult verde?)

O undă de soare se joacă printre vise și arbori:
Marele Arhitect zâmbește șăgalnic.