NEMURIRE





Nori albi fară de povară
În încrețite plete de bătrân viteaz
ce-o luptă duce încă
din vechi și moarte timpuri de demult .
Călăuzind în adâncite drumuri călcate și de zmei,
afundă apăsat bocancul sigur
spre ținta-ndepărtata prin lanul de secară,
prin munții de metal cu crestele-afundate în cerul infinit,
prin văi cu meri plecați de rodul care place…
Fară să guste fiincă foamea-i alta.

Trece prin apa-nvolburată cu spuma ca de lapte
Ce-l gâdila la gleznă și–i limezește chipul –
Fară să bea caci setea-i alta.

Cu fibrele-i bătrâne, dar vii și viguroase,
El trece prin desișuri zgârindu-și aspra-i piele,
Cu fulgere din ochii care văd atâtea, aruncă în lighioane ,
Dar nu rănește – ura e alta.

Și-n treacăt mângâie ce-i place: copile ce se scaldă-n valuri
și pescărusii și cai cu aripi,
Dar nu iubește căci iubirea-i alta.

Cu gust de plumb în gură și mantia-i sfâsiată
prin care vântul joacă un dans diavolesc,
se-nfige și mai tare spre ținta lui - departe.
…
După mii de suliți, de-un verde veșnic viu
El vede o poiană, un curcubeu de flori și un mătasos covor.
Nu îl calacă fiindu-i milă
Și atunci bătrânul zboară – ah ce amintire !
Cum El zbura odată și peste cimitere
Gri! și peste cruci –
dar și peste berze ce țineau în cioc
Trupuri mici plăpânde, pline de noroc
și de chef de viață și de chef de vis
IAD și PARADIS !
Dragoste și ură, foame frig și sete,
Bucurie și tristețe,
Cântec, versuri – sentimente… Acesta e pământul pe care îl păzește.