Și mă rostogoleam atunci
ca o piatră
cu pași de om muritor
iar pietrele pășeau atunci
ca om
cu rostogoliri de pietre nemuritoare,
și hiene zburau în patru labe
ca acvile pierdute
într-un ceas de timp înghețat,
șoareci de câmp
își așteptau prada de vultur
cu două perechi de picioare,
întunericul se furișa misterios
în miimea de raze
sclipitoare de zi,
deșertul părea mai
umed ca niciodată
iar tu păreai mai
în sufletul meu vibrând
de atâta dor de om...