Sînt singur pe altarul conștiinței,
Și mă scufund pe zi ce trece,
Sînt singur în colțul meu tăcut și rece
Am fost înfrînt de chiar... puterea dorinței.

O lume incomodă mă-nconjoară
Și simt cum mă trimite în neant,
Dorințele ucise mă omoară,
Mă simt pierdut, mă simt furat.

În clipele de singurătate
Rămîn cu visele-efemere.
De egoism sînt dezbrăcate,
Și sînt plăcere ... și sînt durere.

O lacrimă în suflet se prelinge
De o firească neputință,
Căci prins în lanțuri ca niște chinge
Mi-e sufletul trimis în neființă.

Sînt clipe cînd mă simt din nou dorit
De cei ce mă-nconjoară în neștire.
Sînt clipe cînd mă simt din nou văzut,
I-ating, și îi privesc chiar cu uimire.
Și mă încred în ale lor cuvinte,
Deschis la suflet eu mă las cuprins.
Mă mint, zîmbesc... și stau cuminte,
În jocul lor mă simt învins.

Dar, vai, amarnică-amăgire
Atît de tare sînt lovit,
Căci și durerea a murit dintr-o privire.
Mă simt pierdut... eu nu mai simt nimic.

Renunț, revin și uite-așa
Mă chinuiesc întruna,
De-ar fi să mor sau să trăiesc
Simt că îmi e tot una.

Și mă scufund pe zi ce trece,
Sînt singur în colțul meu tăcut și rece.
.........................................................
Pășesc ușor... în jos privesc... mă mir,
Căci sînt... petale mov de trandafir.