Plopii-si plang frunza pierduta
cu lacrimi ce cad pe pamant,
peste amintirea verii,
peste tot ce este sfant!

e toamna tarzie si ploua marunt,
peste oameni goliti de simtiri;
se lasa-nserarea si fum se ridica,
din cosuri inalte, subtiri.

pe lac o lebada sihastra
ce a ramas sa-nfrunte gerul,
cu ochii-nchisi, plutind pe ape,
tine ca Atlas, parca, cerul.

se lasa-ncet noaptea cea rece,
pe codrii goi de haina lor;
se lasa parca inserarea,
si-n suflete ce dor!

iar noaptea neagra-a nefiintei
va trece patura uitarii,
peste-amintiri ce-au fost frumoase,
si-acum se pierd ca spuma marii.