Lacul e așa cum îl știai;
doar noi nu mai suntem...
Atât de mulți oameni, și atât de pustiu
ca după sfârșitul lumii, sau o nouă
debarcare în Normandia.
Copacii pe țărm
veghează
ca o armată de cruci într-o lume virtuală.

Doamne, cât de mulți eram noi doi!
Curând nu voi mai fi
nici eu
aici. Încă mai rătacesc
fantomă a unui batrân
rege Lear.

Am să plec. Umbrele clipelor se adună,
îmi strâng sufletul în cleștele lor
ca pe o măsea
stricată. S-ar zice
că ar vrea să-l extirpe,
deschizându-mă
ca pe o cutie de conserve.
Un suflet - cămașă neîncăpătoare.

Oglinda lacului mă privește speriată
uneori de o adiere de vânt
iar amintirile se pierd între firele ierbii
purtate de vântul de toamnă...