în camera memoriei


în camera memoriei nu mai rămăsese decât un pictor în uniformă albă
care spuse fără să fie întrebat: „am dat și ultima dungă de roz pe
peretele care în general ar fi fost mov, puteți foarte lesne vedea ce a
ieșit mai târziu, între timp voi pleca de aici…”
fără să știe că toată construcția nu era decât un seif pentru obiectele
personale ale artistului

într-o odaie strâmtă gândurile sporovăiau despre mesajele impersonale
pe care fuseseră nevoite să le transmită periodic, ca niște femei
libere adunate pe o cuvertură roșie în pat, ținându-se de ceașca de
cafea să nu se frigă: „dacă n-ar fi vremea asta pustie acum ne-am
întinde livide pe niște scânduri de lemn de santal peste apa vie”…
dacă ei n-ar fi noi am vorbi numai ce se prinde în plase, numai ce se
adoarme în corăbii deasupra valurilor…

și ultimii neuroni se simțeau singuri în ultimele lor reacții
ne vom îndrăgosti într-o zi de un gând și vom pleca dracului de aici
„e camera mea cu pereții mov, îi păstrez goi ca și pereții dulapului
roz, ca și ura pe care o port în suflet
închid dimineața fereastra de beton și refac în fiecare zi zidurile mai
groase, mai departe, până când mă voi oglindi în ele
ce știință de carte sublimă iubirea, victoria contagioasei morți sau
încă vreo câteva săruturi”
și toți se simțeau ca niște pedepse date lor înșiși, frigul se ivea
scâncind din podele și se îndrăgostea de trupul lor flexibil
până când îi întărea ca pe niște sâni, ca pe niște sâni

copilul se privise suficient în oglindă dimineața și arăta chiar bine,
urma să-și îndeplinească vechea dorință de a se plimba singur în parcul
tineretului și poate era tentantă posibilitatea de a găsi o scăpare din
colțul în care fusese consemnat 2 săptămâni
cel mai probabil însă se va întoarce în intimitatea asta friguroasă,
afară căldura sporește, dacă ninge cu feți slabi căldura sigur crește
și ies aburi, „sigur că ies aburi, idiotule, atâta timp cât respiri,
sunt curios să văd acum de câte ori vei mai urca și coborî cu sania pe
dealul cel mai mare,
în diminețile ultime nu ai mâncat cine știe ce și poate că neuronii tăi
sunt afectați de grăsime, memoria ta în mod sigur din dragoste nu-și
mai revine.”

bătea vântul, zăpada se viscolea urât cum îi venea ăluia de sus la
îndemână, câinii se-ngrămădeau îngrijorați că vor paște pe pajiști
înfloricate cu nivelul de trai
și pe alei se auzeau pașii mei printre câmpiile care mă cunoșteau din
copilărie, printre lacurile pe care cei mai tineri oameni se iubeau
non-stop, fără să facă din asta un program în sine
un parc în care țâncii învață să meargă, bunicii își plimbă nepoții și
nepoții își refac câte puțin amintirile…
tufe de trandafiri înghețate, copaci luându-și lumea în cap cu
destinația nowhere și vocea ta care dimineața cântă până când mă
trezesc din gând
până te găsesc pieptănând frumosul-lungul păr în camera memoriei nu mai
rămăsese decât un pictor…