al vanitatii

Am reflectat la gândul ce se zbate
În trupul meu, nedeslușit în ceață.
Când m-am simțit o stâncă fără viață ?
De ce-am tăcut când zbucium erau toate ?

Când am fost cald și când am fost de gheață ?
Când am zvârlit balastul de păcate ?
Când am spus “nu“ și când am spus “se poate“ ?
De ce-am râvnit la vorba ce răsfață ?

Cum am trecut o clipă în uitare
Și-am deșirat un fir în loc să-l cos ?
Ce m-a-ntristat , ce-a odrăslit visare ?

Cât de urât e-un gest, cât de frumos ?
Pătrunde-n vene palidă lentoare
Și vanitatea hâdul chip și-a scos.