Spre Bolta Rece am plecat, în șir,
nemărginiți de stele și de noapte,
simțind că sfere de iluzii coapte
nu și-au sfârșit sfințirea lor cu mir.

În poarta hanului, unde poeții,
înfrigurați, s-au tot călcat pe tropi
rămaseră în urmă niște gropi,
în care s-au mutat, apoi, pereții.

Că larmă, vuiet de alt început,
speriat-a lumea bună, strânsă-n taină,
prin colțuri de careu cu neagră haină
și fluierul de meci pe sub șezut.

La masa-n L dispusă, rotocoale
de fum se tot suiau, semnal discret,
și fețe albe, date cu apret,
se oglindeau în farfurii, mai goale.

Sare, piper și zahăr cristalin
avea pe limba grea de așteptare
cu bășicuța poftei, fiecare
greu ascunziș, de-al vorbei pelerin.

În zumzet de albine și de muște,
cu fâlfâieli de pagini peste prag,
pluteau în aer muzele ce-atrag
și-n amfore de gât împart găluște.

Deodată, țipăt aprig sparge tot
geamlâcul serii ca de catifele:
șefa de han tăiat-a fripturele
și vrea să ni le dea pe toate-n bot.

Alma-n război ia lancea și se duce
să dea și ea măsură-ntreagă-n gong
și-ncearcă să explice: „Oh, it`s wrong,
noi n-am cerut nimic, pe Sfânta Cruce!

Noi vrem patronul! Tu ești un nimic
o halcă vorbitoare din greșeală,
noi aer vrem și-atât, și masa goală,
pe care-ncet să ardem, la foc mic!”

Se-nvârtoșa cu spor masiva șefă:
„Ați vrut meniu complet!” (un zâmbet gros)
„Și-am fript cocoșii toți!” (spaimă prin os)
„Luați măcar o inimă și-o grefă!”

(În siguranță, se grefase clar
măritul Silișteanu pe-o bărdacă
de vin cu-accelerație și, parcă,
roșul aprins nu colora pahar.)

În luptă cu-acea crâncenă vestală,
Maria și Florina au ajuns,
cu miere-n gesturi și cu graiul uns
de versuri, spre victoria morală.

Iar fiecare și-a luat, apoi,
fripturi, cartofi prăjiți și tochitură,
că de așa poeți vânjoși la gură
rămas-a în cuhnii doar usturoi.

Și pe la stâlpii sălii dat-au coajă,
frecând toți chelnerii de zor cu ai,
când adunarea poețească, vai,
a început să cânte ca-ntr-o vrajă.

Mugur de fluier oțelit în corzi
a prins, din colții bolților cu stele,
fuioare vii. Globulele rebele
turnau cu sânge-albastru-n glas de lorzi:

Claudiu Banu, pustiit de îngeri,
Șerban Axinte, albul vertical,
Magul Mitruț, cu-al Armoniei șal,
Bobadil-Andu, cu râși ochi, de plângeri.

Intrase cornul lunii-adânc în han
și boxele, de-acum, păreau crăpate
de vocile cu foc și diamante
ce zvârcoleau zăpezile de-alt an.

Curgea cu bere brună în pahare
sau blondă, la mai negri, după gust,
iar vinul roșu, prefăcutul must,
turna pelin pe bărbile amare.

Autografe ne lăsam, botez
pe frunze-prunci, ajunse-Antologie
prin grija Almei. Cartea ruginie
ieșea din porți prin chei în fa diez.

Iar basmele-au tăcut târziu, desagă
de toamnă literară-n timp a fost.
La masă, Eminescu intra-n cost
pe când, ca ornament, povestea Creangă.

(De remarcat, sunt clar de remarcat
feline șei, dar și flori parfumate,
ce ne-au ferit privirile-mbătate
s-ajungă tulburi și cu gând gripat.)

Fatal venit-a, tristă, cu uluca,
o rupere în garduri de oniric.

Ne-am despărțit și-mpuținați în liric
plecat-am cu taifas,
spre Măriuca...

(va urma)