Spre Măriuca mers-am metri șapte,
dar caii aurii, cu pătrățel,
ne-au deturnat spre somnul puțintel,
mutând spre zi ce-aveam de gând în noapte.
………….
Când zorii revărsau, prin ochi lunar,
lumina, mai puțină, gălbejită
și ceasuri albe se topeau în sită,
peste coline zbura vers hoinar.

Se amăgea, purtat de brize rele,
că prinde-va, vreodată-același veac,
de istovire-n spirit și de leac,
versul pribeag și părăsit de vele.

Și-acum, de grija lui (de vers), plângeam,
văzând cum pleacă, albăstrind săgeată,
mișcând șervet - năframă și cravată,
cu-autografe reci, la kilogram.

„Rămâi cu bine!”, îi spuneam. -„La anu`!`”
„Drum bun!” striga și el, înlăcrimat
(că vântul îl bătea, dinspre Palat,
cum sta, în scară, mândrul Silișteanu).

Și se pornea Pământul pe-nvârtit,
săgeata-n loc stătea, de-ngreunată,
astfel încât că, numa` dintr-o dată,
plecat-am noi, cu-ntreg peron, greșit.
………….
Sătui de răsfirări fără măsură
și teorii de goană-n relativ,
ne-am strâns la colț de stradă, pe-un stativ
de sticle cu Bor-vis, pentru arsură.

Și iată că ne-ajunse un vulcan,
nălucă de mișcare, unduită
în negru, Măriuca, și-n clipită,
ne duse-n jogging, să mâncăm un hrean.

Ajuns în cel lăcaș, cu multe arce,
cel mai iubit de baricade lot
s-a minunat de-așa primire, tot
părea făcut ca pohta să ne-o-ncarce.

Pe masă, de mătase, gălbui nod
ținea un crap imens, să nu se zbată
prea mult, într-o băltire parfumată
de sos cu mirodenii, ca năvod.

Mămăliguța aburea poeții,
rămași puțini, dar cu stomac rotund
și degete de sticlă ce n-ascund
dorințele zburânde ca ereții.

Palinca bihoreană mai lungise
cu gradele-i, o mie, uscat gât,
așa că bietul pește a bătut
drum lung până la burțile încinse.

Cum se topeau bucatele din fel,
nicicând închipuire nu vă este
(doar de citiți din nou acea poveste
cu Gargantua și Pantagruel).

Și vinul, roșcovan, trezea un urs
în fiece hematie pătrunsă.
„Nectaruri au și zeii”, spuneam, „însă
pe limba lor așa ceva n-a curs!”

Gemeau cuptoarele-n furnal de hote,
vecinii se-aruncau de peste bloc,
uciși moral de-arome, ce-și fac loc
prin glandele salivei poliglote.

Și n-am știut că timp trecea, tumult,
prea ocupați cu ospătat de taină,
pân` ce Maria s-a-ncheiat la haină
și ne-a scos iute, că mâncasem mult.

Cu ceainicul strâns bine de ureche
ne da cafea, taxă de fumărit.
În fața blocului, aeri-sit
ajuns-a grupul nou de viță veche.

Dacă-n alt mod nicicum nu s-a putut,
ne-am prins unii pe alții-n zeci de poze
și razele de-ultim suspin, mimoze,
pe fața noastră caldă s-au cernut.

Di vin cântat-a Floris, în surdină,
cu Petronela, mângâind ușor
chitara fermecată, un urcior
melodic revărsau cu vocea plină.

Cântau Claudiu, Dana lui Ștefan,
alături se-aprindea și Măriuca,
chiar cronicarul, mestecând ca știuca,
ducea refren și Cami, diafan.

Când ora s-a făcut de rugăciune,
am început să ținem iarăși post
și am plecat, la Golia, cu-n rost
și vorbă, de-a Mariei re-minune.

Cu vocile gravate-adânc în lut
făcut-am, cu credință, bun popas,
grăind Claudiei, la Trinitas,
până ce undele au dispărut.

(De remarcat aș remarca pozare
ca, răsfățați din plin cu imprimeu,
zâmbind, să ne-amintim de-atunci mereu,
belșugul mesei, scris în burta mare.

De remarcat rămân, de printre noi:
Maria, Doamna iernii cu lumina
de fulgi sfințiți, și Gabi, și Alina,
care-au venit, în loc, la schimbul doi.)
…………….

Când a-nceput să ningă, eram tei
sau Teiul frunți de ramuri ne prinsese

și-n fața Lui, proptit în cruci de piese,
am re-nțeles, de-atunci,
că pantha rhei…


De cronicaru`-acest v-a supărat
cu așa vorbă multă neticnită
rog dregeți voi, boieri, mai potrivită,
o cușcă strâmtă, hodinind un pat.

Și puneți cuie-n loc de puf și perne,
să știe cronicarul Urecheat
că-n veci de veci așa lungit păcat
doar neagră suferință-i va așterne.

De v-a plăcut, în schimb, să țineți post
și prin canoane să-ndreptați greșeală,
cu paloș drept să îi tăiați din fală
acestui cronicar ce-i fără rost…