aș fi crezut mereu că lampa nu mă doare
cum își sorbea avidă tăcerile de gaz
îi inhalam atomii îmi deveneam mai treaz
simțind cum totul arde hrănindu-mă din sine

un foc nu-i o-ntâmplare scornită din nimic
așa precum s-ar crede tot vânturând cenușă
în foc se intră-aievea ca deschizând o ușă
pe care nu oricine o află spre deschis

iei bulgări vii în palme și îi măsori unindu-i
până când totul arde cu flăcări de-nceput
faci sticlă la o lampă ce încă n-a durut
apoi cu ce rămâne nemistuit și teafăr

e mult sau e puțin nu vei ști niciodată
tu ai venit pe lume să te aprinzi mereu
pământu-i mai ușor iar cerul e mai greu
prin întuneric trece o rază dezgropată