„Pitz, der Maler“, cum îi plăcea lui însuși să-și spună („Maler” însemnând în germană și zugrav, dar și pictor) s-a stins încet, ca o lumânare, la vârsta de 93 de ani, în Germania, la Wiehl.

Copiii săi au scris în anunțul mortuar: „Când te lasă puterile, moartea e o mântuire”. Fără îndoială, se refereau la faptul că, pentru un artist ca Friedrich von Bömches, un om cu o putere de muncă și o energie uluitoare, a nu mai ține penelul în mână a fost egal cu moartea.

În monografia pictorului din 1975, apărută în colecția „Artiști români” ai Editurii Meridiane, criticul de artă Raoul Șorban spunea: Tehnica desenelor lui Bömches dă impresia vitezei. Instrumentele sale compun rapid furtuni de sentimente, o invazie de viziuni. Liniile aleargă vertiginoase, alunecă într-o vâltoare, traversează spații, uneori în evoluții delicate, alteori, brutal îngroșate de uneltiri obscure.”

Născut în decembrie 1916, la Brașov, Friedrich von Bömches învață, inițial, meseria de armurier, în atelierul tatălui său. În anii de formare ca pictor, 1936 – 1941, ia lecții de desen, pictură și compoziție de la cei trei mari maeștrii brașoveni: Fritz Kimm, Hans Eder și Johann Mattis-Teutsch. În 1941 este trimis pe front, dar la scurt timp după întoarcerea din război, în 1945, este deportat pentru cinci ani într-un lagăr de muncă din Rusia.

Acești 10 ani teribili de război și muncă silnică vor influența mai târziu paleta pictorului, atât din punct de vedere tematic cât și cromatic.

În 1950 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici și mai bine de 20 de ani va face parte din conducerea filialei UAP din Brașov.


În tot acest timp expune în zeci de expoziții din țară și străinătate. În1976 are loc un mare vernisaj la Sala Dalles. Este decorat cu „Ordinul Meritul Cultural cl. IV”. Cu toate acestea, teama că după pensionare i se vor închide toate căile către vest, îl determină să rămână în 1978, definitiv, în Germania, lăsând în urmă 20.000 de picturi și desene, o colecție de arme și trofee de vânătoare fabuloasă, o casă plină de antichități, lucruri ale căror soartă, parțial, nici azi nu se cunoaște.

În orășelul pitoresc Wiehl, la 30 Km. de Köln, începe o a doua carieră. Portretând personalități germane din cultură, politică și economie ca Peter Ludwig, Genscher, Heidegger, Beitz, Lore Lorenz, Friedrich von Bömches devine tot mai apreciat. Colecții publice și particulare se bucură de lucrările sale, iar decorațiile nu întârzie să apară. În1987 primește ordinul „Crucea de Merit cl. I”, în 2002 medalia „Schwarzenberger Hochzeitstaler” din aur. Apar numeroase monografii și albume și e menționat în cele mai importante dicționare de artă. În 2007, la Castelul Homburg, are loc o mare expoziție retrospectivă a Fundației care-i poartă numele, la care pictorul e prea slăbit ca să participe.

Toată viața lui a fost un neliniștit, a căutat noi maniere de exprimare, a inventat amestecuri de materiale pentru pictat, noi tehnici. Îl cita des pe Max Ernst, care spunea odată: Se poate ca un pictor să nu știe ce vrea. Dar ferească-ne de clipa când va știi ce vrea. Căci un pictor e pierdut dacă reușește să se cunoască. Faptul că nu izbutește, rămâne singurul lui merit.

Tematica lui Friedrich von Bömches e foarte variată: în afară de portrete, l-a preocupat peisagistica, animalele, personajele romanești și biblice, viața la țară, maternitatea, bătrânețea, boala, moartea... Unul din motivele cele mai iubite și des întâlnite la el, sunt femei românce, învăluite în marame, cărând apă cu ulcioare, stând de vorbă la gard, cu copii în brațe sau de mână, jelind la priveghi. Un critic remarca o dată că „sasul Bömches e mai român ca românii”.

În 1999, la Deutsche Welle, a avut loc o întâlnire cu Friedrich von Bömches - „Viață și destin” - unde s-a prezentat și un Diashow cu lucrări de-ale pictorului și unde artistul a dat autografe pe albumul monografic cu același titlu, tocmai ieșit de sub tipar.

În cei peste 30 de ani trăiți în Germania, Friedrich von Bömches a lăsat în urmă alte mii de lucrări. De o productivitate inimaginabilă, n-avea o clipă de răgaz, mereu desena, fie și pe un șervețel de restaurant sau un colț de ziar. Caietul de schițe, creionul și cărbunele îl însoțeau permanent, desenatul era ca un drog.

Din ziua în care, acum doi ani, s-a stins din viață soția lui, după 65 de ani de căsnicie, a căutat refugiu tot în desen. Dar mâna a început să tremure, ochii să nu mai vadă bine și atunci a început să moară încet.

Urna cu cenușa lui Pitz își va găsi liniștea veșnică, alături de urna soției sale, în Brașovul lui atât de iubit, în cavoul familiei din Cimitirul Evanghelic.



Pitz, der Maler



Visul



Răstignirea

foto: Lavinia Jemna Oltenau