Lumina clară a dimineții pătrunde prin fereastra larg deschisă, mângâind și îndulcind contururile obiectelor din încăpere. Ca întotdeauna la ora asta, așezat în fotoliul cel mare, își savurează cafeaua fierbinte a cărei aromă îi întărâtă și răsfață toate gândurile.

Se consideră un maestru în arta preparării cafelei, deși între timp a renunțat la vechiul ibric în favoarea unei mini-mașini espresso: umple de cu seară bazinul de apă, adaugă din belșug pulberea neagră în lăcașul special destinat acesteia și etanșeizează totul minutios, astfel că dimineața nu face altceva decât să conecteze aparatul.

O cană mare, plină de lichidul amar pe care-l îndulcește cu două bucăți de zahăr, frișcă vaporoasă pentru a-i amorți aciditatea, iar la urmă, un praf de scorțișoară: e singura cafea pe care o bea de-a lungul zilei, dar e atât de concentrată că-i este de ajuns. Îl repune pe linia de plutire, este drogul la care n-ar renunța pentru nimic în lume! Iar ca ritualul să fie împlinit, mai este nevoie de țigări și de câteva ziare aflate mereu la îndemână.

Astfel, învăluit în aburii cafelei și-n rotocoalele efemere ale fumului țigarii, aruncându-și câte un ochi peste titlurile din ziare, nici nu-și dă seama când trece ziua.
Totuși, azi se întampla ceva, e tot mai neliniștit și o dorință aparte îi răscolește întreaga ființă... De parcă s-ar rușina de sine însuși să recunoască, așa de ingrată i se pare toată această zbatere!

Ei, da, îi este dor de Ea, oricât s-ar contrazice că nu-i așa, totul în el îi spune altceva! Îl cuprind dorurile pe care le-a cunoscut ani și ani, îl mistuie lipsa Ei.
A și uitat de când o știe... Sigur ca dă, o cunoaște dintotdeuna! Parcă mai ieri îi ieșea în cale, întinzându-i mâna și mângâindu-l pe creștet...

Și-o amintește cât de frumoasă era: înaltă, cu pletele-i dansând în adierea vântului jucăuș, cu ochii-i verzi scăpărând scântei și oglindind bucurie și promisiuni abia înțelese. Cu rochia din mătase înflorată, curgându-i pe umerii goi, cu pasul ușor și săltăreț, rumena în obraji și gura rotundă și zâmbăreață – toate acestea făceau din Ea simbolul frumuseții!

Iar el era îndrăgostit, nimeni nu i-ar fi putut schimba părerea, chiar dacă unii mai spuneau că Ea n-ar fi chiar așa de tânără, și nici așa de stătătoare, ba chiar schimbătoare tare! Și că ar dispărea când ți-e lumea mai dragă!
Dar ce-i păsa lui?! O iubea și simțea cum prinde puteri în preajma-i, cum crește într-o zi cât alții în zece. Parfumul ei era unic, un amestec păcătos de dulce și tineresc pe care-l simțea de la distanță când se apropia, iar când pleca, mult timp după aceea, îl respira cu nesaț, amprentă inconfundabilă a stăpânii!

Doamne, cât a iubit-o! Ani întregi a fost subjugat de farmecele ei... E adevărat că el crescuse de acum, devenise bărbat, iar Ea rămânea aceeași tânără și misterioasă doamnă.
N-a vrut să știe de ce se întâmplau toate astea, nici n-a avut curajul să-i mărturisească cât de mult o iubea... Credea că așa trebuie să fie, adică Ea apare și dispare când vrea. Important era doar că exista!

Și uite că astăzi, în fața luminii acesteia clare și dulci, sorbind din cafeaua amintirilor, i se face dor de Ea!
Un dor mistuitor, chin usturător de viața, frumos și nemurire!

Știe că va veni, n-a lipsit niciodată, la fel de mândră și curată, prietenoasă și pofticioasă! Îsi repetă în âand vorbele pe care i le va spune, îndrăgostit ca altădată, cu glasul sugrumat de emoție... chiar dacă a îmbătrânit între timp!

Din senin, lacrimi de ploaie cad pe pervazul ferestrei.
Bobițele de diamant taie aerul înmiresmat într-o curgere densă și ritmică, ca viața...

Știe că va veni, e aproape... Primăvara, doamna veșnic tânără a existenței sale, Primăvara!