Cincisprezece stele
o linie verde se-nvârte în jurul palmei mele... își creează cercuri, își creează spirale, îmi foarfecă-n podul palmei, îmi cere să mă gâdil. de unde să mă gâdil? din ce parte a corpului? am reflectat timp de cinșpe minute: să-mi las palma să tremure? să-mi las spatele să se-ncordeze a fior? să zgâlțîi smucitor laba piciorului stâng? să-mi las mintea să plece cu ochii duși în cap înspre a vedea stelele? o steluță... două steluțe... trei steluțe... patru steluțe... cinci steluțe...șase steluțe... șapte steluțe... opt steluțe... nouă steluțe... zece steluțe... unșpe steluțe... doișpe steluțe... treișpe steluțe.. paișpe steluțe... cinșpe steluțe. doar atât am numărat. fără să mă vadă nimeni... (oricum e-ntuneric....)

Întunericul
Ne-au închis aici. În colțul din dreapta sus ne vedem nimicnicia. E grena. S-a întins ca o curvă cu picioarele desfăcute la maximum, așteptându-și soarta. Suntem duri. Nu ne lăsăm păscuți de nimicnicie. Îi vedem dinții nespălați cu care începe să roadă la colțul mesei de pe tavan. Nu ne mai amintim, cine-o fi pus masa pe tavan, sau era aici dintotdeauna...?... Suntem încarcerați. Toate lucrurile au luat-o razna. Desigur, încearcă să se acomodeze. Încearcă să se obișnuiască cu noul spațiu, cu noua situație. Frazele capătă majuscule, Virgulele sunt la locul lor, Copilul s-a atașat de propria-i respirație, Muzica cântă în surdina ei, Patul s-a așezat în lungul lui pe podea, Inima mea își descoperă plăcerea erotică de a zvâcni regulat... Doar masa îmi stă, dintotdeauna, pe tavan... Nu mai rezista mult... două picioare s-au ros...încet, încet... cade pe jos.

Nimicnicia
sau ne-a luat și pe noi...? credeam în putința rezistenței...credeam în tăria ei... în intensitatea ei... credeam că ne vom putea obosi mințile spre continua aducere-aminte...credeam în tumultul liniei verzi, în flexibilitatea ei, în starea sa jucăușă, în puterea ei de-a ne tulbura mințile...

Linia verde
ți-am spus de cinsprezece mii de ori cât de mult te iubesc, draga mea... ți-am spus de cinsprezece mii de ori cât de mult te iubesc, draga mea... ți-am spus de cinsprezece mii de ori să-ți uiți, să-ți iasă din cap eul lăsat acasă... acasă... acolo unde mirosurile ciorapilor murdari îmbină atmosfera intimă cu cotidianul zilei de afară, și ne încântă simțurile... simțim că trăim, că este ceva, că trupurile capătă sens, că ne intră cotidianul în pori, că reîntoarcem natura la natura... acasă...verde acasă...

Natura
mirosurile îți răsar dinspre sprâncene și prin dosul de urechi... ies la iveală, ușor, le acoperă pe ale mele, ciorapii mei, trudele mele zilnice... se unduiesc ușor spiralate, ca o gâdilătură în podul palmei, se întretaie între ele, sunt iuți și dulci și apetisante, simt cum nu-mi pot domoli sângele pornit să-și recheme drepturile animalice, curenții de aer îți trag mirosurile în mine. ai același miros, al tău, firescul naturii duale de om, deși nu mai e de la mine...

Celălalt
celălalt nu are nici o importanță

Derizoriul
suferi la fel de mult mereu? da, pentru că am dat mereu totul... atunci e simplu: nu mai da totul!... nu e simplu, e la fel...[și strâng din dinți pentru toate asemănările: e aceeași liniște cea a curățeniei disciplinate, organizate, calme, a siguranței în stabilitate, care mă ține cu picioarele pe pământ, cu cea a mirosurilor tari încrâncenate din haosul și nedorința de a mai schimba ceva, care mă ține cu picioarele pe pământ... precum e aceeași durere cea a morții tale vie lângă mine, când nu mai ești deși te vreau, care-mi videază întregul eului abia-abia închipuit, cu cea a vioiciunii tale în moarte, când îți arunci mirosul împrejur și ești și pari dar nu te văd, care-mi videază întregul de la un eu abia-abia închipuit...]

Eul Închipuit
nu-ți mai suport privirea. tu crezi în minele meu cel văzut de tine. dac-aș deschide gura să vorbesc, pe acolo mi-ar intra toate părerile voastre și s-ar așeza tactile în mine. cuibărite, în confort, s-ar întări liniștite, în aceleași păreri, aceleași concepții, aceleași valori... ce disonanță să lupte cu ele, când totul e bine?

Þi s-a urât cu binele
mi-ar plăcea să existe un singur cuvânt: „așapare”. dar nu, tu doar te-ai întors la tine, spre tine, spre nevoile tale, spre limitele tale,.,.,.,.,.,.,.,.,.

Limitele
frângerile din priviri... improbabilitatea de a putea zbura...lucrurile pe care nu le pot face, lucrurile care mă dor... durerea mea rezonează cu spațiul, cu târșâitul timpului, secundă de secundă, miime de clipă cu miime de clipă... umple spațiul, îl vede, îi vede porii cu care se arată... îi simte greutatea cu care îi trec secundele... durerea mea rezonează cu viața... durerea mea rezonează cu moartea... simt tot. resimt. încet-încet mi-ai luat libertatea, m-ai închis în granițele egoismelor tale, te-ai jucat cu mine să-mi încerci nervii, mi-ai încercat limitele închiderii în mine spre a te bucura de puterea de-a putea încerca mereu ceva nou, de a te lăsa fascinată de joc...

de-a viațamoartea
...m-ai omorât și tot tu ai pus pe mine crucea vietii duse.