agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-04-11 | [This text should be read in romana] |
Jumatate din răspunsul unei întrebări îl reprezintă motivul pentru care este formulată întrebarea…
M-am trezit năuc. Poate că din cauza insomniilor mele, poate că din momentul în care am reuÈ™it să adorm sau să readorm, am vrut să recuperez tot ce pierdusem. Cert e că sunt precaut. Dacă vreun vecin sau vreun ochi iscoditor al vreunei cunoÈ™tinÈ›e de familie m-ar vedea, ar fi foarte sigur că în această dimineață, mă îndrept spre servici… Numai că, îndată ce am ajuns la capătul oraÈ™ului, brusc îmi schimb direcÈ›ia È™i în loc de nord spre Câmpina, merg spre BucureÈ™ti, spre sud! Sunt mult prea leneÈ™ să merg cu trenul sau sunt mult prea mândru È™i privesc cu dispreÈ› viermiÈ™orul albastru. Prefer automobilul, poate È™i din comfort, poate È™i pentru că e mai atractiv. ÃŽncă nu am reuÈ™it să stabilesc dacă am sau nu noroc la toată această „agățareâ€, ca să îi zic aÈ™a, a unei maÈ™ini care să completeze nevoile ei cu ale mele! După câteva minute eram, deja, într-una. Mă sprijineam cu capul de geamul lateral pierdut în muzica radioului. Șoferul își dădu seama că nu sunt prea comunicativ în acel moment È™i mai aÈ™tepta ca, odată cufundat în monotonia maÈ™inii sale, să mă mai dezgheÈ› un pic. ÃŽn dreapta mea, cam la o jumatate de kilometru, pe o traiectorie paralelă, ne întreceam cu viermiÈ™orul albăstrui; în stânga, cu soarele care vrea să răsară. Chiar dacă trenul are È™ina lui, preponderent linie dreaptă, spre deosebire de noi care mai depindem È™i de vecinii noÈ™trii de trafic, cei ce ne depășesc sau îi depășim, pe care îi prindem din urmă, asta în comparaÈ›ie cu solitudinea trenului, reuÈ™esc să fiu arogant, mă mai uit pentru ultima dată la el È™i-i spun, mental, muteÈ™te: Te-am făcut, fraiere! Acum mă uit numai în stânga. Mă tot chinui să ghicesc cum va arata soarele. Rapid, pun un pronostic: perfect rotund, roÈ™u, foarte roÈ™u, japonez de roÈ™u È™i fără să supere ochii, măcar în primele momente de la apariÈ›ia sa… TotuÈ™i, nu reuÈ™esc să îmi explic aroganÈ›a față de bietul tren! ÃŽn fine, sunt nemulÈ›umit de mine È™i de faptul că nu îmi revin aÈ™a de repede cum aÈ™ fi vrut… nu mai sunt la fel de năuc, dar… Sunt în acel Mercedes, vechi de douăzeci È™i ceva de ani, din care nu am reÈ›inut decât că are număr de MureÈ™, de vreo zece kilometri… asta înseamnă cam opt minute, maxim. Consider că este cam destul cu toată această tăcere, însă caut un motiv ca să o distrug. După câteva sute de metri apare È™i el, motivul! Zguduit uÈ™or de trecerea la nivel cu o cale ferată, îmi pregătesc cuvintele. AÈ™tept… am răbdare… numai puÈ›in… È™i… È™i gata!… o spun, dintr-o dată clar È™i răspicat: Aici, acum È™ase ani È™i aproape o lună, am avut un accident de maÈ™ină! Șoferul nu a avut nici o reacÈ›ie… câteva secunde m-a privit atent cum îmi umezesc buzele cu limba. Pentru că micul meu dejun în dimineaÈ›a asta a fost un ness dulce, urmele lui rămase pe buze, combinate cu faptul că nu prea am deschis gura în dimineaÈ›a asta, au făcut ca buzele să mi se sudeze È™i când am vorbit, ele deschizându-se brusc, s-au rupt superficial È™i au început să usture ca dracu’! ÃŽl vedeam cu coada ochiului, căci privirea îmi era înainte, îl vedeam cum își alternează atenÈ›ia spre mine È™i spre direcÈ›ia de mers. ÃŽncercam să-i aud glasul gândurilor, parcă spunând în liniÈ™tea lui ardelenească cum că aÈ™ fi nebun, de am zis ceea ce a auzit el mai devreme. De teamă că aÈ™ mai putea fi capabil de vreo altă „perlă†sonoră, prudent È™i discret își întinse mâna dreaptă È™i dădu radioul mai încet. Ca să nu-l mai fierb aÈ™a în necunoÈ™tinÈ›a celor spuse, m-am decis să îl lămuresc… M-am întors spre el, abordând o față mai destinsă È™i am început: Mergeam la majoratul … … Ne apropiam de PloieÈ™ti… Nu-i povestesc decât ce a fost în seara aceea. Era tot ce conta. Treceam prin faÈ›a cartierului de vest È™i eram pe centură. Nu puteam să îi explic È™i de ce merg la BucureÈ™ti. Și-aÈ™a, eram în continuare nemulÈ›umit de mine că-i zisesem destul. Bărbatul, grăsuÈ›, cărunt cu o mustață neagră, bogată îmbrăcat excepÈ›ional de elegant, cu gust È™i asortat, se minună de fatalitatea faptelor, băgă un „doamne fereÈ™te!†și începu astfel un dialog ce devia la un moment dat, într-un mod fericit pentru mine, spre alte subiecte… Mă temeam ca, din lipsă de concentrare sau prea „obosit†să mai È›in în mine prea multe, să nu cumva să încep să-l È™ochez cu gura-mi prea slobodă, câteodată. AÈ™a, aflam că e din MediaÈ™ È™i că merge „la capitală†cu afaceri. Prin faÈ›a mea, treceau Ciolpani, TâncăbeÈ™ti… pe la BaloteÈ™ti, parcă, m-a întrebat unde am treabă în BucureÈ™ti. Era cât pe-aci să-i spun unde: …spitalul… , numai că am avut noroc: un camion frânase brusc, È™i noi am fost nevoiÈ›i să facem la fel… È™oferul meu se cam enervă, claxonă prelung… un fel de înjurătură în limbajul È™oferilor, claxon ce mă trezi È™i am reuÈ™it să îi răspund cu o altă întrebare… cam nepoliticos, dar nu conta asta prea mult: Dumneavoastră… unde aveÈ›i treabă? - Eu? Pe la Ministerul Transporturilor… însă nu apucă să termine, căci eu, că tot eram într-o perioadă de o nepoliticoasă bădărănie, i-o retez scurt: - Atunci mă lasaÈ›i È™i pe mine la Gara de Nord! la fel de precis încât domnul din stânga mea nu mai avu altceva de făcut decât să râdă uÈ™or pe sub mustaÈ›a-i stufoasă È™i să îmi confirme: Prea bine… Traficul era îngrozitor. Se circula infernal de încet. Pe la intersecÈ›iile de la Băneasa puteai să îmbătrâneÈ™ti practic, aÈ™teptând! Era opt È™i un pic È™i eu începeam să-mi pierd răbdarea… mă îmbărbătam singur, spunându-mi că e prea devreme pentru aÈ™a ceva. Rememorez ce-am văzut în urmă cu câteva minute pe la Otopeni… trafic lejer, fără ambuteiaje sau cozi lungi… ÃŽmi exprim calm remarca comparaÈ›iei situaÈ›iilor din vecinătaÈ›ile celor două aeroporturi È™i ardeleanul e de acord cu mine… el are metoda lui de a se calma : un joc cu mâinile puse pe volan, regulamentar în dreptul orelor zece È™i paisprezece È™i încearcă să reproducă ritmul unei melodii neînÈ›elese pentru mine È™i numai de el È™tiute. AÈ™ vrea să cobor, să alerg în salturi cei douăzeci de paÈ™i ce mă despart de semafor, să traversez È™i să iau din staÈ›ie 205-ul care tocmai porneÈ™te… RenunÈ› la idee repede căci mi se pare că aÈ™ da într-un fel vrabia din mână cu cea de pe gard, complicându-mă inutil. De nervi, mi-e sete… ÃŽnghit greu o salivă căreia nu-i mai simt nici gustul… plescăi scurt că È™i-aÈ™a nu am ce face altceva mai bun, însa zgomotul ascuÈ›it mă deranjează. Mi-aÈ™ cere scuze pentru ieÈ™irea mea acustică, dar asta ar însemna să mă simt vinovat. AÈ™a, tac È™i rămân mândru… mândru È™i prost! Pornim, în sfârÈ™it, trecem de PiaÈ›a Presei È™i urmăm traseul lui 105… după o scurtă vreme suntem deja pe Calea GriviÈ›ei. Sunt un pic mai liniÈ™tit. Adevărul e că, oricât de comfortabil este Mercedesul stil Cobra, am cam amorÈ›it stând pe scaunul cu tente de fotoliu îmbrăcat în piele maro, identică cu culoarea maÈ™inii. Te-ai plictisit? mă întrebă È™oferul. Un pic, răspund eu fățarnic… de fapt, eram foarte plictisit. - Ei, aÈ™a s’teÈ›i voi, tinerii… aÈ™a grăbiÈ›i, energici, plini de viață… cu vârsta o să căpătaÈ›i răbdarea ce vă e necesară, completă el. Oricum nu suntem, noi tinerii, străini de sfaturile celor mai în vârstă. Numai că, eu am ceva în dimineaÈ›a asta È™i nu pot să tac: - Știu, È™tiu… oricum dumneavoastră mai aveÈ›i È™i un avantaj, unul de natură genetică si geografică! spun eu repede È™i-i stârnesc astfel o altă curiozitate. Care? veni întrebarea lui pe care eu o aÈ™teptam, deja. - Dumneavoastră aveÈ›i avantajul de a fi ardelean È™i eu È™tiu că ardelenii sunt mai molcomi, mai calmi È™i mai liniÈ™tiÈ›i, asta până la o limită, dar în general sunteÈ›i mult mai …vreau să spun lenÈ›i, dar nu vreau să-l jignesc, aÈ™a că găsesc alt adverb-epitet … sunteÈ›i mai domoli, È™i scap din încurcătură, aducându-i interlocutorului meu din nou zâmbetul pe buze. - AÈ™a e… ne-ai cam citit un pic, zise el. Ai stat prin Ardeal? mă întreabă în continuare. - Nu, am făcut facultatea acolo, elucidez eu misterul citirii temperamentului ardelenesc. Un ultim semafor…uff…al câtelea oare?…prin faÈ›a noastră traversează bucureÈ™teni banali… în sfârÈ™it, pornim! Ajungem în PiaÈ›a Gării de Nord. Parcheaza lângă coloane. Vreau să îi plătesc, oferindu-i o bancnota de cincizeci de mii. Refuză vesel…de unde o mai fi având, frate, atâta veselie în el? Zâmbesc È™i-i mulÈ›umesc. Cobor. El bagă în viteză, se asigură, dă semnal stânga, se mai uită o dată în oglinda È™i demarează cu un mic fum de motorină, cenuÈ™iu-albăstrui. Pseudo-poluarea masivului Mercedes nu mă deranjează, cu atât mai mult cu cât e deja la intersecÈ›ie. Are noroc de data asta, prinde verde È™i face din nou stânga spre obiectivul lui. Eu rămân pe trotuar, inert. Brusc, sunt lovit de uÈ™or din spate È™i din lateral de oameni. Sunt împins căci fără să îmi dau repede seama, un 85 trecuse prin faÈ›a mea. Pentru că dintr-un gest reflex sunt cu mâinile în buzunarele raiaÈ›ilor, risc să fiu dezechilibrat de hoarda grăbiÈ›ilor. ÃŽncet-încet, îmi revin … inspir aerul cu lacomie…nu mai e la fel de răcoros ca atunci când aÈ™teptam acea „ocazie†la Paralelă…mi-e totuÈ™i răcoare… scot mâinile din buzunar È™i mă închei la haină…mă retrag uÈ™urel pe trotuar È™i realizez că am nevoie la toaletă…da, aÈ™a e!…mă cam piÈ™ pe mine!… îmi mai dau seama È™i că nu mă mai pot È›ine mult!…deci, mă îndrept spre incinta gării. Plătesc biletul de peron, alerg deja, căci n-am chef de surprize, găsesc repede o toaletă publică È™i-i cobor repede treptele. Am timp, foarte surprinzător, să observ că treptele ce le cobor cu grijă ca să nu alunec È™i să îmi sparg dracului capul, sunt foarte tocite…gândesc: „mulÈ›i s-au mai piÈ™at p’aci!â€â€¦zâmbesc , plătesc din nou È™i intru într-o cabină. Mă uÈ™urez, relaxarea muÈ™chilor îmi provoacă o stare de fericire completată È™i de auzul jetului, concomitent cu eliberarea presiunii… Pfiu … mă simt de parcă am efectuat cine-È™tie-ce caznă sau mi-am luat de pe umeri vreo povară ce mă apasa simÈ›itor. Drumul de ieÈ™ire e mult mai lin È™i mai relaxat. Trec pe lângă taximetriÈ™ti, eternii taximetriÈ™ti puÈ™i pe È›epe în faÈ›a gării… faptul că sunt mai decent îmbrăcat, probabil, îl determină pe unul să facă exces de zel È™i chiar dacă nu am bagaje, È™tiind că nu are nimic de pierdut, deci o întrebare de „poate-poate†nu strică, își încearcă È™i el norocul: Domnu’,domnu’…un taxi? ÃŽi răspund zâmbind: - Nu, mulÈ›umesc! Prefer R.A.T.B.-ul, È™i îl ocolesc cu graÈ›ie, lăsându-l în urmă. El nu se lasă È™i încearcă să mă facă să mă răzgândesc, ca È™i cum aÈ™ fi greÈ™it amarnic că nu am ales serviciile lui. ÃŽmi strigă: - AÈ™a… du-te cu „o-sută-douăjtreiu’†să te facă È™uÈ›ii la buzunare, mânca-È›i-aÈ™ … fii tu, fudul! ÃŽl aud, mă întorc, râd prosteÈ™te cu gura până la urechi, apoi mă îndrept spre toneta de bilete È™i uitându-mă la el, el care nu mă scapase din ochi, cer vânzătoarei, foarte politicos: Un abonament pe o zi, pe toate liniile, vă rog! ÃŽl ridic È™i după ce plătesc È™i îi mulÈ›umesc doamnei, îl flutur, arătându-i-l. Taximetristul abordează o față dezaprobatoare È™i fără să mai zică nimic, face un semn cu mână, un fel de „las-o baltă, du-te dracului!†și mă ignoră întorcându-se cu spatele la mine È™i stând de vorbă cu colegii lui de aÈ™teptare, iÈ™i reia pânda la uÈ™ile gării. Vine un 123 È™i mă urc în el. Prind loc la geam È™i-i sfidez pe toÈ›i cei care se înghesuie în autobuz, uitându-mă pe geam. ÃŽn BucureÈ™ti e înnorat. Soarele acela ce-l admirasem eu în toată roÈ™eaÈ›a lui pe la PloieÈ™ti, aici nu răzbea încă printre nori. Se mai încălzise un pic. Lumea tânjea muteÈ™te spre o primăvară mai caldă! Ademenit de exterior, visez cu ochii deschiÈ™i, îmi fac planuri pentru ce urmează să fac azi, în imediata continuare a zilei. Sunt trezit brusc de un peisaj ce îmi ordonă să cobor. Văd gardul acela din table alb-albastre ce împrejmuieÈ™te perimetrul unde ar fi trebuit să fie Casa Radio. ÃŽntorc capul È™i văd ca pe partea cealaltă sunt fostele Grajduri Regale, actualele cămine de la A.N.E.F.S.,… deci după semafor, cobor. Mă ridic, îmi fac loc È™i reuÈ™esc să mă apropii de uÈ™a de la mijloc. Sunt deja jos. Merg spre dreapta È™i admir înalta clădire din trei structuri identice ca formă È™i înalÈ›ime dispuse ca o stea. Mi-aÈ™ aprinde o È›igare…nu reusesc să scap de zâmbetul asta de tâmp È™i fără de motiv, pe care-l am! … Parcă renunÈ›asem la È›igări! … parcă … iar zâmbesc…prost mai sunt! Intru în spital. Urc la etajul care mă interesează. Mă prezint la recepÈ›ia secÈ›iei. Mă aÈ™teptam să văd aceeaÈ™i față, aceeaÈ™i doamnă ca È™i înainte…Surpriză!… după biroul acela se afla altcineva. De dupa tejgheaua recepÈ›iei, altă față mă întreabă din priviri ce vreau , foarte iscoditor. Mă întorc nedumerit È™i privesc uÈ™a pe care tocmai intrasem. Chiar dacă scrisul era pe partea celalaltă, aÈ™a cum eram poziÈ›ionat am desluÈ™it de la coadă înspre cap, primele litere: n … e … u … r … o …. Deci, nu am greÈ™it etajul! Apoi, mai liniÈ™tit, mai observ în întoarcerea capului, că restul sunt la fel , neschimbate. Numai blonda, care se ridicase acum în picioare È™i, un pic dresată de nedumerirea mea, începu a privi în stânga È™i în dreapta. Mă fixă cu privirea È™i mă intrebă: Dumneavoastră?…cu ce vă pot fi de folos? Nu răspund imediat de teamă să nu mă bâlbâii. Mă adun totuÈ™i si-i zic: Cu doctor Popovici! Cu dânsul, am treabă… Ea se uită la mine mirată si vru să mă corecteze: - Cu … domn’ … doctor Popovici? accentueaza cuvântul „domn’â€, apoi continuă: numai o secundă…domn’ doctor Popovici nu se află momentan aici … sunteÈ›i aÈ™teptat? vru ea să afle mai multe. Da. Sunt aÈ™teptat! răspunsei eu, sec. - Cum vă spuneam, domn’ doctor nu este aici, momentan. A avut o operaÈ›ie care s-a complicat mult, adică a È›inut peste treisprezece ore È™i È™i-a decalat pentru azi toate programările, mă lămuri ea. Luă apoi o foaie de pe care nu izbutii să văd ceea ce scrie , decât un tabel È™i continuă, de data asta fără să mă sfredelească cu ochii ei verzi, privind numai in tabel:… aÈ™adar, domn’ doctor vine azi la orele paisprezece … dumneavoastră … cum spuneaÈ›i că vă numiÈ›i? Numai că răspunsul meu a făcut-o să ridice ochii de pe foaia pe care începuse să urmărească cu pixul niÈ™te nume puse unul sub altul pe o coloana din stânga paginii… - Nu spuneam … de fapt, nu contează! vreau eu să par misterios, aÈ™a de la prima întalnire. De ce? mă întreabă ea încruntată. - Pentru că am să revin eu la ora paisprezece, răspund zâmbind È™i scărpinându-mă în barba de pe obrazul drept … oricum , continui eu cinic, frumos marÈ›iÈ™or, păcat că nu se mai poartă pinguinii! O las cu gura deschisă uitându-se când la mine, când la marÈ›iÈ™orul din piept. Eu însă nu mă uit înapoi. Știu că am momente când sunt foarte dobitoc, sunt conÈ™tient de ceea ce îmi iese din gură, uneori fără să gândesc. ÃŽn lift, încep să mă întreb dacă nu cumva Popovici i-o fi tras-o sau nu, noii sale angajate … È™tiu că nu e treaba mea probabil, însă nu pot abÈ›ine, aÈ™a din curiozitatea-mi infinită … auzi, tu, la el! … metodă … marÈ›iÈ™or cu pinguini … hm, neschimbat! Nu reuÈ™esc să-i dau un răspuns curiozității mele, aÈ™a că recurg la o metoda de-a-l afla, pe cât de inexactă, pe atat de hilară… scot din buzunar o monedă È™i … dau cu banul!…Afirmativ!… Am ieÈ™it din curtea spitalului. ÃŽn capul meu fac calcule:…Popovici vine la două, mama… azi e joi… vine acasă la nouă fără zece… deci, cam È™apte ore! Scot din buzunar noul meu telefon È™i-l programez să sune la È™ase fix. Nu sunt mulÈ›umit È™i-l reprogramez. ÃŽl pun la cinci jumate. De ce-i spun noul meu telefon?…nu pentru că e nou, ci pentru că ieri l-a găsit… Eram prea ocupat să găsesc o cale de a-i trimite tatei un pachet în Irak, locul lui de munca de vreo două luni si pentru încă alte patru… auzi, tu, ce vrea el?…niÈ™te casete … doar casete,casete audio, patru casete È™i nu oricare… mă rog! poate aÈ™a e când È›i-e dor de casă!…mie mi-a fost prea lene sau am fost prea laÈ™ să-mi fie dor de casă…mă zgudui la aceste amintiri È™i reiau firul amintirilor…aÈ™adar, mergeam prin Câmpina, mă îndreptam spre locul lui de muncă…De lene (iarăși lene!), nu mergeam pe trotuar, ci pe lângă un gard care avea la baza niÈ™te pavaje …mergeam pe ele…asta pentru că cei cinci metri de la gard la trotuar È™i apoi ceilalti cinci, de la trotuar la gard, însumaÈ›i deci, zece metri mi se părură în plus. Numai că, la poarta pe care trebuia să intru …nu am fost atent! O dubiÈ›a vroia să iasă , abia începuse să frâneze căci mai avea până în stradă cinci metri, eu vroiam să intru! De vină, am fost eu: în loc să mă feresc, am vrut să trec prin faÈ›a ei… numai că, nu am avut timp…n-am reuÈ™it! InerÈ›iile combinate au facut să fiu zvârlit prin aer într-un maldăr de zăpadă… sunt norocos?!?… încă nu îmi dau seama…nici atunci nu prea mi-am dat seama ce s-a întâmplat cu mine. Știu doar că È™oferul s-a dat repede jos È™i a vrut să mă ajute să mă ridic. Am fost mai rapid ca el È™i când a ajuns lângă mine, eram deja în picioare. - EÈ™ti bine? Ai paÈ›it ceva? Þi-ai rupt ceva? Te doare ceva? Spune-mi!?!, veneau întrebarile lui. - Sunt bine, dau eu un răspuns la toate. Am doar zăpadă în urechi, îi mai zic eu râzand. Șoferul pe care nu-l mai văzusem niciodata până atunci, rămane mască. Ar fi vrut să mă ducă la spital, să se asigure ca totul e OK, eu însă nu am timp de aÈ™a ceva, mă scutur de zăpadă pe raiaÈ›i. Când mă aplec, simt o durere scurtă la coastele drepte. Bag mâna pe sub pulover È™i tricou È™i nu găsesc nimic. Mă mai apăs încă o data preventiv … e în regulă… în faÈ›a mea, È™oferul e foarte agitat. Mă uit la el. E mai mic ca mine de statură … Râzând îi pun mâinile pe umeri È™i îl strâng ca să îl fac atent … mă uit la număr … BH, Bihor …la coviltirul maÈ™inii … frutti fresh … È™i îi spun foarte convingător: - Stai liniÈ™tit că nu am nimic! … Până la Bihor e cale lungă, … suie-te în maÈ™ina È™i condu cu grijă! El e în continuare sub stare de È™oc, dar mă ascultă. Se suie la volan. Eu merg în continuare, mulÈ›umit că È™tiu să cad È™i să aterizez. După câțiva paÈ™i, foarte atent îmi mai pipăi încă o dată coastele, fac două răsuciri ale torsului… nu mai apare durerea…mă uit înca o data înapoi È™i abia atunci văd cum maÈ™ina aceea verde de sucuri pleacă, semn că totul e normal. I-a luat cam mult timp până a plecat, pesemne că l-am speriat rău È™i am È™i uitat să îi spun că eu am mai multe vieÈ›i…poate prea multe! ÃŽmi revin la obligaÈ›iile mele de copil „ascultatorâ€â€¦ pachetul pentru tata … ocolind cladirea unui depozit, în faÈ›a mea apare curtea aceea unde lucra el până să plece. ReuÈ™esc să aflu foarte repede cam cine mai pleacă în tranÈ™a asta È™i … nu-l mai gasesc acolo … dar îi iau numărul de telefon. MulÈ›umesc pentru informaÈ›ii, mai salut doi-trei muncitori cu care mă È™tiu din verile când lucram aici ca necalificat È™i plec. Pe drumul de întoarcere, acelaÈ™i drum pe care am venit, înainte de a ajunge lângă clădirea depozitului, în zăpada murdară de noroi È™i îngheÈ›ată, văd un obiect… Cu aceeaÈ™i alură de leneÈ™ prost È™i tâmpit, cu mâinile în buzunare, stau È™i mă uit la el , fără să îl ridic. Din clădirea depozitului iese acum un bătrânel simpatic cu un halat alb, se apropie de mine È™i mă studiază, apoi È™i apoi se uită È™i el în zăpadă. După vreo zece secunde se apleacă È™i ridică obiectul acela gri asortat cu zăpada murdară, mi-l întinde È™i îmi spune: - Asta căutai, băieÈ›el? Bâgui ceva, un răspuns, mai mult mormăit, îl iau È™i văd că acel obiect e un telefon iar moÈ™ul bătându-mă uÈ™or cu mâna peste umăr, îmi zice mândru: - Bătrân, aÈ™a cum oi fi eu , dar am vederea bună! ÃŽi mulÈ›umesc la fel de nedesluÈ™it, bag telefonul în buzunar È™i mă îndepărtez. Abia după ce am ieÈ™it pe poarta, unde făcusem mai devreme cu un sfert de oră flick-flack-uri, l-am scos să mă uit mai bine la el. Abia atunci, mi-a trecut prin minte o vorba mare: „prost să fii, noroc că eÈ™ti!†Acum eram sigur că sunt un norocos… BucureÈ™tiul se refăcea după frigul ce-l cuprinsese în urmă cu trei zile. Era în continuare „răcoare†și „umbrăâ€, dar cel puÈ›in acum te amăgea un soare cu dinÈ›i ce se lupta din greu să iasă È™i el, să se remarce. Eram din nou în dreptul parcului Izvor. AÈ™ fi fumat o È›igare de-aÈ™ fi mâncat-o, nu alta! Numai că treptat-treptat alte gânduri m-au sustras din real… …Dodo…. ÃŽi promisesem că mă las. De fapt, promisiunea a fost facută cu mine. Ei ,doar i-am zis un „nu mai fumez!â€. Nici acum nu È™tiu de ce am făcut asta!… să-i atrag atenÈ›ia? … să i-o acaparez?… nici asta nu È™tiu … Știu doar că după ce plecam de la ea sau dupa ce ne despărÈ›eam, fumam ca un apucat, ca un sudor cu electrozii săi … Le sudam una dupa alta … ÃŽi promisesem multe È™i nici măcar nu dădeam vreun semn prea elocvent că m-aÈ™ È›ine de cuvânt! Avea nevoie de sprijinul meu, È™tiu asta, numai că eu în loc să-i-l acord, aÈ™a cum poate vroia ea sau cum era mai bine pentru ea, eu făceam numai nesărate! … de ce asta? Pentru că îmi trebuia răbdare, răbdarea necesită timp È™i eu … tocmai aici sunt deficitar! Nu prea mai am nici eu ... nici un fel de timp! ÃŽn impulsivitatea mea, din dorinÈ›a mea de a face multe, cât mai multe, nu reuÈ™eam să termin mai nimic din tot ce începeam!!! La începutul săptămânii aveam dorinÈ›a de a fi romantic… la cât sunt de prea sincer È™i direct, deh, ca din „toporâ€, mi se părea că toată romanticitatea asta a mea mi se potriveÈ™te ca o manusă de base-ball la frac! Oricum, visam la un marÈ›iÈ™or trandafiric, ceva să o impresionez într-un mod plăcut … ÃŽnsă, am vrut să îmi fac o „programare†în orarul ei, oricum prea încărcat … È™i de aici am aflat unele lucruri care au prefăcut ideea mea de a fi romantic în cioburile unui bibelou în formă de porumbel pe care l-am asasinat de nervi … Casa a început să se învârtă cu mine. PereÈ›ii sufrageriei se roteau ameÈ›itor de repede … am simÈ›it gustul acela, amărui incomfundabil al sângelui, în gură, am cazut jos È™i am dus mână la nas … mi-am privit degetele roÈ™ii È™i am început să mă înjur È™i să mă blestem! După două minute, în baie, aplecat peste chiuveta È™i privindu-mă în oglindă, îmi spuneam cuvinte „îmbărbătătoare†și „înduioșătoareâ€, în acelaÈ™i timp: - Cât eÈ™ti de prost!!! … mamă, n-am vazut, cât eÈ™ti de prost!!! Era numai din vina mea. ÃŽi promisesem că nu am să „atac†nici o decizie de-a ei. Inclusiv pe cea de a nu È™ti unde È™i când se va opera! Dar nu vroiam să accept. Nici în rupul capuluii nu vroiam sa accept… era ca o înfrângere pentru mine ... eu aÈ™a o vedeam! Nu aveam deloc răbdarea prin care să îi pot fi de ajutor. Mă fierbeam fără apă! Mă înnăbuÈ™eam în călduri inexplicabile, mă supăra tot, inclusiv imaginea mea boÈ›ită È™i diformă în oglindă … reuÈ™isem totuÈ™i, să îmi opresc hemoragia. Imediat am cercetat dacă È™i din urechi îmi curge sânge: la dreapta…negativ, la stânga…pozitiv!! SimÈ›eam că mă înec, dar am reuÈ™it să mă controlez, să am o respiraÈ›ie regulată pentru a nu cădea într-un leÈ™in recidivator. I-am lasat mamei un bilet prin care o anunÈ›am că sunt la un prieten È™i că o să mai întrâzii. Am ieÈ™it din casă È™i în cea mai mare viteză m-am dus la un net. Acolo după ce-am mai aflat unele detalii, m-am mai liniÈ™tit. Cred că asta e marea mea prostie interioară: vreau să È™tiu multe… multe È™i mărunte! Mult mai calm, m-am întors acasă seara. Eram amorÈ›it, ameÈ›it È™i obosit de atâta freamăt interior. ÃŽncă mai aveam o remuÈ™care : primisem de la ea un mail ce conÈ›inea o poză nevinovată cu un rege de negru surprins într-o partidă de È™ah. Legată de poză mai era È™i o propozitie la fel de nevinovată! Numai că în nervozitatea agitaÈ›iei ce mă caracterizează din ce în ce mai des de la o vreme încoace, răspunsesem mailului respectiv cu o altă poză izbitor de tristă: un trandafir îngheÈ›at de brumă! … nu am avut niciodată pretenÈ›ia să fiu asemănat cu un trandafir, dar È™tiu sigur că în după-amiaza aia de începutul lui Martie, eram îngheÈ›at… interior, eram rupt de toate… nu mai simÈ›eam căldurile, era frig, foarte frig!! ÃŽncă o luptă cu moartea ,cu viaÈ›a mi se părea că am pierdut-o! Niciodată nu cred că mă mai simÈ›isem mai gol vreodată ca în acea seara… Nu vroiam să o pierd pe cea care m-a È›inut în viață, care a reuÈ™it să mă readucă la viață, într-un moment în care îmbraÈ›iÈ™asem perspectiva tentaÈ›iei sinucigaÈ™e, pline de aparenÈ›e È™i de înÈ™elătoare stări de dulce È™i de egoism! ReuÈ™ise să mă facă să văd lumea în alte culori, alungând galbenul ce derivă din roÈ™u È™i care devine orbitor de strident, apoi dă senzaÈ›ia aceea narcotic de dulce a mierii, pentru ca în final sa se denatureze într-un verde, dar nu ca acela crud È™i viguros al ierbii clorofilice, verdele sănătății, ci acel verde combinat cu galben de culoarea fierii, galben-verdele bolii. Nu am avut altceva mai bun de făcut decât să am încredere în Dodo… era un lucru foarte bun toată această capitulare necondiÈ›ionată ce spulbera din faÈ™a latura mea suspicioasă…aveam acum incredere deplină în ea, încrederea că, oricum s-ar derula lucrurile, cheia existentei mele e la ea! AÈ™a È™i trebuia ... să am încredere în ea … să reîncep să am încredere în oameni. AÈ™teptarea… asta mă va ucide! Un amic mi-a spus cu un an în urmă, analizand toate „peripeÈ›iileâ€ce le-am făcut, marginea pe care mi-a placut să È›opăi , neluând în calcul È™i posibilitatea căderii în abisul deschis în faÈ›a mea (asta, dintr-o trufie nemăsurată ce o am față de viață È™i de existență, în general!) È™i a concluzionat: - Bă, tu È™tii cum ai să mori? O să îți cadă o frunza în cap, È™tii tu cum cad frunzele toamna, lin È™i cum cade ea, aÈ™a cu vârful în jos îți pică în cap È™i …pac! … gata! … aÈ™a ai să mori!! Þin minte È™i-acum că am râs copios, când am auzit aÈ™a prevestire. Acum stau È™i mă imaginez cum mă plimb agale printr-un parc, aÈ™teptând ceva… ce?…nu È™tiu! poate ceva ce nu mai vine! …și de sus, dintr-un copac se desprinde o frunză, o simpla frunză uscată mă loveÈ™te în creÈ™tet…și mor! Și cine mă va găsi va constata că frunza m-a omorât, pe când, de fapt, nu frunza, ci aÈ™teptarea a fost cea care m-a îndemnat să fiu acolo , în acel loc, în acel moment, căci în fond… nu e prima oara cand bat parcurile È™i nici întâia dată când îmi cad frunze în cap! Sunt lânga parc…în copaci, nici o frunza, deci nu sunt azi È™anse de ceva „noroc chiorâ€! Sunt trezit de un claxon insistent. Fiind un pățit, instinctiv mă dau înapoi, mă reaÈ™ez pe trotuarul de pe care coborâsem vrând să traversez, când am realizat că claxonul nu înceteaza. Abia atunci am realizat de unde venea. Dintr-o Dacie rablagită, a coborât un tip. Prima oară nu l-am recunoscut. Apoi văzându-l că mă îmbrățiÈ™ează È™i uitându-mă mai atent la el, am început să mă dumiresc: Ce faci, mă? Nu mă mai recunosti? Cum sa nu … ce mai faci, măi Geo? - Aham … Văd că măcar È›i-ai amintit cum mă cheamă… Bine, tu? Ce cauÈ›i pe aici? Eeh, ..niÈ™te treburi… Păi, n-ai È™i tu o juma’ de oră, mergeam să bem o cafea, o bere, ceva? ÃŽmi pare rău, Geo… ăăh… nu prea am timp acum! Știam un bar în apropiere… dar nu face nimic! Poate altă dată…!? Poate … ăăh… sigur altă dată! Cu „băietii†ai mai vorbit? Ai aflat de MiÈ™a? Nu, nu am mai vorbit cu ei! Ce să aflu de MiÈ™a? - Nu?…n-ai aflat!?!… nu È™tiu cum să îți zic eu să fie mai bine… fă în aÈ™a fel încât să dai de Serghei…el te va lămuri… uite aici, cartea lui de vizită… pe spate ai adresa unde stă acum…te duci la el È™i … uite că trebuie sa plec È™i eu acum… mi-a facut plăcere… te-am lăsat!… pa !…ai grija de tine! Pa! …și tu! Dialogul a fost atât de năucitor È™i de rapid … Geo, pe Geo nu-l mai văzusem de doi ani , trei aproape … È™i uite că, aÈ™a tuns cum eram È™i cu barbă , tot a reuÈ™it să mă recunoască! Câți oare reuÈ™iseră , deja , ceea ce reuÈ™ise Geo, È™i încă foarte lesne?? ÃŽntrebarea asta mă zgudui profund. Se miÈ™ca din temelii ideea incognito-ului meu. Am rămas cu cartonaÈ™ul acela în mână, câteva minute… mă uit la telefon ... zece jumate… „ Ce paÈ›ise MiÈ™a?â€â€¦ mă obseda întrebarea asta, enervant de mult încât reuÈ™i să mă convingă să-i fac o vizita lui Serghei. Destul de repede am ajuns in Unirii, m-am mai învartit eu un pic, dar am aflat unde sta. Am urcat È™i am sunat la usa. M-am sprijinit în perete cu umărul stâng, aveam stomacul plin de emoÈ›ii È™i de goluri. Dupa o vreme uÈ™a se deschise. Văzusem cum pe interior cineva se uita pe vizor, se depărteaza ca È™i cum n-ar fi crezut ceea ce vede È™i se mai uita încă o dată. M-am prezentat , semn că îl reperasem. Se auziră înainte de scârțâitul uÈ™ii, cum două încuietori sunt deschise. Cel ce-mi deschise era în È™ort È™i în maiou, desculÈ› cu o È›igare în colÈ›ul gurii. Se uita la mine, eu care mă încăpățânam să mă dezlipesc de perete. Se uită atent în jur È™i îmi zise: Șe faÈ™i … nu vriei sî intrii? Ba da, i-am răspuns eu. Am pășit în apartament cu o oarecare sfială. El a mai verificat încă o dată să vadă dacă venisem singur sau dacă eram sau nu urmarit. Mă privea din spatele me, îi vedeam ochii albaÈ™trii fără să mă uit la ei. După ce încuie la loc, trecu pe lângă mine, vrând sa fie o gazdă model È™i se aÈ™eză in faÈ›a mea. - Salut Serghei! am spus eu scurt È™i l-am vazut cum devine uimit. Cred că se aÈ™tepta la altceva, orice altceva să-i fi zis. - Bleah, fu răspunsul său de parcă o bruscă stare de vomă l-ar fi determinat la o aÈ™a interjecÈ›ie-salut. Ne-am privit o vreme È™i m-a invitat să iau loc. Mă uitam atent la apartamentul lui … era de fapt o garsonieră mai spaÈ›ioasă, dar totul era vraiÈ™te, atât de vraiÈ™te încât nu prea distingeai prea bine mai nimic. Haosul domnea în casă. Era foarte slab luminată. Mirosuri de toate felurile, de aer stătut, de farmacie,de grajd, toate combinate iÈ›i dădeau un rezultat care pe mine m-a facut să-l etichetez cu ani în urmă … mirosea a esență de junker … junker înrăit! Tot el a avut iniÈ›iativa când a văzut cum îl privesc de insistent, dar tac parcă invitândul sa ghicească pentru ce mă aflu eu acolo: - Șe cauțî aiÈ™i? Șe vânt ti-adușî?mă luă el la „despăducheat†în stilul lui caracteristic. Nici un vânt … am venit să aflu un răspuns, niÈ™te răspunsuri, am zis eu calm. Trebuia sa îmi păstrez calmul ca să aflu ceea ce mă interesa. Oricum aveam È™i presimÈ›irea aceea, dar ca un bun pesimist È™i suspicios ce sunt, am luat in calcul È™i varianta cea mai urâtă. Ceea ce făceam acum era să aÈ™tept să mi se confirme sau nu, supoziÈ›iile. - Adicî, dupî trii ani, vii șî vriei un râspuns … Șî cam È™e râspuns ai vria, mătălusî, ai? Șe râspuns? se enervă el dintrodată. - Răspunsul la întrebarea „Ce a pățit MiÈ™a?†rămăsei eu la fel de calm. M-am aÈ™ezat pe un fotoliu È™i el nu mă slăbea din ochi. Calmul meu îl enervă È™i mai mult. Sări ca un resort de pe scaunul pe care încercase sa se aÈ™eze cu un minut în urmă È™i se repezi la gâtul meu. A fost foarte rapid È™i chiar dacă aÈ™ fi vrut, nu aÈ™ fi reuÈ™it să mă apăr. Dar nu vroiam. Mâinile lui se încolăciseră în jurul gâtului meu, dar văzând că eu nu vreau să mă apăr ci doar stau inert pe fotoliu nederanjat de zgâlțâilile lui, se retrase È™i ma apucă de gulerul hainei: - Vriei râspunsuri?! Bini … o sî ai râspunsuri! urla el turbat. Abia atunci am observat ochii-i injectaÈ›i de sânge, faÈ›a-i schimonosită si gura largă ce mă împroÈ™ca cu stropi de salivă. - MiÈ™a o muritî! mi-a dat el răspunsul la întrebarea mea È™i confirmarea ce într-un fel o aÈ™teptam. Din acel moment am început sa ameÈ›esc, să mă droghez cu mirosul camerei È™i m-am cufundat adânc în fotoliu. Abia am reuÈ™it sa îngân: - Cum? După aproape douăzeci de minute eram pus la curent cu toate … cum ajunsese MiÈ™a în Austria, cum a stat o vreme în Graz, apoi în Viena, È™i iar în Graz, cum a tot aÈ™teptat pe „cineva†să meargă să-i È›ină de urât acolo ( Serghei intenÈ›ionat accentuează cuvantul „cineva†), cum a reuÈ™it să-È™i facă o afacere mică acolo, pe acelaÈ™i domeniu, dar nu aÈ™a de amplă ca cea de la BucureÈ™ti, dar rentabilă, cum încet-încet a început să devină dependent de propriile lui prafuri È™i cum acestea nu prea îi erau indicate, … depresie…, apoi s-a văzut singur È™i neajutorat, n-a spus la nimeni, a È›inut în el, pentru ca într-un final să-È™i ia zilele. Când asta? am întrebat eu. - Di zîua lui, pi paiÈ™pi ianuarii, spuse Serghei descumpănit.Ș-o umplut vinili șî s-o spâzuratî … sâ fiii sîgur pi iel. Mă întristasem foarte tare. Două ore am mai stat de vorbă, i-am povestit la rândul meu ce caut acolo, cum l-am găsit, ce-am mai făcut de când ieÈ™isem din „afacereâ€, cu ce mă ocup acum. Mi-a mai zis că SaÈ™a, fratele lui MiÈ™a ma caută È™i că trebuie să mă văd neapărat cu el. Chiar trebuie… I-am explicat că nu pot sta în ziua aceea, dar că lunea ce urma sa vină, eram tot al lor. M-a întrebat dacă beau ceva, i-am spus că nu … s-a mirat, a dat din umeri È™i a scos dintr-un dulap o sticlă. I-a scos dopul de cauciuc cu dinÈ›ii, l-a scuipat, prinzându-l totuÈ™i cu mâna cealaltă È™i a luat o gură zdravănă. Mi-a zis ca de la moartea lui MiÈ™a nu mai băuse. I-am răspuns: - Nici eu nu mai fumez! M-am ridicat È™i i-am dat de înÈ›eles că nu mai pot sta È™i că am o întâlnire. Ne vedem luni! La revedere! I-am zis eu înainte de a începe să cobor scările. Bini! Bye! Ajuns jos, am vrut să merg spre Izvor. Numai că nu reuÈ™eam. Nu îmi ieÈ™eau paÈ™ii. ÃŽmi apărea în faÈ›a ochilor, faÈ›a lui MiÈ™a afișând zâmbetul lui larg, apoi o grimasă de durere… probabil că îl durea căci îl lasasem acolo la mama-dracu’! ÃŽnchideam ochii strângând din pleoape, dar nu reuÈ™eam deloc să-l fac să dispară. Am vrut să merg cu metroul însă m-am rătăcit, de chiaun ce eram … apoi mi-am adus aminte că am abonament de „suprafațㆅ nu mai reuÈ™eam să ies … după un chin prelungit, am găsit repede ieÈ™irea afară de la metrou, am travesat spre acelaÈ™i 123 ce m-ar fi dus înapoi. Mă înecam, mă sufocam, respiram cu greu, sacadat, transpirasem, nervii îmi erau întinÈ™i la maxim … sunetele străzii , zgomotul maÈ™inii, vorbele oamenilor îmi erau chinuitoare, le auzeam foarte strident … la o trecere de pietoni lângă mine erau doi, care râdeau de ale lor nu foarte tare È™i chiar nevinovat … mie îmi venea sa le trag câte una, să mă descarc pe ei, eram invidios pe ei că râd, mă irita râsul lor … dar cum să mă duc la ei È™i să le zic … „băi idioÈ›ilor, …eu am capul în pioneze, prietena mea se operează azi È™i tocmai am aflat că am un amic pe conÈ™tiință … È™i vouă vă arde de râs!!†… asta era imposibil de reprodus, de spus cuiva, aÈ™a că numai faptul ca nu puteam să-l împărtaÈ™esc cu nimeni, m-a făcut să mă calmez. Am lăsat capul în jos neputincios È™i oarecum ruÈ™inat … ochii mi se umpluseră de lacrimi È™i prin imaginea lor jucaușă am izbutit să văd la picioarele mele o bulina roÈ™ie, apoi două, imediat È™i a treia … din nas îmi curge un firicel de sânge. M-am simÈ›it din nou, pentru a doua oară pe ziua aceea, bruscat de nerăbdătorii din spatele meu … se făcuse verde, nu mă scuza deloc faptul că eram cu capul în jos! … Lumea se grăbea, nu stătea ea să mă mai aÈ™tepte pe mine. Greoi, m-am urnit È™i am ajuns pe trotuarul celălalt. M-am pravălit pe bancuță. Am reuÈ™it să îmi È™terg sângele de pe buza de sus È™i să-l opresc. Nu mă mai interesa, chiar deloc, dacă mă vedea sau nu cineva. Autobuzul care a venit, era aÈ™a de aglomerat că am mers pe scară, uÈ™ile abia închizându-se în spatele meu. Cu greu am ajuns în faÈ›a doamnei, domniÈ™oarei, ea È™tie mai bine ce e, de la recepÈ›ia secÈ›iei. Când m-a văzut, a vrut să mă întrebe: Domnul…, dar nu a apucat căci am întrerupt-o… Da, chiar el! Domn’ Popovici a venit? Domn’ … doctor … Popovici vă aÈ™teaptă, zise pe un ton acru evident. Era evident faptul că era deranjată de glumele mele proaste, căci de data asta a fost nevoita să pună accentul pe cuvântul „doctorâ€. Complet aiurit, îi răspund: - … „doctor†… doctor Popovici … cum vreÈ›i dumneavoastră … lăsaÈ›i, stiu drumul, prea bine chiar! Tonul meu sictirit o È›inui locului È™i nu mă urmă. Spuse totuÈ™i : Cum doriÈ›i! Parcursesem încet culoarul din stânga recepÈ›iei. M-am oprit în faÈ›a celei de-a treia uÈ™i de pe dreapta È™i fară să ciocăn, apăs pe clanță È™i intru. - Mdea, tot cu „bunele maniereâ€â€¦hai, salut! spuse cel ce mă aÈ™tepta ridicându-se de pe scaunul ergonomic îmbracat în piele neagră È™i întinzându-mi mâna. - Ave, imperatore!îi răspund eu strângându-i-o È™i aÈ™ezându-mă pe scaunul din faÈ›a biroului său. ServeÈ™ti ceva? mă întrebă el. Nu, că n-am mâncat nimic È™i nu vreau să …și aÈ™a am o stare de tot căcatul! Răspunsul meu îl face curios: Păi, cum aÈ™a? - M-am întâlnit cu niÈ™te foÈ™ti „colaboratoriâ€, să le zicem aÈ™a È™i nu prea mi-a plăcut ceea ce am auzit … Cu cine, cu rusnacii tăi? - Aham, …dar hai să schimbăm subiectul!… văd că nu te-ai schimbat deloc în ceea ce priveÈ™te gusturile: tot blonde, tot fandosite, tot pinguini… Eeh, ce să-i faci? … defect profesional, lipsă de inspiraÈ›ie! se scuză el. Și cu mine … tot defect profesional, lipsă de insipiraÈ›ie? mă arătai eu curios. - Hm, râse scurt. La tine e mai complicat, È™tii bine… nu e cazul să-È›i repet. Spune-mi mai bine cu ce te pot ajuta? - Pai, mai cu nimic… dă-mi ceva pentru hemoragii nazale È™i … ah, a început din ce în ce mai des să îmi curgă È™i pe urechi, stânga în special … . - Deci la stânga cu dedicaÈ›ie … am înÈ›eles … mă tem că nu pot face nimic pentru urechile tale … îmi pare rău ... spune-mi totuÈ™i … sunt independente de cele nazale? Nu. Numai când îmi dă „borÈ™ul†prea mult pe nas, îl lămuresc eu. Mă priveste îndelung È™i mă întreabă: Cu K, ai încercat? Râd. - K-ul joacă la pitici, la tineret-speranÈ›e! … nu are nici un efect, mă cam revolt eu dintr-odata. Deci, tot de fond emotional, nervotic!? Exact, întaresc eu. - Ok. Fii atent! … îti fac o comanda pentru „deblăâ€, să nu te mai doară, să nu mai ameÈ›eÈ™ti È™i să nu îți mai dea È›ie motive să fii aÈ™a de futut în cur! Și îti mai recomand È™i niÈ™te vizite, aÈ™a de control, la un psihiatru … Râd isteric… - De ce râzi, „animăluÈ›â€? - Păi asta urma să îți mai cer eu! … acu o juma’ de ora, am vrut să îi pleznesc pe unii prin Unirii, doar pentru că au râs … eu râd când în mintea mea realizez ce gunoi medical sunt! - Apropo de futut în cur? Ai cunoscut-o pe domniÈ™oara Natalia… mă vede nelămurit È™i continuă… aia blondă … pinguinul? - Aah, da …într-un fel. Ne-am cunoscut, într-un fel ... ne-am raÈ›oit unul la altul aÈ™a în vreo două reprize … dar să È™tii că È›ine la tine, băi Popoviciule! îl pun eu pe jar. De ce? mă întreabă el mirat. Tot insista cu „domn doctorâ€, răspund eu imitând-o pe duduia de la recepÈ›ie Daa, făcu el surprins…merçi de informaÈ›ie! Completă o foaie cu cele ce cam îmi trebuiau mie È™i apoi, scuzându-se ieÈ™i din birou. Trebuia să iau o decizie … îmi dădusem seama că nu mai merge nimic din tot ceea ce făceam de ceva vreme … aÈ™a că hotărâsem azi-noapte, când tot nu reuÈ™isem să dorm să îmi simplific totul, până la indivizibil … să elimin „poate†și „nu sunt sigurâ€, să mă lipsesc de variabile si probabilități È™i să mă bazez pe certitudini … începeam asta, chiar aici, patria-mama a lui „să mai avem rabdare†! Se întoarse È™i mă trezi din cugetarea asta, mută, a mea. ÃŽl întreb: PoÈ›i să faci rost de ele până luni? - Păi, azi e joi, nu? … am dat comanda, ăia o primesc în seara asta, … înnumară zilele pe degete È™i îmi spune … duminică le am … deci, poÈ›i să le ai È™i tu, la fel de bine, luni! Altceva mai băgăm azi, un test, o ultrasunete, ceva o tomo? … - Nu, nu vreau nimic din-astea … mai vreau altceva însă … iau o pauză să inspir adânc. El mă priveÈ™te aÈ™teptând curios È™i eu îi spun: … mai vreau până luni, toate rezultatele mele, absolut tot ce ai tu despre mine, tot! … vreau tot de la tine! Tace È™i nu îi vine să creadă ceea ce tocmai a auzit… - De ce? … È›i-ai gasit alt doctor? - Nu, chiar deloc … te-am avertizat că într-un viitor apropiat o să renunÈ› … oricum, È™i cu tine È™i fără tine, tot un „aurolac†sunt! … aÈ™a că vreau să îmi dai tot ce ai despre mine! - I-auzi!! … È™i dacă fac copii? mă întreabă el, avertizându-mă de o posibila complicaÈ›ie a situaÈ›iei… - Neah, … nu eÈ™ti tu genul! Și, oricum nu È›i-ar folosi la nimic! Nu există vreun motiv de È™antaj, nu sunt o persoană publică, nu am averi È™i imagini de apărat, îi etalez eu motive pentru a nu complica È™i mai mult lucrurile È™i adaug: È™i, în plus, sunt un caz aÈ™a de palmares, ceva care poate o să îți strice reputaÈ›ia, căci în fond, sunt un caz nerezolvat! - … încă! mi-o taie el rapid, eÈ™ti un caz nerezolvat, încă! - Știu, È™tiu … dau eu din mână plictisit È™i râd iar … nu È™tiu ce tot am cu râsul ăsta … când nu pot să port o discuÈ›ie, mă umflă râsul … aÈ™a din senin … Mut discuÈ›ia spre alte „meleaguri†… tu să fii atent să nu faci copii … È™tii tu, „babies†… - De când te priveÈ™te pe tine, viaÈ›a mea intimă, huh? De când? se încruntă el la mine. - Ha! exclam eu … deci, am avut dreptate… È™tiam eu … nu degeaba face ea exces de zel … mare „alergator†mai esti! … acum, că mă priveÈ™te sau nu … asta e! mă apar eu. - Lasă că È™tiu eu, zice el mai liniÈ™tit È™i mai împăcat cu mine … È™tiu eu, o să mi-o bagi p-aia că È™i eu m-am băgat în viaÈ›a ta … da, dar eu eram medicul tău, vroiam numai ce e bine pentru tine! - Știu, răspund mai resemnat de situaÈ›ia în care ne aflam noi, doi … È™tiu È™i îți multumesc pentru tot, numai că … - Numai că, ce? continuă el, văzând că m-am oprit È™i sunt mult mai preocupat de manichiura mea decât de continuarea conversaÈ›iei … - … numai că, reiau eu, cu cât trece timpul , cu atât simt eu că nu mai mă fac bine … mai mult, am impresia că nici „pe-aci†nu mai stau multă vreme, îi închid eu gura pe un ton serios, accentuand „pe-aci†și făcând un gest cu degetul, ce descria cercuri È™i elipse, paralele cu poadeaua. - EÈ™ti un prost! Trebuie să ai mare răbdare, omule! … băă, eu te È™tiu cu o mare voinÈ›a È™i cu o mare rabdare, cu nervi de oÈ›el, nu se poate să dai înapoi chiar acum! urlă la mine, însa eu nu îl mai auzeam … Au urmat momente de tăcere din partea mea în timp ce el îmi descria un portet de-al meu în care aÈ™ fi putut să fiu cel puÈ›in Alexandru Macedon, dacă nu cumva È™i Conan barbarul … îl opresc când am crezut eu că a cam sărit calul: - Dacă mă mai perii mult, să stii că am să rămân chel! Despre toate astea vom vorbi mai pe larg, luni. Acum am altele pe cap È™i trebuie să nu mă afecteze prea mult! Dacă mă împiedic tocmai acum, mi-e teamă că o să mă sparg rău de tot … - ÃŽn rest … cum o duci? Cum merg cărÈ›ile? Cum merge munca, ce-È›i face prietena? mă întreaba el, numai aÈ™a ca să dezamorseze situaÈ›ia. - La carÈ›i nu prea am mai scris … È™i scrisul ăsta e subiectiv … dacă nu ai o anumită stare relaxată, te laÈ™i influenÈ›at de interior È™i începi să o iei pe arătură … mă las eu prins în jocul lui. - Pai, fă-È›i-o, creează-È›i-o … mă întrerupe el, È™i eu zâmbesc cu subînÈ›eles. Continui, de parcă nu ar fi zis nimic: … la munca, cred că sunt pe baza de volunatriat … Am înÈ›eles, mă mai întrerupe el înca o data. - … È™i cu ea ... ea îmi vrea binele, doar binele, tot binele, numai că eu mă bag în căcat È™i nu prea mai reuÈ™esc să ies … apropo ... până luni … dacă poÈ›i, trebuie să poÈ›i, È™tiu că poÈ›i, aÈ™ vrea să îmi gaseÈ™ti È™i să-mi scoÈ›i È™i mie pe o foaie, toate clinicile private sau de stat, tot, spitale, tot ce se poate … locuri unde se pot face operaÈ›ii la sân! - Doamne fereÈ™te!… deja? Rămane uimit … deja? a mai întrebat încă o data È™i eu îl aprob, dând din cap. E foarte debusolat de cererea mea. - Da, deja! Tot ... vreau tot, pe o rază de vreo trei sute de kilometrii cu PloieÈ™tiul în centru, spun eu de parcă aÈ™ fi căutat vreun fugar sau vreun evadat! … Fac cinste gras, îl motivez eu. Da, da… să văd ce pot face. E în continuare un pic îngândurat. Mă ridic È™i îi întind mâna, el mi-o strânge È™i-i spun : Atunci, ne vedem luni! Ies. Trec pe lângă biroul blondei È™i o salut: O zi bună, domniÈ™oara Natalia! Ea rămâne mască … eu mă îndepărtez È™i după doi paÈ™i, în timp ce deschid o ușă, mă întorc să o văd È™i să îmi culeg roadele salutului meu: ea scoate limba la mine! … nu e un gest prea academic, dar are toate motivele … sunt un neruÈ™inat! NeruÈ™inat! … ăsta e cuvântul cel mai potrivit pentru mine, ca să mă caracterizeze în ziua aceea ... am fost toată ziua, un neruÈ™inat … Am o dilema: cu 601 È™i cu 105 sau cu 601 È™i cu 41! O aleg pe a doua ca să nu mă apuce disprerarea pe un drum mai lung. Ajung iar în Piata Presei È™i sunt iar la „agatatâ€! Repede, chiar nesperat de repede, opreÈ™te o dubiță Iveco. Mă urc. Merge la Sinaia. E perfect! Pe la Baneasa , ca un făcut , reîncepe un alt cosmar de-al meu … la radio, o melodie … ce poate să îți facă o melodie, o nevinovată È™i inocentă melodie? … aparent nimic! … Radiohead - Creep … în gând, cânt versurile, le È™tiam înainte pe toate … acum însă cu ajutorul muzicii, mi le aduc aminte repede: When you were here before Couldn’t look you in the eye You are like an angel Your skin makes me cry You float like a feather In a beautiful world I wish I was special You’re so fuckin’ special But I’m a creep, I’m a weirdo What the hell I’m doing here I don’t belong here… I don’t care if it hurts I want to have control I want a perfect body I want a perfect soul I want you to notice When I’m not around You’re fuckin’ special I wish I was special But I’m a creep, I’m a weirdo What the hell I’m doing here I don’t belong here She’s running ou the door She’s running, she runs, runs… … Dj-ul de la radio opreÈ™te melodia pentru nu È™tiu ce căcat de È™tire … MuiÈ™ti mai sunt dj-ii ăștia!! … am eu vreo caÈ›iva care mă cam enervează È™i nu îi am la inima … Oare pe mine, câti nu mă au la inima? Ce caut eu aici? Eu nu aparÈ›in de-aici … Asta e întrebarea ce mă roade pe mine. Motivul pentru care mi-o tot pun ... nu-l È™tiu! Poate că vreau să-mi dau o explicatie: de ce sunt aici? Ce caut eu aici? Și nu mă refer la maÈ™ina al cărei È™ofer tânăr se uita la mine … nu, mă refer la aici, pe lumea asta!! Nu reuÈ™esc să scap de întrebarea asta ... îi È™tiu jumatate din răspuns, numai că È™i jumatatea asta e subiectivă, e legată de chestii trecătoare, nefixe … mă plimb pe nisipuri miÈ™cătoare, mă scald în ape tulburi! ÃŽncerc să ies din angoasa asta, să fac o conversaÈ›ie cu cel de lângă mine, numai că nu îmi iese. Puterea întrebării e mult prea mare pentru mine. Mă conformez È™i încerc să îi dau un răspuns, atunci, pe loc. Este evident faptul că o să fie un răspuns de compromis … nu am destule probe pentru a lua unul concret, adevărat, dar nici aÈ™a nu mai pot continua … mă doare capul … încerc să îmi opresc orice hemoragie, înca dintr-o stare incipienta, nu am nevoie de o eventuală hemoragie … iar se uită È™oferul la mine … mi-e scârbă de mine, sunt nemulÈ›umit în continuare de ceea ce fac È™i de felul cum mă comport … ar fi ideal dacă mi-aÈ™ mai coborâ un pic standardele mele, dar mi-e teamă ca, nu cumva să devin vreun … Aud un sunet ascuÈ›it … insistent, un È›iuit … mă uit la È™ofer, el se uita deja la mine de multă vreme È™i îmi spune: - Cred că telefonul tău face aÈ™a! ÃŽmi aduc aminte de alarmă, îl scot din buzunar È™i-o opresc. Alarma a reuÈ™it să mă trezească … pentru câtă vreme oare? Restul drumului a fost monoton È™i plictisitor. Nu-mi plăcea, dar eram destul de obosit să mai încerc să schimb ceva din starea asta … Am ajuns acasă. Mi-am mai făcut un ness È™i mi-am aprins încă o È›igare. Fumam aceeaÈ™i marcă ca È™i mama pentru a nu lăsa chiÈ™toace diferite. Nu mă feream de ea, dar nu vroiam să îi dau satisfacÈ›ie … aveam secretele mele față de-ai mei È™i ăsta era unul dintre ele. Ness-ul l-am băut repede, fără să-l savurez È™i în timp ce fumam, mi-am amintit de ea … ce frumos îi refuzam invitaÈ›iile la un „fum†… ce frumos mai È™tiu să mint! … ce prost mai pot fi când vreau! Tata e in Irak … sor-mea e la BraÈ™ov … acasă am rămas numai eu È™i cu mama … cu greu mă ridic de pe scaunul pus între masă È™i masca chiuvetei, pe care mă aÈ™ezasem ca după o munca istovitoare È™i părăsesc bucataria. Cobor scările, nu înainte de a încuia uÈ™a apartamentului. Lenea, parcă mi-a mai dispărut … cam târzior, dar … e bine È™i aÈ™a …. E de-abia È™apte jumate. Merg spre un magazin. Nu È™tiu ce să cumpăr exact … ceva acolo ... să îi iau ochii mamei. Pentru că ajunge acasă mai târziu decât mine, sunt conÈ™tient de surpriza produsă de o masa, nici caldă, nici rece … numai bună de mâncat … aÈ™a o astept în fiecare zi, cu masa pusă … È™i cu surprize culinare. Nu sunt un bucatar prea desăvârÈ™it, însă am, din când în când, idei … acum mi se pare că toate m-au cam părăsit ... încerc să nu prea mă repet, de la o cina la alta. Intru È™i sunt persoane înăuntru, la o coada miniaturală. Mă plimb prin magazin, cu ochii atenÈ›i ... caut ceva care să îmi dea un indiciu, caut o idee … ceva de unde să încep. După câteva minute, aproape când să îmi vină È™i mie rândul să cer, mi-a picat o idee … peÈ™te! Foarte rapid am căutat prin minte o reÈ›etă ca să È™tiu de ce ingrediente aÈ™ avea nevoie, să le elimin pe cele ce le am deja acasa È™i să rămân doar cu cele pe care trebuie să le mai cumpar. Cer vânzatoarei: - Merluciu … miere … iaurt … lămâi … mă gândesc: „usturoi am, pătrunjel am,†... plătesc È™i mă grăbesc să ajung acasă. Decongelez peÈ™tele, il dezosez … am ales merluciu deoarece nu are decât un singur os mare, coloana … îl fac ca È™i fileuri ... îl tăvălesc prin făină È™i la tigaie cu el ... Iaurtul, mierea È™i usturioul, făcut mujdei în prealabil, le amestec, obÈ›inând o cremă, o asortez cu verdele patrunjelului crud tocat din cuÈ›it, È™i o gust … îi mai trebuie ceva … È™tiu ce! … storc o lămâie tăiată în două jumătăți È™i sunt atent să nu cadă È™i sâmburi … o mai gust ..si gata… e perfectă!… amalgamul acela îl amestec bine să fie omogen ... verific peÈ™tele ... a prins crustă, ceea ce e excelent … îl întorc pe partea cealaltă È™i îl mai las puÈ›in. Aleg o farfurie mai potrivită, scot peÈ™tele È™i îl aÈ™ez cât mai estetic pe ea … mă uit la ceas ... nouă fără un sfert … e numai bine! … ornez peÈ™tele cu mixtura facută, proaspăt inventată È™i e gata! Nouă fără zece … în bucătărie e numai fum ... deschid uÈ™a de la balcon să se aerisească un pic ... de fapt, e ceață ... sunt mulÈ›umit de ceea ce am făcut … chiar mă bucur în sinea mea! Apare È™i mama … E nedumerită de ceea ce vede ... a crezut că a luat foc casa … o liniÈ™tesc … nerăbdător o invit la masa … gustă È™i e surprinsă … savurează ... e mulÈ›umită de mine! Stau È™i-o privesc. ÃŽmi aduc aminte de o vorbă de-a lui MiÈ™a referitoare la gusturi: de ce ne aÈ™teptam ca, de fiecare dată când mâncam peÈ™te, să fie o mâncare sărată? Aparent, nu avea nici o legătura cu mine … sau ar fi trebuit să aibă? Știu doar că am reÈ›inut-o, mi-am reamintit-o È™i am pus-o în practică , în mod inconÈ™tient de ea. AÈ™a sunt eu: am idei … dacă sunt proaste, mă consider idiot, dacă sunt bune, sunt idealist! Nu-mi mut privirea de pe mama. O văd cât de încântată e! … nu se aÈ™tepta la aÈ™a o cină, plină de savoare, de gusturi antagonice, ce se anulează reciproc. Abordez o față nerabdătoare, ce aÈ™teaptă un verdict, o notă … nu asta mă interesează prea mult, ci doar faptul că vreau să îi distrag atenÈ›ia în vreun fel să nu mă vadă aÈ™a cum sunt eu de fapt, să nu mă citească! ReuÈ™esc. E bine! Mai iau o dată gândurile de la cap, le mai cântăresc încă o dată pe fiecare, cu aceeaÈ™i grijă, le acord aceeaÈ™i atenÈ›ie. Pe fundal,aud numai cuvinte de laudă, în interiorul meu, doar remuÈ™cări … cât amân momentul în care ar trebui să îi spun mamei cine sunt eu, de fapt! Mă urăsc că-i dau speranÈ›e È™i iluzii, dar … la exterior zâmbesc ca să îi arăt cât de fericit sunt eu, că dânsa e fericită È™i mulÈ›umită de baiatul ei. Am fost un copil cuminte, am învățat bine, nu i-am prea deranjat pe ai mei când eram mic … mi-am făcut oreionul la timp, la ambele parÈ›i o dată ca să scap de o grijă, cu vărsatul la fel, în ani consecutivi până am scăpat de toate formele … mi-a mai ramas apendicita! Stăm puÈ›in de vorba. Mult prea puÈ›in. AÈ™a am obiÈ™nuit-o. Nu stăm de vorba prea mult timp. ÃŽmi apare un nou gând: dacă nu o iubesc pe mama? … dintr-un instinct de conservare a energiei mele interne, îl spulber rapid: o iubesc ! cum să nu o iubesc?… dacă nu o iubeam îi făceam mâncare otrăvită … aÈ™a că … mă clatin din toate încheieturile la o aÈ™a explicaÈ›ie, înlătur motivele È™i mă înjur. Mă fixez numai la sentimentul acela clar, ideea aceea solidă: o iubesc pe mama mea mult, foarte mult, atât de mult încât nu pot să îi spun adevărul! … aÈ™ distruge-o È™i am prea multe pe conÈ™tiință, mi-e capul greu de trecuturi … nu mai vreau extrasarcini È™i poveri în plus! Rămân singur. Mama e prea obosită È™i adoarme repede. ÃŽn celălalt capăt al apartamentului, stau eu … am un obicei vechi, urât obicei … îmi rod unghiile … asta fac È™i acum … dacă mă uit la un film, la un meci sau aÈ™tept ceva … îmi rod unghiile … le prefer numai pe cele de la degetul mare al mâinii. Nu pot să adorm … sunt iar nemulÈ›umit de mine, de faza că nu pot să adorm … stau È™i mă uit la tavan, cu mâinile sub ceafa … am pierdut noÈ›iunea timpului … nu È™tiu cât e ceasul È™i nici nu prea mă interesează prea mult acum, dacă mai e azi sau e deja mâine! Sunt prea obosit să mai am aÈ™a ganduri… Un È›iuit mă face să tresar … La urechea mea dreaptă, pe spătarul patului era telefonul: primisem un mesaj. Foarte surprins, mă încurc în miÈ™cări È™i scap telefonul pe jos. Ca într-o maximă de Murphy, se duce sub pat … sar din aÈ™ternut È™i mă pun pe burtă. ÃŽntind mâna, îl ating cu degetele È™i încet-încet reuÈ™esc să-l atrag spre mine. Mă uit la ecran … negru. Din cauza È™ocului se închisese … îl repornesc … îmi pierd răbdarea … PIN-ul … lung mai e! … ce mult se mai gândeÈ™te telefonul ăsta? … până își caută reÈ›eaua … uff!! … nu mai am răbdare … gata!… mă uit în căsuÈ›a de mesaje … o accesez ... please wait ... Nu, nu asta vream pe ecran să văd … se deschide … citesc lacom: SUNT BINE … atât??!?… atât! E de la ea … e bine … sunt surprins de alte frământări … binele e relativ… mă bucur că s-a gândit la mine cu toate ca m-am cam purtat ca un prost … în urmă cu doua-trei zile am fost cel mai prost din viaÈ›a me! Mă cuprind călduri, răcori, sunt emoÈ›ionat È™i fericit … în alte circumstanÈ›e, aÈ™ fi fost ofensat de mesajele scurte, laconice. Realizez că pentru moment e de-ajuns È™i atât! Sunt fericit È™i plâng! Tresar deodată căci telefonul sună ... ea e! ... ezit să îi răspund ca nu cumva să fie doar un beep È™i să nu o taxez inutil … nu e beep … chiar vrea să vorbescă cu mine!!! Timid, îi răspund … îi aud vocea stinsă … mă întreabă dacă dormeam … îi spun adevărul … timpul trece rapid, însă nu realizez că e chiar foarte slăbită … È™i-aÈ™a vorbea ea încet, dar acum! … se întrerupe convorbirea … alerg spre telefonul mamei … îl sustrag È™i o sun de pe el ... de pe al meu nu pot căci am avut alte cheltuieli cu banii pentru plata facturii … continuăm convorbirea … mai mult monolog căci ea vorbeÈ™te mai greu È™i mai mult prin onomatopee … e bine È™i aÈ™a! … îmi încordez auzul la maxim È™i mi se pare că îi aud respiraÈ›ia … o pun la curent cu noile mele aventuri norocoase … pomenesc ceva È™i de BucureÈ™ti … mă silesc să închid ... mai mult să nu o obosesc prea mult ... are nevoie de odihnă … È™i de liniÈ™te! … pentru început e de-ajuns! ReuÈ™esc să adorm foarte devreme … dimineaÈ›a!…fur o oră de somn È™i sunt din nou năuc … năuc, dar fericit! Fericit È™i prost! Nu, prost eram ieri, azi sunt mai prost ca ieri! De ce spun asta? Pentru că nu am nici un motiv să nu o fac … |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy