Iubesc la nebunie valul care-i ascunde clipirea si explozia buzelor intr-un hohot mai mult ghicit, sugrumat pana la chicotit. Mai mult, ma incita: este un mister dincolo de el, care ma atata sa-l descopar. De fapt, dincolo de valul acela este ea, cu tot intregul ei, din care se aduna aschiile: aroma trupului in zori, cand zace tacuta, respirandu-si taina cu acea seninatate inocenta, ascunzandu-si pantecele cald intre mine si patura, cu piciorul arcuit peste picioarele mele, cuprinzandu-le ca o intrebare, cu capul ridicandu-se si coborand in ritmul respiratiei mele, cu o mana aruncata peste mine ca belciugul unui lacat inchizandu-ne inlauntrul aceleiasi fiinte, adica atunci cand suntem doi naufragiati pe plaja unei insule dupa o furtuna.
Cu cat mai mult ma hranesc cu privirea ei - acei ochi veseli in care, desi cristalinul este linistit, pupila tremura in prevestirea eruptiei - si cu vocea ei in care vibreaza latent o carcoteala ramasa in cerul gurii, cu atat mai mult simt tremurul stapanit al catapultei spre acel plonjon in marea sentimentelor si al instinctelor arhaice. Fiecare cuvant - acea uniune de silabe - e un pas in plus spre EA, spre micul ei Univers. Cu fiecare fraza ma indepartez cu inca un an lumina de sistemul meu planetar in incercarea de a-i gasi steaua in jurul careia orbiteaza.
Inca mai bajbaiam in bezna cosmica divina, eu - orbul din nastere care si-a recapatat vederea. Intuneric si frig. Si o teama: de nu m-as rataci! Si mai falfaia o umbra peste zborul meu: de n-ar fi steaua ei deja doar o gaura neagra in care s-a ratacit si EA!
Asa am inteles cat de divina este bajbaiala!
Atunci s-a intamplat: scurtcircuitul. Am reusit sa deschid ochii si sa o vad: steaua pe care o caut este samburele marului sarpelui, e acea amintire a Raiului latenta in lutul umed al fiintei umane, este acel strigat de deznadejde scapat de doi oameni in caderea lor din Divin.
Dupa cadere, orbi, au inceput sa se caute, pe balbaite, pe pipaite. S-au ratacit printre oameni, au primit nume, au avut copii, simuleaza fericirea.
Va veni insa vremea in care in noaptea ratiunii se va aprinde candela sentimentului si cei doi vor incepe sa vada din nou si atunci se vor regasi si cei doi vor incepe sa vada din nou, si atunci se vor regasi si vor fi din nou EL si EA. Si vor urca din nou in Paradis, si strigatul se va deschide in paraie, frunze si animale, si sarpele nu-si va mai tarai solzii. Si Lucifer va zdrobi sub pasii lui grei portile Iadului si va topi sub privirea lui candida cazanele taranei din oameni; si oamenii se vor dezbraca de smoala - acest lut umed care acopera ochii si talpile - iar din Talpa Iadului se va inalta Turnul Babel. Si cuvintele, rusinate de goliciunea lor, se vor ascunde in tufisuri si se vor transforma in seminte.
In acea zi, Universul se va retrage in Sine, Sinele intr-un atom si atomul in ochii Divinului, in Trecut, in Prezent, in Viitor.
In aceasta zi, la Judecata de Apoi, Omul va fi pedepsit: va deveni nemuritor.