agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3038 .



Blue
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [K. ]

2005-06-05  | [This text should be read in romana]    | 



I
Stăteam în sala de spectacol. Nu mai era nimeni în fața mea, nici în stânga, nici în dreapta. Singurele becuri aprinse din sală sunt cele de pe pereți, care luminează vreun indicator de ieșire sau vreun extinctor. Era primul spectacol care se dădea în sala respectivă după multă vreme, așa că vroiam să-l văd. Ultimul fusese excepțional, dar nu mă așteptam la același lucru și de la acesta. A sta în sala asta nu era o dorința rațională – dorința nu este niciodată rațională. Vroiam parcă să văd mai mult sala decât piesa; containerul, nu conținutul. Mai mult, era o nevoie de a ști că nu-mi scapă un astfel de eveniment. Nu mă așteptam la ceva care să-mi placă, care să mă șocheze sau măcar să-mi trezească interesul. Nu. Pur și simplu vroiam să fiu acolo.
Deodată, se aprinde unul dintre reflectoare. Pe scenă se vede o masă lungă, acoperită cu o husă maro-verzuie, veche, prăfuită. În spatele mesei, erau aranjate șase scaune. Cinci dintre ele erau ocupate: trei bărbați și două femei. Bărbatul în vârstă care stătea în partea stângă a mesei a lovit de două ori cu degetul în microfon, și-a dres glasul și a spus scurt: „Să începem.”
Din spatele sălii, s-au auzit pași. O fată, în jur de vreo cincisprezece ani, a urcat pe scenă. Scundă, cu forme plinuțe. Era îmbrăcată în alb aproape în întregime, cu excepție bantalei verzi cu buline roșii care îi ținea dat pe spate părul lung ondulat, șaten, șuvițat blond. Fata avea în mână două foi ușor mototolite, scrise de mână. După ce a spus că se numește Maria, a zâmbit pentru o clipă. Emoția i se putea citi pe față; era probabil prima dată când apărea în fața unui public așa de numeros. Sfioasă a spus: „Acum vă voi citi compunerea mea”
Când inspira, de fiecare dată foarte profund, pieptul i se ridica, scoțându-i în evidență prin decolteul cămășii sânii proeminenți.
Maria și-a umezit buzele cu limba și a început să citească:
„Primele mele experiențe de viața mi-au fost aduse de minunata lume a cărții. Rândurile curate ale basmelor și ale poveștilor cu zâne m-au purtat departe pe aripile visării. Frumusețea, bunătatea și inocența prințeselor și fetelor de împărat mi-a inspirat scopuri, idealuri, motive pentru a trăi”.
Între timp, bărbatul care anunțase începutul spectacolului s-a ridicat de pe scaun. Cu toate că purta costum, cămașă și cravată, avea pantaloni groși de blană de urs panda, cu pete albe și negre. El a mers în spatele Mariei și a trecut la a-i pipăi sânii prin cămașă. Fata a continuat:
„Victoria binelui împotriva răului mi-a rămas întipărită în suflet, în minte și a constituit întotdeauna un exemplu pentru mine.”
Bărbatul își freca libidinos corpul de cel al Mariei, dându-și ochii peste cap și grohăind de satisfacție. Cu o oarecare greutate, fata continuă să citească.
„Visul meu va rămâne mereu curajul și mărinimia lui Făt-Frumos și a altor eroi, care își demonstrau aptitudinile în probe de viață și de moarte, în luptele cu zmeii cei răi. Într-o zi, știu că un Făt-Frumos va veni și la mine, mă va lua la castelul său și vom trăi fericiți până la adânci bătrăneți, departe de o lume crudă, rea și nedemnă de înțelegere”
Bărbatul, dăduse pantalonii Mariei jos, până la nivelul genunchilor și acum intrase adânc în ea cu un deget, pe care îl zvârcolea, îl mișca în sus și în jos. Fata tremura și de abia se mai ținea pe picioare. Fruntea îi era asudată, iar vocea îi vibra aproape convulsiv, dar citea mai departe:
„Minunata lume a cărții m-a ținut departe de lucrurile rele și mi-a arătat cum să fiu silitoare, bună, cuminte și chiar darnică. Nimic nu se compară cu învățăturile din universul basmelor și poveștilor.”
Spasmele orgasmului au făcut-o pe Maria să cadă în genunchi. Fata s-a ridicat fără să se grăbească. A zâmbit și a mulțumit publicului. Bărbatul și-a luat din nou locul pe scaun, spunând: „Nu, Maria, noi îți mulțumim!” Fata a coborât de pe scenă și s-a pierdut în întuneric. Mulțimea a aplaudat zgomotos, dar monoton.
Reflectorul care lumina masa de pe scenă s-a stins, în sală auzindu-se zgomotul făcut de heblul masiv.
Un alt reflector s-a aprins. Scena era acum goală. Un tip, îmbrăcat în trening, a intrat pe scenă și a șutat cu putere într-o minge imaginară. Imediat, un arbitru cu față de rozătoare și-a făcut apariția nervos, a suflat puternic într-un fluier zgomotos, apoi a strigat: „VULPE!!!” A continuat să fluiere.
Acțiunea pe scenă a înghețat pentru o clipă. O cortină albastră a căzut. Fluieratul nu s-a oprit. Reflectoarele luminau mai puternic cortina albastră.
Aveam din nou senzația că nu pot să respir suficient de repede și că, în compensație, inima își accelera bătăile. Pentru o clipă, aproape am amețit; nu mai distingeam nici o forma și nici o lumină, în afară de culoarea albastră, orbitoare și obsesivă, a imensei cortine. Un parfum înecăcios a umplut sala; un parfum greu, indistinct, violent, care îți umple nările și aproape te droga. Groaznic! Îmi aduceam aminte de scena în care mai devreme apăruse Maria și o greață puternică mă cuprindea – nu era de la stomac. Singurul lucru care mă făcea să nu leșin era intensitatea culorii albastru, care îmi ardea orbitele. Era singurul lucru de care mă puteam agăța. Am închis ochii cu putere.
Luminile s-au aprins în sală. Spectatorii s-au ridicat încet de pe scaune. Toată senzația de dezorientare dispăruse. Îmi revenisem la normal, în lumea cu culori pale, șterse, lipsite de intensitate sau semnificație. Cortina, precum tapiseria din întreaga sală, era verde. M-am îndreptat spre ieșire.
Într-un colț al fumoarului, stătea așezată pe jos Maria – sau, în fine, actrița care o interpretase. Privea în jos și trăgea puternic din țigare. Am privit-o și am vrut să trec mai departe. Deodată ea și-a ridicat capul, s-a holbat la mine, m-a luat de mână pentru o clipă și mi-a zis: „Știi, viața e ca o scenă. Să nu te implici prea mult. Trebuie să stai și să privești și să dirijezi, ca un regizor. Să nu te prinzi în jocul care este pe scenă, să te uiți din afară.” A tras din nou cu putere din țigară și a tușit. Ajunsese la filtru. A stins mucul de țigare de parchet. A continuat „Trebuie să mă las de fumat, pentru că...”.
Apoi i-am văzut buzele mișcându-i-se, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu s-a auzit nimic. „De ce-mi spui mie toate astea?” am întrebat-o nedumerit și puțin sictirit. „Pentru că mi-a plăcut cum mă priveai. Tu ești singurul care mă poate înțelege”. Cumva mă îndoiam de toate astea, deși într-un fel vroiam să cred, vroiam să mă simt flatat – vroiam să mă simt singurul.
Deja nu mai avea fața aia de copil. Nu avea riduri sau alte semne de îmbătrânire. Avea însă niște trăsături foarte mature acum. Îi dispăruse expresia inocentă de pe chip; sau asta era ceva care se putea vedea doar în lumina zilei, care trecea prin geamurile îmbâcsite ale fumoarului.
„Dar pe tine cum te cheamă ?” am întrebat-o, vrând parcă să asociez chipul ei atât de familiar cu un nume și mai familiar. A zâmbit. Din nou buzele i s-au mișcat pentru o perioadă mai lungă decât ar fi fost necesar ca să-și spună numele. Dar sunetul a fost acoperit; nu se auzea decât foșnetul asurzitor unui cristal sau, mai degrabă, a unei sticle ieftine, pisate de asfalt; în timpul ăsta, pe stradă, prin fața ochilor mei uimiți, trecea în pas alergător o oaie, a cărei lână sclipea inexplicabil în lumina soarelui, de parcă ar fi fost impregnată cu cioburi.
„Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Poate ne mai vedem” mi-a spus fata sau femeia, al cărei nume nu îl aflasem încă. „Poate că nu” am fost tentat să-i răspund, dar am tăcut. „Scuză-mă, dar acum mă sună prietenul meu și trebuie să răspund. Ar fi foarte supărat dacă ar afla că am vorbit cu tine. E foarte gelos și țin mult la el.” a spus Maria cu o oarecare satisfacție. Am ieșit pe ușa teatrului. Soarele puternic m-a făcut să-mi strâng ochii. „Știi, viața e ca o scenă...” am auzit-o din nou pe fată, spunându-i probabil unui alt spectator care ieșise din sală.
II
Mă trezesc. Visasem. Visasem mult. Fusesem obosit, încât căzusem într-un somn adânc – și plin de visuri. Vroiam acum să-mi amintesc. Stăteam nemișcat în patul cu cadru metalic, privind fix în tavan. Camera căzută în întuneric avea mirosul ăla închis. Oare câte ore dormisem? Spatele îmi era plin de transpirație – vroiam să mai stau în pat câteva secunde, dar asta presupunea să nu mă mișc absolut deloc – altfel aș fi avut senzația aia a pielii umede frecându-se de tricoul ud.
M-am ridicat. Am deschis geamul. Valul de lumină îți lovește ochii pregătiți pentru întuneric și câteva secunde, până se sintetizează iodopsina, ești orb. Totul e de un alb dureros în care poți vedea orice – nu forme, nu obiecte, nu contururi – altceva. Mi-am schimbat tricoul.
În bucătărie, mi-am făcut un ou ochi pe care l-am mâncat în liniște. Probabil că nu-mi venea să cred, faptul că ai mei plecaseră, în sfârșit. O săptămână eram pe cont propriu – aproape liber, aș fi putut face absolut orice – sau nu.
Nemții au un termne destul de simplu și foarte clar, care nu are un corespondent exact în română: Reiselust. Ar însemna dorința de călătorie. Așa vroiam eu să-mi petrec săptămâna, doar că Reiselust, în cazul meu s-ar fi tradus prin dorința de a-ți bagă piciorele; de a evada; miserupism; ieșire din carton. Ca și cum ai vomita toată plictiseala cotidiană și ai face loc pentru ceva nou, ceva încă necunoscut. Depresurizarea forțată a minții, de asta aveam nevoie. Tocmai aici e șmecheria. Că nu ști pentru ce faci loc; poate fi ceva bun, poate fi ceva rău, ceva care dă speranță sau care impune disperare. Orice. Doar să nu poți spune, în final, „previzibil”. Adu-ți aminte de Toni Cristea. În cele din urmă povestea trebuie să pară incredibilă și pentru povestitor.
Unde să plec? Habar n-aveam. Să iau un tren fără destinație clară n-ar fi fost nici o provocare, fiindcă prin orașul meu mic și de rahat nu trec trenuri decât în două direcții, iar una dintre ele oricum iese din discuție. Când nu ai de ales, ce alegi?
Mobilul meu piuie îngrozitor când primesc un mesaj. Nu, nu e vorba că mi-ar displăcea. Mi se pare de-a dreptul oportun, fiindcă un mesaj neașteptat poate fi orice, de la oricine; vine exact ca o cărămidă; ca un frigider căzând din cer. N-ai cum să știi. Așadar: Beep-beep, Beep-beep. Îmi pocnesc timpanele și pentru o clipă am impresia că așa îmi pulsează inima: sistolă-diastolă; sistolă-diastolă. Mesaj. Număr neafișat, necunoscut, clar:
Sună-mă pe fix.
Nici un indiciu, nici un număr. De ce ar trimite cineva un mesaj doar pentru a nu lasă nici o ...
Dar ce dracu fac? Rațiune, logică, determinism. Toate astea devin de-a dreptul irelevante când e vorba de dorință. Dorința suprimă orice alt sentiment, orice altă manifestare. Nu știam de la cine e, știam de la cine vroiam să fie – și asta era suficient.
Formez numărul. Am o memorie foarte ciudată pentru numere; nu foarte bună, doar foarte ciudată; eu nu pot să memorez un număr în sine; pot să-l sparg în grupe de două-trei cifre și țin minte senzația pe care mi-o induc cifrele alea. Cineva ar putea numi asta qualia – senzația pe care o dă un anume ceva – numărul pe care îl formezi, mirosul unui trandafir alb, culoarea albastru care îți arde ochii în orbite. Două grupe de câte trei; primul grup pare moale, fără duritate, feminin; al doilea pare ermetic și ascunzând parcă o oarecare suferința interioară. Formez. Aștept. Mă plimb nervos prin casă cu telefonul la ureche. Nervos. Dacă era ceva pe lumea asta care să nu fie previzibil, asta era. Non-linearitate de gradul întâi. Nedeterminism pur. În spatele oricărei chestii imprevizibile, se află de cele mai multe ori o explicație simplă, previzibilă – imprevizibilitatea constă în tâmpeniile pe care ajungi să le faci și să le crezi până să descoperi simplul și umilul adevăr – asta dacă îl descoperi vreodată.
Sună o dată. Lung. Liniște.
Sună de două ori. Și mai lung. Nici un răspuns. Puls în creștere. Tahicardie. Respirație îngreunată. Mărirea semnificativă a concentrației de adrenalină. Transpirație în creștere. Inconștient, te pregătești pentru un șoc.
Sună de trei ori. Ajunsesem în sufragerie. Pe masa de acolo, un jurnal cu coperte maro, nici prea gros, nici prea subțire. Iar în dulapul deschis, o geantă roz.
Un țiuit groaznic a ieșit din difuzorul telefonului. L-am aruncat pe canapea, din reflex, dar sunetul, scrâșnetul acela, persista. Mi-am pierdut echilibrul și m-am așezat. Rozul genții fusese înghițit de un albastru intens, incandescent, care îmi atrăgea ochii; mi-i ardea cu luminiscența lui. Un gol în piept și nimic altceva decât dorința de a închide ochii. Dorința de a uita – dorința de întuneric. Dar paralizezi și nu te poți uita decât într-o direcție. Pleoapele îți îngheață și nu le poți închide. Mai mult, mintea îți îngheață, pentru că albastrul ăla e atât de frumos, atât de cald și primitor încât nu vrei să-l părăsești nici măcar cu privirea. Niciodată. Albastrul care te sfâșie – între liniște și zgomotul pe care ea îl ascunde. Între a vrea să renaști și a vrea să trăiești mai departe.
Dunkel.
III
Câteva haine și banii. Am ieșit pe ușă cu rucsacul în spate. Am ajuns la gară. Afară era la fel de senin. Prea senin – aceeași liniște dinaintea furtunii. Soarele îmi încălzește spatele. Mă urc în primul tren. Când nu ai de ales, ce alegi? Poate alegi ceea ce în mod normal nu ai alege.
Nu aveam mult de mers, totuși. Vroiam să scap de orașul ăsta mic și infect. Prea mic. Aveam să merg la un prieten – să mai ardem timpul împreună. „Schimb de idei și de pumni”, după cum îi plăcea lui să zică.
Imaginează-ți o conservă goală lăsată în soare. Imaginează-ți că trebuie să stai în conserva aia. Așa era vagonul. Mă simțeam ca o sardină. Vagonul era o cutie de conserve – mă rog, o cutie de conserve comunistă, fiindcă era aproape gol. Scaunele de mușama caldă ți se lipesc de cur. Transpiri, transpiri tot mai mult și când ai impresia că te-ai deshidratat, abia atunci începi să transpiri cu adevărat. Așa e și cu nebunia, cu obsesia, cu orice convingere – tocmai când crezi că s-a terminat, începe să-ți macine creierii mai aprig.
Ies pe coridor, deschid un geam și privesc. Nimic special. Doar vântul și liniile de curent care te răcoresc. Trenul vopsit în roșu – ajuns la punctul de fierbere. La un moment dat, încetinește – scrâșnetul subțire al frânelor hidraulice. O curbă bruscă și din sens opus, pe cealaltă linie, vine un alt tren – unul albastru. Un InterCity. Zgomotul frânelor sau doar al roților presând de șinele dilatate induce amețeală și exaltare. Culoarea de pe vagoanele IC-ului pare să se șteargă, să curgă și să sară în toate părțile, să se împrăștie – ca o boală incurabilă. Toate astea sincronizate cu sunetul infernal. Toate astea sunt în mintea mea, adânc îngropate. De acolo izvorăște toată nebunia. Scrâșnetul, albastrul, furia – din mine, și tremurul.
E greu de crezut, dar stările astea sunt auto-induse. Nu se ascunde nimic în spatele culorii albastru: nici ura, nici furia, nici demonii. Sau poate că da. De fapt, nu-i nici o diferență.
Trenul albastru a mers mai departe. Am privit în urmă și l-am văzut cum pulsa ca o amintire care refuză să fie descărcată în subconștient. O amintire sacrifică viitorul pentru prezent, prezentul pentru trecut. O amintire decimată de timp.
Pe coridor a trecut un bărbat, nu foarte bătrân, înalt, spătos, cu plete cărunte. Era orb – avea ochii inundați de acel alb inexpresiv. Brusc, a privit înspre mine și a zis zâmbind: „La revedere...” Parcă mai vroia să spună ceva, dar ultima parte a frazei a fost ștearsă de zgomotul de fond. Vroiam să răspund, să-i spun „Adio, bătrâne”, dar am pierdut momentul. De ce îmi spusese asta? Tocmai fiindcă știa că n-o să-l mai văd niciodată. Sau fiindcă știa ceva ce mie îmi scăpa. Poate era doar un bătrân nebun, căruia îi era indiferent.
IV
Jupuisem eticheta și priveam prin sticla de bere, acum goală. E și asta o perspectivă – un mod de a vedea lumea. Când conținutul dispare, învelișul îți mai aduce aminte de ce a fost; fie că vrei sau că nu vrei, te agăți de simboluri; îți faci propriile simboluri; mintea nu vrea să renunțe.
Priveliștea din barul în care stăteam era într-adevăr interesantă: Dunărea curgând printre dealuri, cerul senin și tot felul de lucruri mici, care, inexplicabil, bine dispun. Te destind. Te degajează. Te rup de senzația că lumea e de rahat.
„Deseară cică ar fi un chef – te bagi?” întreabă prietenul.
„De ce nu? Și-așa n-am nimic de făcut. Dacă n-aș fi venit azi, probabil aș fi stat în fața televizorului, mirându-mă cât de plictisitoare e viața.”
„Mda. Chiar! Þi-am zis ce am făcut săptămâna trecută?” spune el.
Ducând sticla goală la gură, dau din cap în semn că nu.
„Păi, am fost eu la zilele orașului – mici, bere, muzică proastă, tâmpenii din astea. Mă simțeam ca dracu, evident. Și nu era de la băutură...”
„Cunosc sentimentul” îl asigur.
„O sun pe tipă. Era la un party. Se distra fata – amețită bine. Nu cred că mai ține minte. Oricum asta m-a deprimat și mai rău. Cum m-am găsit eu s-o sun tocmai atunci?...”
Nici nu vroiam să mă gândesc; știam povestea înainte să mi-o spună. Despre cum buna dispoziție a altora te aruncă și mai adânc în butoiul cu melancolie, despre cum ești defazat față de lume, despre cum ți se întâmplă numai ție și despre cum nimic nu se leagă și nu are nici un sens. Îi spun:
„Știi chestia aia: oricât de deprimat ai fi, chiar în momentul ăla, cineva se simte incredibil de bine”
Pe geam, am văzut o motocicletă albă trecând în mare viteză pe strada îngustă. Erau doi pe motocicletă, amândoi în costume albe de piele, cu fețele acoperite de câte o cască complet opacă. Un tip și o tipă – așa e de obicei. Zgomotul puternic, adânc, de frecvență joasă, care trecea ca o undă de șoc prin aer și prin geamuri, îmi făcea cutia toracică să vibreze.
La viteza aia, orice greșală poate schimba totul. O piatră pe drum. O pisică moartă. Trebuie să te gândești la moarte. Trebuie să te gândești la oase sfărâmate de asfalt și la piele sfâșiată între piesele motorului. Trebuie doar să ai imaginație – te gândești la imprevizibil. Poate o să ai dreptate; o să vezi lucruri care altora le scapă.
Am bătut străzile orașului. Fără oprire. S-a înserat. Discuții filozofice; sadice; absurde; amuzante; discuții care te destind.
Era șapte. Am ajuns și la casa unde urma să fie petrecerea. Gazda, pe care o cunoșteam doar vag, ne-a condus în sufrageria de dimensiunea a două camere mari. Simțeam o amorțeală a minții. Starea în care nu mai ai nici un sentiment – starea în care ți-e lene să exiști fiindcă toate sentimentele și toată existența ți-au fost amputate. Nu găsești dorința de putere, nu găsești speranță sau expectativă, perversitate, oboseală, oftică. Nu faci altceva decât să numeri – secunde până când îți trece starea asta. Vrei să-ți treacă prin minte un plan, un alt plan machiavelic, cu șanse minime de reușită. În schimb, stai pe canapea – vegetezi – privești. Ca să scapi de cangrena care te consumă, îți trebuie amintiri noi. Dar nu poți da drumul la ce a fost.
Simțeam nodurile canapelei în spate și îi priveam pe toții cum aleargă și se agită ca șobolanii într-un labirint. „Mai adu-mi o sticlă de Cola. Pune sandwich-urile acolo. Ne-ar mai trebui niște bere”. Mi-ar plăcea să fiu suficient de implicat încât să nu mă mai pot gândi.
Muzica, în mare parte rock, își făcea loc printre norii groși de fum. Imaginează-ți o înregistrare video stricată. Imaginează-ți că o redai cu încetinitorul și totul se mișcă lent și fragmentat. Cadru cu cadru – ca secundarul unui ceas făcut în Taiwan. Fumul se lipește de siluete. Halourile cețoase sunt îmbibate de fum și de albastru – de la monitorul computerului. Dante spune că nu-i nimic mai dureros decât să-ți aduci aminte de timpurile bune în vremuri de tristețe. „If I’ll die before you do...” Când îți amintești, sentimentul devine prea intens; sinapsele ți se leagă prea repede, prea necontrolat; ți se pare că totul apare deodată, fără formă, doar un flux care te face s-o iei razna. Te blochezi și ți se rupe firul. Þipi sau faci o mișcare bruscă. Probabil asta e un fel de protecție: cortexul realizează că a luat-o pe o pantă auto-distructivă și oprește forțat procesul. Rezultatul e flashback după flashback. Rezultatul e ca percepi totul cu intermitențe – cadru cu cadru.
Cum stau pe canapea, cu intestinele îmbibate cu suc de hamei, cuvintele lui Till Lindemann, răsunând din boxe, mă trezesc la realitate: „Das alte Leid” . Nu e o trezire bruscă. Deloc. Imaginează-ți o masă de operație; te afli pe ea; pe fețele doctorilor se citește nedumerirea, acel „de ce?” idiot; poate pe mâinile lor vezi sânge, poate ți se pare; poate nu vezi nimic; poate sângele nu e roșu; unul dintre ei zbiară „300! La o parte!”; șocul electric îți ridică pieptul; linie izoelectrică în continuare; doctorii renunță; te privesc deja ca pe un cadavru; nici nu te-ai răcit bine și pentru ei ești un cadavru; și chiar după ce declară ora decesului, te ridici și le spui că ești în regulă. Așa mă trezesc și eu – nu când am ocazia, nu când trebuie, nu când sunt încurajat s-o fac. Adevărul e că nu simt vreo supărare; doar o indiferență, care m-a făcut imun.
Pe un fotoliu, într-un colț, stă o tipă. E ironic cum te duci să vorbești cu persoana care stă singură la o petrecere și următorul lucru pe care îl știi este că stai singur la o petrecere. Fata era șatenă, înaltă – chiar puțin prea înaltă, cu forme bine conturate, deși nu proeminente. Părul drept, complet drept, dar voluminos și cumva voluptous în mișcări îi încadra fața simpatică, cu trăsături de felină. Ce-i mai bun lăsasem la sfârșit – ochii: mari, de un albastru suprarealist, mascați de niște ochelari cu ramele negre, groase. Ochii ei aproape că străluceau. A privit la mine, la fața mea seacă și plictisită și amețită, de cadavru. Nu, nu eu am fost pe masa de operație. Nu, nu sunt eu cadavrul – dar semăn al dracu de bine cu unul. Neașteptat – imprevizibil, am zâmbit și eu. Da – machiavelic. Da – sec. Da – dezinteresat. Da – același pe interior, arid și plin de ură. Da – am zâmbit. Când conținutul dispare, ambalajul este tot ce mai ai ca să-ți aducă aminte; când spectacolul nu mai e și trupa de teatru a plecat, rămâne în urmă doar sala.
M-am ridicat în picioarele amorțite și m-am dus la ea. Fata care stă singură pe fotoliu.
„Ai niște ochii al dracu de albaștri. Îmi place albastrul...”
„Zici că îți plac ochii mei?”
„Zic că am o afinitate obsesivă pentru culoarea albastru. Atâta tot”
„Înțeleg”
„Nu cred că înțelegi. E mai complicat. Cum te cheamă?” am întrebat eu serios. Cătălina, Laura, Alexandra, Irina, Lavinia, Elena – i-aș fi putut spune: „Alege-ți un nume. Și-așa n-are nici o importanță pentru mine. Nici tu n-ai nici o importanță. Dein Gesicht ist mir egal . Îmi place doar albastrul din ochii tăi”
„Contează?” a întrebat ea ironic, ridicând sprânceana dreaptă.
„Nu” am replicat sec.
„Și atunci? De ce întrebi? Mai bine spune-mi cum ai vrea să mă cheme.”
Stau să mă gândesc. Indiferența mea e atât de mare. Nu mă interesează nici pe departe cum vreau s-o cheme. Știu doar cum vreau să n-o cheme.
„Bianca”. De ce nu am zis „Camelia” sau „Raluca” nici azi nu mi-e clar. În boxe, solistul de la Firma zbiera: „nimic nu e relevant”.
„Iar pe tine?” m-a întrebat ea cu o față interesată „Cum te cheamă?”
Mihai, Andrei, Bogdan, Daniel, Sorin, Adrian. Contează? Irelevant. În seara asta suntem altcineva; avem un rol fiecare. Când nu ști ce să răspunzi, dai răspunsul la care te aștepți cel mai puțin. Când nu ai de ales, alegi ceea ce în mod normal nu ai alege.
„Cristi.”
„Bine. Cristi.”
Bianca s-a ridicat. Am luat-o de mână.
„Stai puțin” a zis ea „Vino cu mine”
Nu aveam nimic împotrivă. Ceea ce iei n-o să te omoare, dar ai grijă ce dai.
Am mers lângă o masă. Bianca a luat două pahare, mari, transparente. Pahare pentru apă.
„Peste cap” a zis ea.
„Peste cap” am confirmat cu o grimasă.
Votcă. Alcool rafinat. Gin. Martini. Indiferența dizolvă frontierele. Nu știu. Arsură pe gât. Spasm cerebral. Neuroni morți, scoși din funcțiune; arși. Conștință arsă. Amintiri – arse. Eu – ars. Previzibil – ars.
Am ieșit amândoi din casă. Întuneric. Strada căzută în beznă. Alergam după zgomotul pașilor ei. A privit la mine pentru o ultimă dată – am știu asta fiindcă am văzut două sclipiri în noapte. Albastru. Întuneric. Liniște.
V
Probabil că trebuia să mă întreb ce se întâmplase cu tipa, cu mine. Unde se dusese? Sau de ce făcuse asta? Poate ar fi trebuit să fiu frustrat sau ofuscat. Poate că trebuia să mă întorc la petrecere. Să o găsesc. Să i-o trag. Să-mi alimentez obsesia. Dar nu făceam nimic din toate astea. Stăteam pe o bancă, pe malul Dunării. Luna se reflecta în valurile de pe apă. Nu știu exact cum, dar tâmpeniile astea mă relaxează; un peisaj aparte sau un tablou absurd. Oare ochii tipei străluciseră în lumina lunii? Asta într-adevăr ar fi fost ciudat.
În parcul de copii din apropiere se plimbau trei persoane: un tip care mergea de mână cu o tipă, probabil prietena lui. Cel de-al doilea tip se târâia în patru labe, cu genunchii juliți și plini de sânge. La gât avea o zgardă neagră, cu țepi, de care îl ținea strâns tipa. Nu privea decât în jos, își plimba capul aproape de sol. Prima dată nu mi-am dat seama ce fâșâia în nisip, dar apoi am realizat: erau lamele de patinele cvadripedului. Imaginează-ți nisip injectat în carnea sângerândă, de presiunea propriei greutăți. Imaginează-ți o dâră roșie. Acum imaginează-ți un tip musculos și o tipă nu prea înaltă, nu foarte drăguță. Imaginează-ți astea și vei înțelege cum arătau cei trei, în timp ce mergeau în cerc, printre leagăne și topogane. La un moment dat, bipezii se opresc și la scurt timp cvadripedul face la fel. Cei doi se sărută, din ce în ce mai ostentativ, din ce în ce în ce mai pervers și mai violent. Tipa scapă zgarda și își cuprinde prietenul în brațe; îl sărută, îl pipăie, îl mușcă, îl strânge tare. Cvadripedul se ridică în genunchi, face pe el și simulează mișcările unei masturbări; strigă, printre râsete și lacrimi: „Draga mea, te iert. Te iert! Te iubesc. Te voi iubi mereu, indiferent ce ai face. Știi doar că nu pot fi supărat pe tine, nu? Mă lași să te iubesc, nu-i așa, draga mea? Mă lași, nu? Dacă nu vrei, să știi că eu pot să nu te iubesc, dar dacă vrei...” Cei doi continuau să se sărute, singurul zgomot care perturba liniștea nopții fiind cel al buzelor lor contopite. După o vreme, tipul stând în genunchi a izbucnit din nou și a spus: „Mulțumesc, dragă! Voi fi al tău, doar al tău. Nu-ți va părea rău.” S-a apucat să sărute pasional nisipul. A strivit un gândac din împrejurime.
În loc de milă sau compasiune, scena mi-a trezit scârbă. Scârbă de prostia cvadripedului, pentru lipsa lui de putere, pentru supunerea lui – necondiționată. Un om normal ar fi fost revoltat de atitudinea tipei – atât de dezinteresată, atât de sadică în prostia ei inocentină. Pionul – așa ar fi zis prietenul la care venisem. Ea era un pion. Și cvadripedul era un pion – și mai mic; la rândul nostru, toți suntem pioni și regi simultan. În raport cu un reper convenabil ales, fiecare se târăște în nisip, cu genunchi răniți și zgarda de gât.
Am plecat.
VI
În orice oraș, oricât de mare sau de mic, te poți pierde. Dacă e suficient de întuneric. Mă dureau oasele; spatele. Cred că trecuse deja de miezul nopții. Starea pe care o aveam era libertatea – senzația că nu ai nimic de pierdut, nici un motiv. Când nu ai nimic de pierdut, cauți. Când cauți, găsești, într-un fel sau altul.
Străzile mici și prăfuite, înguste rămâneau în urmă. Și altele era înainte. Nici o lumină. Ar fi trebuit să mă întorc. Dar vroiam să găsesc ceva – în întuneric. Nu știu dacă un răspuns sau un motiv. Nu era ceva anume. Pur și simplu, vroiam să umblu străzile, fără motiv. Imprevizibil. Non-linearitate. Cel mai ușor poți găsi ceva nou în momentul în care renunți la ceea ce crezi că știi, că vrei, că poți. Când renunți la control. La convențiile anterioare. Când distrugi simboluri și aștepți să-ți faci altele noi.
Lumina venea din ceea ce părea a fi un magazin. De fapt era o măcelărie. O măcelărie deschisă noaptea – asta chiar nu puteam înțelege. Geamurile erau acoperite cu ziare vechi, pe alocuri rupte. Înăuntru erau strânși oameni în jurul unei mese. Măcelarul, cu șortul pătat de sânge a luat o pisică și a pus-o pe masă. Lumea a rămas nemișcată la auzirea sunetului făcut când am închis ușa. Pisica, albă, cu blana groasă și pufoasă, se bucura de atingereea mâinii măcelarului. Gâdilând-o, jucându-se cu ea, acesta a scos un satâr și a spus: „ Vedeți, indiferent cât de albe și de pufoase sunt la exterior” măcelarul a făcut o pauză, a tușit, și-a dres glasul; lumina palidă a becului a pâlpâit; măcelarul a lovit puternic pisica cu ascuțișul satârului, tâindu-i burta în două, împroșcând audiența cu sânge, toate astea înainte ca animalul să-și dea seama. Măcelarul a continuat, deșirând intestinele felinei și apoi strângându-le în pumn: „Indiferent, pe interior sunt numai mațe, sânge și căcat”
Audiența a aplaudat, fețele lor rămânând inexpresive. Nici unul dintre ei nu s-a sinchisit să-și șteargă stropii de sânge de pe față sau de pe haine. Măcelarul m-a privit în ochi și m-a întrebat, oferindu-mi satârul „Vrei să încerci?”. A dat jos de pe masă măruntaiele pisicii albe și a pus în loc ei o pisică neagră, urâtă, cu blana rară, scurtă și lipită de corp. Am privit pentru o clipă. Fără să răspund, am ieșit pe ușă.
Noaptea devenise rece. În jurul lunii erau acum niște nori, care îi difuzau lumina – același halou albastru. Continuam să merg.
Același sunet al motorului răsuna acum din întuneric, de peste tot, de nici unde. Rezonanța lui îmbiba liniștea străzilor. Motocicleta albă nu se vedea. Era peste tot; nu era niciunde. Mereu aveai impresia că trecea pe lângă tine sau că era după colț; că accelera din spate și avea să te lovească când nu te aștepți. Dar nu era așa. Imaginează-ți zgomotul inevitabilului. Imaginează-ți calul alb ca simbol al morții. Imaginează-ți viitorul ca o clasă a trecutului. Hai! Încearcă. Nu-s multe moduri în care poți greși.
VII
Ajunsesem din nou la petrecere. Din boxe țiuia DJ Tiesto cu „Love comes again”. Am intrat în baie, am închis ușa. Am pus dopul la chiuvetă și mi-am înfundat capul în apă rece. Vroiam să mă trezesc din acest vis – în care orice aș fi făcut, rămâneam eu – același, personajul principal. Apa îmi curgea în vârful capului și se prelingea în chiuvetă. Nu mai respiram – cred că am stat așa un minut sau mai mult. Sub apă, auzeam bașii propagându-se greoi. Deodată s-a făcut liniște – o liniște de mormânt. M-am îndreptat spre ușă, să văd ce se întâmplă, dar ușa era încuiată – pe dinafară. Am încercat s-o deschid, fără succes. Am bătut puternic cu pumnul. De pe partea cealaltă, s-a auzit, aproape în șoaptă: „Ocupat.”
Am continuat să bat. Când se lăsa liniștea, aceeași voce, același ton, ca și cum ar fi fost o înregistrare: „Ocupat.” Am lovit cu putere în ușă, dar nici un rezultat. Deodată, s-a deschis, dar în spatele ei nu era decât un zid de cărămidă. Becul care a luminat până atunci încăpera s-a stins.
Mi-am afundat capul în chiuveta acum plină cu apă. Am rămas nemișcat. A trecut un minut, scufundat în întuneric. Îmi era tot mai greu să-mi țin respirația. Simțeam nevoia să respir, dar mă forțam să n-o fac. Senzația că amețești.
Brusc, sunetul a revenit. Și lumina. Am scos capul din apa rece. Am privit în oglindă. M-am șters pe față și am ieșit din baie. M-am întors în sufrageria mare.
Stătea după un colț, tipa cu ochi albaștri, Bianca. S-a lipit de mine și a început să danseze. „Te-am căutat” mi-a spus la ureche, în timp ce ritmurile lui Darude o făceau să-și unduiască trupul. „Da?! Zău? Nu mi-am dat seama” am răspuns sarcastic.
„Te vreau. Știu că și tu mă vrei” spune ea seducător.
„Nu, nu pe tine” vroiam să-i urlu. Dar n-am zis nimic. Mișcările abjecte ale fundului ei m-au convins să tac.
M-a luat de mână și din nou am ieșit din încăperea zgomotoasă și îmbâcsită de fum.
Afara era motocicleta albă.
Tipa și-a luat o jachetă albă de piele pe spate. Și-a pus casca și cu vizorul încă ridicat: „Haide, dragă! Voi fi a ta, numai a ta. Nu-ți va părea rău.”
Am privit la ea. Chipul ei nu-mi spunea nimic. Doar ochii albaștri. Când conținutul dispare, doar învelișul îți mai aduce aminte de ce a fost. Motocicleta albă cu rezonanța ei infernală. Drumul care ieșea în oraș și putea duce într-o singură direcție.
„Pune-ți geaca pe tine. O să fie frig.” mi-a spus Bianca, întinzându-mi o jachetă albă.
Imaginează-ți că atunci când n-ai de ales, alegerea pe care o faci te poate surprinde.
Dintr-o dată, chipul meu arăta toată scârba. Toată furia. Toată acea ură irațională. Tot regretul și toată conștientizarea că istoria nu se va mai repeta niciodată – nu pentru cei care o țin minte. Tot chinul și toată lipsa de putere în fața inevitabilului. Am refuzat lipsit de expresivitate:
„Nu”
Mi-am întors spatele și am plecat.
„Cristi!” a strigat tipa.
M-a întors înspre ea. Și-a dus degetele în dreptul ochilor și a dezlipit două lentile de contact albastre, pe care le-a aruncat în țărână. Ochii ei lipsiți de culoare; nu albaștri; nu căprui; nu verzi; nu violet; albi. Luceau în faruri.
Bianca s-a urcat pe motocicletă și a plecat, lăsând în urmă un nor de praf și de fum. Pentru prima dată, răgetul motorului s-a pierdut în noapte.
VIII
Era după mine. Îi auzeam pașii în întuneric. Nu-l văzusem. Fugeam de el cât puteam de repede, dar părea să fie mereu înaintea mea. Peste tot și niciunde. Imaginează-ți că n-ai unde fugi; și totuși fugi. Străzile mici și înguste. Parcul întortocheat, cu aleile înmuiate în beznă. Ramuri de copaci lovindu-te peste față. Panică.
Fugi. Nu ști de ce sau de cine. Nu ști unde. Dar fugi, fiindcă ți-e frică. E aproape un sentiment premonitiv – frica. Se apropie oricum, dar continui să fugi. Un zgomot în stânga, unul în dreapta. Și din față și din spate.
M-am lovit de un trup solid și o durere ascuțită mi-a spintecat vintrele. Am deschis ochii mari și l-am văzut, cu un zâmbet mare pe față. El era eu. Același chip, același zâmbet sec.
„De ce?” am apucat să întreb, înecat.
„O să vezi” m-a asigurat el. Și-a smuls pumnalul din mine și a dispărut în noapte.
Sângele țâșnea din mine. Rece. Întuneric. Fără rațiune. Fără motiv. Ca un câine. În lumina lunii am văzut balta de sânge în care mă afundam. Mi se părea doar sau era – da – albastră.
Scuipam deja sânge.
Pe beton, apropiindu-se se auzea un sunet ascuțit de tocuri. Nu puteam să mai privesc în sus – vedeam totul în ceață. Am distins doar conturul cunoscut al unor cizme roz. La capul meu, o cutie mică, paralelipipedică, lucioasă, albastră, cu o textură de satin.
Totul capătă aceeași culoare.
Printre șiroaie de sânge, rostesc:
„Ai venit”.
Albastru.
IX
„Îmbarcarea pentru cursa 847 către Paris va începe în zece minute” a răsunat un difuzor din terminalul Aeroportului. Nu era prima dată când ea călătorea. Pentru o clipă, a ridicat ochii din cartea cu coperți cartonate și a privit în jur, spre atâția oameni pe care nu-i cunoștea; nu vroia să-i cunoască. A băgat cartea – doar o altă carte – în geanta roz.
Ea a privit într-unul din colțurile încăperii, unde un puști a pocnit un automat de Cola. Sticla a căzut și el s-a așezat pe un scaun, punându-și căștile pe urechi. Puștiul se uita confuz în jur; poate și el era străin de lumea asta. Pentru o clipă privirile lor s-au intersectat. Dar apoi el s-a ridicat, a sorbit din Cola și ochii i-au fugit în alte direcții. Zgomotul motorului unui avion era atenuat de geamurile terminalului. Puștiul și-a notat ceva într-un carnet, pe care apoi l-a băgat în buzunar.
Ochii ei s-au îndreptat cu calm spre o fată, care, foarte jovială, stătea lângă părinții ei, răsfoind o revistă de modă și zâmbind din când în când. Fata purta un tricou alb și blugi.
Din geanta roz, sunetul melodios al unui telefon i-a atras atenția. Era Toni Cristea. El avea s-o aștepte la Paris. „Bună. Ah, nimic. Mă plictiseam. Așteptam să mă urc în avion...”
X
Camera întunecoasă, fără nici o fereastră, stătea cu ușa închisă. Nici o rază de lumină nu pătrundea înăuntru. Pe patul jos, era o geantă roz; în ea, printre alte obiecte specific feminine, era cutia albastră, cu textura de satin, prinsă cu un elastic. Alături se afla agenda maro; caligrafic, pe pagina la care era deschisă, scria:
I’ll go to hell and wait for you.
Pe primul rând al unei scrisori desfăcute, litere de mână, conturate în grabă, neuniforme și grosolane:
„Lukrurile pe kare le vreau”
Telefonul vechi, cu disc rotativ, stătea pe o noptieră.
Sună o dată. Zgomotos. Ecou. Liniște.
Sună de două ori. Zgomotos. Nimeni nu aude.
Sună de trei ori. Zgomotos. Pentru ultima dată.
XI
Are o sticlă de Cola. Era după prima oră. Urma să aibă matematică? Sau avusese deja? Sau poate că era mai târziu decât i se părea lui. Soarele strălucește pe cer – e senin. Își aduce aminte. Se uită prin geamurile prăfuite, cu jegul lor lucind în lumină. Vrea să-și aducă aminte. Vrea să se deprime – „în semn de protest” și-a spus. Ia sticla de Cola și începe să se plimbe prin liceu. Se gândește că nu se plimbă fără scop, fără o direcție clară. Privește printr-o fereastră de pe coridor pe partea cealaltă a clădirii.
Când se uită în lumina puternică și difuză, trecutul se suprapune prezentului. Și nu mai vrea să se trezească. Vrea să rămână în momentul ăla. Un coleg sau o colegă îi spune ceva și totul cade în realitate, totul se năruie.
Se duce la alt geam. Geamul lui preferat. Motivul pentru asta era că acolo nu era nimeni de cele mai multe ori; în plus, era un loc ferit de soare. Își simte sinapsele cum îi iau foc. Privește prin fereastra cu pricina. Nici o priveliște deosebită, nimic demn de remarcat. Deschide fereastra. O briză rece vine de afară. El se uită în dreapta, ca și cum ar mai fi cineva lângă el. Dar e singur. Tipul zâmbește. Tâmplele i se încordează. Își încleștează pumnul și după aia lovește în zid. „Nu vreau să mor fără cicatrici” își spune. Se întoarce. Se întoarce în clasa lui penibilă, la orele lui penibile. Vrea să doarmă... și să nu se mai trezească în lumea asta.
XII
Se zvârcolise în patul de zile întregi. Transpirat. Chinuit de coșmaruri. Lenjeria de pat lipită de trupul lui livid. Acesta era sevrajul. Asta era prețul ce trebuia plătit. Delira. Nu mai știa pe ce lume e – nici o lume nu i se mai părea suficient de reală. Liniștea nu o mai putea găsi.
Lumina intra prin jaluzelele lăsate.
Când se întorcea pe o parte, era cineva. Apoi era altcineva. Nici nu mai realiza toate astea. Nebunia pusese stăpânire pe el și acum ieșise afară prin pori.
Puls în creștere. Tahicardie. Respirație îngreunată. Mărirea semnificativă a concentrației de adrenalină.
Deodată, a început să tremure și să verse lacrimile printre pleopele lui strâns închise.
Bătrânul orb, înalt, cu plete cărunte se apropie de pat. Puse mâna pe spatele lui spasmodic și spuse:
„Trezește-te! Nu știi?! E mai bine să fii viu decât mort. Acum, uită. Trezește-te. Hai!”
Trupul celui din pat se liniști.
XIII
Mă trezesc. Visasem. Visasem mult. Fusesem obosit, încât căzusem într-un somn adânc – și plin de visuri. Nu vroiam să-mi amintesc. Mă simțeam bine. Destins. Relaxat. În cameră era o răcoare plăcută și un aer curat, îmbibat de aroma de cafea tare. Lumina intra printre jaluzele lăsate, în care loveau stropii unei ploi de vară.
Mă ridic din pat și mă îndrept către bucătărie. Ea toarnă cafea din ibric în două căni mari. Îi cuprind umerii și o sărut.
„Bună.”
„Bună” ea zâmbește.
„Ai gust de cafea.”
„Serios? Nu știam.”
Ea se întoarce. Câteva clipe, o privesc în ochii adânci. Căprui. Cafenii. Pupilele i se dilată și îi simt respirația caldă. Îi trec mâna prin părul nearanjat.
Secundarul ceasului de pe perete se învârte în continuu, fără intermitențe.
E unsprezece.
Ne sărutăm din nou.
E unsprezece și un minut.
XIV
Pe balcon, ea stătea tolănită pe el. El o mângâia pe cap ușor. Amândoi aveau ochii ațintiți spre peisajul înnorat și plăcut de răcoros. Aburii din cănile de cafea se ridcau încet și haotic.
În cameră intra lumina dimineții pe sub jaluzele. La capul patului cu cadru metalic, într-un colț al sertarului noptierei din stânga, se găsea, ascunsă în întuneric, cutia mică și lucioasă, cu textura de satin. Albastră.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!