Stau de ceva vreme și mă uit la țigara care se consumă-nfiptă-n peretele vertical-circular al scrumierei pe care - abia acum observ - scrie "make love not war", cinic, hippie, banal. Cinic? Banal? Cum ar putea fi secunda în care trăiesc la câteva miliarde de miliarde de secunde depărtare de woodstock-ul desenat cu creta pe asfaltul unei tinereți petrecute aleatoriu între patru pereți și un ecran alb negru documentar post mortem?

Mă așez mai bine în scaun amintindu-mi pentru o clipă că mi-am promis să-mi trag cablul ombilical care mă conectează cu lumea până tocmai hăăăăăăăăt departe... în pat, dincolo de sute și mii de vise prăfuite și pictate cu leșuri de secunde neconsumate. Simt stofa prăfuită și arsă de cenușa incandescentă pătrunzându-mi în piele, confundându-se cu epiderma încinsă de căldura unei veri de aiurea, dintre sinapsele greșit clădite și chiar o las să se joace cu mine până încep să simt că mă doare în spătarul scaunului, ceva mai jos de ultimul șurub lombar din care pornește ciudata senzație de sciatică spre piciorul articulat, din plastic, prevăzut cu rotițe.

Mai aprind o țigară, doar de dragul de a o vedea consumându-se din nou. Mi-a făcut-o iarba dracului. Daca nu pătrunde în mine sub formă de fum, pătrunde in mine sub formă de imagine de parcă aș fi tot numai un organism ciudat alcătuit, un imens ochi cu trup de pâslă și picior de plastic și... acolo, în interior, cu ceva materie organică înțesată de terminații nervoase gata să sugă ca un burete tot ce se întâmplă, inimi, vieți, gânduri, lacrimi, picturi, fotografii în sepia, fantome albe și înecăcioase respirate prin toate fibrele textile ale sufletului și prin toți porii deschiși ai stofei negre și scămoșate.

***

Cum te poți hrăni cu fantome? E o artă pe care am învățat-o ca inițiat al unei noi religii. Poate clădind clipă de clipă cărămizile de sânge într-un edificiu asemănător unui templu incaș: sălbatic în esență, frumos prin caleidoscopul timpului, valoros ca o mumie perfect conservată, dar la fel de inutil. Nu mă învață nimic despre mine, despre tine, despre el, despre ea, despre străzile pe care calc sau despre clipele cu care sunt pavate. Nu mă învață decât că există un trecut, undeva, acolo, zugrăvit cu vopseluri din rană de lut și sudoare de cireș amar, pe un perete de peșteră pe care poate nimeni nu îl va descoperi vreodată.

Mă surprind uneori strivind secolele din Montmartre sau Noisy le Sec dar având sub tălpile goale dogoarea prafului unui Bold sau Protoseni care-și suprapun contururile oltene cu vorbe repezite peste tot ce pe vremuri însemna Visul. Paradox afumat cu tămâie și aromă de rășină de prin sobele inimii care încă ard într-un perfect compus din umbre. Minus jumătate de metru din mine visa malurile Senei... Jumătatea de metru în plus visează Oltul.

***

În mine stă ascunsă undeva flinta Jianului. O roade rugina încremenirii de muzeu cu șapte peceți de ceară roșiatică încrustate fiecare cu cerberi posedând din dotare câte șapte bucăți capete de persoană. Mult de luptat.
De ce s-o spune oare "cocoș de armă"? Poate pentru că anunță dimineața unei vieți care bate la poarta buzelor din interior spre exterior dorindu-se urlată într-o sălbatică incantație a răsăritului când secunda se joacă doar pe un zar al înserării?

Mi s-a spus că orice flintă care se respectă are un prag. Un banal prag rostuit acolo ca zăgaz al vieții care stă să împuște totul în cale, în orice direcție. Dar rugina se depune pe orice arteră, oricât ar fi ea de elastică, anevrism de zi prezentă, anevrism de clipa de după, de după, de după...

***

Mușc cu sete din secunda rotundă ca un măr domnesc. Mă trezesc gol în mijlocul străzii pustii, în toată fățarnica mea deplinătate a unui ceva care pulsează în mine ca lava. Mă trezesc mândru de goliciunea goliciunii mele arătându-mă trecătorilor: uite, ăsta sunt eu, asta e nuditatea perversă a lacrimilor mele cusute în haine de gală care fac până și pruncii să strige: uite, împăratul e gol!

Îmi îndrept spatele în euforie și-mi fac perfuzii de terapie intensivă cu parfumul zidurilor coșcovite, sfărâmicioase și al pivnițelor scuipându-și răcoarea înspre gleznele mele încinse. La picioarele mele, un biscuit cu crema de ciocolată pe jumătate mușcat poartă contururile poftei unui prunc pictându-și pe obraz lacrimile frustrării și gestul mâinilor întinse către comoara pierdută.

În fața ochilor se-mpletesc ghirlande dintr-un fragment de sonatină mângâiată pe claviatura nesigură a unui pian în vârstă de șase ani jumate, miros de ceapă arsă pe plita prea nerăbdătoare a unei banale după amiezi de marți și culorile șterse ale unei străzi încremenite undeva între plus valoare și minus memorie, cu același gust de măr ionatan ce invadează cerul gurii pe canicula sfârșiturilor și începuturilor de... astăzi.

***

Simt cum undeva între omoplații deschiși către în afară încep să îmi crească gheare. N-am văzut, n-am simțit, dar secunda e acolo, și mai și miaună. E frustrată, iar am uitat să desfac conserva cu prezent concret, în suc propriu. Și ei îi e foame de prezent, în prezent, chiar dacă e gri și am hrănit-o cu seringa acum câteva milenii.

Iar am făcut-o, nu-i așa? Te-am uitat în trecut, deși vroiam să te scot din prezent și să te sfâșii adânc. Poate mâine va fi altfel... și-o să te las să te întâmpli minus decalajul de fus orar dintre mine și mine.

Strâng mucurile de țigară. Sunt stinse acum... au trecut mai bine de 10 minute. Și nu mai e pericol să îmi mai dau foc la valiza cu iluzii.