agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3688 .



Foișorul cu vise - V I I I -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2009-06-05  | [This text should be read in romana]    | 




Bineînțeles, că în afara unei singure vederi din țara florilor de cireș, și a câtorva din orașele europene străbătute, Fabiola nu a mai găsit de cuviință să-mi mai transmită măcar un palid cuvânt. Să știu că mai trăiește, că poate se mai gândește la mine. Nu puteam să-i scriu, deși aveam adresa ei. Dar știam că în spatele ferestrelor casei ei un alt bărbat stă seară de seară în capul mesei, că alte brațe o așteaptă să o mângâie noapte de noapte.
Tăcerea asta m-a făcut să mă strâng în mine ca o floare ce nu mai primește lumină de nicăieri. Catedra mi s-a părut deodată a fi o alegere greșită. Mă simțeam închistat de prea multe cutume didactice acolo, în amfiteatrul unde predam complicatele proceduri chirurgicale. Simțeam că am nevoie de aer, de o altă dimensiune care să mă facă să cred că mai trăiesc și că nu mă topesc ca un ghețar în derivă. Am schimbat haina universitară, morga plicticoasă a unei vieți anoste, cu trepidația camerei de gardă. Am obținut fără prea mari probleme un post la Spitalul de Urgență. Eram acum în mijlocul vieții. O puteam pipăi, puteam să îi iau pulsul, să-i simt în nări mirosul iodat, specific lazaretelor de spaimă din rezervele de la reanimare. Puteam să ofer gratis semenilor mei sentințe grave de genul „mai este o șansă prin operație” sau să rostesc fatidicul „nu mai sunt speranțe”. Gărzile terifiante la un spital de gradul unu, avalanșa de trupuri care așteptau ca degetele mele fine și exacte să le readucă lumina în ochi, poveștile sfâșietoare ale unora, bucuriile nesperate ale altora după o operație reușită, totul îmi inoculase în vene un sânge nou, care pulsa odată cu viața din jur. Femeile sordide din depoul de locomotive de altădată erau acum înlocuite cu asistentele dornice de a se lăuda că „l-au avut” pe doctorul Paraschivescu. Încercam astfel să o scot pe Fabiola din porii pielii mele, anesteziată în cele trei nopți de la „Lido”, să-i gonesc făptura ce îmi bântuia visele și care încă se mai legăna în pânza de păianjen a sufletului meu. Pânză ce zi de zi atrăgea ca un înveliș mieros tot felul de musculițe inocente de prin toate secțiile acelui spital. Aș fi putut la un moment dat să-mi pun definitiv ordine în viața mea sentimentală, ce parcă era conectată la aparatele cu care-mi supravegheam bolnavii post operatoriu, ridicându-mi pulsul sau coborându-mi-l la limita letargică. Una dintre colege, doctorița Dumitrescu, o prezență agreabilă, o femeie sensibilă și de o frumusețe olimpiană mă monitorizase îndelung. Încă de la sosirea mea printre graficele care ordonau gărzile de noapte. Dar nu ne intersectasem însă niciodată în atmosfera lor trepidantă și mă întrebam intrigat de ce. Știam deja că exista o competiție feminină deschisă pentru a pica în garda doctorului Paraschivescu. Am întrebat-o într-o bună zi, când curiozitatea mea a dat în clocot:
- Regret că nu am avut plăcerea să împărțim agonia unei nopți de gardă! Și mă întreb care ar putea fi cauza...
- Să împărțim agonia nopții sau patul cabinetului d-voastră? m-a întrebat ea malițios, cu o voce care condamna fără echivoc.
Atunci mi-am dat seama de ce niciodată nu fusesem colegi de tură. Fiindcă se interesase de mine și, ca orice femeie curioasă, aflase picanteriile unor gărzi mai deocheate, al căror protagonist fusesem și eu. Ea avea nevoie de un bărbat pe picioarele lui, serios și sincer într-o relație, nu un aventurier nechibzuit ca mine. Mă salva însă reputația pe care tot alții mi-o construiseră. Aceea că eram doctorul tuturor posibilităților. Că mă ofeream voluntar la operațiile pe care alții le socoteau eșecuri asumate și pe care le ocoleau cu dibăcie. Pentru mine viața celui ce se afla pe masa luminată de sutele de lucși din blocul operator însemna un pariu pus cu mine însumi. Mă simțeam legat prin fire nevăzute de cel care aștepta vindecarea. Și acolo, lângă trupul lui inert, scufundat de tranchilizanta anestezie în câmpiile fericite, vedeam cum ea, viața, abia mai pâlpâie. Cum se sfâșie lăuntric prin moleculele și atomii descărnați ai trupului neputincios. Cum din străfundul ființei sale, bolnavul îmi transmitea printr-un flux nevăzut, dar pe care eu îl resimțeam ca pe un arc voltaic, dorința sa de a trăi. Zbaterile ultime ale unui ficat necrozat, ocluzia unor intestine ce se intersectau primejdios, complicațiile colonului, cârcotelile bilei nărăvașe, devenită carieră de piatră sau mlaștină noroioasă, strigătul disperat al rinichiului sub obstrucția căilor sale urinare, toate îmi răzbăteau prin nervurile și terminațiile degetelor ce operau traumele unui trup ce nu voia să încheie socotelile cu banca zgârcită a vieții, care-i oferise un credit atât de mic și îi lua dobândă preferențială, zile și nopți din curgerea timpului nemilos. Acolo, în blocul operator, sub laparoscopul ce-mi oferea o cale prin care să ajung la rădăcina răului și să-l distrug printr-o rezecție miraculoasă, acolo m-am călit ca om, acolo am uitat tot ceea ce mă lega de trecut, de Fabiola, de foișorul nostru cu vise. Atunci abia am înțeles pe deplin trecutele vorbe ale Fabiolei despre iubire. Da, ea fusese ediția princeps a vieții mele. Ca într-o altă bibilotecă din Alexandria, fastuoasă, impunătoare prin simbolistica ei. O ediție care însă pierise carbonizată în marele incendiu al regretelor și neputințelor de a fi împreună pentru totdeauna. O ediție pe care o mai păstram doar pe un raft al bibliotecii ridicată între coastele mele adamice, acolo unde mai stăteau acum într-o dezordine sentimentală broșuri, fogliete, doxuri cu femeile sordide ale depoului sau cu mirajul asistentelor dintre două gărzi. Dar nopțile petrecute între două operații și un orgasm controlat alături de asistentele mele amăgitoare nu erau decât ediții revăzute, adăugite, ale unor alte iubiri fade, fără consistență sentimentală, dar tocmai de aceea mai sălbatice și mai dorite, atâta timp cât erau făcute pe furiș, sub sclipirea becului roșu din cabinetul meu și a semnalului acustic ce se disipa prin pereții albi și care însemna că sunt chemat la o altă intervenție. Și, ori de câte ori frământam pătimaș trupul femeii de lângă mine, îmi imaginam că același lucru se întâmplă într-o casă, acolo, departe, la München...
După un an de tăcere al Fabiolei, m-am hotărât. Aveam toată luna septembrie, cea a concediului meu, ca să o pot vedea. Acolo. În Germania. Cartea ei de vizită pulsa în portmoneul meu ca o inimă nevăzută, stingheră. Când am coborât pe aeroportul din München, o ploaie de toamnă călca cu pasul ei grăbit orașul. M-am cazat la un hotel mai ieftin, „Ludwig”, și am cerut la recepție o hartă interactivă a orașului. Am renunțat apoi la a face singur căutarea. Era dificil și tot un taxi m-ar fi putut ajuta să ajung mai repede la adresa întipărită pe cartea de vizită. Emoționat, am coborât în fața unei case impunătoare. După trecutele mele cunoștințe în domeniu și după armonia arhitecturală fusese construită în secolul trecut. Am sunat la poartă și am așteptat să văd dacă soarta îmi este sau nu potrivnică. Dacă m-ar fi întâmpinat dl. Zimmerman, probabil că aș fi bâlguit o scuză și aș fi făcut calea întoarsă. Dar aș fi străbătut ca un câine vagabond strada aceea până ce aș fi întâlnit-o. Dacă însă Fabiola ar fi fost cea care mi-ar fi răspuns, atunci poate că aș fi îndrăznit să sper că viața mi se oferă iar cu dărnicie. Din păcate, din spatele gardului de beton nu se întrezărea nicio mișcare. Chiar când eram mai disperat, poarta s-a deschis și o doamnă în vârstă m-a privit afabil. Germana mea uppgradată cât de cât înainte de plecarea spre Germania m-a ajutat să încheg un dialog care să înlocuiască pe cel al mâinilor, cum se mai întâmplă în astfel de cazuri.
- Bună ziua, mă scuzați, vin din România. O caut pe Fabiola...pe d-na Zimmerman!
- Îmi pare rău, domnule, dar familia Zimmerman s-a mutat acum trei luni...
- Îmi puteți spune unde, dacă știți ?
- Nu, regret nespus, ginerele meu a cumpărat casa de la dl. Zimmerman și ne-am mutat aici după plecarea acestuia. Așa că nu vă pot da nicio lămurire ajutătoare în acest sens.
- Credeți că ginerele poate știi mai multe? am marșat eu un pic încrezător.
- Nu, cu siguranță nu, poate cei de la agenția imobiliară care au facilitat vânzarea. Dar, drept să vă spun, nu știu unde să vă îndrum...
- Dar poate, totuși, ginerele...? am continuat eu să sper în tăcere.
- Este plecat din oraș. Are afaceri în Westfalia...în Düsseldorf...vine acasă doar la sfârșit de săptămână. Dacă mai puteți zăbovi în oraș, poate ar putea să vă îndrume spre agenția imobiliară.
- Azi este miercuri...deranjez dacă revin sâmbătă?
- Eu zic că mai bine duminică. Sâmbătă abia sosește și acea zi este dedicată familiei...copiilor...
- Mulțumesc scumpă doamnă...
- Dietrich...
- Încă o dată îmi cer scuze pentru deranj... Promit să fiu aici duminică la o oră rezonabilă...
Mi-am plimbat gîndurile prin orașul de care îmi legasem atâtea speranțe. Mă gândeam cu fiecare pas făcut că poate pe acolo a trecut și Fabiola. Că poate o fărâmă din atingerea pașilor ei urcă din caldarâmul pe care domnea o curățenie perfectă, incredibilă pentru un român ca mine. Am vizitat tot ceea ce se putea vizita. Era păcat să plec din acel oraș superb numai cu amărăciunea că nu mi-am putut găsi ființa iubită. Măcar să simt că acel drum nu a fost doar unul al suferinței, ci și al unei împliniri intelectuale. Duminică, pe la zece, am sunat cu emoție la poarta casei familiei Dietrich. Cu acea teamă că cele câteva cuvinte pe care le voi schimba cu proprietarul casei nu vor îngenunchea și mai mult în deznădejde căutările mele. Am fost primit de data aceasta cu o răceală masculină, specific germană. Informațiile primite m-au făcut să umblu ca un orb printr-un oraș al luminilor până am reușit să găsesc agenția imobiliară. Șeful agenției m-a privit cu deferență, după ce mi-am dezvăluit identitatea și mai ales calitatea de turist. Dar doar atât. Omul din fața mea nu știa mai multe despre acea tranzacție. Decât că dl. Zimmerman vânduse acea casă. În rest, totul era tăcere.
Și în seara următoare, în barul de la parterul hotelului am auzit acordurile unui pian. Un gând mi-a fulgerat ființa. Orchestra de cameră...! Cum de nu mă gândisem de prima dată? Trebuia să merg de la început acolo, unde Fabiola își avea, după cum îmi spusese în cele trei nopți tainice, a doua sa casă, a doua familie.
Clădirea Filarmonicii era situată într-un parc minunat de tei și stejari. Dinspre geamurile larg deschise se auzeau arpegiile specifice unei repetiții, cu pauze și reluări în forță. Era un semn bun. Orchestra nu se afla în vreun turneu în afara orașului. Onctuos l-am rugat pe portar, un bătrânel îmbrăcat îngrijit, să mă îndrume spre sala de repetiții. Știam că astfel de cerberi ai unei instituții de faima celeia în care intrasem nu se lasă convinși cu una cu două. I-am spus printre altele că o caut pe Fabiola Zimmerman. O veche prietenă din copilărie. Întotdeauna pe bătrâni amintirea copilăriei îi face mai blânzi, puțin visători. Mai permeabili oricărei cereri. Am mai augmentat totul cu faptul că Fabiola era unul dintre soliștii de prim rang al orchestrei camerale. A ridicat din umeri, ca și cum îndatoririle sale erau legate de ordinea și accesul în clădirea impunătoare și nu de evidența unor nume care lui nu-i spuneau nimic. Mi-a permis într-un târziu printr-un gest suveran să pășesc pe mozaicul cu motive florale. Am intrat în sala de repetiție tocmai când orchestra ataca o arie pasională. Mi-am dat seama de asta din înfiorarea viorilor și din exaltarea tobelor de pe fundal. Am așteptat în liniște, într-un colț de penumbră să se termine repetiția. Am scanat de zeci de ori întreaga orchestră, dar nici pianul, nici silueta Fabiolei nu le-am distins nicidecum. Când dirijorul și-a așezat bacheta pe pupitru și muzicienii s-au relaxat m-am apropiat de scenă. Dirijorul, un bărbat cu părul grizonat, cu o eșarfă de mătase vișinie la gât, îmbrăcat într-un pantalon cadrilat și un pulovăr sport m-a observat. Amabil, a înțeles din gesturile mele că aș vrea să stăm de vorbă și a coborât în sală.
- Bună ziua, domnule, și scuze pentru germana mea primară! Sunt turist român. Vreau să-mi revăd o veche prietenă, Fabiola Zimmerman, care știu că face parte din orchestra d-voastră. Ne-am întâlnit acum un an și ceva la București...
- Ah, da, când am făcut turneul acela de trei zile.
- Da! Exact! Aș dori să vorbesc cu ea...căci la adresa pe care o aveam am aflat că s-a mutat...
- Din păcate, s-a mutat și din orchestra noastră...
- Cum așa?
- Nu cunosc prea multe amănunte. Dar explicația ei a fost una de natură familiară...Dar știți ce, mai bine vorbiți cu Renate Rösslinger...vioara întâi din orchestră...cea mai bună prietenă a ei...
Am așteptat cu emoție să port o discuție care speram să mă lumineze cât de cât sub avalanșa de cer posomorât, ce mi se așternuse pe chip la auzul veștii aceleia, care o îndepărta și mai mult din orizontul certitudinii pe Fabiola mea. Renate era o femeie mai în vârstă decât Fabiola. Cu ochelari cu niște dioptrii imense, care-i dădeau un aer intelectual desăvârșit. Cu părul strâns la spate într-un coc îngrijit, părea mai degrabă o educatoare decât vioara întâi în ditamai orchestra metropolitană.
- Bună ziua și scuze pentru deranj, am spus eu cu o voce tremurată, pe care nu mi-o mai recunoșteam. O caut pe Fabiola...sunt un prieten din România...
- Darius?
- Darius, da...
- Te-am recunoscut, căci te-am văzut cu Fabiola atunci, când am avut turneul acela la București...și mi-a povestit multe despre tine...despre voi...
- Am căutat-o la adresa la care știam că locuiește și am aflat că s-a mutat. Dirijorul d-voastră mi-a explicat amabil că nu mai face parte nici din orchestră. Care sunt motivele?
- Dl. Zimmerman i-a interzis să mai meargă în turnee... I-a interzis să mai cânte la pian, sătul de absențele lungi cauzate de deplasări. Asta imediat după turneul din Japonia. Turneu la care eu nu am participat, copilul meu suferind o operație mai delicată. Când s-a întors de acolo, Fabiola era parcă schimbată, răvășită psihic. Pianul era viața ei și despărțirea de noi a fost sfâșietoare. Dar a trebuit să se supună hotărârii soțului. Odată cu orchestra a părăsit și orașul. Nu știa, atunci când ne-am despărțit, unde se vor muta, era o problemă strict a soțului ei, ceva legat de afacerile acestuia, dar de atunci nu mai știu nimic de ea. Chiar dacă am rugat-o să-mi scrie, indiferent unde s-ar afla.
- Se pare că este una din tarele personalității sale! am murmurat eu cu năduf. Se desparte brusc și definitiv de prieteni! Ba, mai mult, nici nu îi mai contactează vreodată, ca și cum aceștia ar fi morți pentru ea. Vorbesc din proprie experiență, credeți-mă, așa că va trebui să vă împăcați cu gândul că nu veți mai primi de la ea vreun semn. Niciodată...!
Am plecat din Germania purtând pe umeri regretul de a fi făcut acea vizită care-mi inoculase și mai multă disperare în suflet. Când am aterizat la București, inhalând aerul mocnind de praf și reușind cu greu să mă debarasez de insistențele taximetriștilor din zonă, mi-am dat seama că am revenit acasă. Casă, scumpă casă...!
Mai exista doar lumina palidă a unui far care să-mi arate calea de ape spre Fabiola. Unchiul ei din Brașov. Günther, salvamontistul. Dar pentru ca decepția să fie totală, acesta, după ce vânduse casa d-nei Bachner, emigrase cu întreaga familie în Germania. Cercul se închisese. Între mine și Fabiola nu mai existau distanțe sau cuvinte. Ca și cum unul dintre noi plecase la bordul unei rachete în altă galaxie. Pentru totdeauna. Am devenit de atunci mai trist și mai singur. Grație acelei cărți de vizită, știusem până atunci că Fabiola respiră, se mișcă, gândește, iubește undeva în lume – oare îl iubea numai pe acel Zimmerman, care-mi sfâșiase cu glasul lui iluzia de fericire fugară din prima noapte de la hotel cu Fabiola? De acum încolo însă știam că va trebui să trăiesc cu gândul că pentru mine Fabiola nu mai există. Am trecut de atunci printre ani cu sentimentul că nu aparțin nimănui, că rarele momente de efuziune lirică împărțite cu vaporoasele mele asistente nu sunt decât insule rare spre un naufragiu definitiv pe insula uitării. Dar știam că nu se poate sfârși așa de simplu totul. Că mai am de făcut câteva tururi pe pista stadionului olimpic al vieții mele, pe care atletul din mine trebuie să o străbată într-un fuleu demn de un sportiv plin de fair-play și de dorința de ajunge primul la linia de sosire...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!