agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-19 | [This text should be read in romana] |
Sclipește.
În adâncul întunecat al nopții tăcute care ne înconjoară, încă sclipește. Medalionul cu irizații roșiatice nu încetează să icnească înăbușit dintre firele prăfuite ale covorului pe care picioarele ei se odihnesc. De unde începe timpul și unde se sfârșește? Miile de voci care nu încetează să urle, să sfâșie creierul înfierbântat al fantomaticei prezențe nu par să obosească niciodată. De afară, prin geamul întredeschis, se presimte foșnetul uscat al frunzelor de toamnă. Pendula bate ora 3. Straniu. Limbile ceasului aflat la mâna inertă care zace lângă noptieră au încremenit la 01:17. Oare de ce se încăpățânează oamenii să poarte ceasuri mecanice? Prefer de o mie de ori mai mult cifrele verzui are ceasurilor digitale. Lăsând jos greutatea rece a fructierei de metal, mâna stângă, eliberată acum, și-o trece prin părul puțin cam gras și umed încă de sudoare. Straniu. Prin fereastră continuă să adie același vânt rece care îi străpunge pieptul convulsionat ritmic de câte o răsuflare întretăiată cu murmurul continuu al buzelor sale crăpate, care ustură. Șoptește, sau e o părere? Își trece scurt limba peste buzele crăpate, simțind un iz ușor dulceag, de cocleală. Afară s-a pornit o ploaie iritantă. Pielea înfiorată resimte fiecare picătură care se sparge pleoscăind în bălțile formate sub streașină. Un câine latră, în depărtare. Nicio mișcare. Încremenită în uitare, lumea pare a fi încetat a se roți. Unde privește? Nu înțeleg. De ce nu mișcă? Ce poate fi atât de fascinant la silueta ghemuită lângă pat? Atât de fascinant, încât să nu ne poată duce măcar până la un scaun unde să ne odihnim trupul bolnăvicios pe care-l împărțim. Haide, poți să o faci! Un pas… uite, un deget ai reușit să îl miști… mâna ți-ai descleștat-o de pe oribilitatea aia de fructieră. Așa îi zicea el: “Fructieră”. Un obiect banal, desprins din trecutul pe care se pare că nu mai reușim sub niciun chip să îl lăsăm în urmă, indiferent încotro ne-ar purta pașii noștri. Groaznic obiect. Culoarea aceea sinistră a cuprului ruginit… țiganii vindeau tigăi mai frumoase decât asta. Singura diferență e că atunci când a cules-o din magazinul de antichități de pe Lipscani, i-a plăcut piciorul gros pe care se odihnește talgerul ăsta hidos. O chestie înaltă, încrustată cu pietre roșietice, la fel ca medalionul acela pe care tâmpita îl fixează de atâtea… ore să fie, deja? Mărul era roșu. Era roșu aprins, iar codița i-o rupsesem de mult. Atât de mult îl lustruise cu șervețelul încât mai că strălucea pe fructiera sa, unde trona, solitar, de douăzeci de minute de când mă tot îndemnam să mușc din el. Și, cum se întâmplă întotdeauna când eziți prea mult, el a întins mâna și l-a apucat între degetele sale uscățive. Nu, te rog, nu mușca din el, îl vreau doar pentru mine. Prea târziu. Dinții săi se înfipseseră deja adânc în miezul său cărnos. Da, și atunci, în sfârșit, ai făcut și tu ce trebuia. Nenorocita aia de fructieră care și-a ratat vocația de talger în fanfară și-a găsit, până la urmă, întrebuințarea cea mai potrivită. O mișcare pe stradă. Involuntar, ochii i se ațintesc către geamul întredeschis, întrezărind o siluetă gârbovită care își târăște anevoie picioarele prin mocirla strânsă pe trotuar. Felinarul chior din fața ferestrei scrâșnește electric și, după câteva scremete pâlpâitoare reușește, victorios, să împrăștie cu becul sau gălbui obscuritatea nopții. Razele de lumină murdare învăluie silueta contorsionată a bărbatului de lângă pat. Lângă ceea ce pare a fi capul lui, o pată întunecată a încetat de puțin timp a se mai întinde pe covorul cu miros înecăcios de blană udă îmbâcsită de bătrânețe. Pe stradă e doar un cerșetor. Niciun motiv de îngrijorare. Târăște-te naibii în canalul de unde ai ieșit, șobolanule! Medalionul… chipurile noastre imortalizate în acea după-amiază de decembrie când lăsam Teatrul Național în urmă pentru a căuta o cârciumă încălzită unde să bem o cană de vin fiert care să ne încălzească trupurile degerate de frig. Nu ne plăcuse piesa… nu ne plăcuse absolut deloc. Dar tânărul care s-a oferit să apese pe butonul camerei foto ne-a dat în dar un strop de eternitate. Și acum… și acum… tăcere… Încotro? Unde… Hai, picioare, trezirea. Mi-e puțin cam sete și ploaia asta nu mă ajută absolut deloc. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy