În dimineața aceea un aparat, o mașinărie sau cam așa ceva, a început să țăcăne regulat, ca o toacă, numai că nu se oprea, nu avea pauza standard a slujbelor bisericești. Era îngrozitor mecanismul acela, era ca și cum – gata, asta e. Implacabil. De neoprit.
În dimineața aceea ne-a fătat pisica. Îi era greu, vedeam pe chipul ei de ființă inferioară – oboseala. Pisica noastră plângea de durere – actul nașterii în casa mea, sub ochii mei.
În dimineața aceea, Gabriella a plecat la școală și înainte de-a ieși pe ușă mi-a spus:
- Dacă bei, nu merge în oraș.
- Încă nu știu ce voi face astăzi, am răspuns, apoi m-am ocupat de pisică.
În dimineața aceea a venit bunica, a băut un pahar de horincă, a zis: “Las-o în biata ei de mâță, tătă lumea naște odată și-odată”. Cum adică? am întrebat-o, gândindu-mă că nașterea este ceva ce aparține numai părții femeiești de pe pământ. “Așă bine”, a zis, iar au am completat-o în gând: “Sigur, totul e-n regulă. De mântuială. Cum ați ordonat.”
În dimineața aceea m-am spălat la robinetul din curte. Mi-am luat două beri. Pe drum a trecut un car, mecanismul acela și-a întrerupt, timorat, activitatea. Fără toaca aceea ce-mi prevestea, parcă, viitorul, m-am simțit mult mai în siguranță.
În dimineața aceea s-a luat curentul, n-am putut asculta știrile radio. Mi-am luat un pachet de țigări cu filtru, știam că va urma o perioadă grea pentru teritoriul în care trăiam, nu era posibilă nici o minune care să-l binecuvânteze cu o ploaie. Mai ales că nici energia electrică nu exista. Era frumos afară, era o zi incredibilă.
În dimineața aceea a venit o vecină să-i dau niște făină de grâu. Mi-am aprins o țigară cu filtru și i-am pus un pahar de horincă. Ea l-a băut, a luat făina din dulap și a zis că va mai veni pe la noi. A zis că ne va aduce niște lapte. Fumam. N-am răspuns. Berea era pe sfârșite, în teritoriu era, încă, liniște.
În dimineața aceea n-am simțit nevoia gesturilor mărețe. Gabriella a zis să nu merg nicăieri dacă beau. Cuvintele ei au sunat ciudat, ca un îndemn: “Nu pleca, Dorucu, fă ce vrei până vin de la școală”. Uneori se ia curentul. Mă gândesc la lucruri foarte importante și asta numai din cauza cuvintelor unei femei nespus de frumoasă și cu părul negru, în dimineți în care nici o minune nu mai e posibilă pentru teritoriul meu.
În ziua aceea nu s-a întâmplat nimic neobișnuit. Cele trei steluțe cu care-mi demarcam fragmentele scrise pe hârtii albe erau la locul lor, liniștitoare. Indiferente. Le-am șters cu pixul și faptul acesta a produs undeva, în univers, un cataclism pe care nici în ziua de azi nu l-am înțeles, dar am aflat ce înseamnă pentru mine auzul. Să afli că pe pământ există “cucurigu”. Sau “ham-ham”. Nu-i așa că e o descoperire epocală?
În ziua aceea a fost cald. Doamna profesoară chiar – transpira la tablă – era toată numai apă. Sudoarea îi acoperea brațele, unele firișoare i se scurgeau printre sâni, apoi continuau traseul spre pântec, apoi alunecau de-a lungul superbelor ei picioare. Iar doamna profesoară nu le putea opri, nimic nu le putea face. Își ștergea fruntea cu o batistă răcoroasă. Pantofii. Râulețele de apă sărată treceau și de ei, ajungeau pe pământ. Pământul. Pământarele. Sau certitudinea că undeva, din cauza gândurilor unui bărbat, o doamnă profesoară se împiedică de catedră.
În ziua aceea am fumat țigări cu filtru. Am putut distinge, prin ceața atotstăpânitoare, culorile. Pachetul de țigări era dreptunghiular și roșu. Cana de cafea era cilindrică și albăstruie. Sticlele de bere erau de un maro închis. Pe fața de masă era desenată o căprioară portocalie. Prosopul de pe spătarul scaunului avea dungi verzi, cuțitul era de un gri selenar. Piciorul meu avea culoare deschisă. Jarul țigării. Îmi venea să țopăi de bucurie: vedeam.
În ziua aceea m-am trezit devreme, nu răsărise soarele. Am întins mâna, am atins trupul Gabriellei. Ea s-a întors cu spatele, am fumat o jumătate de țigară cu filtru. Am adormit până a sunat deșteptătorul – 7.20, soare, geamurile sclipeau. Prima senzație – mirosul de filtru ars. Gabriella. Mirosul persista. Cafeaua, un miros mai puternic. Am băut din aceeași ceașcă lichidul închis la culoare. Mă irita faptul că și-a pus sutien, că nu și-a lăsat sânii liberi. Sânii femeilor nu trebuie ținuți în captivitate. Mirosul femeii mele, înnebunitor, umărul ei rotund. Ea duce cana la gură, mai trage un fum din țigara cu filtru. Arhitecții antici ar fi avut nevoie de o așa femeie, ar fi putut face din picioarele ei coloane pentru templul lui Zeus.
Ceasul. S-a întins lascivă în patul cu paie. Nici o femeie din viața mea n-a mirosit atât de frumos ca ea în ziua aceea – așa am descoperit că am miros, un simț în plus. Am iubit-o ca atunci când am mușcat amândoi din mărul acela blestemat, am posedat-o cu disperare și speranță, am devorat-o.
N-am știut ce voi face în ziua aceea. Am pus mâna pe un instrument de scris cu uimire, nu știam la ce folosește construcția aceea fragilă. M-am apropiat temător de hârtii, se luase curentul, hârtiile erau albe, așteptau. Goale, fine la pipăit. Bune. Am început să desenez niște semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în fața unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac și acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea Gabriellei de dimineață, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii.
Am atins ușa – ea s-a deschis. Am atins pachetul de țigări – nu s-a ferit. Am luat în mână sticla de bere – n-a protestat. Am înțeles că toate aceste lucruri îmi aparțin, că ascultă cu încăpățânare de comenzile pe care le dau. În absența cuiva care să-mi ia locul, m-am proclamat generalul lor.
În ziua aceea am fost singur. În dreapta mea, pe un deal, se afla o mănăstire. Tablouri, dulapuri, scaune, cărți – lângă mine, o vietate neobișnuită năștea. Frunze verzi. Bricheta. O linguriță. Hainele trupului meu. Ce interesant vin semnele acestea din degetele mele! Am aflat ce înseamnă oglinda.
Doamna profesoară a terminat ora. Trec niște zgomote stridente – automobile. În camera cealaltă, o ființă cu blană naște. Mi-e rău sau, mai precis, nu mi-e bine, am intrat într-o lume nepotrivită.
În ziua aceea nimeni n-a observat nimic, prin iarbă, tot felul de chestii vii își vedeau de treabă. Am așezat talpa adidas în găleata cu bere: ratiocinat amănunt. Stridențele nu dispar, cel puțin nu atunci când așezi talpa adidas în găleata cu bere.
Semnele au prins conturul scrisului. Îmi amintesc de un râu, știu că și el, la fel ca mine, gândește. E mai calm, mai filozof, mai înțelept decât mine. El nu știe să ucidă, nici nu-l interesează acest aspect. Desenele mele care au devenit deja “scris” curg fără opreliște, ca și cum aș scrie cu râul, ca și cum el ar vrea să se știe acestea.