Măi oameni buni, acceleratul de Tulcea pleca fix la 12 noaptea din Gara Obor, avea un singur vagon de dormit, chipurile!, noi eram trei perechi, cumpărasem cu ceva zile înainte de la singura agenție biletele pentru cușetă, însă șeful de tren a spus că nu-s valabile biletele și ne-a mai zis că să ne ducem la casierie, iar acolo ni s-a spus că biletele sunt valabile, însă nu pentru cușetă, pentru că astea se dau de la casierie, nu de la agenție, așa că am cerut să ni le transforme măcar în bilete de clasa I-a, dar a spus, casierița, că nu se poate așa ceva, dar că putem să ne urcăm în tren fiindcă biletele sunt valabile, iar la Lehliu s-a urcat în tren un fel de șatră de căldărari care ne-a asimilat automat cu vorbele: ce faceți bă corturarilor?, aaa!, ei au coborât la Fetești pe la două noaptea, noi la cinci și douăzeci la Tulcea, unde, deși dormiserăm pe holul ăla, știți cum erau vagoanele alea cu un hol la mijloc, dar ne-am urcat în altă rată decât aia în care trebuia să urcăm și am ajuns la Ceamurlia, nu unde intenționam noi, altfel nu ajungeam noi în Ceamurlia nici până-n ziua de azi, deși mă bate gândul să mă duc acolo, așa, aiurea și numai de unul singur, nici măcar din simplă curiozitate, fiind convins că toate sunt la locul lor acolo, de exemplu în stânga stației era o casă albă care era și Primărie și Cârciumă, deși părea a fi o clădire părăsită, așa că am mers mai în sus, cu tot calabalâcul, traversând o uliță, singura care avea aerul a fi așa ceva, până am ajuns într-un fel de „piață jurată”, fiindcă arăta ca un maidan având în mijloc un fel de movilă, noi zicând că-i o movilă de cenușă, ceea ce chiar așa era, movila fiind vegheată de patru femei care nu scoteau o vorbă, pentru că aveau gurile acoperite cu basmale, însă aveau niște ochi scăpărători, care nu ne spionau, ci pur și simplu ne tranșau, apoi au venit câțiva copilași care au spus, fără a ni se adresa nouă, că suntem americani, fiindcă avem ceasuri la mână și tot ei, copiii, ne-au spus în cele din urmă că dacă vrem să facem pipi trebuie să ne ducem la Grădiniță, indicând ceva vag cu mâna, pentru că rata de întors la Tulcea numai la cinci seara mai venea; adevărat este că în Grădiniță erau câțiva copii și două educatoare care au stat de vorbă cu noi și ne-au arătat nu numai unde, ci și cum să ne spălăm pe față și pe mâini, apoi am mâncat la grămadă, iar copiii ne-au pupat și au mers cu noi până-n stația ratei, deși noi nu le-am dat să bea ce aveam noi de băut, iar cu rata am ajuns tot la Tulcea, unde nu mai era cursă către Jurilovca, astfel încât să ajungem la Portița, așa că ne-am urcat pe Pasager și am ajuns la Sulina chercheliți, bine dispuși, forțați fiind să învățăm înnotul prin marea de țânțari care ne intrau, la fel ca apa, în nas, gură și urechi, însă un pescar care venea acasă, pe care l-am luat la întrebări a spus că ne duce el la Roșu, dacă îi dăm de băut și câte cinci lei de căciulă și ne-a trimis să cumpărăm o sticlă de Spirt medicinal pentru că avea asupra lui, în barcă, un pahar doar cu picior, nu și cu suportul inițial, astfel încât am văzut cu ochii noștri că Lacul Roșu chiar așa este, cu pelicani, cu broaște, pești, porci semi-sălbăticiți, cu toată pacea lumii, așa că am băut și apă din Roșu cu palmele.

...
În același an, de Crăciun, eram la Bran, cu Tania, într-o casă cu etaj, care avea closet și baie, însă n-am avut chef să spargem lemne, fiindcă era frig afară; Tania a adormit stând în fund, în pat, deși avea o rană la degetul mic al nu mai știu cărei mâini, ba chiar și-a și cântat ceva înainte de a adormi, probabil pentru a-mi arăta că era un exemplu demn de urmat.

(1974, vară/iarnă – acum constat că nu-i numai din secolul, ci și din mileniul trecut!)