(...)

-Mamă, nu-mi pot explica splendoarea grădinii în anul acesta, parcă a presimțit că mă întorc acasă, niciodată piersicii, merii,bătrânul păr, daliile, rozele n-au fost mai rodnice ca a cum. Azi-dimineață, m-am trezit într-o oază de liniște mirifică și, plimbându-mă pe aleea din piatra zdrobită de timp, puhoaie de nostalgie au invadat simțurile mele, soarele încălzea atât de blând, încât tensiunea îmi creștea în vene ca lava unui vulcan în plină forță și grandoare.
-Am trecut în multe dimineți prin fața unui astfel de spectacol, cât timp tu ai fost plecată, dar știi, trebuie să fii pregătit să-l primești cu inima deschisă. Altfel, totul se pierde în rutina copleșitoare a fiecărei zi. Dar hai să ne mai descrețim frunțile, spune-mi ce senzație ai avut când a decolat avionul.
-O, mi-am spus un singur lucru :ori ajung la destinație ori mă pierd pe drum. Uf, a fost o experiență unică, deși la un moment dat, stai pur și simplu pe scaun, ca în mașină și tot ce-ți rămâne să faci e să te înfrupți din norii de la fereastră, care nu am crezut vreodată că pot fi atât de aproape. Îmi aduceam aminte de un renumit sportiv care afirmase odată că nu-și va risca niciodată viața călătorind alături de coechipierii săi cu avionul. L-aș întreba dacă celelalte mijloace de transport nu prezintă riscuri la rândul lor. Până la urmă, să nu mai dăm vina pe cauzele externe, căci putem muri în propria casă, nu crezi ?
-Am fost mai mult decât liniștită pentru tine, cineva te avea în paza sa. Doamne, măi Maia, mă crezi sau nu, am numărat vreo șase, șapte decese în familia noastră anul acesta. Am devenit așa de păcătoși și ni se cere tributul ? Sau e doar perspectiva mea un pic prea sumbră ?
Și luându-o în brațe, fata îi pregăti un răspuns izbitor de simplu în înțelesul său, ce-l rostise cu nonșalanță, dar și siguranță de sine.
-Mamă, să știi un lucru : moartea ni s-a dat neocndiționat, e acolo, e ca o ușă finală pe care intrăm și ce ne aduce aminte mereu că viața e cel mai mare dar pe care omul l-a putut primi vreodată. Uite la ei, strugurii!! Trebuie că a înnebunit natura la noi în curte...Sau și la vecinu' ? Probabil, și el are niște gutui îmbietoare.
-De unde verva asta născută dintr-odată în tine, fiica mea ? La masă ai lăsat lumea cu gura uscată, știm că ești obosită, dar...
-Fericire nu aș numi-o, e mai degrabă o stare de beatitudine ce m-a încercat încă de la venirea micuței Francesca. Când eram ca ea, mamă, adulții mă tratau deseori ca un vierme, spuneam ceva și se făceau că nu mă aud. Cu ce drept ?! Cu ce drept ignori un copil ? Știau ei că orice aș zice tot o minte verde rămâne să am ? Cred în copii, mamă, sinceritatea și puritatea lor rămâne neatinsă atâta timp cât știu să și-o păstreze în valurile anilor. Ce ziar ții sub braț ?
Ana, luată prin surprindere de tenacitatea și rapiditatea gândirii Maiei, nu mai apucă să ascundă hârtia.
ʺE o tânără simplă, modestă, plină de frumuseÈ›e, de douăzeci È™i trei de ani trăiÈ›i asemenea unui apostol în pribegie. Mă întreb pentru ce luptă atât de aprig È™i cu atâta zel, când È™tie că nu trebuie să forÈ›eze nimic, să fie doar ea È™i visele ei măreÈ›e. Ea È™i niciun gând de tristă tinereÈ›e.ʺ
-Nu e un ziar, e un pasaj ce l-am găsit într-o revistă de-a Adei, în cadrul unei povești ce-o relata o mamă despre fiica ei. Știi că păstrez fraze ce-mi ajung la inimă, într-un dosar, și le-am decupat, cred că le voi pune tocmai la căpătâiul celorlalte articole.
-Nu are vreun rost să mă minți, îți cunosc stilul. Mă bucură să văd că îți așterni gândurile pe hârtie. Of... De ce ai renunțat să scrii în liceu ?, acum numele tău apărea pe o carte sau cine știe... mai multe.
-Și ce e un nume pe o carte ? Acolo rămâne. Nu am avut destulă ambiție. Tu ai de două ori mai multă.
-Tu spui că trăiești pentru copiii tăi, mamă, dar asta faci de când am venit pe lume. Unde ai părăsit legenda ta ?
-Hai în casă, mă pișcă răcoarea deja.
Tânăra, cu dor nespus de a ridica oamenii de lângă ea spre corabia lor, o urmări cum se îndreaptă cu voința tocită, resemnată, pe ființa ce-i dăduse viață, spre căminul cald.
-Mi-ai lipsit, mamă...șopti ea tâind aerul de august cu determinarea ascunsă în caracterul ei. De ce ne-ai dat atâta suferință ? urlă Cerului.

Sună de vecernie...orășelul se acoperă de trâmbițele Providenței și pământul de fărâmiturile incolore ce se coboară prin sita norilor suri. Străzile cad victime revărsării voii cerești. Oamenii ? Oamenii se strâng în case, neputincioși a țese speranțe.
*

Un fir de busuioc, alături de un trandafir rozaliu primit de la ea, împrăștiau o mireasmă de slujbă duminicală, de sfințenie, de prospețime în camera răcorită de vară târzie, răcorită de rațiuni înfundate în sacul sufletului său, o cameră înfrigurată de atâtea îndoieli, incertitudini, adevărate răzmerițe interioare, în care el juca rolul soldatului principal. Lupta mereu, când cu o forță de nestăvilit, când căzut în genunchi, învins, plângându-și epuizat existența și propria-i ființă. Din copilul ce credea că e și va rămâne, se trezi alienat de influența iubirii ce i-o purta. Ea, înaintând fără oprire spre visele sale mărețe(nu ei i se adresau rândurile adunate de mama sa ?...), pe care se chinuia din răsputeri să le materializeze, să le dea o formă, el băiatul cu rațiune rece, aceeași ochi scânteietori ca ai ei, cu o inimă unde nimeni nu pricepea că poate încăpea atâta bunătate, dar în care se infiltra deja durerea Maiei și-l rodea, căci presimțea o vină personală în această durere : luase în calcul o posibilă nemulțumire a ei față de el.

“ 9 august 2004, la bordul avionului Ryan
Mon Marius ,

Am ajuns în sfârÈ™it la È™apte dimineaÈ›a în aeroport, împreună cu mătuÈ™a de care îți vorbisem, o femeie de o gentileÈ›e rară È™i nu scurtă fu aÈ™teptarea până la procedura de înregistrare a bagajelor È™i apoi încă două ore până la plecarea propriu-zisă. La cei 23 ani ai mei, m-am lăsat purtată de moment, de ″nebunia″ ce mă cuprinse în decursul a È™ase ore de expectativă. Spun nebunie fiindcă nu m-am crezut în stare să trec peste toate formalitățile unui astfel de voiaj, dar È™tii, vorbele tale îmi sunau mereu în urechi, îmi deranjau parcă timpanul ca să nu uit ″să las lucrurile să se întâmple de la sine“, cărora eu le-am adăugat “și ai încredere în tine“.
Nu mai e mult până la aterizare, deja mă gândesc la cei doi tineri ce mă așteaptă la Charleroi, pentru a mă conduce la Bruxelles. Dar până atunci, nu-mi pot reprima dorul nebun de a-ți scrie, căci o tornadă de gânduri îmi face capul vraiște, își cer împlinirea menirii: să ajungă în mâinile tale.
Te-am părăsit în gară, pe peronul inundat deja de roza înserare, membrele tale se înstrăinaseră de ale mele, poate și desele mele plecări din ultima vreme au determinat acest lucru și am realizat aceasta imediat ce mă urcasem în tren și gesturile tale de “la revedere“ nu reușiră să se manifeste pe deplin, ca altădată, chipul tău ce nu-și îngădui nicio emoție îmi sugera doar atât: “Întoarce-te cât mai curând. Îmi lipsești ca ploaia unui călător în deșert...“.
Îmi luasem cuvintele și simțămintele de mână și pornisem la drum , încercam cu disperare să-ți fac cu mâna până în ultima clipă- aceeași răceală o primii în schimb de la tine. Nu știam ce mă trage atât de puternic înapoi, îmi apasă umerii și-mi îngreunează răsuflarea. Da, aveam cu mine un sac exhaustiv de iluzii, de nemulțumiri și mă dureau fibrele mușchilor atacați de o otravă metastazică, și totuși, corpul meu era conștient că se poate dezice de la acel atac de negativitate printr-un simplu exercițiu de gândire. Mă aștepta un compartiment gol, un spațiu propice pentru universul meu, ca o celulă pentru singuratici( ca și când societatea ar fi conspirat pentru a-i pedepsi astfel. De fapt, știai că acești oameni își semnează singuri condamnarea?...) și o frică nemaisimțită până atunci mă înrobi inexorabil, o frică de călători care pot da buzna peste mine, în orice minut, veniți din cine știe ce mahalale; Dumnezeule, mi-era frică chiar de răpire, cele mai negre și mai sumbre gânduri mă acaparaseră privind pe fereastră peisajul dezolant de afară, imaginea unei agriculturi fără nicio perspectivă, deși cu atâta potențial...Te întrebi, probabil, de când îmi fac eu griji pentru acest subiect- adevărul e mult mai crud: văd țărani murind pe câmp, neștiuți de nimeni, numai Cel de Sus știe cât muncesc, mâncând aceeași pâine cu roșii și slănină, mestecând în gol speranțe deșarte. La un moment dat, privirile mi se încrucișară cu cele ale unei femei cu spatele încovoiat ce mă țintise umilă și care, mi se păruse, implora Cerului vreme bună pentru pământ, pentru glia-i mamă, iar liniile adânc crestate pe fruntea ei transpirată, ochii ei migdalați, limpezi, roșii obraji trădau o întreagă filozofie de viață. Observând că trenul o lua din nou la goană(uitasem să-ți menționez că făcuse escală între două sate, așa reușii să întâlnesc acea femeie), m-am grăbit să deschid geamul murdar, să-i dau un răspuns acelui strigăt stins de nemurire- da, urechile îmi zuruiau de acel strigăt al femeii, în fond, doar inima mea îl auzise, buzele ei nici nu se mișcară. “Priviți spre cer! Dumnezeu vă iubește și nu vă va părăsi!“ se auzi dintr-odată ecoul ascuțit al glasului meu și văzui în acea clipă de eternitate un zâmbet ce numai un om care crede în el îl poate produce. Un zâmbet născut dintr-un preaplin de iubire, iubire de semeni, iubire de Cer, iubire de tot ce există. Apoi ea dădu din cap ușor, aprobându-mă și rămasem cu ochii sticlind în direcția ei. Puteam și vroiam să-i adresez încă atâtea, să-i dau curaj, să o ajut oarecum, dar poate că în astfel de momente vorbele sunt de prisos, căci între două perechi de ochi, între două suflete se crease un pod, poate prea firav ca să dureze în timp,dar care să mă ajute să mă apropii de mine, încet, cu pași mărunți.
În sfârșit, mă trezisem țintuită într-un colț al compartimentului când pe cer zării astrul lunii în toată plenitudinea sa și un fior de teamă mă cutremură din nou, de această dată un alt fel de teamă. Aceea că în decurs de trei ore de călătorit, după tracul trăit la început, asemenea unui actor strălucit ce se emoționează chiar și după o viață jucată pe scenă, pătrunsesem într-un borcan de tablă și sticlă, într-o liniște perfectă. Tocmai această turnură de situație mă bulversa. Mi-era frică de fericire...
Îți poți închipui că unui om îi poate fi frică de el, de adevăratul el ce există în el însuși, diferit de cel pe care ceilalți îl cunosc?...Uitasem să pun în bagaj un piaptăn, niște haine și poate încă atâtea...dar nu uitasem( sau mai degrabă erau indispensabile) grijile mele, în niciun caz pentru prezent( ha, nu mă mai putea răpi nimeni), ci pentru trecut și viitor. Trecutul, o frunză moartă demnă de a fi lăsată să moară și care naște în mine atâta culpabilizare. Și viitorul, o frunză încă nenăscută ce mă face să cred că a doua zi, peste câțiva ani( sau niciodată!),copacul căruia aparține va pieri de boală, fără urmă de frunze pe el.
Îți dai seama ce crâncenă era lupta dusă cu toată dârzenia ani în șir?! Cred că nu, drumul tău nu e presărat cu atâta suferintță. Sau reziști mai bine loviturilor de bici, chiar cu crucea pe care o porți și tu eroic în spinare? Îmi vine să-ți cuprind cu palmele reci chipul de copil, neînfierat de simțiri inutile și îmi încălzesc trupul rece cu altruismul tău nemărginit pe care îl resimt și de la distanță. Iubitul meu...
Și adormii într-un final, epuizată de a mai da curs vreunui proces împotriva persoanei mele, știind că severitatea conștiinței mele va învinge încă o dată. Și mi-era dor de mine, să-mi hrănesc corpul cu viață, cu energie, cu natură, după un îndelungat șezut pe scaunul tare ...Trenul alerga mereu, bătrân, cu zgomote surde de-ncheieturi erodate de oameni. Cine știe, acum îi lăsasem și eu moștenire un cufăr cu tristețe, ca atâția alții ce călătoriseră înaintea mea, în același compartiment.

Îmi spui să nu am frică că un altul ar putea apărea în viața mea, că nu sunt ultimul tren de care te agăți...Știi, dragul meu...când am pornit atunci spre Bruxelles, m-a durut ca un fier roșu indiferența ta, vroiai să-mi spui o mie de lucruri și inima-ți era blocată, împăienjenită de o deasă ceață ce nu-ți permitea nici să-ți întâlnești ochii verzi-albaștri cu ai mei, în care zăreai deja bucăți de sticlă rostogolindu-se în aval...Ca și cum îți ziceai: Suferă, tu care ai știut să-i faci pe alții să cunoască suferința! Oare chiar așa e?! Poate că mai mult decât reacția ta ofensivă, ostilă afecțiunii mele, mă durea propriul eu, propriile mele mâini ce încercau mașinal să încropească o îmbrățișare, propriile mele buze tomnatice ce dansau formal cu ale tale. Totul părea atât de artficial, din fiece cotlon se ivea o afirmație, un gest de iubire trăite anterior și loveau acum cu toată puterea, însă chipul meu se consolase prizonieratului.
Dar uite cum degenerează mintea mea obosită deja de atâtea ore de călătorit, într-un iureș ce-mi fură luciditatea și mă determină și mai mult să mă complac în micimea mea de muritor...
O, cât aș mai scrie, nu mai am nici hârtie, stiloul tocmai îmi curge pe degete, e semn rău? Ne anunță deja să ne pregătim de aterizare, și mă grăbesc să-mi înviorez atitudinea, să iau cu asalt o nouă aventură, care mă va face poate să uit de mica dereglare dintre noi.
Îmi lipsești. Te sărut.“

Deci aceasta era opinia ei despre el? Că se comportase ca un munte de gheață la plecarea ei în Belgia? O apăsare neagră îi covârșea trupul și pleoapele erau deja prea firave ca să mai apere șuvoiul de apă cauzat de mâhnirea ce trăda rândurile scrisorii. “Ce puteam să fac și nu am făcut pentru ea sau mai bine zis, cine sunt și aș putea fi de fapt ca ea să fie fericită lângă mine?...Un scriitor, un poet, un tânăr care să se închidă în cameră, în universul cărților, a cărui pasiune pentru lectură să fie pentru el un rost în lume...Bine, aș putea deveni, dar cine îmi dă garanția satisfacției sale, când ea, ea nu se mulțumește niciodată cu ea însăși, cu ceea ce a achiziționat, își setează limite aproape imposibil de atins sau, cel puțin, care implică eforturi și sacrificii imense.“

*

“Iar dacă am să întâlnesc pe cineva care-mi va lua respirația, mai inteligent, mai bogat, aveam să-i arunc la gunoi întreaga iubire ce mi-o purta, să o mototolesc ca pe o hârtie nefolositoare, nedemnă nici de a fi reciclată?! Într-adevăr, vitimă a două voci contradictorii, simțeam deseori că în urma oricâtor momente de cumpănă ce zguduiseră relația noastră, puteam forma o familie la care visam dintotdeauna, bazată pe iubirea pură, pe încredere, pe voință, pe credința în ce există mai sfânt pe pământ, în sfârșit, doi oameni a căror viață e legată prin ceva divin, e legată pe vecie. Altădată, când slăbicinea sa se arăta ostentativă( sau numai pentru mine, care vânam greșelile oamenilor, uitând că nu întruchipez perfecțiunea, ci păcătuiesc grav), judecătorul din mine îi dădea o sentință ce-l arunca într-o grotă, o grotă a celor ce se resemnează cu nimicnicia lor, neglijând îndeplinirea misiunii lor în lume. Până la urmă, fiece ființă, animal, plantă, om, are un rost, oricât de insignifiant, în derularea filmului umanității. Sau mă înșel cumva?
Și iată că această ultimă voce mă condamna la un abis de unde împroșcam cu venin în cei mai dragi, un venin provenit, cred, din complexe, din vise rămase la stadiul de utopii, din concepții înăbușite, dintr-un război cu propria-mi slăbiciune și neputință de a fi cea mai bună- chiar puteam atinge acel statut?!?! Fiindcă fiecare e cel mai bun în imperfecțiunea sa de pământean( sau nu? La naiba! Nu mai sunt sigură nici pe opiniile mele, cine-mi dă dreptul atunci să-l cataloghez inferior mie, cum categorizăm omul specie superioară maimuței?)
Le ceream chiar lor să-mi dea timp să conversez cu tine, de la două mii de kilometri depărtare, nedându-mi seama că mă aflam în vizită la ei, nu într-un internet café, mă lansam în discuții interminabile , despre grijile vârstei mele, atât de trecătoare, cu riscul de a primi un punct negru în inima lor. Noaptea avea să treacă, să fiu eu regina zilei de mâine, să nu fiu condusă dn umbră de pornirile mele paradoxale ce mă îndepărtau mult de persoanele dragi.“
*

-Ada? Servus! Ana la telefon.
-Bună, Ana! Uite, nu ai putea să mă suni puțin mai târziu? Într-o jumătate de oră îmi termin munca.
-Te înțeleg, dar voi fi foarte scurtă. A intervenit o problemă și Maia mi-a spus să te anunț că întâlnirea voastră rămâne pe altădată, cu mențiunea specială să nu te superi.
-Îmi pare rău, chiar îmi doream mult să vorbesc cu ea. Dar s-a întâmplat ceva? E bolnavă, pleacă din oraș?
-Nu e în apele ei, cred că că a prins-o o mică răceală.
-Nici nu mă mir, după atâtea drumuri, s-a adunat oboseala, i-a scăzut și imunitatea, corpul ei se readaptează la mediul de aici. Spune-i să nu se îngrijoreze, am să trec eu pe la voi când se va simți mai bine. Fii lângă ea, te rog, are nevoie de căldura mamei după atâtea chipuri străine.
-Așa am să fac. O zi frumoasă în continuare!


*

-Da, consider că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu...făcu o pauză și suspină profund, Marius observă fără să vrea câteva cearcăne răzlețe și parcă o lividitate fluo a feței Maiei, ceea ce-l determină să-i prindă mâna rece într-a sa, să i-o strângă cu milă și să evite lacrimile, care stăteau să-l învingă în orice clipă.
-Maia, iubita mea, poate că păcatul cel mai mare e că tu te autoînvinovățești. Față de cine ai greșit tu atât de tare? Avem o singură viață...Dumnezeule...La 23 ani ți-ai construit singură un palat al suferinței, în care te retragi ori de câte ori ceva nu merge bine, de exemplu când un lucru mic te deranjează la mine, nu ai destul timp pentru studiu, pentru hobbiurile tale sau întâlnești o “divă“, cum numești tu frumusețea ideală la o fată, ori, să nu uit, pe cineva cine a citit mai multe cărți decât tine. Până când toată această zvârcolire în pustiu?!
-Lasă-mă să continuu...Pe fereastra întredeschisă din acoperiș, pătrundea un zumzet neîncetat, era zgomotul mașinilor, Bruxellul e împăienjenit de automobile, deși mi-a plăcut la nebunie să fac un tur al orașului pe bicicletă, dar auzeam totodată oamenii nopții, lipsiți de adăpost, ce-și plângeau amarul destin sub clar de lună, asemenea unor lupi înfometați. Cineva mă prinsese de mână, așa cum o faci tu acum și cum rămăsesem blocată pe pat, ca un copil certat de părinți, pe bună dreptate, îmi venea să cred că, în negura nopții îl întâlnisem pe Gabriel, îngerul binevestitor, când auzii deodată un glas dulce, plăcut, transmițându-mi o bucurie incomprehensibilă: “Tu, care( când am auzit aceste două cuvinte m-am înfiorat, la fel începuseși tu odată : Tu, care știi să aduci suferința), care cauți într-o peșteră goală mântuirea, deschide ochii inimii tale și încălzește sufletul tău cu iubire, cu nădejde. El va intra atunci în casa ta.“ Cine era acel el ?...
În vârtejul ucigător al autoculpabilizării, am tresărit ca orbită de lumina unor aripi ce băteau atât de aproape de mine și care se îndepărtaseră în câteva secunde pe-aceeași cale pe care intraseră, lăsând în aer firișoare de parfum, de mir dumnezeiesc, în care trupul meu epuizat se desfătă ca de-un ospăț împărătesc, realizând că, pentru scurt timp, dispăru orice rană din el, orice povară, întristare ori suspin. Înclinasem imediat să cred că o forță supranaturală mă trezise din somn, dar de fapt eu nici nu dormeam, vegheam, și mă purtase ca un somnambul, hipnotizată, spre locul unde se întâmplaseră acestea. Puteam să fiu sau să devin mai rătăcitoare decât în acele momente? Era pur și simplu apogeul stărilor mele abisale, depresiei mele tot mai adânci și cred că acceptându-mi astfel verdictul, adică ce se putea întâmpla mai rău( s-ajung în pragul nebuniei), însemna tocmai salvarea de la penitență, eliberarea pe viață.
El îi sorbea fiecare silabă, timbrul vocii îl asigura că Maia rămăsese tot Maia, fără pretenții de limbaj pretențios, ca în acea zi de 9 iunie, la terminarea liceului. Își făcu curaj să-i arate o foaie gălbejită, împăturită în patru, dar îngrijită atent, neștiind dacă acest mic gest i-ar putea muta gândirea spre ceva mai vesel.
-Îți amintești de asta? Și-i recită cu răbdare, încercând să redea tonul ei de atunci, spre a da un plus de verosimilitate citirii.
(...)