Ați auzit de Aleksei Batîr Șapolnikovici ? Nici n-aveați cum! Fiindcă numele lui artistic, pe scena zbenguielilor amoroase cu nurii Eutherpei, este Sașa Pașol, pseudonim cum s-ar zice. Aflînd că este propus pentru a i se decerna premiul “ Marmeladov” , un fel de Herder al UTAG ( Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuză) m-am grăbit să-i cer un interviu.
Atamanul poeților din Buceag m-a primit la reședința sa de iarnă din Agonyceatinsk, la trei postațe de Ceadîr-Luncă, raionul Kondrat.
Turnul de fildeș al beyului Pașol e de fapt un soi de colibă din stuf, căptușită cu piei de oaie și folii de polietilenă, de soiul celor care se întind peste răsadurile de castraveți ca să nu înghețe. Dinspre stepa karacealpacă crivățul vuia cu stridențe de balalaică dezacordată, dar artistul lucra de zor, înșirînd cu un pix litere mari, sîngerii, pe un prapor uscat de miel.
-Salam aleikum, am salutat eu respectuos, schițînd o reverență și adăugînd prudent, lăudat fie Iisus, fiindcă unii gok-oguzi îs muslimi, alții-s ortodocși de rit vechi.
-Bogdaproste, îmi răspunse Pașol, aleikum salam sau cum vrei matale!
Eminentul poet arăta ca o flacără pe cale să se stingă: nu prea înalt, dar firav, cu fața scofîlcită de nopțile jertfite pe altarul artei, fruntea înaltă și îngustă de parcă dormise între două paturi în pruncie, iar ochii mari, albăstrii, dar oleacă apoși clipeau rar, adormiți de-atîta trudă a scrisului.
-Ce te aduce, pe meleagurile noastre, gaspadin? mă interogă dînsul.
Am detectat o mireazmă tare în suflarea lui, ceva spirtos și aromat ca samagonul distilat din pufoaica ce-o leapădă rusalcele prin martie, cînd merg la scăldat.
-Eiiii…am venit și eu begule, vorba poetului
“ La beyul vine-un ziarist
Cu glas domol, cu chipu’ trist…”
-Ha, ha, ha, hohoti Pașol monosilabic…îmi placi…ce bei?
Fără să aștepte să-i răspund, luă o bărdacă mare plină cu un lichid opalescent și turnă în două pocale.
-Bea, că-i basamac din cel bun, jumate spirt albastru, jumate trascău de sfeclă și-oleacă de kumis fermentat ca să taie greața, mă îndemnă corifeul literelor gok-oguze, sughițînd voios după dușca adîncă ca o rîpă lirică…da’ să știi că Kașbacov, Coșbuc, cum îi ziceți voi avea sînge de-al nost, kara-oguz! De aia și alitera așa duios:” Prin vișini vîntul viu vuia….etc”. Ca de altfel și Eminovici, care are rădăcini clare turano-oguz-kalpace!
Mi-am pornit reprtofonul și i-am pus atamanului prima întrebare de rutină:
-Cum ați început să scrieți?
- Ușor…căscă Pașol…mai mult dintr-o întîmplare…eu eram de meserie electrician și tocma reparam o priză în biblioteca marelui om de cultură Gîrk-Șorban zis Djinul Cenușiu, găgăuz de-al nostru. Nu’ ș ce șeitan am făcut p’acolo, că se atinseră niște fire și luă toată tărășenia foc…Hait, mi-am zis io:” Se arsă buleftrica!”
Cam așa a fost…pînă veniră pompierii tocmai din Tiraspol, am apucat să-mi fac o cultură solidă clasică, răsfoind toate cărțile ce erau pe-acolo ‘șa! După aia mi-a dat și mie ghes firea să compun poeme…
- Interesant..deci un factor aleator al existenței v-a făcut poet!
- Aș… o întîmplare..dacă îi reparam candelabrul lui Eugen Simion, poate ajungeam academician..da’ nu-I vremea pierdută!
- Cum se intitula prima poezie pe care ați scris-o?
- -Daragoi moi, dracu’ mai știe c-am scris peste 4000…unele cu plaivazu’ pă hîrtie, altele cu bățu-n tină, ba chiar cu vîrful hangerului pe pereții privatelor de crîșme!
- -În general ce vă inspiră?
- -O butelcă plină de cognac Ararat cinci*!
- -Ce planuri aveți pentru viitor?
- Mărețe..am un proiect la care țin enorm: tai vîrful Lenin din Pamir în două, de-a latu’ , iar pe peretele neted care rămîne, voi ciopli în litere de 10 stînjeni, să se vază de la distanță, cel mai valoros poem al meu...îl știi, fără îndoială:

“am scos poezia din priză,
am tras heblu
întunericul deslușea 220 de volți
ce-așteptau
să se nască poetul.”

Dacă Putin nu-i de acord mă mulțumesc și cu vîrful Moldovanu al vost’!
- La ce lucrați acum?
- La un romanț…ia auzi cilea 'șa:

“ Sara în stepă, kalașnikovu urlă cu sete
Ordiile vin, grenade scapără violete
Tanchete fumegă înnecate-n fîntîne
Sub scutul antirachetă m-aștepți Mașo pă mine!”

- Foarte militant! Care credeți că va fi destinul vastei dumneavoastre opere?
Sașa Pașol rămase tăcut. Își scoase cizma dreaptă desfășură obielele, se scărpină gînditor între degetele piciorului, mirosi jegul adunat acolo și conchise:
- Un creator de talia mea, are doar un gînd: să-și năucească pe mai departe cititorii, ca basamacu’ pă soldat și măciulia de mac pă sugaru’ plîngăcios!
- Dar totuși ce credeți, ce destin va avea tot ce ați scris?
- Măreț, fără îndoială că măreț..dacă nu altceva în taiga există o poiană golașă de 10 000 de arșini…mă înțelegi, atîția molizi s-au tăiet ca să-mi public io Sașa Pașol ghiersurile că se vede și din Cosmos!
N-am mai știut ce să îndrug coleșit de vastitatea gîndirii pașoliene. Mi-am luat catrafusele, am dat binețe begblerbeiului literelor gok-oguze și am ieșit la aer.
Din pustie se auzea mugetul crivățului, în armonie cu versurile îngînate de strașnicul ataman:

“ Ogiva pe cer trece așa-plină și nucleară
Ochii tăi de nagan mă caută în iarba cea rară
Obuze, mitralii, pîrîie pe bolta ceia senină
Pieptu de gloanțe, fruntea de schije mi-e plină..”