agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC 1 FaÈ›a lui Nicholas Easter era pe jumătate acoperită de vitrina de prezentare plină cu telefoane fără fir, mici È™i delicate, iar el nu privea drept spre camera ascunsă, ci undeva spre stânga, poate spre vreun client sau, cine È™tie, spre tejgheaua pe deasupra căreia un grup de copii studia ultimele jocuri electronice venite din Asia. DeÈ™i era opera unui tip aflat la vreo patruzeci de metri distanță, luptându se cu aglomeraÈ›ia de pe acea alee comercială, fotografia era clară È™i dezvăluia o figură frumoasă, proaspăt rasă, cu trăsături puternice È™i ochii blânzi, ca de copil. Easter avea douăzeci È™i È™apte de ani, asta se È™tia precis. Nu purta ochelari. Nici vorbă de inel agățat în nas sau de vreo tunsoare bizară. Nimic care să te fi dus cu gândul că ar fi un maniac al computerelor, care lucrează la un magazin pentru cinci dolari pe oră. ÃŽn chestionarul pe care îl completase scrisese că se afla acolo de patru luni È™i că studia la fără frecvență, deÈ™i nu i putuseră da de urmă la nici un colegiu pe o rază de trei sute de mile. MinÈ›ise, de asta erau siguri. Nici nu se putea altfel. ReÈ›eaua lor de informaÈ›ii era mult prea bună. Dacă puÈ™tiul era student, ar fi È™tiut È™i ei unde, de când, în ce domeniu È™i ce note are, bune sau rele. Ar fi È™tiut. Tipul lucra într un magazin de computere dintr un centru comercial. Nici mai mult, nici mai puÈ›in. Poate că È™i propusese să se înscrie pe undeva. Poate că dăduse greÈ™, dar tot îi mai plăcea să se considere student. Poate că asta îl făcea să se simtă mai bine, îi dădea senzaÈ›ia unui scop clar în viață, suna bine. Dar nici vorbă să fie sau măcar să fi fost student în trecutul nu prea îndepărtat. Și atunci, puteau oare avea încredere în el? ÃŽntrebarea fusese deja întoarsă pe toate părÈ›ile de vreo două ori, în camera în care se aflau, de fiecare dată când ajunseseră în dreptul numelui lui Easter pe listă È™i figura lui apăruse pe ecran. ÃŽn cele din urmă au decis că era o minciună nevinovată. Nu fuma. Regulamentul magazinului era foarte strict în această privință; în schimb, fusese văzut (nu însă È™i fotografiat) mâncând o plăcintă cu carne la Food Garden în compania unei colege de serviciu, care fumase două È›igări cât timp își sorbise paharul de limonadă. Pe Easter nu părea să l deranjeze fumul. Sau cel puÈ›in nu era un antifumător prea zelos. Bărbatul din fotografie avea o figură frumoasă, bronzată; zâmbea uÈ™or, cu buzele strânse. CămaÈ™a albă de sub haina roÈ™ie specifică magazinului nu avea nasturi la guler; deasupra se zărea o cravată în dungi, aleasă cu gust. Tipul părea îngrijit È™i sportiv, iar cel care făcuse fotografia reuÈ™ise chiar să stea de vorbă cu Nicholas, pretextând că vrea să cumpere un aparat oarecare; le spusese că vorbea frumos, era amabil È™i priceput — într un cuvânt, un tânăr simpatic. Pe insigna de la piept, Easter era numit director, dar alÈ›i doi angajaÈ›i purtând acelaÈ™i titlu puteau fi văzuÈ›i în magazin în acelaÈ™i timp. ÃŽn ziua care urmase, după ce fusese făcută fotografia, o tânără atrăgătoare, îmbrăcată în blugi, intrase în magazin È™i, tot învârtindu se pe lângă raionul de accesorii, își aprinsese pur È™i simplu o È›igară. S a întâmplat că Nicholas Easter se afla cel mai aproape dintre toÈ›i angajaÈ›ii sau directorii, sau ce or mai fi fost, aÈ™a că s a apropiat politicos de femeie È™i a rugat o să nu mai fumeze. Ea s a prefăcut nemulÈ›umită, chiar jignită, gata să l provoace. El È™i a păstrat cumpătul È™i i a explicat că magazinul avea reguli foarte stricte de interdicÈ›ie a fumatului. Ea putea fuma oriunde în altă parte. „Pe dumneata te deranjează fumatul?" îl întrebase ea, trăgând din È›igară. „Nu tocmai, răspunsese el. Dar îl deranjează pe proprietarul acestui magazin.†Apoi o rugase încă o dată să nu mai fumeze. Ea i a explicat că de fapt chiar dorea să cumpere un radio nou, acÈ›ionat digital, deci nu i putea aduce o scrumieră? Nicholas a scos o cutie goală de băutură răcoritoare de sub tejghea È™i, nici mai mult, nici mai puÈ›in, i a luat È›igara din mână È™i i a stins o. Au vorbit despre radiouri timp de douăzeci de minute, ea nereuÈ™ind să se hotărască. Cocheta fără ruÈ™ine, iar el era încântat de situaÈ›ie. Și, după ce i a plătit un aparat de radio, ea i a lăsat numărul de telefon, iar el i a promis c o s o sune. Episodul a durat douăzeci È™i cinci de minute È™i a fost înregistrat pe un mic casetofon ascuns în poÈ™eta ei. Banda fusese ascultată în două rânduri, în timp ce figura lui era proiectată pe perete È™i studiată de juriÈ™ti È™i experÈ›i. DeclaraÈ›ia ei despre întâlnire se afla în dosar — È™ase pagini tipărite cu observaÈ›ii amănunÈ›ite, de la încălțăminte (o pereche de pantofi vechi de sport, marca Nike), respiraÈ›ie (mirosea a gumă cu scorÈ›iÈ™oară) È™i vocabular (nivel de colegiu), până la felul în care luase È›igara. După părerea ei, È™i avea experiență în astfel de treburi, el nu fumase niciodată. I au ascultat timbrul plăcut al vocii, tonul de comerciant profesionist È™i conversaÈ›ia caldă È™i l au plăcut. Era inteligent È™i nu dispreÈ›uia tutunul. Nu era chiar modelul perfect al unui jurat, dar cu siguranță că merita urmărit. Problema cu Easter, posibilul jurat cu numărul 56, era că È™tiau foarte puÈ›in despre el. Evident, ajunsese pe coasta Golfului Mexic cu mai puÈ›in de un an în urmă, iar ei habar n aveau de unde venea. Trecutul lui era complet învăluit în mister. A închiriat o garsonieră la opt cvartale distanță de tribunalul din Biloxi — aveau fotografii ale clădirii — È™i, la început, se angajase chelner într un cazinou de pe plajă. A ajuns repede la rangul de crupier la masa de „21", dar È™i a dat demisia după două luni. La puÈ›in timp după ce în Mississippi au fost legalizate jocurile de noroc, o duzină de cazinouri au răsărit pe coastă peste noapte, aducând cu ele un val de prosperitate. Oameni din toate colÈ›urile țării veneau în căutare de slujbe, aÈ™a că se putea presupune că Nicholas Easter a sosit la Biloxi mânat de acelaÈ™i motiv care i adusese acolo pe mulÈ›i. Singurul lucru ciudat în ceea ce l privea era că se înscrisese atât de repede pentru vot. Avea un Volkswagen „broscuță", model 1969 — È™i o fotografie a acestuia apăru pe perete, luând locul figurii lui. Mare lucru! Avea douăzeci È™i È™apte de ani, era neînsurat, student în timpul liber — după spusele lui — exact tipul de om care să aibă o asemenea maÈ™ină. Fără nici un fel de abÈ›ibilduri. Nimic care să indice vreo asociere politică sau conÈ™tiință socială sau vreo echipă favorită. Nici urmă de tichete de parcare în colegiu. Nici măcar o etichetă uzată, pe post de reclamă. MaÈ™ina nu reprezenta nimic, din punctul lor de vedere. Nimic, în afară de o viață la limita sărăciei. Cel care umbla la proiector È™i care vorbea cel mai mult era Carl Nussman, un avocat din Chicago care nu mai profesa, dar își deschisese propria sa firmă de consultanță juridică. ÃŽn schimbul unei sume frumuÈ™ele, Carl Nussman È™i firma sa îți puteau alege juriul potrivit. Adunau date, făceau fotografii, înregistrau voci, trimiteau blonde în blugi strâmÈ›i, la momentul potrivit. Carl È™i asociaÈ›ii săi depășeau destul de des limitele legii È™i eticii, dar era imposibil să i prinzi. La urma urmelor, nu e nimic ilegal sau lipsit de etică în a fotografia posibilii juraÈ›i. Organizaseră ample sondaje telefonice în È›inutul Harrison, cu È™ase luni în urmă, apoi din nou, cu două luni în urmă, È™i iarăși, după încă o lună, pentru a evalua sentimentele comunității față de problemele fumatului È™i pentru a descoperi modele de juraÈ›i perfecÈ›i. Nu scăpau nici un prilej de a face noi fotografii, nu lăsau nici o urmă necercetată. Aveau câte un dosar pentru fiecare posibil jurat. Carl apăsă pe buton È™i Volkswagenul fu înlocuit cu imaginea anostă a unui bloc cu zugrăveala scorojită; acolo, undeva, era È™i locuinÈ›a lui Nicholas Easter. Un nou declic È™i imaginea feÈ›ei acestuia reveni pe perete. — AÈ™a că avem doar trei fotografii cu numărul 56, spuse Carl cu o umbră de nemulÈ›umire în glas, întorcându se È™i aruncându i o privire de gheață fotografului, unul dintre nenumăraÈ›ii săi spioni privaÈ›i, care i explicase că nu l putuse prinde pe băiat fără a risca să fie, la rândul său, surprins. Fotograful stătea pe un scaun sprijinit de peretele din spate, în faÈ›a mesei lungi la care erau aÈ™ezaÈ›i avocaÈ›i, consultanÈ›i È™i experÈ›i juridici; era vizibil plictisit È™i gata s o ia la picior. Era ora È™apte, într o seară de vineri. Numărul 56 se afla pe perete È™i mai urmau încă o sută patruzeci după el. Oribil sfârÈ™it de săptămână. SimÈ›ea nevoia să bea ceva. Șase avocaÈ›i cu cămăși È™ifonate È™i mânecile suflecate luau de zor notiÈ›e È™i, din timp în timp, aruncau câte o privire spre faÈ›a lui Nicholas Easter, proiectată pe peretele din spatele lui Carl. ExperÈ›i juridici de tot felul — un psihiatru, un sociolog, un analist grafolog, un profesor de drept È™i mulÈ›i alÈ›ii — răsfoiau hârtii È™i pagini tipărite mărunt la calculator. Nu prea È™tiau ce să facă cu Easter. Tipul minÈ›ea È™i își ascundea trecutul, È™i totuÈ™i pe hârtie È™i în imaginea de pe perete părea în regulă. Poate că nu minÈ›ea. Poate că era student în ultimul an, în cine È™tie ce colegiu de mâna a doua din estul Arizonei, È™i poate că lor le scăpase acest amănunt. Mai lăsaÈ›i băiatul în pace, se gândea fotograful, dar își È›inu gândul pentru sine. ÃŽn această cameră plină de granguri cu educaÈ›ie înaltă È™i bani mulÈ›i, el era ultimul a cărui părere să fie băgată în seamă. Nu era treaba lui să vorbească. Carl își drese glasul È™i aruncă încă o privire spre fotograf, apoi spuse: — Numărul 57. Pe perete apăru figura unei tinere mame È™i vreo două persoane din cameră începură să chicotească. — Traci Wilkes, rosti Carl, de parcă Traci i ar fi fost o prietenă veche. Foile de hârtie circulau în jurul mesei. — Treizeci È™i trei de ani, căsătorită, mamă a doi copii, soÈ›ie de medic, membră a două cluburi locale, două case de sănătate È™i o listă întreagă de cluburi sociale. Carl alungă toate acestea din memorie cu o singură apăsare pe butonul proiectorului. FaÈ›a roÈ™ie a lui Traci fu înlocuită de o imagine în care era surprinsă la alergarea de dimineață, pe trotuar, minunat împodobită cu o pereche de Reebok din fibre elastice, nou nouÈ›i, È™i cu ochelari de soare sport, cu ramă albă È™i lentile reflectorizante, ultimul răcnet în materie; părul lung era strâns perfect, într o codiță de cal drăgălașă. ÃŽmpingea un cărucior special pentru antrenament, în care se zărea un bebeluÈ™. Lui Traci părea să i placă să asude din greu. Era bronzată È™i bine făcută, dar nu chiar aÈ™a cum te ai fi aÈ™teptat. Avea È™i unele obiceiuri proaste. Urma o altă imagine, cu Traci în Mercedesul rulotă, negru, cu feÈ›e de copii È™i câini ivindu se la fiecare fereastră. O alta, cu Traci încărcată cu sacoÈ™e pline cu alimente pe care le aÈ™eza în aceeaÈ™i maÈ™ină; purta o altă pereche de pantofi de sport È™i un È™ort strâmt, arătând exact ca unul care doreÈ™te să È™i păstreze veÈ™nic forma atletică. Fusese uÈ™or de urmărit, pentru că era ocupată până peste cap È™i nu se oprise niciodată îndeajuns pentru a se uita de jur împrejur. Carl trecu în revistă fotografiile cu casa familiei Wilkes, o vilă masivă cu trei etaje, aflată în suburbie, în care se vedea de la o poÈ™tă că nu poate locui decât un doctor. Nu zăbovi prea mult asupra lor, păstrând ce era mai bun pentru la urmă. Din nou Traci, din nou leoarcă de sudoare, cu bicicleta lăsată undeva pe aproape; Traci aÈ™ezată sub un copac din parc, pe iarbă, departe de toată lumea, pe jumătate ascunsă È™i fumând o È›igară! AcelaÈ™i fotograf rânji prosteÈ™te. Era cea mai bună realizare a lui, poza asta făcută de la o sută de metri distanță, cu nevasta doctorului trăgând pe furiÈ™ dintr o È›igară. El nu avusese habar că femeia fumează È™i se întâmplase să stea, nonÈ™alant, la piciorul unui pod, ca să fumeze o È›igară, când ea trecuse prin dreptul lui. Se plimbase fără È›intă prin parc preÈ› de vreo jumătate de oră, È™i apoi o văzuse oprindu se È™i căutând ceva în portbagajul bicicletei. Atmosfera din cameră se mai însenină puÈ›in la vederea lui Traci lângă copac. Apoi, Carl reluă: — Cred că putem miza pe numărul 57. Făcu o notă pe o foaie de hârtie, apoi sorbi o gură de cafea stătută dintr un pahar de hârtie. Normal că miza pe Traci Wilkes! Cine nu È™i ar fi dorit în juriu o nevastă de doctor, când avocaÈ›ii pârâtului cereau milioane? Carl nu voia decât neveste de doctori, dar n avea de unde să le ia. Faptul că ei îi plăceau È›igările era doar un plăcut supliment. Numărul 58 era docher la Ingalls, în Pascagoula — un bărbat de cincizeci de ani, alb, divorÈ›at, lider sindical. Carl prezentă o fotografie cu Fordul bărbatului È™i tocmai se pregătea să facă un rezumat al vieÈ›ii acestuia, când uÈ™a se deschise È™i domnul Rankin Fitch își făcu apariÈ›ia în încăpere. Carl se opri. AvocaÈ›ii se îndreptară de spate în scaune È™i deveniră dintr o dată foarte interesaÈ›i de Ford. Scriau cu furie pe topurile de hârtie, de parcă era ultima lor È™ansă de a mai vedea o asemenea maÈ™ină. Consilierii juridici se puseră È™i ei pe treabă, începând să ia notiÈ›e cu toată seriozitatea, fiecare având mare grijă să nu privească spre nou venit. Fitch se întorsese. Fitch se afla în încăpere. El închise încet uÈ™a în urma sa, făcu câțiva paÈ™i spre marginea mesei È™i aruncă o privire de gheață spre toÈ›i cei aÈ™ezaÈ›i de jur împrejur. Mai mult, era o căutătură plină de dispreÈ›. Pungile de sub ochi făceau ca aceÈ™tia să pară È™i mai adânciÈ›i în orbite. Fruntea îi era brăzdată de riduri dese, adânci. Pieptul masiv se ridica È™i cobora încet È™i, pentru o clipă sau două, nu mai respiră nimeni în afară de Fitch. Buzele lui se desfăceau pentru mâncare È™i băutură, uneori pentru conversaÈ›ie, dar niciodată pentru un zâmbet. Ca de obicei, Fitch era furios; nimic nou în asta, pentru că tipul își menÈ›inea starea de ostilitate chiar È™i în somn. Dar oare avea de gând să înjure È™i să ameninÈ›e, poate chiar să arunce cu câte ceva, sau doar să clocotească în sinea lui? Cu Fitch nu È™tiai niciodată la ce să te aÈ™tepÈ›i. Bărbatul se opri la marginea mesei, între doi tineri avocaÈ›i, parteneri începători È™i posesori ai unui salariu confortabil din È™ase cifre, membri în această firmă, avându È™i birourile chiar în această cameră din această clădire. Pe de altă parte, Fitch era un necunoscut de la Washington, un intrus care de o lună nu mai înceta să mormăie È™i să latre pe holurile lor. Cei doi avocaÈ›i nu îndrăzneau să l privească. — Ce număr? îl întrebă Fitch pe Carl. — 58, răspunse Carl repede, îndatoritor. — ÃŽntoarce te la 56, ceru Fitch È™i Carl derulă rapid imaginile, până când figura lui Nicholas Easter apăru din nou pe perete. Se auzea fâșâitul hârtiilor pe masă. — Ce È™tii? întrebă Fitch. — AcelaÈ™i lucru, răspunse Carl, privind într o parte. — Grozav, ce să zic! Din o sută nouăzeci È™i È™ase, câți mai reprezintă încă un mister? — Opt. Fitch pufni dispreÈ›uitor È™i clătină încet din cap, iar toată lumea se pregăti pentru o răbufnire. ÃŽn loc de asta, își netezi încet, atent, părul sur È™i È›epos tuns cu grijă la spate, privi spre Carl, lăsându i o clipă de răgaz ca pentru a înÈ›elege gravitatea momentului, È™i apoi spuse: — VeÈ›i lucra până la miezul nopÈ›ii, apoi veÈ›i reveni la È™apte dimineaÈ›a. E valabil È™i pentru duminică. Cu aceste cuvinte, își răsuci trupul gras pe călcâie È™i părăsi camera. UÈ™a se trânti. Aerul deveni imediat mai respirabil È™i toÈ›i, avocaÈ›i È™i consilieri juridici, Carl È™i ceilalÈ›i, fără excepÈ›ie, își priviră ceasurile. Tocmai li se ceruse să È™i petreacă treizeci È™i nouă din următoarele cincizeci È™i trei de ore în această încăpere, privind imaginile mărite ale unor feÈ›e pe care le mai văzuseră, memorizând nume È™i zile de naÈ™tere È™i detalii vitale despre aproape două sute de oameni. Și absolut nimeni din cameră nu avea nici cel mai mic dubiu despre faptul că vor face cu toÈ›ii ceea ce li se ceruse. Nici cel mai mic dubiu. Fitch o luă pe scări până la parterul clădirii, unde îl aÈ™tepta È™oferul său personal, un tip solid pe nume José. José purta costum negru È™i cizme negre de cowboy È™i ochelari negri pe care nu i scotea decât când făcea duÈ™ È™i când dormea. Fitch deschise o ușă fără să bată È™i întrerupse o È™edință care începuse de câteva ore. Patru avocaÈ›i cu ajutoarele de rigoare urmăreau înregistrarea video a depoziÈ›iilor primilor martori ai apărării. Banda se opri la câteva secunde după intrarea lui Fitch. El se adresă scurt unuia dintre avocaÈ›i, apoi părăsi camera. José îl urmă printr o bibliotecă strâmtă, spre un alt hol, de unde intră pe neaÈ™teptate într o altă încăpere, speriind alt grup de avocaÈ›i. Cu opt avocaÈ›i, firma Whitney & Cable & White era cea mai mare de pe coasta Golfului Mexic. Fitch însuÈ™i alesese firma È™i cei de aici aveau să câștige salarii de milioane datorită alegerii lui. TotuÈ™i, pentru a È™i merita banii, firma trebuia să suporte tirania È™i temperamentul nemilos al lui Rankin Fitch. Satisfăcut că întreaga clădire era la curent cu prezenÈ›a sa È™i îngrozită de miÈ™cările lui, Fitch plecă. Se opri pe trotuar să l aÈ™tepte pe José È™i trase adânc în piept aerul cald de octombrie. La trei rânduri de blocuri mai departe, în jumătatea de sus a clădirii unei vechi bănci, zări un birou scăldat în lumină. Inamicul încă mai lucra. AvocaÈ›ii acuzării erau acolo, grămadă, în diferite camere, întâlnindu se cu experÈ›i, studiind fotografii decolorate È™i făcând în bună parte cam acelaÈ™i lucru pe care îl făceau È™i oamenii lui. Procesul începea luni, cu selectarea juraÈ›ilor, iar el È™tia că È™i ei asudau în faÈ›a nesfârÈ™itului È™ir de nume È™i feÈ›e, întrebându se cine naiba era Nicholas Easter È™i de unde apăruse. Dar Ramon Caro È™i Lucas Miller, Andrew Lamb È™i Barbara Furrow È™i Delores DeBoe? Cine erau toÈ›i aceÈ™ti oameni? Numai într un loc uitat de lume ca Mississippi puteai să găseÈ™ti liste atât de depășite ale posibililor juraÈ›i. Fitch organizase apărarea în opt cazuri înaintea acestuia, în opt state diferite unde se foloseau computere È™i informaÈ›iile veneau pe bandă È™i unde, atunci când funcÈ›ionarii îți înmânau lista cu juri, n aveai de ce să te mai întrebi cine era mort È™i cine nu. Privi în gol spre lumina din depărtare È™i se întrebă cum aveau să È™i împartă rechinii aceia lacomi banii, dacă se întâmpla să câștige. Cum naiba aveau să se înÈ›eleagă la împărÈ›eală? Procesul era floare la ureche în comparaÈ›ie cu baia de sânge care avea să urmeze dacă obÈ›ineau verdictul dorit È™i, o dată cu acela, potul cel mare. ÃŽi ura, È™i scuipă pe caldarâm. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară, strângând o uÈ™or între degetele groase. José își făcu apariÈ›ia de după colÈ›ul străzii, într o strălucitoare limuzină de închiriat, cu geamurile fumurii. Fitch luă loc în față, ca de obicei. José își ridică È™i el privirea spre biroul avocaÈ›ilor rivali, în clipa în care trecură prin dreptul clădirii, dar nu spuse nimic, pentru că È™eful său nu suporta bârfele. Trecură pe lângă clădirea tribunalului din Biloxi, apoi pe lângă magazinul cu marfă ieftină, pe jumătate abandonat, unde Fitch È™i asociaÈ›ii săi păstrau un număr de birouri ascunse vederii, cu parchetul proaspăt raÈ™chetat È™i mobilă închiriată, de mâna a doua. Cotiră spre vest, intrând pe autostrada 90 în dreptul plajei È™i înaintând cu greu în aglomeraÈ›ia de la acea oră. Era vineri seara È™i cazinourile erau pline de tipi care puneau la bătaie banii de coÈ™niță, făcându È™i planuri cum să i recâștige a doua zi. IeÈ™iră cu greu din Biloxi, traversară portul, pe lângă Long Beach È™i Pass Christian. Apoi părăsiră coasta È™i, nu mult după aceea, trecură prin punctul de control din apropierea lagunei. 2 Casa de pe plajă era modernă, întinsă pe o suprafață destul de mare È™i construită fără să aibă parte de plaja propriu zisă. Un ponton din scânduri de lemn vopsit în alb se pierdea în apele liniÈ™tite, pline de vegetaÈ›ie, ale golfului, dar plaja cea mai apropiată se afla la două mile distanță. O barcă de pescuit, lungă de vreo È™ase metri, era ancorată lângă dig. Casa fusese închiriată de la un negustor de uleiuri din New Orleans — pe trei luni, cu banii jos È™i fără alte întrebări. Era folosită temporar drept loc de retragere, ascunzătoare, bună pentru câțiva oameni foarte importanÈ›i care mai rămâneau aici peste noapte. Pe o punte, la mare înălÈ›ime deasupra mării, patru domni bine se relaxau cu câte un pahar de băutură, stând de vorbă, în aÈ™teptarea unui vizitator. DeÈ™i afacerile îi obligau, în mod normal, la o crâncenă rivalitate, jucaseră împreună optsprezece runde de golf în acea după amiază, apoi mâncaseră crevete È™i scoici luate direct de pe grătar. Acum își turnaseră ceva de băut È™i priveau apele întunecate de dedesubt. Urau faptul că se aflau la Golful Mexic, într o după amiază de vineri, departe de casele lor. Dar mirosea a afaceri, a afaceri cruciale care necesitau un armistiÈ›iu È™i făceau din Golf un loc aproape plăcut. Fiecare dintre cei patru era director executiv al câte unei corporaÈ›ii publice de marcă. Fiecare corporaÈ›ie se afla pe lista Fortune 500, a celor mai buni; toate erau cotate la bursă. Cu un an înainte, cea mai mică dintre ele avusese vânzări de È™ase sute de milioane de dolari, iar cea mai mare, de patru miliarde. Fiecare obÈ›inuse profituri record, dividende imense, îi făcuse fericiÈ›i pe acÈ›ionari È™i pe directorii executivi, care câștigau milioane pentru performanÈ›ele lor. Fiecare era un conglomerat de un gen sau altul, cu diferite divizii È™i o multitudine de produse, cu bugete umflate pentru publicitate È™i nume insipide, de genul Trellco sau Smith Greer, nume desemnate să abată atenÈ›ia de la faptul că, în esență, nu reprezentau prea mult în afara unor companii specializate în comerÈ›ul cu tutun. Fiecare dintre cei patru, sau Cei Patru Mari, cum erau cunoscuÈ›i în cercurile financiare, își regăseau uÈ™or rădăcinile în câte un comerciant de tutun din secolul al XIX lea, din Carolina (de Nord È™i Sud) sau Virginia. Fabricau È›igări — împreună, ajungeau la 98% din toate È›igările vândute în Statele Unite È™i Canada. Mai fabricau È™i altele, de exemplu acadele, fulgi de cereale È™i vopsea de păr, dar nu trebuia să faci prea multe săpături ca să descoperi că profiturile lor vin de la È›igări. Avuseseră loc fuziuni È™i schimbări de nume, depunându se mult efort pentru a nu bate la ochi, dar cei Patru Mari fuseseră atent izolaÈ›i È™i transformaÈ›i în inamici publici de către grupurile de consumatori, doctori È™i chiar politicieni. Iar acum aveau de a face cu avocaÈ›ii. Rudele unor fumători decedaÈ›i ajunseseră, pur È™i simplu, să i dea în judecată È™i să ceară sume exorbitante, pentru că È›igările cauzaseră cancer la plămâni, ziceau ei. Șaisprezece procese până acum, È™i Tutunul Atotputernic le câștigase pe toate, dar presiunea creÈ™tea. Și în clipa în care juraÈ›ii aveau să dea, pentru prima dată, câteva milioane unei văduve, se putea dezlănÈ›ui un adevărat iad pe pământ. AvocaÈ›ii aveau s o ia razna cu reclamele lor nesfârÈ™ite, rugându se de fumători È™i de rudele rămase în urma acestora să semneze imediat È™i să i acÈ›ioneze în justiÈ›ie cât timp procesele se dovedeau rentabile. De regulă, bărbaÈ›ii aceÈ™tia vorbeau despre altceva când erau singuri, dar alcoolul le dezlegă limba. Frustrarea începu să se facă simÈ›ită. Se aplecară peste balustradă, privind fix apa, È™i începură să i înjure pe avocaÈ›i È™i tot sistemul legal american. Fiecare dintre aceste companii cheltuia milioane la Washington, plătind diferite grupuri care încercau să modifice legislaÈ›ia civilă, pentru ca firmele responsabile, asemenea lor, să fie protejate împotriva oricărei acÈ›iuni juridice. Aveau nevoie de un scut în faÈ›a acestor atacuri absurde ale unor aÈ™a zise victime. Dar, după toate aparenÈ›ele, nimic nu mergea. AÈ™a se făcea că se aflau acum undeva pe malul râului Mississippi, asudând de teama unui nou proces. Ca răspuns la atacul din ce în ce mai virulent al tribunalelor, Cei Patru Mari puseseră deoparte o sumă uriașă de bani — fondul. Nu avea limite, nu lăsa urme. Nu exista. Fondul era folosit pentru manevrele dure din procese; pentru angajarea celor mai mari È™i mai diabolici avocaÈ›i ai apărării, a celor mai pricepuÈ›i experÈ›i, a celor mai înÈ›elepÈ›i consultanÈ›i pentru juraÈ›i. Nu existau restricÈ›ii în folosirea fondului. După È™aisprezece victorii, se întrebau uneori între ei dacă există È™i ceva imposibil pentru fond. Fiecare companie injecta trei milioane pe an È™i rula devizele în mai multe circuite, până să ajungă la fond. Nici un contabil, nici o echipă de control sau vreo altă autoritate nu prinsese vreodată de veste de existenÈ›a acestor bani numai buni de uns. Fondul era administrat de Rankin Fitch, om pe care toÈ›i cei de față îl dispreÈ›uiau, dar de care ascultau totuÈ™i, subordonându se chiar ordinelor lui. Pe el îl aÈ™teptau. Se întâlneau când el le cerea să se întâlnească. Se împrăștiau È™i reveneau la ordinul lui. Acceptau să i ciugulească din palmă cât timp le câștiga procesele. Fitch condusese opt, fără să piardă vreunul. Aranjase È™i două anulări pe motiv de viciu de procedură, dar evident că nu existau dovezi în acest sens. Un servitor apăru pe punte, cu o tavă de băuturi proaspete, fiecare amestec fiind pregătit conform unei reÈ›ete precise. ÃŽÈ™i luaseră paharele, când cineva spuse „A sosit Fitch". Cei patru simÈ›iră în acelaÈ™i timp cum băutura li se ridică mai întâi la cap, pentru a li se lăsa apoi, ca de plumb, în picioare, în timp ce un fior de gheață le străbătea È™ira spinării. Intrară repede în căsuță, în timp ce Fitch îl instruia pe Jose să parcheze exact în faÈ›a uÈ™ii de la intrare. Un servitor îi întinse un pahar cu apă minerală fără gheață. Fitch nu bea niciodată alcool, deÈ™i în tinereÈ›e consumase destul pentru a scufunda È™i un vapor. Nu i mulÈ›umi omului, nici măcar nu păru să i observe prezenÈ›a, È™i se îndreptă spre cămin aÈ™teptându i pe cei patru să se aÈ™eze în jurul lui, pe canapele. Un alt servitor se aventură cu un platou pe care se aflau restul de crevete È™i de scoici, dar Fitch îl refuză cu un gest al mâinii. Se vorbea că mănâncă din când în când, dar asta nu se întâmpla niciodată în timpul proceselor. Dovada se afla chiar în faÈ›a lor — pieptul umflat È™i talia groasă, colacul de grăsime de sub barbiÈ™on È™i înfățiÈ™area sa generală de om îndesat. Dar purta costume închise la culoare, veÈ™nic cu nasturii încheiaÈ›i, È™i reuÈ™ea de minune să È™i menÈ›ină alura impunătoare. — O scurtă punere la curent cu ultimele date, spuse el, considerând că aÈ™teptase destul după caraghioÈ™ii ăștia. ÃŽn momentul de față, întreaga echipă a apărării lucrează nonstop È™i acest ritm va continua pe tot parcursul weekendului. Cercetările legate de juraÈ›i se desfășoară conform graficului. ConsultanÈ›ii juridici sunt pregătiÈ›i. ToÈ›i martorii sunt prelucraÈ›i, iar experÈ›ii au sosit deja în oraÈ™. Nu a apărut nimic neobiÈ™nuit până acum. Se lăsă tăcerea, exact atât cât ei să fie siguri că, pentru moment, Fitch terminase de vorbit. — Dar juraÈ›ii aceia? întrebă D. Martin Jankle, cel mai nervos din grup. El dirija aÈ™a numita U Tab, prescurtarea mai cunoscută a numelui unei companii mai vechi care, mulÈ›i ani la rând, se numise Union Tobacco, dar care, după o operaÈ›ie de comercializare, folosea acum numele de Pynex. Procesul cu care se confruntau acum era Wood contra Pynex, astfel că roata ruletei se întorsese amenințător spre Jankle. Pynex era a treia companie ca mărime, cu vânzări de aproape două miliarde în anul anterior. Mai avea, ca din întâmplare, moÈ™tenire din ultimul trimestru, cea mai mare rezervă de bani gheață dintre toate cele patru. Acest proces picase într un moment de a dreptul nenorocit. Cu puÈ›in ghinion, juraÈ›ii puteau intra în curând în posesia unor detalii secrete despre datele financiare ale companiei Pynex, coloane drăgălaÈ™e È™i clare care puteau dovedi existenÈ›a a peste opt sute de milioane bani gheață. — Ne ocupăm de ei, spuse Fitch. Avem date mai puÈ›in sigure despre opt dintre ei. Din care patru ar putea fi sau morÈ›i sau plecaÈ›i de aici. CeilalÈ›i patru sunt vii È™i sunt aÈ™teptaÈ›i luni la tribunal. — Un drac de jurat ar putea fi otravă pentru noi, spuse Jankle. Fusese avocat asociat în Louisville, înainte de a trece la U Tab, È™i mereu îi amintea lui Fitch că È™tie mai multe despre treburile legale decât ceilalÈ›i trei. — Sunt conÈ™tient de asta, i o trânti Fitch. — Trebuie să i È™tim pe oamenii ăștia. — Facem tot posibilul. N avem ce face atâta vreme cât listele de juraÈ›i de aici nu sunt aduse la zi, cum se întâmplă în alte state. Jankle sorbi îndelung din pahar È™i l privi pe Fitch drept în ochi. La urma urmelor, Fitch era doar un trepăduÈ™ bine plătit, nici pe departe de talia unui director executiv dintr o companie importantă. Oricum i ai fi zis — consultant, agent, intermediar —, fapt este că lucra pentru el. Normal că acum făcea pe nebunul, îi plăcea să se laude È™i să È›ipe, pentru că el era la comandă, dar, la naiba, era doar un trepăduÈ™ cu stea în frunte. Jankle își păstra pentru sine aceste gânduri. — Altceva? îl întrebă Fitch pe Jankle, ca È™i cum întrebarea iniÈ›ială a acestuia fusese o neghiobie, ca È™i cum n ar fi avut nimic important de spus È™i ar fi fost mai bine să È™i È›ină gura. — Ai încredere în aceÈ™ti avocaÈ›i? întrebă Jankle, aÈ™a cum o mai făcuse È™i cu alte ocazii. — Am mai vorbit despre asta, ripostă Fitch. — Putem să mai vorbim, dacă eu consider că e necesar. — De ce te îngrijorează avocaÈ›ii noÈ™tri? întrebă Fitch. — Pentru că, mă rog, pentru că sunt de pe aici. — ÃŽnÈ›eleg. Și tu crezi că ar fi mai înÈ›elept să aducem unii de la New York, ca să vorbească cu juriul nostru? Sau, poate, de la Boston? — Nu, numai că, vreau să spun, poftim, ei n au pledat niciodată într un proces legat de tutun. — N a mai fost un alt caz legat de tutun pe coasta Golfului, până acum. EÈ™ti nemulÈ›umit? — Mă îngrijorează, atâta tot. — I am angajat pe cei mai buni în domeniu, spuse Fitch. — De ce ne cer atât de puÈ›in? — PuÈ›in! Când te gândeÈ™ti că săptămâna trecută te îngrijora costul apărării. Acum zici că avocaÈ›ii nu cer destul. Hotărăște te! — Anul trecut am plătit patru sute de dolari pe oră pentru avocaÈ›ii din Pittsburgh. Tipii ăștia lucrează pentru două sute. Asta mă îngrijorează. Fitch privi încruntat spre Luther Vandermeer, director executiv la Trellco. — ÃŽmi scapă mie ceva? întrebă el. Omul ăsta e serios? Am pus deja la bătaie cinci milioane pentru cazul ăsta È™i el se teme că sunt prea strâns la mână! continuă Fitch, arătând spre Jankle. Vandermeer zâmbi È™i sorbi din pahar. — ÃŽn Oklahoma ai cheltuit È™ase milioane, spuse Jankle. — Și am câștigat. Nu mi amintesc să fi primit vreo reclamaÈ›ie după citirea verdictului! — Nu mă plâng nici acum. ÃŽmi exprim doar îngrijorarea. — Grozav! Am să mă întorc la birou, să i convoc pe toÈ›i avocaÈ›ii È™i să le spun că pe clienÈ›ii mei îi deranjează nota de plată. Am să le spun aÈ™a: Uite ce e, băieÈ›i, È™tiu că vă îmbogățiÈ›i de pe urma noastră, dar nu e destul. ClienÈ›ii mei vor să cereÈ›i mai mult, s a înÈ›eles? DaÈ›i ne peste nas. Voi, băieÈ›i, lucraÈ›i la un preÈ› prea mic. Ce ziceÈ›i, sună bine, nu? — Relaxează te, Martin, spuse Vandermeer. Procesul nici n a început încă. Sunt sigur că o să ne săturăm până peste cap de avocaÈ›ii noÈ™tri până să apucăm să plecăm de aici. — Mda, dar procesul e altceva. Știm cu toÈ›ii asta... Vorbele lui Jankle se pierdură când își ridică paharul. Era cam beÈ›iv — singurul din cei patru. Conducerea companiei reuÈ™ise să l aducă pe drumul cel bun, în liniÈ™te, cu È™ase luni în urmă, dar tensiunea procesului era prea puternică. Fitch, È™i el un băutor zdravăn pe vremuri, È™tia că Jankle o cam încurcase. Peste doar câteva săptămâni avea să fie obligat să depună mărturie. Ca È™i cum Fitch n avea destule motive de îngrijorare, trebuia acum să poarte pe umeri È™i responsabilitatea de a l È›ine pe domnul D. Martin Jankle treaz până atunci. Fitch îl ura pentru slăbiciunea lui. — Presupun că avocaÈ›ii apărării sunt gata, se interesă un alt director executiv. — Presupunere corectă, spuse Fitch ridicând din umeri. Sunt destui. Opt, la ultima numărătoare. Opt dintre cele mai mari firme specializate în drept civil din È›ară puseseră la bătaie, din cât se spunea, câte un milion de dolari pentru a finanÈ›a această confruntare cu industria tutunului. Ele descoperiseră È™i partea vătămată, văduva unui bărbat pe nume Jacob L. Wood. Ele aleseseră locul, Golful Mexic, în Mississippi, pentru că acest stat avea o legislaÈ›ie civilă minunată È™i pentru că juraÈ›ii din Biloxi se dovedeau, câteodată, generoÈ™i. Nu aleseseră judecătorul, dar nici n ar fi putut nimeri mai bine. Judecătorul Frederick Harkin fusese avocat în barou, înainte ca un atac de cord să l oblige să se retragă în fotoliul de magistrat. Nu era doar un caz oarecare legat de tutun È™i toÈ›i cei prezenÈ›i în acea încăpere È™tiau acest lucru. — Cât au cheltuit ei? — Nu sunt la curent cu această informaÈ›ie, spuse Fitch. Am auzit că nu sunt aÈ™a de groÈ™i la pungă cum se spune, poate că au vreo problemă cu strânsul avansului de la unii avocaÈ›i. Dar au cheltuit milioane. Si beneficiază de ajutorul unor grupuri de persoane interesate, gata oricând să vină măcar cu câte o sugestie. Jankle clătină paharul, făcând să răsune bucățile de gheață, apoi bău È™i ultimul strop rămas. ÃŽn cameră se lăsă tăcerea pentru câteva clipe; Fitch stătea în picioare, iar directorii executivi își aÈ›inteau privirile în podea. — Cât o să dureze? întrebă Jankle, în cele din urmă. — ÃŽntre patru È™i È™ase săptămâni. SelecÈ›ia juraÈ›ilor se face repede pe aici. Probabil că vom avea un juriu cel târziu miercuri. — La Allentown a durat trei luni, spuse Jankle. — Aici nu e Kansas, băiete. Vrei un proces de trei luni? — Nu, eu voiam doar să... mă rog..., rosti Jankle cu o voce pierită. — Cât va trebui să rămânem în oraÈ™? întrebă Vandermeer, privindu È™i instinctiv ceasul. — Nu mi pasă. PuteÈ›i pleca acum sau puteÈ›i aÈ™tepta până când se alege juriul. ToÈ›i aveÈ›i avioane din acelea mari, cu reacÈ›ie. Dacă am nevoie, È™tiu cum să vă găsesc, răspunse Fitch, punând paharul cu apă pe cămin È™i privind de jur împrejur; dintr o dată, era gata de plecare. Mai e ceva? Nici un cuvânt. — Bine. Șopti ceva către José, când acesta îi deschise uÈ™a de la intrare È™i apoi dispăru. CeilalÈ›i rămaseră în cameră, privind în tăcere covorul scump, făcându È™i griji pentru ziua de luni È™i pentru multe alte lucruri. Cu mâinile tremurând uÈ™or, Jankle își aprinse, în cele din urmă, o È›igară. Wendall Rohr făcuse prima dată avere în jocul de a procesele atunci când doi muncitori de pe o platformă petrolieră marină căzuseră pradă unui incendiu izbucnit pe una dintre instalaÈ›iile Shell din Golf. Partea lui se ridicase la aproape două milioane È™i imediat ajunsese la concluzia că era un avocat pledant demn de luat în seamă, își risipise banii în stânga È™i n dreapta, alesese mai multe cazuri È™i, înainte să împlinească patruzeci de ani, își clădise o firmă puternică È™i o reputaÈ›ie solidă de scandalagiu în tribunale. Urmaseră drogurile, divorÈ›urile È™i investiÈ›iile nepotrivite care îi ruinaseră viaÈ›a pentru o vreme, iar la cincizeci de ani verifica acte È™i apăra hoÈ›i de prăvălie, la fel ca un milion de alÈ›i avocaÈ›i. Când Golful Mexic fu inundat de un val de procese pe tema azbestului, Wendall se afla din nou la post. Făcu iarăși avere È™i jură să n o mai piardă niciodată. Deschise o firmă, reamenajă o suită de birouri în stil mare È™i își găsi chiar È™i o soÈ›ie tânără. Renunțând la băutură È™i la droguri, Rohr își folosi energia sa considerabilă pentru a da în judecată America dominată de corporaÈ›ii, sprijinindu i pe oamenii care aveau de suferit. La a doua încercare, se ridică È™i mai repede în cercurile avocățeÈ™ti. ÃŽÈ™i lăsă barbă, începu să folosească briantină, deveni radical È™i ajunse să se facă iubit pentru discursurile sale. Rohr o întâlnise pe Celeste Wood, văduva lui Jacob Wood, printr un avocat tânăr care concepuse testamentul lui Jacob înainte de moartea acestuia. Jacob Wood murise la vârsta de cincizeci È™i unu de ani, după ce fumase câte trei pachete de È›igări pe zi, timp de aproape treizeci de ani. ÃŽn momentul morÈ›ii, era supraveghetor de producÈ›ie într o fabrică de ambarcaÈ›iuni, câștigând patruzeci de mii de dolari pe an. ÃŽn mâinile unui avocat mai puÈ›in ambiÈ›ios, cazul nu părea să se refere la nimic în afară de un fumător decedat, unul dintre mulÈ›i alÈ›ii. TotuÈ™i, Rohr pătrunsese într un cerc de cunoÈ™tinÈ›e care nutreau cele mai îndrăzneÈ›e visuri imaginate vreodată de avocaÈ›ii pledanÈ›i. ToÈ›i erau specialiÈ™ti în răspundere civilă la locul de muncă, toÈ›i făcuseră milioane pe seama implanturilor mamare cu silicon, a sistemelor Dalkon de protecÈ›ie È™i a azbestului. Acum se întâlneau de câteva ori pe an È™i plănuiau cum să submineze baza legislaÈ›iei civile americane. Nici un produs fabricat legal de a lungul istoriei lumii nu făcuse atâtea victime ca È›igările. Iar firmele producătoare aveau buzunarele atât de adânci, încât banii cloceau acolo. Rohr puse la bătaie primul milion È™i, până la urmă, i se alăturară încă È™apte persoane. Fără nici un efort, grupul lor obÈ›inuse ajutor de la AsociaÈ›ia de Luptă împotriva Fumatului, de la CoaliÈ›ia pentru o Lume fără Tutun È™i FundaÈ›ia Antitabagică, plus alte câteva grupuri de protecÈ›ie a consumatorilor È™i de supraveghere a industriei. A fost organizat un consiliu de acuzare È™i n a surprins pe nimeni faptul că Wendall Rohr a devenit preÈ™edintele acestuia È™i a fost desemnat drept om de bază la bară. Pe fondul unei parade cât se poate de zgomotoase, grupul lui Rohr intentase proces cu patru ani mai înainte, la Curtea cu Juri din È›inutul Harrison, în Mississippi. Conform cercetărilor lui Fitch, cazul Wood contra Pynex era al cincizeci È™i cincilea de acest gen. Treizeci È™i È™ase dintre ele fuseseră respinse din diferite motive. Șaisprezece ajunseseră la tribunal È™i sfârÈ™iseră cu verdicte în favoarea companiilor producătoare de tutun. Două fuseseră anulate pentru vicii de procedură. Nici unul nu primise un verdict favorabil. Nici un bănuÈ› nu fusese vreodată plătit unui reclamant într un proces cu companiile producătoare de È›igări. Conform teoriei lui Rohr, nici unul dintre celelalte cincizeci È™i patru nu fusese susÈ›inut de un grup de acuzare atât de puternic. Niciodată reclamantul nu fusese reprezentat de avocaÈ›i suficient de bogaÈ›i pentru a sta de vorbă de la egal la egal cu rivalii lor. Fitch trebuia să recunoască acest lucru. Strategia lui Rohr pe termen lung era simplă È™i sclipitoare. Existau o sută de milioane de fumători în lume; nu toÈ›i sufereau de cancer, dar erau suficienÈ›i pentru a l È›ine ocupat până la pensie. Câștigând primul caz, putea apoi să stea deoparte È™i să privească panica altora. Orice văduvă în suferință, găzduită de pensiunile ce împânzeau strada principală a oricărui oraÈ™, putea să se prezinte cu câte un caz de cancer la plămâni. Rohr È™i grupul lui aveau de unde alege. Rohr își desfășura activitatea în suita de birouri care ocupau ultimele trei etaje ale unei clădiri vechi, aflate destul de aproape de tribunal. Târziu, în seara de vineri, deschise o ușă ce dădea spre o cameră întunecată È™i rămase lângă zidul negricios, în timp ce Jonathan Kotlack din San Diego se ocupa de proiector. Kotlack răspundea de cercetarea È™i selectarea juraÈ›ilor, deÈ™i Rohr era cel care punea cele mai multe întrebări. Masa lungă din mijlocul camerei era plină de ceÈ™ti de cafea È™i ghemotoace de hârtie. Cei aÈ™ezaÈ›i în jurul mesei priveau plictisiÈ›i figurile ce se succedau în imaginile de pe perete. Nelle Robert (pronunÈ›at „ro beer"), în vârstă de patruzeci È™i È™ase de ani, divorÈ›ată, violată o dată, casier bancar, nu fumează, supraponderală È™i astfel nepotrivită după criteriile specifice filozofiei lui Rohr de a È™i alege juraÈ›ii. Nu te folosi niciodată de femeile grase. Nu i păsa ce aveau să i spună experÈ›ii juridici. Nu i păsa ce crede Kotlack. Rohr nu lua niciodată femei grase. ÃŽn special singure. Aveau tendinÈ›a de a fi nemiloase È™i neînÈ›elegătoare. Memorase figurile È™i numele tuturor È™i nu mai putea suporta. ÃŽi studiase pe toÈ›i aceÈ™ti oameni până i se făcuse greață. Se strecură afară din cameră, se frecă la ochi în hol È™i porni în jos pe scările luxoase ale birourilor sale, spre sala de conferinÈ›e, unde Comitetul de Documentare era ocupat de organizarea miilor de hârtii, sub supravegherea lui André Durond de la New Orleans. ÃŽn acel moment, la ora zece a serii de vineri, mai mult de patruzeci de oameni lucrau din greu în birourile firmei de avocatură patronate de Wendall H. Rohr. Vorbi ceva cu Durond, studiind împreună cu el, timp de câteva minute, felul în care lucrau asistenÈ›ii. Părăsi încăperea È™i porni spre următoarea, cu pasul mai vioi de data aceasta. Adrenalina își făcea simÈ›it efectul. AvocaÈ›ii apărării în acest proces al tutunului se aflau la celălalt capăt al străzii, muncind la fel de serios. Nimic nu se compara cu emoÈ›ia marilor procese. 3 Sala principală a Tribunalului din Biloxi se afla la etajul al doilea, la capătul scării acoperite cu dale de piatră È™i dincolo de holul interior luminat din plin de razele soarelui. PereÈ›ii fuseseră văruiÈ›i de curând, podeaua strălucea proaspăt ceruită. Către ora opt luni, de dimineață, se adunase deja lume în holul din faÈ›a uÈ™ilor late, de lemn, care dădeau spre sala de È™edinÈ›e. ÃŽntr un colÈ›, era strâns un grup mic format din tineri în costume de culoare închisă, care semănau izbitor de bine între ei. EleganÈ›i, cu părul tuns scurt È™i uns; majoritatea fie că purtau ochelari cu ramă de baga, fie lăsau să se întrevadă câte o pereche de bretele de sub jacheta făcută pe comandă. Erau analiÈ™tii financiari de pe Wall Street, specialiÈ™ti în acÈ›iuni pe piaÈ›a tutunului, trimiÈ™i în Sud pentru a urmări de la bun început desfășurarea procesului Wood contra Pynex. Un alt grup, mai mare È™i care creÈ™tea văzând cu ochii, ocupa centrul holului. Membrii săi, care nu stăteau prea aproape unii de alÈ›ii, È›ineau jenaÈ›i în mâini câte o foaie de hârtie — o citaÈ›ie. PuÈ›ini se cunoÈ™teau între ei, dar pe hârtii era scris numele fiecăruia È™i intrară uÈ™or în vorbă. Un murmur nervos de voci creÈ™tea în intensitate pe holul din faÈ›a sălii de È™edinÈ›e. Tinerii în costume negre din primul grup rămaseră nemiÈ™caÈ›i, studiind potenÈ›ialii juraÈ›i. Cel de al treilea grup era format din tipi încruntaÈ›i, în uniformă, care păzeau uÈ™ile. Nu mai puÈ›in de È™apte ajutori de È™erif fuseseră desemnaÈ›i să menÈ›ină ordinea în ziua de deschidere a procesului. Doi dintre ei se ocupau de detectorul de metal din faÈ›a uÈ™ii. AlÈ›i doi își făceau de lucru cu tot felul de hârÈ›oage, în spatele unui birou improvizat. Se aÈ™teptau la o sală plină. CeilalÈ›i trei își sorbeau cafeaua din pahare de hârtie È™i priveau cum se adună lumea. Gardienii deschiseră larg uÈ™ile exact la opt È™i jumătate, verificară citaÈ›ia fiecărui jurat, le făcură loc, unul câte unul, pentru a trece prin detectorul de metal È™i anunÈ›ară restul spectatorilor că mai aveau de aÈ™teptat o vreme. AcelaÈ™i lucru era valabil È™i pentru analiÈ™ti È™i reporteri. Cu arcul de scaune pliante aÈ™ezate pe culoar, lângă banchetele tapisate, sala putea cuprinde acum cam trei sute de persoane. ÃŽn spatele barei, alÈ›i aproximativ treizeci se puteau înghesui în jurul meselor pentru consilieri. Grefierul, ales prin vot popular, verifica fiecare citaÈ›ie, le zâmbea È™i chiar îi îmbrățiÈ™a pe juraÈ›ii pe care îi cunoÈ™tea, indicându le cu multă pricepere locul rezervat. Numele ei era Gloria Lane, grefier al curÈ›ii din È›inutul Harrison în ultimii unsprezece ani. Nici n ar fi conceput să renunÈ›e la explicaÈ›ii È™i la rolul de a indica locul fiecăruia, la posibilitatea de a lega fiecare figură de un nume, la strângerile de mână, la È™ansa unui schimb de idei politice È™i la bucuria de a se simÈ›i, măcar È™i pentru o clipă, în lumina reflectoarelor celui mai important proces de care avusese parte până atunci. Era ajutată de trei tinere angajate ale biroului său È™i, până la ora nouă, toÈ›i juraÈ›ii fuseseră aÈ™ezaÈ›i la locurile lor numerotate È™i acum completau de zor un alt set de chestionare. Numai doi dintre ei lipseau. Despre Ernest Duly se vorbea că se mutase în Florida, unde probabil că È™i murise, iar despre doamna Tella Gail Ridehouser nimeni nu È™tia unde se află; femeia se înregistrase la vot în 1959, dar nu mai trecuse pe la primărie de când Carter îl bătuse pe Ford. Gloria Lane stabilise că aceÈ™tia doi nici nu existau. ÃŽn stânga ei, în rândurile de scaune de la 1 la 12, puteau încăpea o sută patruzeci È™i patru de posibili juraÈ›i, iar în dreapta, rândurile de la 13 la 16 erau ocupate de ceilalÈ›i cincizeci. Gloria se consultă cu un ajutor de È™erif È™i în conformitate cu decizia scrisă a judecătorului Harkin, patruzeci de spectatori au fost admiÈ™i È™i aÈ™ezaÈ›i în partea din spate a sălii. Chestionarele au fost repede completate, adunate de asistente È™i, către ora zece, primul dintre nenumăraÈ›ii avocaÈ›i È™i a făcut loc în sală. AvocaÈ›ii nu intrau pe uÈ™a principală, ci pe undeva prin spate, unde o ușă dublă ducea spre o întreagă reÈ›ea de birouri È™i camere micuÈ›e. Fără excepÈ›ie, avocaÈ›ii erau îmbrăcaÈ›i cu costume de culoare închisă È™i arborau o expresie inteligent încruntată, fiecare încercând, fără succes de altfel, să arunce măcar o privire spre juraÈ›i, deÈ™i se prefăceau că aceÈ™tia nu i interesează câtuÈ™i de puÈ›in. Fiecare încerca, în zadar, să se prefacă preocupat de probleme mai grele, cercetând dosare È™i vorbind în È™oaptă. Unul câte unul, avocaÈ›ii intrară È™i își ocupară locurile în jurul meselor. ÃŽn dreapta, masa acuzării. Apărarea, imediat lângă ea. Scaunele erau înghesuite pentru a ocupa orice loc rămas între mese È™i balustrada de lemn care le separa pe acestea de spectatori. Rândul numărul È™aptesprezece era gol — din nou, ordinul lui Harkin — iar în rândul optsprezece, agenÈ›ii de bursă de pe Wall Street È™edeau rigizi, studiind spatele juraÈ›ilor. ÃŽn spate se aflau È™i câțiva reporteri, apoi un È™ir de avocaÈ›i loiali È™i alte feÈ›e ciudate. AÈ™ezat în ultimul rând, Rankin Fitch se prefăcea că citeÈ™te ziarul. AlÈ›i avocaÈ›i continuau să intre pe rând în sală. Apoi, consultanÈ›ii juridici ai ambelor părÈ›i È™i au luat locurile în scaunele incomode aflate între balustradă È™i mesele pentru avocaÈ›i. ÃŽÈ™i începură sarcina jenantă de a fixa figurile întrebătoare ale celor o sută nouăzeci È™i patru de necunoscuÈ›i. ConsultanÈ›ii urmăreau juraÈ›ii pentru că, în primul rând, pentru asta primeau imense sume de bani È™i, în al doilea rând, pentru că se pretindeau capabili să analizeze în profunzime o persoană prin intermediul dezvăluirilor relevante oferite de gestică È™i atitudine. Priveau È™i aÈ™teptau nerăbdători o încruciÈ™are a mâinilor pe piept, un deget dus la gură pentru a se scobi în dinÈ›i, un cap lăsat suspicios într o parte È™i sute de alte gesturi care ar fi trebuit să contureze personalitatea unui om, expunând vederii prejudecățile cele mai ascunse. Luau febril notiÈ›e È™i studiau feÈ›ele în tăcere. Juratul numărul 56, Nicholas Easter, atrăgea un număr mai mare de priviri scrutătoare. Se afla la mijlocul rândului al cincilea, îmbrăcat în pantaloni kaki apretaÈ›i È™i haină la două rânduri; un tânăr prezentabil. Privea din când în când în jur, dar atenÈ›ia îi era îndreptată spre cartea pe care o adusese cu el pentru această zi. Nimeni altcineva nu se mai gândise să È™i aducă vreo carte. Alte scaune erau ocupate în apropierea balustradei. Apărarea avea nu mai puÈ›in de È™ase experÈ›i care studiau ticurile juraÈ›ilor È™i orice dovadă de crispare. Acuzarea avea numai patru. Cei mai mulÈ›i dintre posibilii juraÈ›i nu se bucurau de această cântărire din ochi È™i, timp de cincisprezece minute penibile, răspunseră acelor priviri fioroase cu propriile lor priviri urâcioase. Un avocat aflat lângă balustradă spuse un banc deocheat È™i râsetele făcură să dispară starea de tensiune. AvocaÈ›ii comentau È™i își È™opteau unii altora câte ceva, dar juraÈ›ii se temeau să rostească vreun cuvânt. Ultimul avocat care intră în sală era, desigur, Wendall Rohr È™i, ca de obicei, fu auzit înainte de a fi văzut. Cum nu avea costum negru, era îmbrăcat cu hainele pe care le prefera pentru prima zi a oricărui proces — o jachetă sport gri în carouri, pantaloni gri, într o nuanță total nepotrivită, vestă albă, cămașă albastră È™i un papion È›ipător, cu un model în roÈ™u È™i galben. Zbiera la un asistent È™i, alături de acesta, trecu pe lângă avocaÈ›ii apărării, ignorându i de parcă abia ar fi încheiat un schimb aprins de vorbe, undeva în spatele sălii. Se adresă cu voce tare cuiva de la masa acuzării, È™i când captă atenÈ›ia celor prezenÈ›i, aruncă o privire spre posibilii juraÈ›i. AceÈ™tia erau oamenii lui. Acesta era cazul lui, pe care îl adusese în oraÈ™ul său pentru ca într o bună zi să poată sta aici, aÈ™teptând dreptate de la oamenii săi. Făcu un semn cu capul spre o pereche, clipi din ochi spre un alt jurat. ÃŽi cunoÈ™tea pe aceÈ™ti oameni. ÃŽmpreună, aveau să descopere adevărul. Intrarea sa îi făcu să tresară pe experÈ›ii juridici din partea apărării, căci nici unul dintre ei nu se mai întâlnise până atunci cu Wendall Rohr, deÈ™i toÈ›i fuseseră puÈ™i la curent în detaliu despre reputaÈ›ia acestuia. Observară zâmbetele de pe feÈ›ele unor juraÈ›i, oameni care îl cunoÈ™teau bine. SimÈ›iră răspunsul lor fizic în clipa în care toÈ›i dădură semne de relaxare, aÈ™a cum se întâmplă la vederea unei figuri cunoscute. Rohr era o legendă locală. Fitch îl înjura de pe locul său din ultimul rând. ÃŽn sfârÈ™it, la zece È™i jumătate, un ajutor de È™erif își făcu brusc apariÈ›ia pe uÈ™a din spatele băncii cu juri È™i strigă: „RidicaÈ›i vă în picioare, soseÈ™te curtea!" Trei sute de oameni săriră în picioare când judecătorul Frederick Harkin urcă treptele spre fotoliul său È™i le spuse celorlalÈ›i să ia loc. La cincizeci de ani, era destul de tânăr pentru un magistrat; ca democrat, fusese numit de guvernator pentru a ocupa locul rămas liber înainte de termen, apoi fusese ales. Deoarece fusese cândva procuror, se vorbea că acum era unul dintre judecătorii care È›in partea acuzării, deÈ™i nu exista nici cea mai mică umbră de adevăr în acest lucru. Erau doar bârfe, duse de la unul la altul, cu mare drag, de către avocaÈ›ii apărării. ÃŽn realitate, fusese destul de bun în meserie, lucrând pentru o firmă mică, deloc celebră pentru victoriile sale. Lucrase din greu, dar fusese întotdeauna pasionat de politica pe plan local, joc pe care îl practica cu succes. Norocul îi surâsese o dată cu numirea în postul de judecător, unde acum câștiga optzeci de mii de dolari pe an, mai mult decât reuÈ™ise vreodată ca avocat. Vederea sălii de È™edinÈ›e în care se înghesuiau atâția electori specializaÈ›i ar fi încălzit sufletul oricărei oficialități alese, iar judecătorul nu È™i putu stăpâni un zâmbet larg adresat turmei sale, ca È™i cum ar fi fost cu toÈ›ii voluntari. Zâmbetul pieri treptat în timpul scurtului discurs de întâmpinare, reuÈ™ind să i impresioneze pe toÈ›i prin prezenÈ›a sa. Harkin nu ajunsese cunoscut nici prin căldură, nici prin umor, aÈ™a că redeveni repede serios. Și asta pe bună dreptate. ÃŽn faÈ›a lui stăteau mai mulÈ›i avocaÈ›i decât ar fi putut avea loc la mese. ÃŽn dosar se menÈ›ionau opt consilieri din partea acuzării È™i nouă din partea apărării. Cu patru zile mai înainte, într o cameră închisă, Harkin desemnase locul fiecăruia. O dată ce juriul avea să fie selectat È™i procesul începea, fiecare dintre părÈ›i avea dreptul la numai È™ase consilieri care să È™i întindă picioarele sub masă. CeilalÈ›i urmau să ia loc pe rândul de scaune pe care, în acel moment, experÈ›ii în alegerea juraÈ›ilor se foiau È™i de unde studiau restul sălii. Stabilise È™i locurile rezervate pentru cele două părÈ›i — văduva Celeste Wood È™i reprezentantul firmei Pynex. Aranjarea scaunelor fusese rezumată în scris È™i inclusă într un mic cod de reguli pe care judecătorul îl concepuse pentru această ocazie. AcÈ›iunea fusese deschisă cu patru ani în urmă È™i își urmase cursul cu eforturi remarcabile de ambele părÈ›i. Acum, dosarul umplea unsprezece bibliorafturi. Fiecare parte cheltuise deja milioane până la acel punct. Procesul avea să dureze cel puÈ›in o lună. ÃŽn acel moment, în Tribunal se strânseseră câteva dintre cele mai strălucite minÈ›i avocățeÈ™ti È™i cele mai sensibile orgolii din È›ară. Fred Harkin era hotărât să i domine. Vorbind la microfonul de pe masă, făcu un rezumat rapid al procesului, dar numai cu scop informativ. AÈ™a era frumos, să înÈ›eleagă toÈ›i de ce se află acolo. Le spuse că procesul urma să dureze mai multe săptămâni È™i că juraÈ›ii nu vor fi izolaÈ›i. Existau câteva justificări statutare, motivând retragerea de la îndatoririle de jurat, explică el È™i întrebă dacă există cineva în vârstă de peste È™aizeci È™i cinci de ani, care să fi scăpat totuÈ™i controlului prin computer. Se ridicară È™ase mâini. Păru surprins È™i aruncă o privire inexpresivă spre Gloria Lane, care ridică din umeri, ca È™i cum era ceva normal. Cei È™ase aveau dreptul să plece imediat, dacă doreau, È™i cinci dintre ei deciseră să se conformeze! Rămăseseră o sută optzeci È™i nouă. ExperÈ›ii scriau de zor È™i tăiau câte un nume. AvocaÈ›ii, gravi, luau notiÈ›e. — Acum, există printre noi vreun nevăzător? întrebă judecătorul. Vreau să spun, în conformitate cu definiÈ›ia legală. Comentariul, rostit pe un ton glumeÈ›, atrase după sine câteva zâmbete. Ce rost avea ca un orb să se prezinte acolo pentru a fi ales în juriu? ÃŽncet, o mână se ridică din mulÈ›ime, în rândul 7, cam pe la mijloc. Juratul numărul 63, domnul Herman Grimes, cincizeci È™i nouă de ani, programator calculatoare, alb, căsătorit, fără copii. Ce naiba mai era È™i asta? Chiar nu È™tia nimeni că acest om este orb? ExperÈ›ii se răsuceau dintr o parte într alta. Fotografiile din dosarul Herman Grimes prezentau casa acestuia È™i numai în vreo două apărea È™i el, pe veranda de la intrare. Locuia în zonă de vreo trei ani. ÃŽn chestionarele primite de la el nu se menÈ›iona nici un handicap. — Vă rog să vă ridicaÈ›i în picioare, domnule, spuse judecătorul. Domnul Herman Grimes se ridică încet, cu mâinile în buzunare; era îmbrăcat cu haine de toată ziua È™i purta ochelari obiÈ™nuiÈ›i. Nu părea orb. — Numărul dumneavoastră, vă rog, continuă judecătorul. Nici el, nici avocaÈ›ii sau consultanÈ›ii lor nu fuseseră obligaÈ›i să memorizeze toate detaliile despre fiecare jurat. — Ãăă, È™aizeci È™i trei. — Și numele dumneavoastră? Răsfoia copia datelor din computer, aflată la dispoziÈ›ia sa. — Herman Grimes. Harkin găsi numele È™i apoi își îndreptă privirea spre mulÈ›imea de figuri din sală. — Și sunteÈ›i nevăzător, din punct de vedere juridic? — Da, domnule. — Ei bine, domnule Grimes, în conformitate cu legile noastre, sunteÈ›i scutit de obligaÈ›iile unui jurat. SunteÈ›i liber să plecaÈ›i. Herman Grimes nu se miÈ™că, nici măcar nu clipi. Privea undeva, spre lucruri pe care numai el putea să le vadă. — De ce? întrebă el. — Poftim? — De ce trebuie să plec? — Pentru că sunteÈ›i orb. — Știu asta. — Și, cum să zic, nevăzătorii nu pot fi membri în jurii, spuse Harkin, privind întâi în dreapta sa, apoi în stânga. SunteÈ›i liber să plecaÈ›i, domnule Grimes. Herman Grimes ezită, reflectând la răspunsul său. ÃŽn sala de È™edinÈ›e se lăsase tăcerea. — Cine spune că nevăzătorii nu pot face parte din jurii? întrebă el, în cele din urmă. Harkin întinsese deja mâna după un manual legislativ. Judecătorul se pregătise cu meticulozitate pentru acest proces. RenunÈ›ase la judecarea altor procese cu o lună în urmă, retrăgându se în biroul său È™i aplecându se cu atenÈ›ie asupra pledoariilor, descoperirilor, legilor aplicabile È™i a celor mai recente prevederi de procedură juridică. Alesese zeci de jurii de când era magistrat, tot felul de jurii pentru tot felul de cazuri, È™i crezuse că nu l mai poate surprinde nimic. AÈ™a că nu putea fi pus la colÈ› în primele zece minute de selecÈ›ie a juriului. Și, bineînÈ›eles, cu sala plină până la refuz. — VreÈ›i să faceÈ›i parte din juriu, domnule Grimes? întrebă el, încercând să forÈ›eze o notă glumeață, în timp ce răsfoia pagini È™i arunca din când în când câte o privire spre bogăția de talent avocățesc grupată în jurul său. Domnul Grimes devenea din ce în ce mai ostil. — SpuneÈ›i mi de ce nu e posibil ca un nevăzător să facă parte din juriu. Dacă aÈ™a scrie în lege, atunci legea este discriminatorie È™i voi face apel la justiÈ›ie. Dacă nu scrie în lege, fiind vorba doar de tradiÈ›ie, atunci voi face acelaÈ™i lucru, dar mult mai repede. Fără îndoială, domnul Grimes nu era străin de tema litigiilor. De o parte a barei se aflau două sute de oameni, aduÈ™i aici prin puterea legii. De cealaltă parte stătea legea însăși — judecătorul ridicat deasupra celorlalÈ›i, mulÈ›imea de avocaÈ›i plini de ei, privind de sus spre toÈ›i ceilalÈ›i, funcÈ›ionarii, poliÈ›iÈ™tii, aprozii. ÃŽn numele celor propuÈ™i, domnul Herman Grimes dăduse o puternică lovitură sistemului È™i fu răsplătit cu chicote È™i râsete scurte din partea colegilor săi. Lui nu i păsa. Dincolo de balustradă, avocaÈ›ii zâmbeau, pentru că posibilii juraÈ›i zâmbeau, se suceau pe scaunele lor, se scărpinau în cap, pentru că nimeni nu È™tia ce să facă. — N am mai văzut aÈ™a ceva, È™opteau ei. Legea spunea că un nevăzător poate fi exceptat de la serviciul de jurat È™i, când judecătorul zări cuvântul poate, se decise pe loc să l împace pe domnul Grimes È™i să se ocupe de el mai târziu. N avea sens să se trezească acuzat în propriul său tribunal. Erau È™i alte moduri de a l exclude din juriu. Va discuta problema cu avocaÈ›ii. — Dacă mă gândesc bine, domnule Grimes, cred că aÈ›i fi un jurat excelent. Vă rog să luaÈ›i loc. Herman Grimes încuviință cu un gest al capului È™i răspunse politicos: — MulÈ›umesc, domnule. Cum defineÈ™ti un jurat orb? ExperÈ›ii reflectau la această întrebare, privind spre omul care se apleca încet È™i lua loc. Care sunt prejudecățile lui? De ce parte se va afla? ÃŽntr un joc fără reguli, era aproape axiomatic acceptat că oamenii cu handicapuri È™i defecte fizice deveneau juraÈ›i excelenÈ›i, pentru că înÈ›elegeau mai bine ce înseamnă suferinÈ›a. Dar existau È™i nenumărate excepÈ›ii. Din ultimul rând, Rankin Fitch se întoarse zadarnic spre dreapta, chinuindu se să i prindă privirea lui Carl Nussman, omul care primise deja 1 200 000 de dolari pentru a alege juriul perfect. Nussman se afla în mijlocul consultanÈ›ilor săi, È›inând în mână un blocnotes È™i studiind feÈ›ele din jurul său, ca È™i cum ar fi È™tiut perfect că Herman Grimes era orb. Nu È™tiuse, iar Fitch cunoÈ™tea acest lucru. Era un amănunt minor, care scăpase vastei lor reÈ›ele de informare. Ce altceva le mai scăpase? se întrebă Fitch. O să l jupoaie de viu pe Nussman, îndată ce curtea avea să se retragă. — Acum, doamnelor È™i domnilor, continuă judecătorul cu vocea brusc mai aspră È™i nerăbdător să treacă mai departe, după ce riscul neaÈ™teptat al unui proces de discriminare fusese îndepărtat. Intrăm într o fază de selecÈ›ie a juriului care ne va cere destul timp. Se referă la infirmitățile fizice care v ar putea împiedica să vă faceÈ›i datoria. Nu intenÈ›ionăm să vă punem într o situaÈ›ie jenantă, dar dacă aveÈ›i o problemă fizică oarecare, trebuie să o discutăm. Vom începe cu primul rând. Gloria Lane, aflată în picioare lângă primul rând de scaune, observă un bărbat de vreo È™aizeci de ani care ridicase mâna; omul se ridică în picioare È™i trecu prin uÈ™iÈ›a batantă despărÈ›itoare. Un aprod îl conduse spre boxa martorilor È™i împinse microfonul la o parte. Judecătorul se mută mai aproape de marginea mesei È™i se aplecă pentru a vorbi în È™oaptă cu el. Doi avocaÈ›i, câte unul din fiecare tabără, luară loc în faÈ›a băncii martorului, în aÈ™a fel încât spectatorii să nu mai poată vedea nimic. Stenograful curÈ›ii închidea cercul È™i, după ce toÈ›i își ocupară locurile, judecătorul se interesă de boala bărbatului. Era vorba despre o hernie de disc È™i adusese o scrisoare de la doctorul său curant. Fu scuzat È™i părăsi sala în grabă. Când Harkin anunță retragerea curÈ›ii pentru prânz, la ora douăsprezece, renunÈ›ase deja la treisprezece persoane, pe motive medicale. Domnea plictiseala. Curtea reâncepea È™edinÈ›a la ora unu È™i jumătate, pentru a face acelaÈ™i lucru pe o scară mult mai largă. Nicholas Easter părăsi tribunalul de unul singur È™i străbătu pe jos È™ase rânduri de blocuri, până la un Burger King, unde comandă un megaburger È™i o cola. Se aÈ™eză la o masă lângă fereastră, privind copiii care se jucau într un mic parc, răsfoind un număr al revistei USA Today È™i mâncând pe ndelete, pentru că avea la dispoziÈ›ie o oră È™i jumătate. AceeaÈ™i blondă care purtase blugi strimÈ›i la prima lor întâlnire din magazinul de computere era acum îmbrăcată cu un È™ort larg de bumbac, un tricou larg, pantofi de sport Nike noi nouÈ›i È™i È›inea pe umăr un mic sac de gimnastică. Se întâlniră pentru a doua oară când ea trecu pe lângă masa lui cu tava în mână È™i se opri, părând să l recunoască. — Nicholas, spuse ea, prefăcându se nesigură. El o privi È™i, preÈ› de o secundă penibilă, nu reuÈ™i să È™i amintească numele ei, deÈ™i È™tia că se mai întâlniseră undeva. — Nu È›i mai aminteÈ™ti de mine, spuse ea, zâmbind amabil. Am intrat în magazinul tău acum două săptămâni, după... — Mda, îmi amintesc, spuse el, aruncând o privire grăbită spre picioarele ei frumos bronzate. Ai cumpărat un aparat de radio digital. — Exact. Numele meu este Amanda. Dacă mi amintesc bine, È›i am lăsat numărul meu de telefon. Presupun că l ai pierdut. — DoreÈ™ti să iei loc? — MulÈ›umesc, spuse ea È™i se aÈ™eză imediat, apucând un cartof prăjit. — Mai am È™i acum numărul, spuse el. De fapt... — Nu È›i face probleme. Sunt sigură că ai sunat de mai multe ori. Robotul meu telefonic e stricat. — Nu. N am sunat până acum. Dar m am gândit s o fac. — Sigur, ripostă ea, aproape pufnind în râs. ÃŽÈ™i strânsese părul într o coadă de cal. Era prea drăgălașă È™i prea aranjată ca să fie pasionată de jogging. Și nu se vedea nici urmă de sudoare pe faÈ›a ei. — Deci, ce faci pe aici? o întrebă el. — Mă îndrept spre sala de gimnastică aerobică. — Mănânci cartofi prăjiÈ›i înainte de aerobică? — De ce nu? — Nu È™tiu. Nu mi se pare normal. — Am nevoie de carbohidraÈ›i. — ÃŽnÈ›eleg. Fumezi înainte de exerciÈ›ii? — Câteodată. De asta nu m ai sunat? Pentru că fumez? — Nu chiar. — Hai, zău aÈ™a, Nicholas, nu mă supăr. Continua să zâmbească È™i încerca să pară timidă. — Ei bine, mi a trecut prin minte. — E clar. Ai avut vreo prietenă fumătoare? — Nu mi amintesc. — De ce nu? — Poate că nu mi place să respir aerul viciat. Nu È™tiu. Nu prea mă preocupă acest subiect. — Tu ai fumat vreodată? îl întrebă ea, apucând încă un cartof È™i privindu l atent. — Sigur că da. ToÈ›i copiii încearcă. Când aveam zece ani, am furat un pachet de Camei de la instalatorul care repara ceva la noi acasă. Le am fumat pe toate în două zile, mi s a făcut rău È™i am crezut că am să mor de cancer, încheie el, muÈ™când din sandvici. — Și asta a fost tot? El termină de mestecat È™i reflectă înainte de a i răspunde. — Cred că da. Nu mi amintesc să mai fi fumat vreo È›igară de atunci. Tu de ce te ai apucat? — Din prostie. ÃŽncerc să mă las. — Bine. EÈ™ti prea tânără. — MulÈ›umesc. Stai să ghicesc: când mă las, mă vei suna, nu? — E posibil să te sun oricum. — Am mai auzit eu vorbe de astea, spuse ea pe un ton răutăcios, tachinându l. Sorbi îndelung cu paiul din pahar, apoi reluă: Pot să te întreb ce faci tu aici? — Mănânc un megaburger. Dar tu? — Þi am spus. Mă duc spre sala de gimnastică. — Exact. Eu treceam pe aici, sunt cu treburi prin oraÈ™ È™i mi s a făcut foame. — De ce lucrezi într un magazin de computere? — Cu alte cuvinte, de ce mi irosesc viaÈ›a pentru un salariu de mizerie în complexul comercial? — Nu chiar aÈ™a, dar pe aproape. — Sunt student. — Unde? — Nicăieri. ÃŽntre două facultăți. — Care a fost ultima? — Universitatea din Texasul de Nord. — Care e următoarea? — Probabil cea din sudul statului Mississippi. — Ce studiezi? — Informatica. Pui o grămadă de întrebări. — Dar sunt uÈ™oare, nu? — AÈ™a cred. Unde lucrezi? — Nu lucrez. Tocmai am divorÈ›at de un tip plin de bani. N am copii. Douăzeci È™i opt de ani, singură È™i mi ar plăcea să rămân aÈ™a, dar câte un prieten din când în când ar fi grozav. De ce nu mă suni? — Cât de bogat? Ea izbucni în râs la auzul acestor cuvinte, apoi își privi ceasul. — Trebuie să plec. Ora mea începe peste zece minute. Sări în picioare, luându È™i sacul, dar lăsând tava pe masă. — Ne mai vedem noi! ÃŽÈ™i luă zborul într un mic BMW. Restul celor bolnavi fură tăiaÈ›i în grabă de pe listă È™i până la ora trei a după amiezei rămăseseră numai o sută cincizeci È™i nouă. Judecătorul decise să ia o pauză de cincisprezece minute È™i, când se întoarse, anunță că intrau într o altă fază a selecÈ›iei juriului. Le È›inu un impresionant discurs despre responsabilitatea civică È™i practic provocă pe oricine ar fi îndrăznit să găsească pretexte de altă natură decât cele medicale. Prima încercare aparÈ›inu unui membru în consiliul de conducere al unei corporaÈ›ii, un tip nervos, care se aÈ™eză pe banca martorilor È™i i explică binevoitor judecătorului, celor doi avocaÈ›i È™i reporterului curÈ›ii că el muncea optzeci de ore pe săptămână pentru o mare companie care pierdea mulÈ›i bani È™i că orice clipă irosită în afara biroului ar fi fost un dezastru. Judecătorul îi ceru să se întoarcă la locul său È™i să aÈ™tepte o decizie. A doua încercare aparÈ›inu unei femei de vârstă mijlocie, care avea acasă o grădiniță neoficială. — Eu am grijă de copii, domnia voastră, È™opti ea, luptându se cu lacrimile. E tot ce pot face. Strâng două sute de dolari pe săptămână È™i abia mă descurc. Dacă trebuie să devin jurat, voi fi obligată să angajez un străin ca să aibă grijă de copii. PărinÈ›ilor n o să le placă È™i, în plus, nu mi permit să angajez pe nimeni. ÃŽmi pierd pâinea. Posibilii juraÈ›i priviră cu interes cum femeia trecu pe culoarul dintre rânduri fără să se oprească la locul ei È™i părăsi sala. Probabil că povestea ei fusese grozavă! Directorul de companie cel nervos spumega de furie. Pe la cinci È™i jumătate, unsprezece persoane fuseseră scutite È™i alte È™aisprezece fuseseră trimise înapoi la locurile lor, nereuÈ™ind să trezească suficientă milă. Judecătorul îi ceru Gloriei Lane să transmită un alt chestionar, mai lung, È™i le ceru juraÈ›ilor rămaÈ™i să l completeze până a doua zi la nouă dimineaÈ›a. ÃŽnchise È™edinÈ›a, avertizându i categoric să nu discute despre caz cu necunoscuÈ›i. Rankin Fitch nu se afla în sala de tribunal la încheierea È™edinÈ›ei de luni după amiază. Era în biroul său de la capătul străzii. La Universitatea din Texasul de Nord nu exista nici o menÈ›iune cu privire la Nicholas Easter. Blonda înregistrase convorbirea lor de la Burger King È™i Fitch o ascultase de două ori. El fusese cel care hotărâse s o trimită să se întâlnească cu băiatul, ca din întâmplare. ÃŽntâlnirea era riscantă, dar reuÈ™ise. Acum, blonda se afla într un avion care o ducea înapoi la Washington. Robotul telefonic din Biloxi funcÈ›iona È™i avea să funcÈ›ioneze în continuare, până când juriul procesului va fi ales. Dacă Easter se hotăra să sune, lucru de care Fitch se cam îndoia, nu mai putea da de fată. 4 Chestionarul conÈ›inea întrebări de genul: FumaÈ›i în prezent? Iar dacă da, câte pachete pe zi? Iar dacă da, doriÈ›i să vă lăsaÈ›i? AÈ›i fumat vreodată regulat? A suferit un membru al familiei dumneavoastră sau o persoană apropiată dumneavoastră de orice boală, temporară sau cronică, asociată direct cu fumatul? Dacă da, cine? (SpaÈ›iu pe rândul următor. Vă rugăm să daÈ›i numele persoanei, natura bolii È™i să declaraÈ›i dacă persoana respectivă s a vindecat sau nu în urma tratamentului. SunteÈ›i de părere că fumatul cauzează (a) cancer pulmonar; (b) boli de inimă; (c) hipertensiune; (d) nici una dintre cele de mai sus; (e) toate cele de mai sus? Pe pagina a treia apăreau probleme mai grele: Cum vedeÈ›i folosirea fondurilor obÈ›inute din impozite pe È›igări pentru îngrijirea medicală a bolilor cauzate de fumat? Cum vedeÈ›i folosirea lor pentru subvenÈ›ionarea fermelor de tutun? Ce părere aveÈ›i despre interzicerea fumatului în toate clădirile publice? Ce drepturi credeÈ›i că trebuie să aibă fumătorii? Pentru răspunsuri erau prevăzute spaÈ›ii ample. Pe pagina a patra erau înscrise È™aptesprezece nume de avocaÈ›i desemnaÈ›i oficial pentru acest proces, apoi încă optzeci de nume ale avocaÈ›ilor care aveau o legătură oarecare cu primii. CunoaÈ™teÈ›i personal pe vreunul dintre aceÈ™ti avocaÈ›i? AÈ›i fost vreodată implicat în probleme legale împreună cu oricare dintre aceÈ™ti avocaÈ›i? Nu. Nu. Nu. Nicholas bifa repede toate aceste răspunsuri. Pagina a cincea cuprindea numele potenÈ›ialilor martori, È™aizeci È™i două de persoane, inclusiv Celeste Wood, văduva È™i reclamanta. CunoaÈ™teÈ›i pe vreunul dintre aceÈ™tia? Nu. ÃŽÈ™i făcu încă o cană de nes È™i adăugă două pliculeÈ›e de zahăr. ÃŽntrebările acestea îi luaseră o oră întreagă cu o seară înainte È™i încă una în acea dimineață. Soarele abia se ridicase pe cer. Micul său dejun era alcătuit dintr o banană È™i o gogoașă sleită. MuÈ™că din gogoașă, se gândi la ultima întrebare, apoi notă răspunsul cu creionul, cu mare grijă, sătul de atâta efort — trebuia să scrie cu litere de tipar, pentru că scrisul său de mână era oribil, abia lizibil. Se È™tia că, înainte de lăsarea serii, întregul comitet de experÈ›i grafologi avea să se aplece asupra cuvintelor sale, fără să le pese prea mult de ceea ce scrisese, ci de felul în care forma literele. Dorea să dea aparenÈ›a unui om îngrijit È™i grijuliu, inteligent È™i cu mintea deschisă, capabil să ciulească bine amândouă urechile È™i să decidă corect — un arbitru de care să fie mândri. Citise trei cărÈ›i despre toate detaliile analizei grafologice. Reveni la întrebarea despre subvenÈ›ionarea industriei tutunului, pentru că era foarte dificilă. Avea un răspuns pregătit, pentru că reflectase mult la această problemă È™i dorea să l formuleze foarte clar. Sau mai bine vag. Poate că, în felul acesta, nu È™i va trăda sentimentele, dar nici nu va speria vreuna dintre părÈ›i. Multe dintre aceste întrebări fuseseră folosite în cazul Cimino, cu un an înainte, în Allentown, Pennsylvania. Pe atunci, Nicholas era David — David Lancaster, student în timpul liber la cinematografie. Purta o barbă neagră, adevărată, È™i ochelari falÈ™i cu rame de baga È™i lucra într un magazin de accesorii video. Copiase chestionarul înainte de a l returna a doua zi de la începerea selecÈ›iei juriului. Era un caz similar cu acesta, dar cu o altă văduvă È™i o altă companie producătoare de È›igări È™i, deÈ™i fuseseră implicaÈ›i o sută de avocaÈ›i, erau cu totul alÈ›ii decât cei de acum. Numai Fitch era acelaÈ™i. Nicholas/David făcuse primele două breÈ™e încă de atunci, dar se aflase la patru rânduri distanță când juraÈ›ii își ocupaseră locurile. Se răsese, aruncase ochelarii de farmacist È™i părăsise oraÈ™ul o lună mai târziu. Masa pliantă de placaj tremura uÈ™or în timp ce scria. Aceasta era bucătărioara lui — masa È™i trei scaune desperecheate. CămăruÈ›a din dreapta fusese mobilată cu un È™ezlong vechi, un televizor, aÈ™ezat peste o cutie de lemn È™i o canapea prăfuită, pe care o cumpărase de la solduri cu cincisprezece dolari. Probabil că È™i ar fi putut permite să închirieze lucruri mai frumoase, dar pentru închirieri se completau formulare È™i ar fi putut lăsa o urmă. Iar acolo existau oameni care pur È™i simplu scormoneau È™i în gunoaie ca să afle cine era. Se gândi la blondă È™i se întrebă unde va apărea astăzi, fără îndoială cu o È›igară la îndemână È™i gata să l atragă într o altă conversaÈ›ie banală despre fumat. Nu i trecuse prin minte s o sune, dar nu reuÈ™ea să È™i dea seama de partea cui lucrează. Probabil a companiilor de tutun, pentru că era exact tipul de spioană pe care Fitch l ar fi folosit cu mare plăcere. Din studiile sale de drept, Nicholas È™tia că era extrem de lipsit de etică pentru blondă, sau pentru oricare altul plătit pentru asta, să abordeze direct un potenÈ›ial jurat. Mai È™tia că Fitch avea destui bani ca s o facă pe blondă să dispară, fără urmă, pentru a È™i face reapariÈ›ia abia la următorul proces, cu părul roÈ™u, afișând cu totul alt stil È™i declarându se interesată de horticultură. Unele lucruri erau imposibil de descoperit. Singurul dormitor al apartamentului era ocupat aproape integral de o saltea imensă, aÈ™ezată direct pe podea — alt chilipir de la solduri. NiÈ™te cutii de carton serveau drept dulap. Hainele stăteau împrăștiate pe podea. Era un cămin temporar, genul de casă pe care s o foloseÈ™ti o lună două, pentru ca apoi să È›i iei zborul în mijlocul nopÈ›ii; exact asta È™i avea de gând. Erau deja È™ase luni de când stătea aici, iar apartamentul constituia adresa lui oficială, sau cel puÈ›in aceea pe care o înregistrase la primărie È™i pe baza căreia obÈ›inuse permisul de conducere în statul Mississippi. Avea o casă mai frumoasă la numai patru mile distanță, dar nu putea risca să fie văzut acolo. AÈ™a că trăia fericit în sărăcie, ca mulÈ›i alÈ›i studenÈ›i fără un ban în buzunar, fără realizări È™i responsabilități. Era aproape sigur că iscoadele lui Fitch nu intraseră în apartament, dar nu voia să riÈ™te. Locul era ieftin, dar aranjat cu grijă. N ar fi putut găsi nici un detaliu revelator. La opt, termină chestionarul È™i îl verifică încă o dată. Pe cel de la Cimino îl scrisese de mână, într un stil total diferit. După multe luni de exersare a scrisului de tipar, era sigur că nu va fi descoperit. ÃŽn cazul acela existaseră trei sute de juraÈ›i potenÈ›iali, iar acum erau aproape două sute, aÈ™a că de ce să apară suspiciuni în legătură cu prezenÈ›a lui în ambele cazuri? Trăgând puÈ›in la o parte faÈ›a de pernă cu care acoperise fereastra bucătăriei, verifică rapid parcarea de jos, încercând să descopere dacă nu erau ceva fotografi sau alÈ›i intruÈ™i. Văzuse unul, cu trei săptămâni în urmă, lăsat mai jos în scaunul de la volanul unei camionete de transport. Nici o iscoadă de data asta. ÃŽncuie uÈ™a apartamentului È™i plecă pe jos. Gloria Lane se dovedise mult mai eficientă în organizare a doua zi. Cei o sută patruzeci È™i opt de posibili juraÈ›i rămaÈ™i erau aÈ™ezaÈ›i pe partea dreaptă, înghesuiÈ›i câte doisprezece pe fiecare rând, până la al doisprezecelea, alÈ›i patru fiind aÈ™ezaÈ›i pe culoarul dintre rânduri. Erau mai uÈ™or de manevrat dacă stăteau pe o singură parte a sălii de È™edinÈ›e. Chestionarele fuseseră strânse la intrare, copiate în grabă È™i date celor două părÈ›i. Pe la zece, chestionarele erau deja supuse analizei atente a consultanÈ›ilor închiÈ™i în camere fără ferestre. De cealaltă parte a culoarului de trecere, un grup format din tineri finanÈ›iÈ™ti bine crescuÈ›i, reporteri, curioÈ™i È™i alÈ›i spectatori de toate felurile se holbau la avocaÈ›i, care, la rândul lor, studiau figurile juraÈ›ilor. Fitch venise neauzit până în primul rând, mai aproape de echipa lui de apărători; era flancat de doi gealaÈ›i bine îmbrăcaÈ›i, gata să i îndeplinească orice ordin. Judecătorul Harkin È™tia foarte bine ce are de făcut în acea zi de marÈ›i È™i, în mai puÈ›in de o oră, încheie tot ce era legat de problemele de altă factură decât medicale. AlÈ›i È™ase juraÈ›i fură învoiÈ›i, ceea ce însemna că mai rămăseseră o sută patruzeci È™i doi. ÃŽn sfârÈ™it, era timpul să înceapă spectacolul. Wendall Rohr, îmbrăcat cu aceeaÈ™i jachetă gri în carouri, vestă albă È™i papionul cu model roÈ™u È™i galben, se ridică în picioare È™i se îndreptă spre bară, pentru a se adresa publicului său. ÃŽÈ™i pocni încheieturile degetelor, desfăcu braÈ›ele larg È™i arboră un zâmbet întunecat. „Bine aÈ›i venit!" rosti el teatral, ca È™i cum ceea ce urma avea să fie un eveniment ce va rămâne întipărit în memoria tuturor. Se prezentă, apoi își prezentă echipa care participa la proces, după care o rugă pe reclamantă, Celeste Wood, să se ridice în picioare. ReuÈ™i să folosească de două ori cuvântul „văduvă" în discursul adresat juraÈ›ilor potenÈ›iali. Era o femeie micuță, de cincizeci È™i cinci de ani, îmbrăcată cu o rochie simplă, neagră, ciorapi negri, pantofi negri È™i care oferea asistenÈ›ei un zâmbet chinuit, ca È™i cum se afla în plină perioadă de doliu, cu toate că soÈ›ul ei murise cu patru ani în urmă. De fapt, mai avea puÈ›in È™i se recăsătorea, eveniment pe care Wendall reuÈ™ise să l anuleze în ultimul moment, în clipa în care aflase. N ai decât să l iubeÈ™ti, îi explicase el, dar în liniÈ™te; nu te poÈ›i mărita cu el decât după proces. Trebuie să trezim simpatie. Lumea își închipuie că suferi, îi explicase el. Fitch È™tia totul despre nunta anulată È™i mai È™tia că È™ansele erau minime să aducă această problemă în faÈ›a juraÈ›ilor. După prezentarea tuturor celor aflaÈ›i de partea sa, Rohr făcu un scurt rezumat al cazului, o relatare care captă din plin interesul avocaÈ›ilor apărării È™i al judecătorului. Păreau pregătiÈ›i să intervină drastic, în clipa în care Rohr ar fi depășit graniÈ›a invizibilă dintre fapte È™i argumente. N a făcut o, dar chinul la care îi supusese i a dat multă satisfacÈ›ie. A urmat o lungă pledoarie adresată potenÈ›ialilor juraÈ›i, cărora le cerea să fie cinstiÈ›i È™i deschiÈ™i, fără să se teamă să È™i ridice mânuÈ›ele timide dacă îi deranja chiar È™i cel mai mic amănunt. Cum altfel puteau ei, avocaÈ›ii, să exploreze gânduri È™i sentimente, dacă potenÈ›ialii juraÈ›i nu vorbeau? „Evident, asta nu se poate face numai uitându ne la voi", spuse el, rânjind din nou. ÃŽn momentul acela, nu mai puÈ›in de opt persoane încercau cu disperare să citească ce se ascundea în spatele fiecărei ridicări de sprinceană, a fiecărei miÈ™cări a buzelor. Pentru a pune lucrurile în miÈ™care, Rohr luă în mână un blocnotes, aruncă o privire È™i apoi spuse: — Să continuăm. Unii dintre dumneavoastră aÈ›i mai fost juraÈ›i până acum. Vă rog să ridicaÈ›i mâinile. Douăsprezece mâini se ridicară ascultătoare. Rohr studie persoanele respective È™i se adresă celei mai apropiate dintre ele, o doamnă aÈ™ezată în primul rând. — Doamna Millwood, nu i aÈ™a? Femeia încuviință, înroÈ™indu se. ToÈ›i cei prezenÈ›i se uitau la ea È™i încercau să descopere cine era doamna Millwood. — Da, spuse ea, dregându È™i vocea È™i încercând să vorbească suficient de tare. — Ce fel de caz era? întrebă el, deÈ™i cunoÈ™tea practic toate detaliile — se întâmplase cu È™apte ani în urmă, chiar în acea sală de È™edinÈ›e, cu un alt judecător, iar reclamantul nu primise nimic. Copiase dosarul cu săptămâni în urmă. Rohr vorbise chiar È™i cu avocatul reclamantului, prieten de al său. ÃŽncepuse cu această întrebare È™i acest jurat pentru că era un mod simplu de a face încălzirea, o È™mecherie pentru a le dovedi celorlalÈ›i că nu se întâmpla nimic dacă ridicau mâna È™i stăteau de vorbă. — Un accident de maÈ™ină, spuse ea. — Unde a avut loc procesul? întrebă el, cu sinceritate. — Chiar aici. — Ah, în această sală! se prefăcu el surprins, dar avocaÈ›ii apărării È™tiau că se preface. — Juriul a luat o decizie în acel caz? — Da. — Și care a fost verdictul? — Lui nu i am dat nimic. — Vă referiÈ›i la reclamant? — Da. Noi am considerat că n a avut cu adevărat de suferit. — ÃŽnÈ›eleg. Activitatea de jurat a fost o experiență plăcută pentru dumneavoastră? Ea reflectă o clipă, apoi răspunse: — A fost bine. Mult timp pierdut, totuÈ™i, înÈ›elegeÈ›i ce vreau să spun, când avocaÈ›ii se ceartă pentru una sau alta. — Da, cam aÈ™a ni se întâmplă, răspunse Rohr cu un zâmbet larg. Nimic din desfășurarea acelui caz nu v ar influenÈ›a capacitatea de a l audia pe acesta? — Nu cred. — MulÈ›umesc, doamnă Millwood. SoÈ›ul femeii fusese, pe vremuri, contabil într un mic spital de provincie care fusese obligat să È™i închidă porÈ›ile după ce se descoperiseră acolo dovezi de încălcare a obligaÈ›iilor medicale. Verdictele pe scară largă erau un subiect pe care femeia îl ura, pe bună dreptate. Jonathan Kotlack, avocatul părÈ›ii vătămate, însărcinat cu selecÈ›ia finală a juraÈ›ilor, își scosese de mult numele ei din memorie. TotuÈ™i, la mai puÈ›in de trei metri de Kotlack, avocaÈ›ii apărării, aÈ™ezaÈ›i în jurul mesei, o priveau cu admiraÈ›ie. Joann Millwood era o adevărată comoară. Rohr puse aceleaÈ™i întrebări È™i altor veterani ai meseriei de jurat È™i lucrurile deveniră repede monotone. Apoi atinse spinoasa problemă a reformei legislaÈ›iei civile È™i puse un număr de întrebări aparent fără legătură, despre drepturile victimelor, procesele pentru comportament indecent È™i preÈ›ul asigurărilor. Câteva dintre întrebări fură însoÈ›ite de miniargumente, dar încercă să nu È™i creeze probleme. Era aproape ora prânzului È™i cei prezenÈ›i își cam pierduseră interesul de la o vreme. Judecătorul Harkin hotărî luarea unei pauze de o oră, iar È™erifii adjuncÈ›i goliră sala. AvocaÈ›ii însă rămaseră pe loc. Gloria Lane È™i ajutoarele sale împărÈ›iră pachete cu sandviciuri mici, soioase È™i mere roÈ™ii. Urmă un prânz de lucru. Cam o duzină de probleme neclare trebuiau rezolvate È™i judecătorul era gata de acÈ›iune. Paharele se umpleau cu cafea È™i ceai cu gheață. Folosirea chestionarelor uÈ™ura mult selecÈ›ia juriului în timp ce Rohr punea întrebări în sala de È™edinÈ›e, zeci de oameni aflaÈ›i în alte locuri examinau răspunsurile scrise È™i tăiau câte un nume de pe liste. Sora unui tip murise de cancer la plămâni. Alte È™apte persoane aveau prieteni apropiaÈ›i sau rude cu grave probleme de sănătate, pe care le atribuiau exclusiv tutunului. Cel puÈ›in jumătate dintre cei de pe listă fumau ocazional sau fumaseră cu regularitate în trecut. Majoritatea celor care fumau recunoÈ™teau că doresc să se lase. Datele au fost analizate, apoi introduse în computere È™i, până la mijlocul după amiezei celei de a doua zile, copiile au fost împărÈ›ite È™i editate. După ce închise È™edinÈ›a din după amiaza de marÈ›i, la patru È™i jumătate, judecătorul Harkin aÈ™teptă din nou să se golească sala È™i conduse discuÈ›iile cu privire la datele primite. Timp de aproape trei ore, răspunsurile scrise au fost analizate È™i dezbătute È™i, în final, alte treizeci È™i unu de nume au fost tăiate de pe listă. Gloria Lane primi sarcina de a le telefona imediat pentru a le spune vestea cea bună. Harkin era hotărât ca miercuri să termine cu selecÈ›ia juriului. Expunerile introductive erau programate pentru joi dimineață. Și făcuse o aluzie discretă la ceva programat È™i pentru sâmbătă. La ora opt, în seara de marÈ›i, judecătorul ascultă o ultimă moÈ›iune, rezolvată rapid, după care trimise avocaÈ›ii acasă. AvocaÈ›ii companiei Pynex se întâlniră cu Fitch în birourile firmei Whitney & Cable & White, unde îi aÈ™tepta o altă masă delicioasă formată din sandviciuri reci È™i cartofi prăjiÈ›i unsuroÈ™i. Fitch dorea să lucreze È™i, în timp ce avocaÈ›ii obosiÈ›i își umpleau încet farfuriile de hârtie, doi asistenÈ›i distribuiau copii ale ultimelor rezultate ale analizelor grafologice. MâncaÈ›i repede, le ceru Fitch, ca È™i cum mâncarea aceea putea fi savurată. Lista de juraÈ›i se redusese la numai o sută unsprezece È™i alegerea începea a doua zi. DimineaÈ›a îi aparÈ›inu lui Durwood Cable, sau Durr, cum era cunoscut în zona Golfului Mexic, loc pe care nu l părăsise niciodată în È™aizeci È™i unu de ani. Fiind partenerul cel mai vechi al firmei Whitney & Cable & White, domnul Durr fusese ales cu grijă de către Fitch pentru a se ocupa de problemele companiei Pynex în tribunal. Ca avocat, apoi ca judecător, revenind din când în când la bară, Durr își petrecuse cea mai mare parte din ultimii patruzeci de ani studiind juraÈ›ii È™i vorbindu le. Descoperise că sala de È™edinÈ›e era un loc unde te puteai relaxa, pentru că era ca o scenă — fără telefoane, fără circulaÈ›ie pietonală, fără secretare care să se învârtă în jurul tău — unde fiecare avea un rol, fiecare urma un scenariu ale cărui vedete erau avocaÈ›ii. Era foarte calculat în miÈ™cări È™i în vorbe, dar între paÈ™ii făcuÈ›i È™i momentul sentinÈ›ei, ochilor lui cenuÈ™ii nu le scăpa nimic. ÃŽn vreme ce adversarul său, Wendall Rohr, era zgomotos, gregar È™i excentric, Durr rămânea mereu serios, aproape rigid. Costumul negru, obligatoriu, cravata aurie, destul de îndrăzneață, cămaÈ™a clasică, albă, contrastau în mod plăcut cu faÈ›a lui foarte bronzată. Durr era pasionat de pescuitul în ape sărate È™i își petrecea multe ore cu barca, la soare. Chelise în vârful capului, dar locul era ars de soare. ÃŽntr un timp, trecuseră È™ase ani fără să piardă măcar un proces, după care Rohr, adversarul È™i uneori prietenul său, i o luase înainte cu un proces de două milioane. Se îndreptă spre bară È™i privi cu seriozitate în ochii celor o sută unsprezece persoane. Știa unde locuieÈ™te fiecare, È™tia dacă au sau nu copii sau nepoÈ›i. ÃŽÈ™i încrucișă braÈ›ele, se apucă de bărbie, părând un profesor dus pe gânduri È™i rosti, cu o voce vibrantă, plăcută: — Numele meu este Durwood Cable È™i reprezint Pynex, o veche companie care produce È›igări de nouăzeci de ani. Poftim, nu se ruÈ™ina! Vorbi despre Pynex timp de zece minute È™i reuÈ™i din plin să îndulcească imaginea companiei, prezentându È™i clientul în culori calde, spumoase, aproape plăcute. O dată terminată această parte, se adânci fără frică în problema alegerii. Pe când Rohr pusese în centrul discuÈ›iei dependenÈ›a, Cable folosi timpul pe care îl avea la dispoziÈ›ie discutând despre libertatea de a alege. — Putem să cădem de acord asupra ideii că fumatul este un potenÈ›ial pericol, dacă se face abuz? întrebă el È™i apoi privi cum majoritatea celor prezenÈ›i clătinau capul în semn de aprobare. Cine putea nega aÈ™a ceva? — AÈ™a, bine. Acum, cunoscând acest lucru, sunteÈ›i de acord că un fumător ar trebui să cunoască pericolul la care se expune? Din nou înclinări ale capului, fără alte gesturi deocamdată. Durr studia figurile, în mod special privea indiferenÈ›a de pe faÈ›a lui Nicholas Easter, aÈ™ezat acum în rândul al treilea, pe locul al optulea de la culoar. După reducerea listei, Easter nu mai era acum juratul numărul 56, ci 32, È™i avansa după fiecare È™edință. Pe faÈ›a lui nu se vedea nimic în afară de concentrarea cu care asculta. — Aceasta este o întrebare foarte importantă, rosti Cable încet, ascultând ecoul cuvintelor sale în tăcerea care se lăsase. Cu arătătorul întins, le făcu un semn plin de blândeÈ›e, continuând: — Există măcar un singur om printre dumneavoastră care nu crede că o persoană care alege fumatul trebuie să cunoască riscurile acestuia? AÈ™teptă, pândind È™i insistând, È™i, în cele din urmă, surprinse pe cineva. O mână se ridică încet din rândul al patrulea. Cable zâmbi, se apropie cu un pas È™i spuse: — Da, cred că dumneavoastră sunteÈ›i doamna Tutwiler. Vă rog să vă ridicaÈ›i. Dacă era cu adevărat doritor să găsească un voluntar, n avea motive să se bucure de data asta. Doamna Tutwiler era o femeie delicată, de È™aizeci de ani, cu o privire furioasă. Se ridică, È›inând spatele foarte drept È™i bărbia înălÈ›ată, È™i îi spuse: — Am o întrebare pentru dumneavoastră, domnule Cable. — Vă rog. — Dacă toată lumea È™tie că È›igările sunt periculoase, atunci de ce clientul dumneavoastră continuă să le fabrice? Câțiva dintre colegii ei de selecÈ›ie pufniră în râs. ToÈ›i ochii se îndreptară spre Durwood Cable, care continua să zâmbească, fără măcar să tresară. — Excelentă întrebare, rosti el cu putere. Nu avea de gând să răspundă la ea. CredeÈ›i, reluă el, că ar trebui să se interzică în totalitate fabricarea È›igărilor, doamnă Tutwiler? — Categoric. — Chiar dacă oamenii vor să È™i exercite dreptul de a alege fumatul? — Þigările dau dependență, domnule Cable, È™tiÈ›i acest lucru. — MulÈ›umesc, doamnă Tutwiler. — FabricanÈ›ii încarcă nicotină, atrag oamenii È™i apoi își fac publicitate ca nebunii, ca să È™i menÈ›ină vânzarea. — MulÈ›umesc, doamnă Tutwiler. — N am terminat, spuse ea răstit, strângând marginea balustradei în mână È™i încercând să pară mai înaltă. FabricanÈ›ii au negat întotdeauna că fumatul dă dependență. E o minciună, È™i dumneavoastră È™tiÈ›i acest lucru. De ce nu se scrie asta pe etichete? Expresia feÈ›ei lui Durr nu se schimbă câtuÈ™i de puÈ›in. AÈ™teptă răbdător, apoi întrebă cu amabilitate: — AÈ›i terminat, doamnă Tutwiler? Femeia ar mai fi avut È™i altele de spus, dar îi trecu brusc prin minte că poate nu era momentul. — Da, răspunse ea, aproape în È™oaptă. — MulÈ›umesc. Răspunsuri ca al dumneavoastră sunt vitale pentru alegerea juriului. Vă mulÈ›umesc foarte mult. Acum puteÈ›i lua loc. Ea privi în jur parcă aÈ™teptându se ca È™i alÈ›ii să se ridice È™i să o susÈ›ină, dar, văzându se singură, căzu înapoi pe scaun. Putea la fel de bine să părăsească sala de È™edinÈ›e. Cable trecu repede la alte probleme, mai puÈ›in delicate. Puse o mulÈ›ime de întrebări, provocă vreo câteva răspunsuri È™i oferi experÈ›ilor în limbajul trupului multe motive de interes. Termină pe la prânz, tocmai la timp pentru o gustare rapidă. Harkin ceruse juraÈ›ilor să se întoarcă la trei, dar le spusese avocaÈ›ilor să mănânce repede È™i să se întoarcă în patruzeci È™i cinci de minute. La ora unu, în sala pustie È™i încuiată, cu avocaÈ›ii înghesuiÈ›i rânduri rânduri în jurul meselor lor, Jonathan Kotlack se ridică în picioare È™i anunță curtea că „acuzarea va accepta juratul numărul 1". Nimeni nu păru surprins. Fiecare dintre cei prezenÈ›i își notă ceva pe câte o fișă tipărită, inclusiv onoratul judecător care, după o scurtă pauză, întrebă: — Apărarea? — Apărarea este de acord cu numărul 1. Nu era surprinzător. Numărul 1 era Rikki Coleman, o tânără soÈ›ie È™i mamă a doi copii, care nu fumase niciodată È™i lucra la fiÈ™ierul unui spital. Kotlack È™i echipa lui o evaluaseră la nivelul 7 din 10 pe baza răspunsurilor ei scrise, a formaÈ›iei ei medicale, a faptului că era absolventă de colegiu È™i că fusese interesată vizibil de tot ceea ce se spusese până atunci. — Până aici a fost uÈ™or, mormăi Harkin ca pentru sine. Mergem mai departe. Juratul numărul 2, Raymond C. LaMonette. Domnul LaMonette constituia prima dispută strategică din alegerea juriului. Nici una dintre părÈ›i n avea nevoie de el — amândouă îl situaseră la nivelul 4 5. Fuma zdravăn, dar dorea cu disperare să se lase. Răspunsurile sale scrise erau total indescifrabile È™i în întregime inutile. ExperÈ›ii ambelor părÈ›i, specializaÈ›i în limbajul gesturilor, raportaseră că domnul LaMonette îi ura pe toÈ›i avocaÈ›ii È™i tot ce era legat de aceÈ™tia. Cu câțiva ani înainte, fusese la un pas de a fi ucis de către un È™ofer beat. Procesul intentat nu i adusese nici un beneficiu. ÃŽn conformitate cu regulamentul selecÈ›iei juriului, fiecare parte avea dreptul la un număr de provocări decisive sau „lovituri", cum li se mai spunea, folosite la nevoie pentru blocarea, fără un motiv precis, a potenÈ›ialilor juraÈ›i. Datorită importanÈ›ei acestui caz, judecătorul Harkin dăduse fiecărei părÈ›i dreptul la zece lovituri, față de cele patru obiÈ™nuite. Ambele părÈ›i doreau să scape de LaMonette, dar doreau să È™i păstreze loviturile pentru figuri care puneau mai multe probleme. După regulament, acuzarea trebuia să înceapă È™i, după o scurtă întârziere, Kotlack spuse: — Acuzarea alege numărul 2. — Aceasta este prima provocare decisivă din partea acuzării, spuse Harkin, notând acest lucru pe foaia de hârtie. Era o mică victorie pentru apărare. Bazându se pe o decizie de ultim moment, Durr Cable fusese È™i el pregătit să facă aceeaÈ™i mutare. Acuzarea propuse numărul 3, soÈ›ia unui director executiv de corporaÈ›ie, apoi pe numărul 4. Loviturile strategice continuau, decimând, practic, rândul întâi. Măcelul mai slăbi când se ajunse la rândul al doilea, cinci persoane din douăsprezece reuÈ™ind să supravieÈ›uiască diverselor provocări, dintre care două fuseseră ridicate chiar de curte. Șapte juraÈ›i fuseseră deja aleÈ™i când selecÈ›ia ajunse la rândul al treilea. Al optulea pe acest rând era marele necunoscut, Nicholas Easter, juratul numărul 32, care până atunci fusese foarte atent È™i păruse oarecum suportabil, deÈ™i reuÈ™ise să cam dea fiori ambelor părÈ›i. Wendall Rohr, care acum vorbea în numele acuzării, deoarece Kotlack era prins într o conversaÈ›ie È™optită cu unul dintre experÈ›i, despre două persoane aflate în rândul al patrulea, folosi o lovitură decisivă pentru juratul numărul 25. Era a noua lovitură a acuzării. Ultima era rezervată pentru un temut È™i notoriu republican din rândul al patrulea, dacă se ajungea până acolo. Apărarea propuse numărul 26, anulându È™i cea de a opta lovitură decisivă. JuraÈ›ii cu numerele 27, 28 È™i 29 fură acceptaÈ›i. Juratul cu numărul 30 primi din partea apărării solicitarea de a fi retras de drept, pentru motive care concordau de ambele părÈ›i, ceea ce nu irosea È™ansele nici uneia. Durr Cable solicită o întrevedere care să nu fie înregistrată, deoarece dorea să discute ceva în particular. Rohr era puÈ›in mirat, dar nu protestă. Reporterul oficial opri înregistrarea. Cable dădu o scurtă informaÈ›ie lui Rohr È™i judecătorului. Vorbind cu voce joasă, le spuse: — Onorată instanță, am aflat, din anumite surse, că juratul numărul 30, Bonnie Tyus, este dependent de medicamentul Ativan. Nu a fost niciodată tratată, niciodată arestată, nu È™i a recunoscut niciodată această problemă. Evident că nu a menÈ›ionat o în chestionare sau în timpul sesiunilor noastre de întrebări È™i răspunsuri. ReuÈ™eÈ™te să ducă o viață liniÈ™tită, să È™i păstreze slujba È™i soÈ›ul — deÈ™i e la al treilea. — Cum aÈ›i aflat despre asta? întrebă Harkin. — Prin investigaÈ›iile noastre destul de complexe în legătură cu fiecare jurat. Vă asigur că nu s a stabilit nici un contact neautorizat cu doamna Tyus. Fitch făcuse descoperirea. Al doilea soÈ› al femeii fusese descoperit în Nashville, unde curăța remorci de tractoare într un service care rămânea deschis toată noaptea. Pentru o bancnotă de o sută de dolari, fusese bucuros să spună tot ce È™i mai amintea despre fosta lui soÈ›ie. — Ce părere aveÈ›i, domnule Rohr? întrebă judecătorul. Fără nici cea mai mică ezitare, Rohr spuse, minÈ›ind: — DeÈ›inem È™i noi aceeaÈ™i informaÈ›ie, domnule judecător. Aruncă o privire amabilă spre Jonathan Kotlack, care, la rândul său, privi spre un alt avocat, care se ocupase de grupul din care făcea parte Bonnie Tyus. Până în acel moment cheltuiseră peste un milion de dolari pentru selecÈ›ia juriului È™i le scăpase acest element crucial! — ÃŽn regulă. Juratul numărul 30 este retras din motive obiective. Revenim la înregistrare. Juratul numărul 31? — Putem dispune de câteva minute, domnule judecător? întrebă Rohr. — Da. Dar foarte scurt. După treizeci de nume, fuseseră alese zece; nouă fuseseră recuzate de acuzare, opt de apărare È™i trei fuseseră respinse de către curte. Era puÈ›in probabil să se ajungă la rândul al patrulea, aÈ™a că Rohr, care mai avea dreptul la o alegere, studie juraÈ›ii de la 31 la 36 È™i È™opti spre echipa grupată în jurul său: — Care e cel mai dubios dintre toÈ›i? Toate degetele se îndreptară spre numărul 34, o femeie grasă, nesuferită, care i speriase din prima zi. Wilda Haney era numele ei È™i, în urmă cu o lună, cu toÈ›ii juraseră să se ferească de Wilda cea umflată. Studiară fiÈ™a alte câteva minute È™i conveniră să accepte numerele 31, 32 È™i 35; nici unul nu era prea grozav, dar orice era mai bine decât Wilda cea umflată. ÃŽntr o înghesuială È™i mai mare, la numai câțiva metri distanță, Cable È™i trupele sale conveneau să l respingă pe 31, să l ia pe 32, să ridice obiecÈ›ii la adresa lui 33, pentru că numărul 33 era domnul Herman Grimes, nevăzătorul, apoi să l ia pe 34, Wilda Haney, È™i să „lovească", dacă era nevoie, numărul 35. Nicholas Easter deveni astfel al unsprezecelea jurat ales pentru audierea procesului Wood contra Pynex. Când sala de È™edinÈ›e se deschise, la ora trei, pentru anunÈ›area juriului, judecătorul Harkin începu să strige numele celor doisprezece aleÈ™i. AceÈ™tia trecură prin uÈ™iÈ›a din dreptul balustradei, pentru a È™i ocupa locurile desemnate pe banca juraÈ›ilor. Nicholas stătea pe al doilea scaun de pe rândul din față. La cei douăzeci È™i È™apte de ani ai săi, era pe locul doi în ceea ce priveÈ™te tinereÈ›ea. Erau cu toÈ›ii nouă albi È™i trei negri, È™apte femei, cinci bărbaÈ›i, unul nevăzător. Trei rezerve luaseră loc pe scaunele pliante tapisate înghesuite în colÈ›ul băncii juraÈ›ilor. La ora patru È™i jumătate, cei cincisprezece se ridicară în picioare È™i repetară jurământul de jurat. Ascultară, timp de jumătate de oră, avertismentele severe exprimate de judecătorul Harkin la adresa lor, a avocaÈ›ilor È™i a părÈ›ilor implicate. Contactul de orice natură cu juraÈ›ii putea avea drept rezultat sancÈ›iuni dure, amenzi, chiar anularea procesului, eventual excluderea din barou È™i moartea. Le interzise juraÈ›ilor să discute cu cineva despre proces, nici chiar cu soÈ›ii sau prietenii È™i, zâmbind, își luă rămas bun de la ei, urându le noapte bună È™i cerându le să fie prezenÈ›i a doua zi dimineață la ora nouă fix. AvocaÈ›ii priveau în urma lor, dorindu È™i să poată pleca È™i ei. Dar aveau de lucru. Când în sala de È™edinÈ›e nu mai rămăseseră decât avocaÈ›ii È™i asistenÈ›ii acestora, judecătorul spuse: — Domnilor, dumneavoastră aÈ›i formulat aceste moÈ›iuni. Acum trebuie să le È™i justificaÈ›i. 5 ParÈ›ial datorită unui amestec de nerăbdare È™i plictiseală, parÈ›ial pentru că simÈ›ea că l va aÈ™tepta cineva, la ora opt È™i jumătate, Nicholas Easter se strecură pe uÈ™a nezăvorâtă din spate a curÈ›ii de justiÈ›ie, urcă pe scara folosită arareori È™i intră pe culoarul strâmt din spatele sălii de È™edinÈ›e. Majoritatea instituÈ›iilor de stat se deschideau la opt, aÈ™a că deja se auzeau miÈ™cări È™i zgomote la primul etaj. La al doilea însă era mai puÈ›ină agitaÈ›ie. Aruncă o privire în sală È™i constată că nu era lume. Servietele diplomat sosiseră È™i fuseseră trântite la nimereală pe mese. AvocaÈ›ii se aflau probabil în spate, în apropierea automatului de cafea, spunând glume È™i pregătindu se pentru luptă. CunoÈ™tea bine locul. Cu trei săptămâni în urmă, a doua zi după ce primise preÈ›ioasa citaÈ›ie pentru a servi ca jurat, venise să arunce o privire prin sala de È™edinÈ›e. Cum pentru moment era pustie È™i nefolosită, explorase culoarele È™i spaÈ›iile din jur; biroul înghesuit al judecătorului; camera unde se servea cafeaua, È™i unde avocaÈ›ii bârfeau aÈ™ezaÈ›i pe scaune vechi, pline de reviste vechi È™i ziare noi; camera improvizată pentru martori, plină cu scaune pliante È™i fără ferestre; sala de aÈ™teptare a sentinÈ›ei, unde cei încătuÈ™aÈ›i È™i periculoÈ™i își aÈ™teptau pedeapsa; È™i, bineînÈ›eles, camera juraÈ›ilor. ÃŽn această dimineață, intuiÈ›ia lui se dovedi corectă. Femeia se numea Lou Dell — solidă, de vreo È™aizeci de ani, cu bretonul cărunt căzându i în ochi, purta pantaloni de poliester È™i o pereche de teniÈ™i vechi. Stătea în hol, lângă uÈ™a care dădea spre camera juraÈ›ilor, citind un roman cu copertele roase È™i aÈ™teptând intrarea cuiva pe domeniul său. Sări în picioare, scoase o foaie de hârtie de sub È™ezut È™i spuse: — Bună dimineaÈ›a. Pot să vă fiu de folos? Era toată numai zâmbet È™i îl privea È™trengăreÈ™te. — Sunt Nicholas Easter, spuse el È™i veni în întâmpinarea mâinii întinse a femeii. Ea i o strânse cu putere, scuturându l de parcă ar fi avut ceva împotriva lui È™i îi căută numele pe foaia de hârtie. Urmă un nou zâmbet larg È™i apoi: — Bine aÈ›i venit în sala juraÈ›ilor. Este primul dumneavoastră proces? — Da. — PoftiÈ›i, spuse ea, împingându l de a binelea pe ușă, în cameră. AveÈ›i aici cafea È™i gogoÈ™i, adăugă, trăgându l de braÈ› È™i făcând semn spre un colÈ› al camerei. Pe acestea le am făcut chiar eu, se mândri ea, ridicând în aer un coÈ™ cu brioÈ™e negre, soioase. E un fel de tradiÈ›ie. ÃŽntotdeauna aduc brioÈ™e în prima zi, brioÈ™ele juraÈ›ilor, cum le zic eu. ServiÈ›i una. Masa era acoperită cu diferite sortimente de gogoÈ™i, aÈ™ezate cu grijă pe tăvi. Alături se aflau două cafetiere pline, aburinde. Farfurii È™i ceÈ™ti, linguriÈ›e È™i furculiÈ›e, zahăr, lapte, îndulcitori de mai multe feluri. Iar în centrul mesei se aflau brioÈ™ele juraÈ›ilor. Nicholas luă una, pentru că nu avea încotro. — Le fac de optsprezece ani, spuse ea. Pe vremuri puneam È™i stafide, dar a trebuit să renunÈ›, adăugă ea, dându È™i ochii peste cap, ca È™i cum restul poveÈ™tii era scandalos. — De ce? întrebă el, pentru că se simÈ›ea obligat. — Le dădea gaze. Uneori în sala de È™edinÈ›e se aude fiecare zgomot. ÃŽnÈ›elegeÈ›i ce vreau să spun? — Cred că da. — Cafea? — Pot să mi iau È™i singur. — ÃŽn regulă, comentă ea È™i se întoarse pe călcâie, arătând spre teancul de hârtii aÈ™ezate în centrul mesei lungi. AveÈ›i acolo o listă de instrucÈ›iuni din partea judecătorului Harkin. Vrea ca fiecare jurat să aibă câte una, s o citească cu atenÈ›ie È™i să semneze în partea de jos. Le voi strânge eu mai târziu. — MulÈ›umesc. — Sunt în hol, lângă ușă, dacă aveÈ›i nevoie de mine. Acolo stau. La procesul ăsta va fi È™i un ofiÈ›er lângă mine, ce spuneÈ›i de asta? Mi se face rău numai când mă gândesc. Precis e vreun încurcă lume care habar n are de nimic. Oricum, cred că acesta e cel mai important proces pe care l am avut vreodată. Civil, vreau să zic. Nici nu vă închipuiÈ›i ce criminali au trecut pe aici. Apucă mânerul uÈ™ii, trăgându l cu putere spre ea. — Sunt aici, afară, drăguță, dacă ai nevoie. UÈ™a se închise È™i Nicholas privi brioÈ™a pe care o È›inea în mână. ÃŽncet, luă o îmbucătură. Mai mult tărâțe È™i zahăr; asta îl făcu să reflecteze o clipă la sunetele care se auzeau în sala de È™edinÈ›e. Aruncă brioÈ™a la coÈ™ È™i își turnă cafea într un pahar de plastic. Trebuia să accepte paharele de plastic. Dacă îl obligau să stea aici, între patru È™i È™ase săptămâni, atunci trebuiau să i dea niÈ™te căni ca lumea. Iar dacă administraÈ›ia își putea permite să ofere minunatele gogoÈ™i, atunci cu siguranță că își putea permite È™i din cele cu marmeladă sau cornuleÈ›e. Nu exista cafea decofeinizată. ÃŽÈ™i puse în gând să È›ină minte acest lucru. Nu era nici apă fiartă pentru ceai, în caz că unii dintre noii săi prieteni nu erau amatori de cafea. Spera din inimă ca prânzul să fie bun. N avea de gând să mănânce salată de ton în următoarele È™ase săptămâni. Douăsprezece scaune erau aranjate cu grijă în jurul mesei aflate în centrul camerei. Stratul gros de praf pe care îl observase cu trei săptămâni înainte fusese È™ters; locul era acum mult mai curat È™i gata să fie folosit. Pe unul dintre pereÈ›i, se aflau o tablă mare, un burete È™i o cretă nouă. De cealaltă parte a mesei, pe peretele opus, trei ferestre mari, din podea până în tavan, dădeau spre pajiÈ™tea din faÈ›a tribunalului, încă verde È™i proaspătă, deÈ™i vara se încheiase de mai bine de o lună. Nicholas privi pe fereastră È™i urmări trecerea pietonilor pe trotuare. Ultima creaÈ›ie a judecătorului Harkin era o listă cu câteva lucruri de făcut È™i foarte multe de evitat: FiÈ›i organizaÈ›i. AlegeÈ›i un coordonator È™i, dacă nu reuÈ™iÈ›i acest lucru, anunÈ›aÈ›i l pe onoratul judecător, care va alege, bucuros, pe cineva. PurtaÈ›i haina de jurat, roÈ™u cu alb, în permanență. Lou Dell le va împărÈ›i fiecăruia. AduceÈ›i vă ceva de citit pentru momentele de pauză. Nu ezitaÈ›i să cereÈ›i tot ce vă trebuie. Nu discutaÈ›i cazul între dumneavoastră decât dacă onoratul judecător vă solicită acest lucru. Nu discutaÈ›i acest caz cu nimeni — punct. Nu părăsiÈ›i tribunalul fără permisiune. Nu folosiÈ›i telefoanele fără permisiune. Prânzul va fi adus È™i mâncat în camera juraÈ›ilor. Un meniu zilnic va fi adus zilnic înainte de începerea lucrărilor la ora nouă. AnunÈ›aÈ›i imediat curtea dacă dumneavoastră sau o persoană cunoscută dumneavoastră aÈ›i fost contactaÈ›i în legătură cu implicarea dumneavoastră în acest proces. AnunÈ›aÈ›i imediat curtea dacă vedeÈ›i sau auziÈ›i sau constataÈ›i ceva dubios care poate sau nu să aibă legătură cu activitatea dumneavoastră de jurat în acest caz. Ciudate sugestii, acestea două. Dar Nicholas cunoÈ™tea amănuntele unui proces intentat companiilor de È›igarete în estul statului Texas, proces care sărise în aer după numai o săptămână, când se descoperise că niÈ™te agenÈ›i misterioÈ™i umblau pe ascuns prin micul oraÈ™ È™i ofereau sume mari de bani rudelor juraÈ›ilor. AgenÈ›ii au dispărut înainte de a fi prinÈ™i È™i nu s a aflat niciodată de partea cui erau, deÈ™i ambele părÈ›i făcuseră acuzaÈ›ii pătimaÈ™e. Capetele mai puÈ›in înfierbântate credeau că este mai probabil să fi fost acÈ›iunea unor agenÈ›i de apărare. JuraÈ›ii păruseră foarte înÈ›elegători față de aceÈ™tia È™i apărarea fusese încântată când procesul fusese anulat. DeÈ™i nu avea nici o dovadă în acest sens, Nicholas era sigur că Fitch era fantoma din spatele banilor cu care fuseseră cumpăraÈ›i. Și mai È™tia că Fitch va trece repede la lucru cu noii săi prieteni. Semnă în josul paginii È™i o lăsă pe masă. ÃŽn hol se auzeau voci: Lou Dell întâmpina un alt jurat. UÈ™a se deschise cu zgomot È™i domnul Herman Grimes intră primul, pipăind drumul cu bastonul. SoÈ›ia sa venea imediat în urmă, fără să l atingă È™i, imediat inspectă camera începând să i o descrie în È™oaptă. — O cameră lungă, opt metri pe cinci, înaintăm pe lungime, latura scurtă merge de la stânga la dreapta, o masă lungă se află în centru, cu scaune de jur împrejur, iar cel mai important scaun e la doi metri È™i jumătate distanță de tine. El înÈ›epeni ascultând o, întorcându È™i numai capul în direcÈ›iile descrise. Nicholas făcu câțiva paÈ™i È™i se prezentă. Apucă mâna întinsă de Herman È™i schimbară câteva amabilități. O salută pe doamna Grimes, apoi îl conduse pe Herman spre masa cu mâncare È™i cafea, unde îi turnă un pahar, amestecând lichidul cu puÈ›in zahăr È™i lapte. ÃŽi descrise gogoÈ™ile È™i brioÈ™ele, luându i o înainte lui Lou Dell, care rămăsese lângă ușă. Lui Herman nu i era foame. — Unchiul meu cel mai iubit este nevăzător, spuse Nicholas în aÈ™a fel încât să fie auzit de toată lumea. M aÈ™ simÈ›i onorat dacă mi aÈ›i permite să vă ajut în timpul procesului. — Sunt perfect capabil să mă descurc È™i singur, sări Herman, uÈ™or indignat, dar soÈ›ia lui nu È™i putu ascunde un zâmbet plin de căldură, urmat de un semn cu ochiul È™i o încuviinÈ›are. — Sunt sigur de asta, spuse Nicholas. Dar È™tiu că mai sunt tot felul de amănunte. Nu vreau decât să vă fiu de folos. — MulÈ›umesc, răspunse omul după o scurtă pauză. — MulÈ›umesc, domnule, spuse soÈ›ia lui. — Eu sunt afară, în hol, dacă aveÈ›i nevoie de ceva, anunță Lou Dell. — La ce oră să vin să l iau? întrebă doamna Grimes. — La cinci. Dacă e nevoie mai devreme, vă sun eu. Lou Dell închise uÈ™a în timp ce È™i dicta instrucÈ›iunile. Herman purta ochelari negri. Avea părul castaniu, des, bine uns È™i abia începând să încărunÈ›ească. — Sunt aici câteva informaÈ›ii scrise, rosti Nicholas când rămaseră singuri. Am să iau loc aici, în faÈ›a dumneavoastră, È™i am să vi le citesc. Herman pipăi masa, aÈ™eză paharul cu cafea, apoi apucă un scaun. ÃŽi urmări conturul cu degetele, se orientă È™i se aÈ™eză. Nicholas luă o foaie cu instrucÈ›iuni È™i începu să citească. După ce se cheltuiseră averi întregi pentru selecÈ›ie, era uÈ™or să i auzi pe toÈ›i cum își dau cu părerea. Fiecare avea opinia sa. ExperÈ›ii apărării se felicitau pentru că aleseseră un juriu atât de bun, deÈ™i cea mai mare parte a aerelor È™i laudelor erau menite să fie auzite de legiunea de avocaÈ›i care lucrau nonstop. Durr Cable avusese parte È™i de jurii mai rele decât atât, dar È™i de altele mai prietenoase. ÃŽn plus, învățase, cu mulÈ›i ani în urmă, că era practic imposibil să prevadă ce va face un juriu. Fitch era fericit, sau cel puÈ›in atât cât își putea permite, deÈ™i nu încetase cu mârâielile È™i nemulÈ›umirea față de toate. Erau patru fumători în juriu. Fitch se agăța, fără să spună, de gândul că acest loc de pe coasta Golfului Mexic, cu plajele sale de nudiÈ™ti È™i cazinourile sale È™i apropierea de New Orleans, nu era deloc rău, datorită toleranÈ›ei sale față de vicii. De cealaltă parte, Wendall Rohr È™i consiliul său de judecată se declarau satisfăcuÈ›i de alcătuirea juriului. Erau mai ales mulÈ›umiÈ›i de adăugarea neaÈ™teptată pe listă a domnului Herman Grimes, primul jurat nevăzător din istorie, după câte se È™tia. Domnul Grimes insistase să fie considerat egal cu cei „văzători" È™i ameninÈ›ase cu intentarea unui proces în caz că avea să fie tratat diferit. ÃŽncrederea sa în procedura legală, dublată de temperamentul său arțăgos, încălziseră inimile lui Rohr È™i ale asociaÈ›ilor săi, iar handicapul lui era visul oricărui avocat al acuzării. Apărarea protestase, folosindu se de toate motivele posibile, inclusiv de incapacitatea de a vedea probele materiale ce urmau să fie aduse. Judecătorul Harkin le permisese avocaÈ›ilor să l chestioneze cu blândeÈ›e pe domnul Grimes în legătură cu acest subiect, iar el îi asigurase că putea vedea probele, dacă acestea erau descrise suficient de detaliat în scris. Apoi, acesta hotărâse ca un funcÈ›ionar suplimentar al curÈ›ii să fie folosit pentru a bate la maÈ™ină descrierea fiecărei probe. O dischetă cu aceste informaÈ›ii putea fi apoi introdusă în computerul în alfabet Braille al domnului Grimes, pentru ca el să le poată citi seara. SoluÈ›ia îl făcu foarte fericit pe domnul Grimes, care renunță să mai vorbească despre procese împotriva discriminării. Apărarea se mai muiase È™i ea, în special când aflase că omul fumase mulÈ›i ani È™i că nu l deranja să se afle în preajma celor care continuau să aibă acest obicei. Astfel, cu prudenÈ›a de rigoare, ambele părÈ›i erau mulÈ›umite de juriul lor. Nu fuseseră desemnaÈ›i nici un fel de radicali. Nu fuseseră observate atitudini negative. ToÈ›i cei doisprezece absolviseră liceul, doi aveau diplomă de colegiu, iar alÈ›i trei adunaseră È™i alte diplome cu toate onorurile. Răspunsurile scrise ale lui Easter menÈ›ionau absolvirea liceului, iar studiile sale de colegiu erau încă învăluite în mister. Și, pregătindu se pentru prima zi a adevăratului proces, ambele tabere cântăreau în tăcere marea întrebare, cea care le producea o adevărată plăcere când încercau să i ghicească răspunsul. Studiind pentru a mia oară locurile desemnate pe banca juraÈ›ilor È™i figurile acestora, se întrebau, iar È™i iar: „Cine va fi preÈ™edinte?" Fiecare juriu avea un preÈ™edinte È™i la el avea să se afle verdictul. Va apărea rapid? Sau va rămâne în umbră, preluând iniÈ›iativa în timpul deliberărilor? Aceste lucruri nu le puteau È™ti nici juraÈ›ii. La zece fix, judecătorul Harkin aruncă o privire cercetătoare asupra sălii înÈ›esate de lume È™i decise că toÈ›i erau la locurile lor. Lovi uÈ™or cu ciocănelul în masă È™i È™oaptele încetară. Toată lumea era pregătită. Făcu un semn cu capul spre Pete, bătrânul aprod în uniforma lui uzată, apoi rosti simplu: „AduceÈ›i juriul. " ToÈ›i ochii se întoarseră spre uÈ™a aflată în spatele băncii juraÈ›ilor. Lou Dell apăru prima, conducându È™i puii ca o cloÈ™că grijulie, apoi cei doisprezece intrară, unul câte unul, îndreptându se spre locurile desemnate pentru fiecare. Cele trei rezerve luară loc pe scaunele pliante. După cele câteva clipe necesare acomodării — potrivirea perniÈ›elor pe scaune, aranjarea tivului de la fuste, aÈ™ezarea poÈ™etelor È™i a romanelor ieftine pe podea — juraÈ›ii rămaseră nemiÈ™caÈ›i È™i, bineînÈ›eles, observară interesul cu care erau priviÈ›i. — Bună dimineaÈ›a, rosti onoratul judecător cu voce tare È™i un zâmbet larg. Cei mai mulÈ›i îi răspunseseră cu o înclinare a capului. — ÃŽnÈ›eleg că aÈ›i găsit camera juraÈ›ilor È™i v aÈ›i organizat. Tăcu, ridicând în aer, cu o anumită intenÈ›ie, cele cincisprezece formulare semnate pe care Lou Dell le împărÈ›ise È™i apoi le adunase din nou. — AveÈ›i un preÈ™edinte? întrebă el. Cei doisprezece înclinară capul la unison. — Bine. Cine este? — Eu, onorată instanță, răspunse Herman Grimes din rândul întâi È™i, timp de o fracÈ›iune de secundă, apărarea cu avocaÈ›i, consultanÈ›i juridici È™i reprezentanÈ›ii corporaÈ›iilor la un loc simÈ›iră un junghi în inimă. Apoi își traseră încet răsuflarea fără să arate, totuÈ™i, câtuÈ™i de puÈ›in că simÈ›eau È™i altceva în afară de o imensă dragoste È™i admiraÈ›ie față de juratul orb care acum era conducătorul celorlalÈ›i. Poate că restul de unsprezece simÈ›eau milă pentru bietul bătrân. — Foarte bine, spuse judecătorul, uÈ™urat că acest juriu fusese capabil să îndeplinească alegerea de rutină fără resentimente. Văzuse cazuri mult mai rele. Un juriu, jumătate format din albi, jumătate din negri, nu fusese în stare să È™i aleagă un preÈ™edinte. Mai târziu se certaseră pentru meniul de la prânz. — Cred că aÈ›i citit instrucÈ›iunile scrise de mine, continuă el, după care se lansă într un discurs detaliat, în care repetă de câte două ori tot ce pusese deja pe hârtie. Nicholas Easter stătea în primul rând, al doilea scaun dinspre stânga. Figura i se transformase într o mască, în spatele căreia reuÈ™ea să È™i ascundă adevăratele sentimente. ÃŽn timp ce Harkin își continua peroraÈ›ia, Nicholas începu să i studieze pe ceilalÈ›i judecători. Fără să È™i miÈ™te prea mult capul, își roti privirea de jur împrejurul sălii de È™edinÈ›e. AvocaÈ›ii, îngrămădiÈ›i în jurul meselor lor ca niÈ™te vulturi gata de atac, priveau, fără excepÈ›ie, drept spre juraÈ›i. Cu siguranță că aveau să se sature s o facă, È™i asta foarte curând. Pe rândul al doilea, în spatele apărării, stătea Rankin Fitch, cu faÈ›a grasă È™i barbiÈ™onul lui sinistru, privind drept spre umerii celui aÈ™ezat în faÈ›a lui. ÃŽncerca să ignore admonestările lui Harkin È™i se prefăcea că nu este deloc interesat de juriu, dar Nicholas È™tia perfect că nu este aÈ™a. Lui Fitch nu i scăpa nimic. Cu paisprezece luni în urmă, Nicholas îl văzuse în tribunalul din Allentown, statul Pennsylvania, unde se judecase cazul Cimino. Nu se schimbase aproape deloc de atunci — era la fel de gras È™i de fantomatic. ÃŽl mai văzuse pe trotuar, în faÈ›a tribunalului din Broken Arrow, în Oklahoma, în timpul procesului Glavine. Două ocazii de a l vedea fuseseră de ajuns. Nicholas È™tia că Fitch e convins acum că n a urmat niciodată cursurile Colegiului din Texasul de Nord. Știa că Fitch e mai îngrijorat în ceea ce l privea pe el, decât în privinÈ›a oricărui alt jurat, È™i asta pe bună dreptate. ÃŽn spatele lui Fitch, două rânduri întregi erau ocupate de È›ipi în costum, maimuÈ›oi îmbrăcaÈ›i la patru ace, cu feÈ›e dispreÈ›uitoare, iar Nicholas È™tia că aceÈ™tia erau agenÈ›ii de bursă îngrijoraÈ›i de pe Wall Street. Conform celor tipărite în ziarul de dimineață, piaÈ›a se hotărâse să nu reacÈ›ioneze la alcătuirea juriului. Pynex își menÈ›inea stabilitatea, la optzeci de dolari acÈ›iunea. Nu È™i putu stăpâni un zâmbet. Dacă ar fi sărit brusc în picioare È™i ar fi urlat: „Eu cred că reclamantul ar trebui să primească milioane!", tipii în costum s ar fi repezit la ușă, iar Pynex ar fi scăzut cu zece puncte până la prânz. Celelalte trei companii — Trellco, Smith Greer È™i ConPack — își vedeau È™i ele liniÈ™tite de afaceri. ÃŽn primele rânduri se mai zăreau È™i mici grupuri de spectatori îngrijoraÈ›i, iar Nicholas era sigur că aceia sunt experÈ›ii juriului. Acum, după ce alegerea fusese făcută, trecuseră la faza următoare — pânda. Ei, nenorociÈ›ii, erau cei obligaÈ›i să asculte fiecare cuvânt rostit de fiecare martor È™i să prevadă modul în care mărturia avea să fie primită de juriu. ÃŽn cazul în care un anumit martor făcea asupra juriului o impresie neconcludentă sau chiar negativă, persoana respectivă putea fi scoasă de pe banca martorilor È™i chiar trimisă acasă. Poate că un alt martor, mai puternic, putea fi apoi folosit pentru a repara răul făcut. Nicholas nu era sigur de asta. Citise mult despre consultanÈ›ii experÈ›i ai juraÈ›ilor, ba chiar participase la un seminar È›inut în St. Louis, unde avocaÈ›ii angajaÈ›i într un proces povesteau despre marile verdicte din vremea războiului, dar tot nu putea fi convins că aceÈ™ti experÈ›i „pe muchie de cuÈ›it" erau altceva decât niÈ™te triÈ™ori de talent. Pretindeau că i pot cântări pe juraÈ›i doar urmărindu le cele mai mici gesturi sau schimbarea expresiei la auzul celor spuse în sala de È™edinÈ›e. Nicholas zâmbi din nou. Ce ar fi să È™i bage degetul în nas È™i să stea aÈ™a cinci minute? Cum ar putea fi interpretată această modestă expresie a limbajului gesturilor? Nu putea să definească restul spectatorilor. Fără îndoială, erau destui reporteri È™i grupul obiÈ™nuit de avocaÈ›i locali, cu aerul lor de plictiseală, plus alÈ›i obiÈ™nuiÈ›i ai tribunalelor. SoÈ›ia lui Herman Grimes stătea cam la jumătatea rândurilor de scaune, strălucind de mândrie pentru faptul că soÈ›ul ei fusese ales într un post atât de important. Judecătorul Harkin își încheie peroraÈ›ia È™i arătă spre Wendall Rohr, care se ridică încet, încheindu È™i nasturii hainei din stofă ecosez È™i zâmbind cu toată gura spre juraÈ›i, după care se îndreptă, plin de importanță, spre pupitru. Urma să È™i susÈ›ină discursul de deschidere, explică el, È™i prin aceasta dorea să sublinieze pentru juriu punctele principale ale cazului său. ÃŽn sală se lăsase o tăcere adâncă. IntenÈ›ionau să demonstreze că È›igaretele provoacă apariÈ›ia cancerului la plămâni È™i, mai precis, că decedatul, domnul Jacob Wood, un om minunat, se îmbolnăvise de cancer la plămâni după ce fumase È›igări marca „Bristol" aproape treizeci de ani. Þigaretele îl omorâseră, anunță Rohr pe un ton solemn, trăgând de un smoc de păr încărunÈ›it din barbă. Vorbea răstit, dar exact, reuÈ™ind să È™i schimbe tonul vocii pentru a ajunge la accente dramatice. Rohr era un mare interpret, un actor uns cu toate alifiile, iar papionul strâmb, proteza zgomotoasă È™i hainele nepotrivite erau făcute să l apropie de omul obiÈ™nuit. Nu era perfect. Las' să vină avocaÈ›ii apărării, cu costumele lor negre, impecabile È™i cravatele lor superbe de mătase, să le vorbească de sus acestor juraÈ›i. Dar nu Rohr. AceÈ™tia erau oamenii lui. Dar cum vor dovedi ei că È›igările cauzează cancerul la plămâni? Aveau multe probe, categoric. ÃŽn primul rând, vor chema câțiva dintre cei mai distinÈ™i experÈ›i în domeniu È™i cercetători din întreaga È›ară. Da, într adevăr, aceÈ™ti oameni de marcă se îndreptau spre Biloxi, pentru a lua loc È™i a sta de vorbă cu acest juriu È™i pentru a explica fără echivoc È™i cu suportul câtorva tone de statistici faptul că fumatul putea, într adevăr, să provoace apariÈ›ia cancerului. Apoi — È™i Rohr nu È™i putu stăpâni un zâmbet în clipa în care se pregătea să dezvăluie acest lucru — acuzarea va prezenta în faÈ›a juriului persoane care lucraseră, cândva, în industria tutunului. Se vor spăla în public rufele murdare, exact acolo, în sala de judecată. Dovezile acuzatoare erau pe drum. Pe scurt, acuzarea va dovedi că fumul de È›igară, prin conÈ›inutul său de carcinogeni naturali È™i pesticide, particule radioactive È™i fibre tip azbest, are drept efect cancerul la plămâni. ÃŽn acel moment, cei aflaÈ›i în sală nu aveau aproape nici o îndoială că Wendall Rohr nu numai că putea dovedi toate acestea, dar È™i că avea s o facă fără prea multe probleme. El făcu o pauză, trase de capetele papionului cu toate cele zece degete grăsuÈ›e ale sale, își studie notiÈ›ele È™i apoi, foarte solemn, începu să vorbească despre Jacob Wood, cel decedat. Tată iubit È™i ataÈ™at de familie, muncea din greu, era un catolic devotat, membru al echipei de oină a bisericii, veteran. ÃŽncepuse să fumeze când era doar un copil care, asemenea majorității oamenilor în vremurile acelea, nu era conÈ™tient de pericole. Bunic. Și aÈ™a mai departe. Rohr depăși pentru o clipă limitele dramatismului, dar părea conÈ™tient de acest lucru. Trată pe scurt tema efectelor negative ale tutunului. Acesta era un proces important, anunță el, de o importanță covârÈ™itoare. Acuzarea se aÈ™tepta, È™i cu siguranță că avea să pretindă o mare sumă bani. Nu numai sub formă de despăgubiri — valoarea economică a vieÈ›ii lui Jacob Wood plus pierderea de către familie a iubirii È™i afecÈ›iunii lui — ci È™i ca daune. Rohr continuă să improvizeze pe tema daunelor, păru să exagereze de câteva ori È™i, pentru majoritatea juraÈ›ilor, deveni foarte clar că era atât de inspirat de perspectiva de a obÈ›ine un verdict favorabil È™i o sumă imensă pentru daune, încât nu se mai putea concentra. Judecătorul Harkin fusese de acord, în scris, ca pledoaria de deschidere a fiecărei părÈ›i să dureze câte o oră. Și mai promisese, în scris, să reteze vorba oricărui avocat care depășea limitele. DeÈ™i suferea de boala comună tuturor avocaÈ›ilor, aceea a vorbitului excesiv, Rohr era conÈ™tient că nu e bine să se pună cu ceasul onoratului judecător. Termină în cincizeci de minute, cu un apel sumbru la justiÈ›ie, le mulÈ›umi juraÈ›ilor pentru atenÈ›ie, zâmbi È™i clănțăni din proteză, apoi luă loc. Cincizeci de minute petrecute pe scaun, fără conversaÈ›ie È™i fără acele mici miÈ™cări atât de preÈ›ioase, păreau o veÈ™nicie, È™i judecătorul Harkin era conÈ™tient de acest lucru. Anunță o pauză de cincisprezece minute, urmată de pledoaria de deschidere a apărării. Durwood Cable își încheie expunerea în mai puÈ›in de treizeci de minute. Calm, chibzuit, îi asigură pe juraÈ›i că Pynex avea la rândul său experÈ›i, oameni de È™tiință È™i cercetători care urmau să explice cu claritate că, de fapt, fumatul nu cauzează cancer la plămâni. Scepticismul juraÈ›ilor era previzibil, iar Cable le ceru numai răbdare È™i o minte deschisă. Sir Durr vorbi fără ajutorul notiÈ›elor È™i fiecare cuvânt era destinat câte unui jurat. ÃŽÈ™i muta privirea către rândul întâi, apoi încet, urca spre rândul al doilea, zăbovind pe rând asupra fiecăruia. Glasul È™i privirea sa aveau efecte aproape hipnotice, dar erau pline de sinceritate. ÃŽÈ›i doreai să l crezi pe acest om. 6 Prima criză apăru la vremea prânzului. Judecătorul Harkin anunță retragerea curÈ›ii pentru prânz la douăsprezece fără zece minute, toÈ›i cei aflaÈ›i în sală rămânând nemiÈ™caÈ›i în timp ce juraÈ›ii se îndreptau spre ieÈ™ire. Lou Dell îi întâmpină pe holul strâmt, nerăbdătoare să i împingă în camera juraÈ›ilor. — LuaÈ›i loc, vă rog, spuse ea, È™i imediat va veni È™i gustarea. AveÈ›i cafea proaspătă. ÃŽndată ce toÈ›i cei doisprezece intrară în cameră, ea îi închise înăuntru È™i plecă să vadă de cei trei juraÈ›i de rezervă, aflaÈ›i separat, într o cameră mai mică de pe hol. După ce se asigură că toÈ›i se aflau la locurile lor, reveni la post, aruncând o privire dispreÈ›uitoare spre Willis, ofiÈ›erul înapoiat mintal desemnat să stea pe aproape cu pistolul încărcat la brâu È™i să protejeze pe cineva. JuraÈ›ii se risipiră încet prin cameră, unii întinzându se ori căscând, alÈ›ii continuând prezentările protocolare, majoritatea tăifăsuind despre vreme. Pentru unii, miÈ™carea È™i micile conversaÈ›ii porneau cu greutate; un lucru normal pentru niÈ™te oameni care se trezeau dintr o dată în aceeaÈ™i cameră cu niÈ™te necunoscuÈ›i. Neavând nimic altceva de făcut decât să mănânce, masa de prânz devenea un eveniment major. Ce aveau să primească? ÃŽn mod sigur, mâncare bună. Herman Grimes luă loc în capul mesei — aÈ™a cum îi stătea bine unui preÈ™edinte, se gândea el — È™i nu i trebui mult pentru a intra în vorbă cu Millie Dupree, un suflet cumsecade în vârstă de cincizeci de ani, care de fapt avea o cunoÈ™tință nevăzătoare. Nicholas Easter i se prezentă lui Lonnie Shaver, singurul bărbat de culoare din juriu, care evident n avea nici un chef să se afle acolo. Shaver È›inea o băcănie — filiala regională a unei importante reÈ›ele de magazine — È™i era negrul cu postul cel mai important din întreaga firmă. Era arțăgos È™i nervos, nereuÈ™ind să se relaxeze. Ideea de a È™i petrece următoarele patru săptămâni departe de magazin era înfricoșătoare. Trecură douăzeci de minute È™i mâncarea nu È™i făcu apariÈ›ia. Exact la douăsprezece È™i jumătate, Nicholas întrebă, de la celălalt capăt al camerei: — Ei, Herman, unde e prânzul nostru? — Eu sunt un simplu preÈ™edinte de juriu, ripostă Herman zâmbind È™i o tăcere grea se lăsă în cameră. Nicholas se îndreptă spre ușă, o deschise È™i o chemă pe Lou Dell. — Ne e foame, îi spuse el. Ea lăsă încet cartea deoparte, privi spre celelalte unsprezece feÈ›e È™i spuse: — E pe drum. — De unde vine? întrebă el. — De la magazinul de specialități al lui O'Reilly. E chiar după colÈ›. Lou Dell nu părea mulÈ›umită de întrebări. — Uite ce e, noi suntem prizonieri aici, ca niÈ™te animale de casă, spuse Nicholas. Nu putem pleca să mâncăm, ca oamenii obiÈ™nuiÈ›i. Nu înÈ›eleg de ce n au încredere în noi, să ne lase să ieÈ™im pe bulevard È™i să savurăm o masă bună, dar aÈ™a a hotărât judecătorul. Nicholas făcu încă un pas spre ea, fixând cu răceală cearcănele cenuÈ™ii din jurul ochilor lui Lou Dell. — Sper că n o să ne chinuiÈ›i în fiecare zi la ora prânzului, nu? — Nu. — Eu zic să puneÈ›i mâna pe telefon È™i să vedeÈ›i pe unde se află prânzul nostru, altfel voi discuta această problemă cu judecătorul Harkin. — Bine. UÈ™a se închise, iar Nicholas se îndreptă spre cafetieră. — AÈ›i fost cam dur, nu credeÈ›i? întrebă Millie Dupree. CeilalÈ›i ascultau. — Poate că da, È™i în acest caz îmi voi cere scuze. Dar dacă lucrurile nu sunt puse la punct de la bun început, atunci vor uita de noi. — Nu e vina ei, spuse Herman. — Treaba ei este să aibă grijă de noi, ripostă Nicholas È™i se aÈ™eză lângă Herman. Vă daÈ›i seama că, practic, la orice alt proces, juraÈ›ii sunt lăsaÈ›i să plece la masă, ca oamenii obiÈ™nuiÈ›i? De ce credeÈ›i că trebuie să purtăm însemnele de juraÈ›i? CeilalÈ›i se apropiară de masă. — De unde È™tiÈ›i aceste lucruri? întrebă Millie Dupree, aflată de cealaltă parte a mesei, chiar în faÈ›a lui. Nicholas ridică din umeri, ca È™i cum ar fi È™tiut multe, dar nu putea să vorbească. — Știu È™i eu câte ceva despre sistem. — Cum aÈ™a? întrebă Herman. Nicholas făcu o pauză pentru a mări efectul cuvintelor sale, apoi spuse: — Am făcut doi ani de drept. Luă o gură mare de cafea, în vreme ce restul celor prezenÈ›i cântăreau noile informaÈ›ii. ImportanÈ›a lui Easter printre ceilalÈ›i crescu imediat. Deja se dovedise prietenos È™i amabil, deÈ™tept È™i plin de curtoazie. Acum însă crescuse în importanță pentru că È™tia legea. Până la unu fără un sfert, mâncarea încă nu sosise. Nicholas se opri brusc din conversaÈ›ie È™i deschise uÈ™a. ÃŽn hol, Lou Dell își privea ceasul. — L am trimis pe Willis, rosti ea pe un ton nervos. Ar trebui să apară din moment în moment. ÃŽmi pare sincer rău. — Unde este toaleta pentru bărbaÈ›i? întrebă Nicholas. — După colÈ›, spre dreapta, spuse ea, făcând, uÈ™urată, un semn cu mâna într acolo. Nicholas nu se opri la toaletă, ci porni liniÈ™tit mai departe, coborî scara din spate È™i ieÈ™i din tribunal. Străbătu două rânduri de blocuri de pe strada Lemuese, până ajunse la Vieux Marché, o zonă comercială pietonală, cu magazine pe ambele părÈ›i, care pe timpuri fusese centrul de afaceri al oraÈ™ului Biloxi. CunoÈ™tea bine zona, pentru că se afla la numai un sfert de milă distanță de blocul său. ÃŽi plăceau cafenelele È™i magazinele de specialități din Vieux Marché. Mai era acolo È™i o librărie bună. Coti la stânga È™i, puÈ›in după aceea, intră într o clădire veche, mare, albă, unde se afla Mary Mahoney's — un restaurant celebru în oraÈ™ pentru prânzul oferit când aveau loc dezbateri la tribunal. Nicholas se antrenase pe acest drum cu o săptămână mai înainte È™i chiar mâncase la o masă aflată în apropierea onoratului judecător Harkin. Nicholas intră în restaurant È™i opri prima ospătăriță care i ieÈ™i în cale pentru a o întreba dacă judecătorul Harkin se află acolo la masă. Da. Unde anume? Ea îi arătă È™i Nicholas străbătu în grabă barul, trecu printr un hol micuÈ› È™i intră în restaurantul larg, cu ferestre însorite È™i multe flori proaspete. Era plin, dar îl zări pe judecător la o masă de patru persoane. Harkin îl zări venind È™i încremeni cu furculiÈ›a în aer, cu tot cu crevetele făcute la grătar prinse în vârful ei. Recunoscuse figura unuia dintre juraÈ›ii săi È™i văzu însemnele stridente în roÈ™u È™i alb. — IertaÈ›i mă că vă întrerup, domnule, spuse Nicholas, oprindu se lângă masa plină cu pâine caldă, frunze grase de salată È™i pahare mari, pline cu ceai de la gheață. Gloria Lane, asistenta curÈ›ii, rămase la rândul său fără grai pentru o clipă. A doua femeie de la masă era stenografa curÈ›ii, iar a treia era una dintre asistentele judecătorului Harkin. — Ce faceÈ›i aici? întrebă Harkin, pe a cărui buză de jos rămăsese o fărâmă de brânză de capră. — Sunt aici din partea juriului dumneavoastră. — Ce s a întâmplat? Nicholas se aplecă puÈ›in, ca să nu creeze rumoare. — Ne e foame, spuse el, printre dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i, fără să È™i ascundă furia, lucru clar pentru toÈ›i cei patru comeseni uluiÈ›i. ÃŽn timp ce voi staÈ›i aici È™i vă savuraÈ›i prânzuleÈ›ul, noi stăm acolo, înghesuiÈ›i într o cameră, aÈ™teptând o gustare care, din cine È™tie ce motiv, nu mai ajunge până la noi. Ne e foame, domnule, cu tot respectul. Și suntem supăraÈ›i. FurculiÈ›a lui Harkin căzu pe farfurie cu zgomot, iar crevetele căzuseră pe jos. ÃŽÈ™i aÈ™eză È™ervetul pe masă, mormăind ceva complet indescifrabil. Se uită spre cele trei femei, ridică din sprâncene È™i spuse: — Ei, haideÈ›i să vedem. Se ridică în picioare, urmat de femei, È™i toÈ›i cinci ieÈ™iră în grabă din restaurant. Lou Dell È™i Willis nu se zăreau nicăieri când Nicholas È™i judecătorul Harkin, împreună cu cele trei femei, intrară în hol È™i deschiseră uÈ™a spre camera juraÈ›ilor. Masa era goală — nici urmă de mâncare. Era unu È™i cinci. JuraÈ›ii se opriră din vorbit È™i își întoarseră, uimiÈ›i, privirile spre judecător. — A trecut aproape o oră, spuse Nicholas, arătând spre masa goală. CeilalÈ›i juraÈ›i, surprinÈ™i iniÈ›ial să l vadă pe judecător, deveniră repede furioÈ™i. — Avem dreptul să fim trataÈ›i cu demnitate, se răsti Lonnie Shaver È™i astfel judecătorul Harkin se văzu complet învins. — Unde este Lou Dell? întrebă el, părând să se adreseze celor trei femei. Toată lumea întoarse capul spre ușă È™i, brusc, Lou Dell își făcu apariÈ›ia în fugă. ÃŽnÈ›epeni pe loc când dădu cu ochii de judecător. Harkin o privea cu o față inexpresivă. — Ce se întâmplă? întrebă el ferm, dar controlat. — Tocmai am vorbit la restaurant, spuse ea speriată È™i cu răsuflarea tăiată; picături de sudoare îi curgeau pe obraji. S a făcut o încurcătură. Ei pretind că i a sunat cineva È™i le a spus că nu avem nevoie de masa de prânz înainte de unu È™i jumătate. — Oamenii aceÈ™tia mor de foame, spuse Harkin, ca È™i cum Lou Dell n ar fi fost la curent cu acest lucru. Unu È™i jumătate? — E vorba numai de o încurcătură la restaurant. Cineva le a schimbat comanda. — La care restaurant? — La O'Reilly. — AminteÈ™te mi să vorbesc cu proprietarul. — Da, domnule. Judecătorul își îndreptă atenÈ›ia asupra juraÈ›ilor. — ÃŽmi pare foarte rău. Nu se va mai întâmplă. Tăcu pentru o clipă, își privi ceasul È™i apoi le zâmbi amabil. — Vă invit să mă urmaÈ›i la Mary Mahoney's È™i să luăm prânzul împreună. Sună l pe Bob Mahoney, spuse el întorcându se spre asistenta sa, È™i roagă l să pregătească camera din spate. Au servit plăcintă cu crab È™i peÈ™te la grătar, stridii proaspete È™i celebrul consommé de legume cu mirodenii, specialitatea casei. Nicholas Easter era eroul zilei. Când au terminat desertul, la câteva minute după ora două È™i jumătate, l au urmat agale pe judecătorul Harkin, pe drumul de întoarcere spre tribunal. Până la revenirea juriului în sală, pentru È™edinÈ›a de după amiază, toÈ›i cei prezenÈ›i aflaseră povestea minunatului lor prânz. Neil O'Reilly, proprietarul restaurantului, s a întâlnit mai târziu cu judecătorul Harkin È™i a jurat pe Biblie că vorbise cu o femeie, care pretinsese că lucrează la judecătorie È™i care îi dăduse instrucÈ›iuni speciale pentru ca masa de prânz să fie servită exact la unu È™i jumătate. Primul martor al procesului fu decedatul, Jacob Wood, a cărui depoziÈ›ie fusese înregistrată pe o casetă video, cu câteva luni înainte de moarte. Două monitoare înalte de câte È™ase metri au fost aÈ™ezate în faÈ›a juriului È™i alte È™ase fu amplasate de jur împrejurul sălii. Amplasarea fusese încheiată în timp ce juriul se desfăta la Mary Mahoney's. Jacob Wood se sprijinea pe perne, într un pat ce părea de spital. Purta un tricou simplu È™i era acoperit de cearÈ™af de la mijloc în jos. Era slab, scofâlcit È™i palid È™i respira oxigen printr un tub care îi trecea pe lângă gâtul osos È™i îi pătrundea în nas. I s a cerut să înceapă, el È™i a ridicat privirea spre aparat È™i È™i a spus numele È™i adresa. Vorbea răguÈ™it, ca un om bolnav. Mai suferea È™i de emfizem. DeÈ™i era înconjurat de avocaÈ›i, pe ecran nu se vedea decât Jacob. Din când în când, câte o mică dispută se isca între avocaÈ›i, dar Jacob părea indiferent la toate astea. Avea cincizeci È™i unu de ani È™i era evident că moartea îi bătea la ușă. ÃŽncurajat de avocatul său, Wendall Rohr, își prezentă biografia, începând cu momentul naÈ™terii, È™i toate astea durară aproape o oră. Copilăria, È™coala primară, prieteni, domicilii, stagiul în marină, căsătoria, funcÈ›ii, copii, obiceiuri, prieteni de maturitate, călătorii, vacanÈ›e, nepoÈ›i, gânduri pentru pensie. La început, păru destul de greu pentru cei prezenÈ›i să vadă un mort vorbind, dar juraÈ›ii constatară în curând că viaÈ›a lui fusese la fel de plicticoasă ca È™i a lor. Prânzul bogat începea să È™i facă efectul È™i juraÈ›ii se foiau pe scaunele lor. Mintea È™i pleoapele deveneau mai greoaie. Chiar È™i Herman, care doar auzea vocea È™i își imagina figura vorbitorului, se plictisea. Din fericire, judecătorul începu să sufere È™i el de magia siestei adormitoare È™i, după o oră È™i douăzeci de minute, anunță o scurtă pauză. Cei patru juraÈ›i fumători aveau nevoie de o pauză È™i Lou Dell îi conduse bucuroasă într o cameră cu o fereastră deschisă, aflată lângă toaleta bărbaÈ›ilor, un spaÈ›iu folosit de obicei pentru a i È›ine pe tinerii delincvenÈ›i aflaÈ›i în aÈ™teptarea sentinÈ›ei. — Dacă nu vă lăsaÈ›i de fumat nici după acest proces, atunci ceva e în neregulă, spuse ea, într o încercare nu prea reuÈ™ită de glumă. Nici unul dintre cei patru nu zâmbi. Ea își ceru scuze È™i ieÈ™i, închizând uÈ™a în urma ei. Jerry Fernandez, intermediar în vânzarea de automobile, în vârstă de treizeci È™i opt de ani, care avea mari datorii la cazinou È™i o căsnicie nefericită, își aprinse primul È›igara, apoi întinse bricheta spre cele trei femei. Trăgeau fumul cu sete, scoțând vălătuci pe fereastră. — ÃŽn cinstea lui Jacob Wood, spuse Jerry, ca È™i cum ar fi rostit un toast. Cele trei femei nu spuseră nimic. Erau prea ocupate cu fumatul. Domnul Grimes, coordonatorul, È›inuse deja un scurt discurs despre interdicÈ›ia de discutare a cazului; pur È™i simplu, nu avea de gând să tolereze aÈ™a ceva, pentru că judecătorul Harkin insistase mult pe această temă. Dar Herman se afla în cealaltă cameră, iar Jerry era curios. — Mă ntreb dacă bătrânul Jacob a încercat vreodată să se lase de fumat, rosti el, fără o adresă precisă. Sylvia Taylor Tatum, trăgând cu disperare dintr o È›igaretă subÈ›ire, emancipată, răspunse: — Sunt sigură că vom afla! După care scoase un impresionant torent de vapori albăstrii pe nasul său lung, ascuÈ›it. Jerry adora să pună porecle È™i, în secret, o numise deja „Pudelul", din cauza feÈ›ei ei înguste, cu nasul ascuÈ›it, ieÈ™it în evidență È™i a părului des, încărunÈ›it, cu o cărare perfectă pe mijloc È™i lăsat să cadă bogat, pe umeri. Avea cel puÈ›in un metru È™i optzeci înălÈ›ime, era foarte colÈ›uroasă È™i mereu încruntată, È›inând astfel la distanță pe toată lumea. Pudelul dorea să fie lăsată în pace. — Mă întreb cine urmează la rând, spuse Jerry, încercând să lege o conversaÈ›ie. — Cred că doctorii aceia, spuse Pudelul, privind fix pe fereastră. Celelalte două doamne fumau fără să scoată o vorbă È™i Jerry se dădu bătut. Numele femeii era Marlee, sau cel puÈ›in acesta era pseudonimul pe care îl alesese pentru această perioadă din viaÈ›a ei. Avea treizeci de ani, părul castaniu, tuns scurt, ochii căprui; era potrivită de înălÈ›ime, cu trupul zvelt È™i își alegea cu grijă îmbrăcămintea, pentru a evita să atragă atenÈ›ia. Arăta grozav în blugi strâmÈ›i È™i fuste scurte. De fapt, arăta grozav È™i îmbrăcată, È™i dezbrăcată, dar pentru moment dorea ca nimeni să n o observe. Mai intrase într un tribunal de alte două ori până atunci — o dată, cu două săptămâni mai înainte, când asistase la un alt proces, È™i altă dată în timpul selecÈ›iei juraÈ›ilor în cazul firmelor producătoare de tutun. Știa drumul. Știa unde se află biroul judecătorului È™i unde își ia masa. Știa numele avocaÈ›ilor acuzării È™i pe acelea ale avocaÈ›ilor apărării — ceea ce nu era puÈ›in lucru. Citise dosarul instanÈ›ei. Știa în ce hotel se ascundea Rankin Fitch pe timpul procesului. ÃŽn pauză, trecu fără probleme prin detectorul de metale aflat în faÈ›a uÈ™ii de la intrare È™i se strecură în ultimul rând al sălii. Spectatorii se întindeau, iar avocaÈ›ii discutau în grupuri. ÃŽl zări pe Fitch, în picioare într un colÈ› al sălii, vorbind cu două persoane — probabil consultanÈ›ii lui în probleme de juriu. N o observase; în sală se aflau cam o sută de persoane. Trecură câteva minute. Ea urmărea cu atenÈ›ie uÈ™a din spatele băncii juraÈ›ilor È™i, când reporterul curÈ›ii își făcu apariÈ›ia cu o ceaÈ™că de cafea, Marlee È™tiu că judecătorul nu putea fi prea departe. Scoase un plic din poÈ™etă, zăbovi o secundă È™i apoi se îndreptă spre unul dintre ofiÈ›erii de lângă ușă, aflat la doar câțiva paÈ™i mai departe. ÃŽi zâmbi cât putu de frumos È™i îi spuse: — AÈ›i putea să mă ajutaÈ›i? El aproape că i răspunse cu un zâmbet È™i observă plicul. — Am să încerc. — Trebuie să plec. AÈ›i putea da acest plic domnului de acolo, din colÈ›? Nu vreau să l deranjez. OfiÈ›erul miji ochii spre locul pe care i l arăta fata, de cealaltă parte a sălii. — Care dintre ei? — Domnului mai solid, din centru, cel cu barbiÈ™on È™i costum închis. Chiar în acel moment, aprodul intră din spatele băncii È™i strigă: — RidicaÈ›i vă, soseÈ™te curtea! — Cum se numeÈ™te? întrebă ofiÈ›erul abia È™optit. Ea îi dădu plicul, arătându i numele scris acolo. — Rankin Fitch. MulÈ›umesc. ÃŽl bătu uÈ™or pe braÈ› È™i dispăru din sală. Fitch se aplecă peste rând, È™optindu i ceva unuia dintre asociaÈ›ii săi, apoi își făcu loc spre spatele sălii în clipa în care juriul revenea în sală. Văzuse destul pentru o singură zi. Fitch obiÈ™nuia să È™i petreacă puÈ›in timp în tribunal după selectarea juriilor. Avea el alte mijloace pentru a urmări procesul. OfiÈ›erul îl opri la ușă È™i îi înmână plicul. Fitch rămase surprins să È™i vadă numele scris. El era un necunoscut, o umbră fără nume, care nu se prezenta nimănui È™i trăia sub un nume de împrumut. Firma sa din districtul Columbia se numea Arlington West Associates, cât se poate de neutru È™i oarecare. Nimeni nu i cunoÈ™tea numele — desigur, cu excepÈ›ia angajaÈ›ilor lui, clienÈ›ilor È™i a celor câțiva avocaÈ›i pe care îi angaja. Aruncă o privire glacială spre ofiÈ›er, fără să i mulÈ›umească, È™i apoi păși în hol, studiind scrisoarea cu aceeaÈ™i uimire. Literele de tipar fuseseră scrise de o mână de femeie, despre asta nu încăpea îndoială. Deschise plicul încet È™i scoase de acolo o singură foaie de hârtie. ÃŽn centrul paginii, cu litere îngrijite, era scris: „Dragă domnule Fitch; mâine, juratul numărul 2, Easter, va purta o bluză de flanel gri cu margine roÈ™ie, pantaloni kaki apretaÈ›i, ciorapi albi È™i pantofi maro de piele, încheiaÈ›i cu È™ireturi. " José, È™oferul, se apropie dinspre țâșnitoare È™i rămase în picioare, ca un câine de pază ascultător, lângă stăpânul său. Fitch reciti biletul, apoi îl privi pe José fără să l vadă. Se îndreptă spre ușă, o deschise uÈ™or È™i îl rugă pe ofiÈ›er să iasă puÈ›in din sală. — Ce s a întâmplat? întrebă ofiÈ›erul. Trebuia să rămână înăuntru, lângă ușă, iar el era un om cu respect pentru reguli. — Cine v a dat acest plic? îl întrebă Fitch cât putu de amabil. Cei doi ofiÈ›eri de lângă detectorul de metale îl priveau ciudat. — O femeie. Nu i cunosc numele. — Când vi l a dat? — Chiar înainte să plecaÈ›i. Acum câteva clipe. La auzul acestor cuvinte, Fitch aruncă o privire în jur. — O vedeÈ›i pe aici? — Nu, răspunse omul, după ce privi cu atenÈ›ie. — PuteÈ›i să mi o descrieÈ›i? Omul era poliÈ›ist, iar poliÈ›iÈ™tii È™tiu să reÈ›ină lucrurile importante. — Sigur că da. Spre treizeci de ani. Un metru È™aizeci È™i cinci înălÈ›ime, poate È™aizeci È™i opt. Părul castaniu, tuns scurt. Ochi căprui. Grozav de frumuÈ™ică. Zveltă. — Cum era îmbrăcată? Omul nu observase, dar nu putea să recunoască aÈ™a ceva. — Ãă, o rochie de culoare deschisă, un fel de bej, din bumbac, cu nasturi în față. Fitch ascultă, reflectă preÈ› de o clipă, apoi întrebă: — Ce v a spus? — Nu prea multe. Doar m a rugat să vă dau plicul. Apoi a plecat. — Era ceva ciudat în felul ei de a vorbi? — Nu. UitaÈ›i ce e, trebuie să mă întorc înăuntru. — Sigur. MulÈ›umesc. Fitch È™i José coborâră treptele È™i străbătură în grabă coridoarele de la primul nivel. IeÈ™iră afară È™i făcură o tură de jur împrejurul tribunalului, fumând amândoi È™i purtându se ca È™i cum ar fi ieÈ™it să ia puÈ›in aer. DepoziÈ›ia făcută de Jacob Wood pe caseta video fusese înregistrată în două zile È™i jumătate, pentru a fi terminată cât acesta mai era încă în viață. După ce judecătorul Harkin scăzuse momentele cu certurile dintre avocaÈ›i, întreruperile cauzate de intrarea asistentelor medicale È™i părÈ›ile irelevante ale mărturiei, se ajunsese la frumosul total de două ore È™i treizeci È™i unu de minute. Părea o veÈ™nicie. Era interesant, până la un punct, să l asculÈ›i pe bietul om povestindu È™i istoria vieÈ›ii de fumător, dar juraÈ›ii începură în curând să regrete că judecătorul Harkin nu tăiase mai mult. Jacob începuse cu È›igări marca „Redtops" la È™aisprezece ani, pentru că toÈ›i prietenii lui fumau „Redtops". Se obiÈ™nuise curând È™i ajunsese la două pachete pe zi. RenunÈ›ase la „Redtops" când părăsise Marina pentru că se însurase, iar soÈ›ia îl convinsese să fumeze ceva cu filtru. Ea dorea să l facă să renunÈ›e. El n a putut, aÈ™a că a început să fumeze „Bristol" pentru că în reclame se afirma că au un conÈ›inut scăzut de gudron È™i nicotină. La douăzeci È™i cinci de ani fuma trei pachete pe zi. ÃŽÈ™i amintea bine acest lucru, pentru că primul lor copil se născuse când Jacob avea douăzeci È™i cinci de ani, iar Celeste Wood l a avertizat că nu va ajunge să È™i vadă nepoÈ›ii dacă nu se va lăsa de fumat. Ea refuza să cumpere È›igări când mergea la cumpărături, aÈ™a că Jacob È™i le lua singur. ÃŽn medie, două cartuÈ™e pe săptămână, douăzeci de pachete, È™i mai cumpăra încă un pachet sau două înainte de a lua din nou cu cartuÈ™ul. Dorise cu disperare să se lase de fumat. O dată reuÈ™ise să se oprească două săptămâni, după care se strecurase pe furiÈ™ din pat, noaptea, ca să se apuce din nou. Redusese numărul È›igărilor de câteva ori; la două pachete pe zi, apoi la unul, pentru ca apoi, pe nesimÈ›ite, să ajungă iarăși la trei. Făcuse tratamente medicale È™i hipnoză. ÃŽncercase acupunctura È™i guma de mestecat cu nicotină. Dar pur È™i simplu nu se putuse lăsa. Nu putuse nici după ce i se diagnosticase emfizemul pulmonar È™i nici după ce i s a spus că are cancer la plămâni. Era cea mai mare prostie din viaÈ›a lui, iar acum, la vârsta de cincizeci È™i unu de ani, murea din această cauză. Vă rog, implora el printre accese de tuse, dacă sunteÈ›i fumători, lăsaÈ›i vă de fumat. Jerry Fernandez È™i Pudelul schimbară o privire. Jacob deveni melancolic când începu să vorbească despre lucrurile pe care avea să le piardă. SoÈ›ia, copiii, nepoÈ›ii, prietenii, clipele de relaxare la pescuit, în jurul Insulei Pescarilor È™i aÈ™a mai departe. Celeste, aÈ™ezată lângă Rohr, începu să plângă încet; nu peste multă vreme, Millie Dupree, numărul trei, aÈ™ezată lângă Nicholas Easter, își È™terse È™i ea ochii cu un È™erveÈ›el de hârtie. ÃŽn sfârÈ™it, primul martor își spusese ultimele cuvinte È™i monitoarele se cufundară în întuneric. Judecătorul le mulÈ›umi juraÈ›ilor pentru această minunată primă zi È™i promise È™i mai multe surprize pentru a doua zi. Redeveni serios È™i se lansă într un teribil avertisment împotriva discutării acestui caz cu oricine, nici măcar cu soÈ›iile sau soÈ›ii. De asemenea, È™i chiar mai important, dacă oricine încerca, indiferent cum să stabilească un contact cu unul dintre juraÈ›i, acest lucru trebuia raportat imediat. Continuă să peroreze pe aceeaÈ™i temă preÈ› de vreo zece minute, apoi închise È™edinÈ›a până a doua zi la ora nouă dimineaÈ›a. Fitch cochetase cu ideea de a pătrunde în apartamentul lui Easter È™i înainte, dar acum era necesar. Și era uÈ™or. ÃŽl trimise pe José, împreună cu un agent operativ pe nume Doyle, în blocul unde locuia Easter. ÃŽn acest timp, Easter se afla, bineînÈ›eles, prizonier în boxa juraÈ›ilor, suferind alături de Jacob Wood. Doi dintre oamenii lui Fitch stăteau cu ochii pe el, pentru cazul că È™edinÈ›a s ar fi încheiat brusc. José era în maÈ™ină, lângă telefon È™i privea cu atenÈ›ie uÈ™a de la intrarea în bloc, pe unde dispăruse Doyle. Doyle urcă pe jos un etaj È™i descoperi apartamentul 312 la capătul unui hol slab luminat. Din apartamentele vecine nu răzbătea nici un zgomot. Toată lumea era la lucru. Scutură mânerul nu prea solid al uÈ™ii, apoi îl È›inu drept È™i trecu o cartelă de plastic de vreo douăzeci de centimetri prin spaÈ›iul din dreptul canatului uÈ™ii. Zăvorul cedă È™i mânerul se roti. Doyle deschise uÈ™a câțiva centimetri È™i aÈ™teptă să se declanÈ™eze alarma. Nimic. Era un bloc vechi, cu apartamente ieftine, iar faptul că Easter nu avea alarmă nu l surprinse pe Doyle. ÃŽntr o clipă era înăuntru. Cu ajutorul unui mic aparat de fotografiat cu flash integrat, făcu repede câteva poze cu bucătăria, camera mică, baia È™i dormitorul. Câteva prim planuri cu revistele de pe masa ieftină de cafea, cu cărÈ›ile risipite pe jos, compact discurile aÈ™ezate deasupra aparatului stereo È™i cu dischetele aruncate la întâmplare pe lângă computerul personal destul de scump. Atent cum umbla cu lucrurile, descoperi un flanel gri de golf, cu margine roÈ™ie, atârnat în debara, È™i îi făcu o fotografie. Deschise frigiderul È™i fotografie conÈ›inutul acestuia, apoi toaletele È™i zona de sub chiuvetă. Apartamentul era mic È™i mobilat ieftin, dar locatarul său făcea eforturi pentru a păstra curățenia. Aerul condiÈ›ionat era sau închis, sau stricat. Doyle fotografie termostatul. Trecuseră mai puÈ›in de zece minute de când se afla în apartament, suficient pentru a termina două role de film È™i de a stabili că, de fapt, Easter locuia singur. Era limpede că nu existau urme ale vreunei alte persoane, mai ales ale unei femei. ÃŽnchise uÈ™a cu grijă È™i părăsi în liniÈ™te apartamentul. Zece minute mai târziu, se afla în biroul lui Fitch. Nicholas plecă de la tribunal pe jos È™i se opri, ca din întâmplare, la localul lui O'Reilly din Vieux Marché, de unde cumpără un sfert de kilogram de curcan afumat È™i o cutie de salată cu paste făinoase. Nu se grăbi pe drumul spre casă, bucurându se, fără îndoială, de lumina soarelui, după o zi întreagă petrecută în sala închisă. ÃŽÈ™i cumpără o sticlă rece de apă minerală, de la băcănia de la colÈ›ul străzii, È™i o bău din mers. Privi niÈ™te copii de culoare care jucau cu patimă un meci de baschet, în parcarea din faÈ›a bisericii. Trecu printr un parc micuÈ› È™i, pentru câteva clipe, aproape că reuÈ™i să scape de urmăritorul său. Dar ieÈ™i din parc pe partea cealaltă, încă sorbind din sticla de apă minerală È™i convins, de acum, că era urmărit. Nicholas îl zărise pe tipul cu pricina din spatele unei grămezi de cutii de lemn. Ajuns în faÈ›a apartamentului său, scoase din buzunar o cartelă electronică È™i apăsă cele patru numere ale codului. Micul bec roÈ™u deveni verde È™i Nicholas deschise uÈ™a. Camera de înregistrare era ascunsă în spatele grilajului ventilatorului aflat chiar deasupra frigiderului È™i, din ascunziÈ™ul său silenÈ›ios, avea o vedere completă asupra bucătăriei, debaralei È™i uÈ™ii de la bucătărie. Nicholas se îndreptă direct spre computer È™i stabili în câteva secunde că, unu, nimeni nu încercase să l aprindă È™i, doi, că o „INA" — intrare neautorizată în apartament — avusese loc exact la ora 4:52 după amiază. Trase adânc aer în piept, privi de jur împrejur È™i hotărî să cerceteze locul. Se aÈ™tepta să nu găsească urme. UÈ™a părea la fel, cu mânerul slăbit È™i simplu de forÈ›at. Bucătăria È™i debaraua erau exact aÈ™a cum le lăsase. Singurele sale bunuri de valoare — aparatul stereo È™i compact discurile, televizorul, computerul — păreau neatinse. ÃŽn dormitor nu părea să fi trecut vreun hoÈ› È™i nu se vedeau nici urmele unui delict. Revenind lângă computer, își trase răsuflarea È™i aÈ™teptă să înceapă spectacolul. Verifică dosarele, găsi programul potrivit È™i opri supravegherea video. Apăsă două taste pentru a derula filmul, apoi îl opri la patru È™i cincizeci È™i două de minute. Voilà ! ÃŽn alb È™i negru, pe monitorul de patruzeci de centimetri, uÈ™a apartamentului se deschidea È™i camera se întorcea exact într acolo. UÈ™a se crăpă uÈ™or, ca È™i cum vizitatorul s ar fi aÈ™teptat să se declanÈ™eze o alarmă. Nu se clinti nimic, uÈ™a se deschise È™i un bărbat intră în apartament. Nicholas opri aparatul video È™i studie faÈ›a bărbatului preÈ› de câteva clipe. Nu l mai văzuse niciodată. Filmul continua; bărbatul scoase repede un aparat de fotografiat din buzunar È™i începu să l declanÈ™eze. Făcu un tur prin apartament, vârându È™i nasul peste tot, dispăru o vreme în dormitor, unde continuă să facă poze. ÃŽn trecere, cercetă È™i computerul, dar nu l atinse. Nicholas zâmbi. Era imposibil de intrat în programele computerului său. Prostul nici n ar fi găsit întrerupătorul, ca să l pornească. Omul rămăsese în apartament nouă minute È™i treisprezece secunde, iar Nicholas încercă să înÈ›eleagă de ce venise tocmai astăzi. Cea mai bună variantă era că Fitch È™tia că apartamentul va fi pustiu până la retragerea curÈ›ii. Vizita nu avea de ce să l sperie; se aÈ™tepta la asta. Nicholas privi încă o dată filmul video, chicoti uÈ™or È™i se hotărî să l păstreze, sigur că l va putea folosi mai târziu. 7 Fitch însuÈ™i se afla în spatele camionetei de urmărire în dimineaÈ›a următoare, la ora opt, când Nicholas Easter ieÈ™i la soare È™i studie cu atenÈ›ie locul de parcare. Camioneta purta pe ușă marcajul unei firme de instalaÈ›ii È™i un număr fals de telefon, scris cu vopsea verde. Uite l! anunță Doyle È™i toÈ›i ocupanÈ›ii camionetei tresăriră. Fitch apucă binoclul, îl reglă rapid în dreptul vizorului camuflat È™i mormăi o înjurătură. — Ce s a întâmplat? întrebă Pang, tehnicianul coreean care îl urmărise pe Nicholas cu o zi înainte. Fitch se lipi de fereastra din spate, cu gura căscată È™i făcu o grimasă. — Fir aÈ™ al naibii! Pulover gri, pantaloni kaki, ciorapi albi, pantofi maro de piele. — E puloverul din fotografie? întrebă Doyle. — Mda. Pang apăsă un buton al aparatului de radio portabil È™i avertiză un alt urmăritor, aflat la două blocuri distanță. Easter mergea pe jos, îndreptându se, probabil, spre tribunal. ÃŽÈ™i cumpără o ceaÈ™că mare de cafea È™i un ziar, de la aceeaÈ™i băcănie din colÈ›ul străzii, È™i rămase în acelaÈ™i parc timp de douăzeci de minute, studiind È™tirile. Purta ochelari negri È™i era atent la toÈ›i cei care treceau prin apropiere. Fitch merse direct la biroul său, aflat pe aceeaÈ™i stradă cu tribunalul, pentru o discuÈ›ie cu Doyle, Pang È™i un fost agent FBI pe nume Swanson. — Trebuie să găsim fata, insista Fitch. Stabiliră un plan; un om trebuia să stea în permanență în ultimul rând al sălii de È™edinÈ›e, altul afară, lângă scară, altul în apropierea automatului pentru băuturi răcoritoare de la primul nivel È™i altul afară, cu un transmițător. Urma să È™i schimbe posturile la fiecare pauză. Descrierea vagă a fetei era acum cunoscută de toată lumea. Fitch se decise să stea exact unde stătuse È™i în ziua precedentă È™i să facă exact aceleaÈ™i miÈ™cări. Swanson, expert în urmăriri, nu era convins că erau necesare atâtea pregătiri. — N o să meargă, spuse el. — De ce nu? se răsti Fitch. — Pentru că te va găsi ea. Vrea să È›i spună ceva, aÈ™a că ea va face următoarea miÈ™care. — Poate. Dar vreau să È™tiu cine e. — LiniÈ™teÈ™te te. Te va găsi ea. Fitch se contrazise cu el până aproape de ora nouă, când, brusc, porni spre tribunal. Doyle stătu de vorbă cu poliÈ›istul È™i îl convinse să i arate fata, dacă se întâmpla să mai apară pe acolo. ÃŽn acea dimineață de vineri Nicholas o alese pe Rikki Coleman ca parteneră de conversaÈ›ie, la o cafea È™i un corn. Femeia era tânără È™i drăguță, măritată È™i mamă a doi copii; lucra în registratura unui spital privat din Gulfport. Era obsedată de viaÈ›a sănătoasă, se ferea de cofeină, de alcool È™i, bineînÈ›eles, de nicotină. Avea părul de culoarea paiului, tuns scurt, băieÈ›eÈ™te, iar ochii ei frumoÈ™i, albaÈ™tri, păreau È™i mai drăgălaÈ™i fiind astfel puÈ™i în evidență. Stătea într un colÈ›, cu un pahar de oranjadă È™i citea USA Today, când Nicholas se îndreptă spre ea È™i îi spuse: — Bună dimineaÈ›a. Nu cred că am fost prezentaÈ›i oficial ieri. Ea îi zâmbi, lucru firesc pentru ea, È™i îi întinse mâna. — Rikki Coleman. — Nicholas Easter. ÃŽmi face plăcere să te cunosc. — MulÈ›umesc pentru prânzul de ieri, continuă ea, chicotind uÈ™or. — Cu plăcere. Pot să iau loc? întrebă el, arătând spre scaunul pliant de lângă ea. — Sigur, răspunse ea È™i lăsă deoparte ziarul. ToÈ›i juraÈ›ii erau prezenÈ›i la datorie È™i cei mai mulÈ›i dintre ei stăteau la taclale, schimbând primele impresii ale acelei dimineÈ›i. Herman Grimes stătea singur la masă, pe scaunul său preferat, È›inând ceaÈ™ca de cafea cu amândouă mâinile È™i cu siguranță că stătea cu urechile ciulite, să surprindă orice vorbă nepotrivită în legătură cu procesul. Lonnie Shaver stătea È™i el la masă, studiind, de unul singur, informaÈ›ii preluate prin computer despre supermagazinul său. Jerry Fernandez ieÈ™ise pe hol, să fumeze repede o È›igară împreună cu Pudelul. — Deci, cum È›i se pare meseria de jurat? întrebă Nicholas. — Se face prea mult caz de ea. — N a încercat nimeni să te mituiască aseară? — Nu. Dar pe tine? — Nu. E păcat, pentru că judecătorul Harkin va fi foarte dezamăgit dacă nimeni nu încearcă să ne mituiască. — Ce rost are să ne piseze atâta cu contactele neautorizate? Nicholas se aplecă puÈ›in înainte, fără să se apropie prea mult. Ea se aplecă la rândul ei È™i aruncă o privire îngrijorată spre coordonator, ca È™i cum acesta ar fi putut să i vadă. Se simÈ›eau bine aÈ™a, aproape È™i bucurându se de intimitatea micii lor conversaÈ›ii; doi tineri frumoÈ™i, atraÈ™i în mod firesc unul spre celălalt. Un flirt nevinovat. — S a mai întâmplat È™i altă dată. De mai multe ori, spuse el, aproape în È™oaptă. Hohote de râs izbucniră în apropierea cafetierelor, doamna Gladys Card È™i doamna Stella Hulic găsind, probabil, ceva amuzant în ziarul local. — Ce s a mai întâmplat? întrebă Rikki. — InfluenÈ›area juriilor în procese împotriva companiilor producătoare de tutun. De fapt, se întâmplă aproape de fiecare dată, de obicei prin manevrele apărării. — Nu înÈ›eleg, spuse ea, crezându l pe deplin È™i dorind să afle mai multe de la acest tip cu doi ani de drept în buzunar. — Au fost mai multe cazuri de acest gen în întreaga È›ară, iar industria tutunului nu a fost încă afectată de nici un verdict. Ei plătesc milioane pentru apărare, pentru că nu È™i pot permite să piardă un prim proces. Un singur verdict gras în favoarea reclamantului È™i curentul nu va mai putea fi oprit. Făcu o pauză, sorbi o înghiÈ›itură de cafea È™i privi în jur. — AÈ™a că folosesc tot felul de trucuri necurate. — Cum ar fi? — Cum ar fi oferte de bani către familiile juraÈ›ilor. Cum ar fi răspândirea, printre membrii comunității, a unor comentarii despre decedat, oricine ar fi acela, că avea patru iubite, își bătea soÈ›ia, fura de la prieteni, mergea la biserică numai la înmormântări È™i avea un fiu homosexual. Ea se încruntă, nevenindu i să creadă, iar el continuă. — E adevărat È™i lucrul acesta e cunoscut în cercurile avocățeÈ™ti. Judecătorul Harkin e informat, sunt convins, È™i acesta este motivul pentru care ne avertizează. — Nu pot fi opriÈ›i? — ÃŽncă nu. Sunt foarte È™mecheri, unÈ™i cu toate alifiile È™i necinstiÈ›i, È™i nu lasă urme. ÃŽn plus, au milioane, adăugă el È™i tăcu, în timp ce ea îl privea îngândurată. Te au studiat înainte de selecÈ›ia juriului, continuă el. — Nu! — BineânÈ›eles că aÈ™a au făcut. E procedura standard în marile procese. Legea le interzice să ia legătura direct cu posibilii juraÈ›i, aÈ™a că fac orice altceva. Probabil că È›i au fotografiat casa, maÈ™ina, copiii, soÈ›ul, locul de muncă. E posibil să fi vorbit cu colegii de muncă, sau să fi tras cu urechea la conversaÈ›iile din birou sau din locul unde mănânci la prânz. Nu se È™tie niciodată. Ea puse paharul cu suc de portocale pe pervazul ferestrei. — Mi se pare ilegal, sau lipsit de etică, nu È™tiu cum să spun... — Cam aÈ™a ceva. Dar scapă nepedepsiÈ›i, pentru că tu n ai avut habar de ce se întâmplă. — Dar tu ai È™tiut? — Da. Am văzut un fotograf, într o maÈ™ină, în faÈ›a apartamentului meu. Și au trimis o femeie în magazinul unde lucrez, ca să provoace o ceartă în legătură cu interdicÈ›ia fumatului acolo. Am È™tiut exact ce vor să facă. — Dar ai zis că e interzis contactul direct. — Dar n am spus că ei joacă cinstit. Ba chiar din contră. Vor încălca orice regulă ca să câștige. — De ce nu i ai spus judecătorului? — Pentru că nu m a afectat cu nimic È™i pentru că È™tiam ce aveau de gând. Acum, când sunt în juriu, le urmăresc fiecare miÈ™care. După ce i trezise curiozitatea, Nicholas se gândi că era mai bine să păstreze un pic de murdărie È™i pentru mai târziu. ÃŽÈ™i privi ceasul È™i se ridică brusc în picioare. — Cred că am să mă duc la toaletă înainte să intrăm din nou în sală. Lou Dell dădu buzna în cameră, zdruncinând uÈ™a din țâțâni. — E timpul să pornim, spuse ea pe un ton ferm, semănând cu un È™ef de tabără care se închipuie mult mai important decât este în realitate. Publicul se cam rărise în această a doua zi; erau cam jumătate din câți fuseseră cu o zi înainte. Nicholas își roti privirea peste spectatori, până când toÈ›i juraÈ›ii se aÈ™ezară comod pe perniÈ›ele uzate de pe scaune. AÈ™a cum era de aÈ™teptat, Fitch stătea în acelaÈ™i loc, de data aceasta pe jumătate ascuns în spatele unui ziar, ca È™i cum puÈ›in i ar fi păsat de juriu; puÈ›in îi păsa cu ce e îmbrăcat Nicholas. Putea să l studieze mai târziu. Reporterii nu se vedeau nicăieri, deÈ™i aveau să apară, unul câte unul, în cursul zilei. AnaliÈ™tii de pe Wall Street păreau deja plictisiÈ›i; toÈ›i erau tineri, proaspeÈ›i absolvenÈ›i de colegiu trimiÈ™i în sud pentru că erau începători iar È™efii lor aveau altele mai bune de făcut. Doamna Grimes stătea în aceeaÈ™i poziÈ›ie, iar Nicholas se întreba dacă avea să vină în fiecare zi, să audă totul È™i să fie mereu gata să È™i ajute soÈ›ul. Nicholas era convins că l va vedea È™i pe cel care intrase în apartamentul lui, poate nu în acea zi, dar cu siguranță, cândva, în timpul procesului. Omul nu se afla în sală în acel moment. — Bună dimineaÈ›a, se adresă judecătorul Harkin juraÈ›ilor cu căldură, când toată lumea se liniÈ™ti pe deplin. Toată lumea zâmbea— judecătorul, funcÈ›ionarii curÈ›ii, chiar È™i avocaÈ›ii, care își întrerupseseră pentru câteva clipe conferinÈ›ele de grup, È›inute în È™oaptă, ca să nu se uite spre juriu, adresându le zâmbete exagerate, de circumstanță. — Sper că toată lumea se simte bine astăzi, continuă judecătorul È™i făcu o pauză, aÈ™teptând ca toÈ›i cei cincisprezece să încuviinÈ›eze, jenaÈ›i. Doamna asistentă m a informat că toată lumea este pregătită pentru o zi plină. Era greu să È›i o închipui pe Lou Dell pe post de doamnă, de orice fel. Judecătorul luă apoi o foaie de hârtie care cuprindea o listă de întrebări pe care, cu timpul, juraÈ›ii aveau să ajungă să le urască. ÃŽÈ™i drese glasul È™i zâmbetul îi pieri. — Acum, doamnelor È™i domnilor din juriu, vă voi pune câteva întrebări foarte importante È™i doresc să răspundeÈ›i dacă simÈ›iÈ›i cea mai mică nevoie de a face acest lucru. De asemenea, doresc să vă reamintesc că refuzul de a răspunde, dacă este cazul s o faceÈ›i, poate fi considerat dispreÈ› față de curte, È™i acesta se pedepseÈ™te cu închisoarea. Lăsă ca această sumbră ameninÈ›are să È™i facă efectul asupra tuturor celor prezenÈ›i în sală; juraÈ›ii se simÈ›eau deja vinovaÈ›i, numai ascultându l. Convins că obÈ›inuse efectul dorit, judecătorul începu întrebările. ÃŽncercase cineva să discute procesul cu ei? Au primit telefoane neobiÈ™nuite după încheierea È™edinÈ›ei din ziua precedentă? Au văzut persoane necunoscute pândindu i pe ei sau pe membrii familiilor lor? Au auzit zvonuri sau bârfe despre oricare dintre părÈ›ile implicate? Despre oricare dintre martori? I a contactat cineva pe membrii familiilor lor, încercând să discute despre proces? A încercat vreun membru al familiei sau vreun prieten să deschidă discuÈ›ia despre acest proces, după încheierea È™edinÈ›ei din ziua precedentă? Au văzut sau au primit materiale scrise de orice fel, în care să se menÈ›ioneze elemente legate de acest proces? După fiecare întrebare de pe listă, judecătorul se oprea, privea plin de speranță fiecare jurat în parte È™i, parcă dezamăgit, revenea la lista sa. Din punctul de vedere al juraÈ›ilor, cel mai ciudat era sentimentul că, la fiecare întrebare, se aÈ™tepta un anume răspuns. AvocaÈ›ii pândeau fiecare cuvânt, siguri că de undeva, din banca juraÈ›ilor, avea să se audă răspunsul blestemat. FuncÈ›ionarii curÈ›ii, de obicei ocupaÈ›i cu tot felul de hârtii sau probe, sau cu zeci de lucruri fără nici o legătură cu procesul, stăteau de această dată nemiÈ™caÈ›i, aÈ™teptând să vadă care dintre juraÈ›i va face o mărturisire. Privirea întunecată a judecătorului, sprâncenele arcuite după fiecare întrebare constituiau o provocare la adresa integrității fiecărui jurat È™i el se simÈ›ea decepÈ›ionat de tăcerea generală. Când încheie, spuse simplu „MulÈ›umesc" È™i întreaga curte păru să respire din nou. JuraÈ›ii se simÈ›eau copleÈ™iÈ›i. Judecătorul bău puÈ›ină cafea dintr o cană înaltă È™i, adresându i lui Wendall Rohr un zâmbet, îi spuse: — PuteÈ›i chema martorul următor, domnule consilier. Rohr se ridică în picioare; o pată mare, maronie se zărea pe mijlocul cămășii albe, È™ifonate, papionul stătea strâmb, ca de obicei, iar pantofii scâlciaÈ›i păreau mai murdari cu fiecare zi. Dădu din cap È™i zâmbi cu căldură spre juraÈ›i; firesc, È™i aceÈ™tia îi răspunseră tot cu un zâmbet. Rohr angajase un consultant care să înregistreze tot ce purtau juraÈ›ii. Dacă, într una din zile, se întâmpla ca unul dintre cei cinci bărbaÈ›i să apară cu o pereche de cizme de cowboy, Rohr avea È™i el o pereche pregătită. De fapt, chiar două perechi — cu vârful ascuÈ›it sau rotund. Era pregătit să poarte teniÈ™i, dacă era nevoie. O mai făcuse o dată, înainte ca prima pereche de teniÈ™i să È™i facă apariÈ›ia în banca juraÈ›ilor. Judecătorul acelui proces — nu era Harkin — îi făcuse observaÈ›ie în biroul său. Are o rană la picior, explicase Rohr, È™i prezentase o scrisoare de la doctorul ortoped. Se putea îmbrăca în pantaloni kaki apretaÈ›i, haine sport din poliester, cravate împletite, curele de cowboy, ciorapi albi È™i mocasini (lustruiÈ›i sau uzaÈ›i). Garderoba sa năucitoare era special proiectată pentru a stabili o legătură cu cei obligaÈ›i să stea pe aproape È™i să l asculte timp de È™ase ore pe zi. — Am dori să l chemăm pe doctorul Milton Fricke, anunță el. Doctorul Fricke a depus jurământul È™i a luat loc, iar aprodul i a reglat microfonul. S a aflat repede că activitatea sa cântărea greu — nenumărate diplome de la nenumărate facultăți, sute de articole publicate, È™aptesprezece cărÈ›i, experienÈ›a multor ani de profesorat, câteva zeci de ani dedicaÈ›i cercetării efectelor fumatului. Era un bărbat mic de înălÈ›ime, cu faÈ›a perfect rotundă È™i ochelari cu rame negre de baga; părea un geniu. Lui Rohr îi trebui aproape o oră pentru a parcurge întreaga gamă de referinÈ›e ale acestui om. Când, în cele din urmă, Fricke a fost propus ca expert, Durr Cable nu protestă. — Suntem de părere că doctorul Fricke este calificat în domeniul său, spuse Cable, într o formulă care suna ca o gravă subevaluare. Doctorul își restrânsese obiectul activității de a lungul anilor, astfel că acum petrecea câte zece ore în fiecare zi pentru a studia efectele fumatului asupra organismului uman. Doctorul Fricke era director la Smoke Free Research Institute din Rochester, statul New York. Juriul află curând că fusese angajat de Rohr, puÈ›in înainte de moartea lui Jacob Wood, È™i că fusese prezent la autopsia făcută acestuia din urmă, la câteva ore după moartea sa. Mai mult, că făcuse câteva fotografii în timpul autopsiei. Rohr scoase în evidență existenÈ›a fotografiilor, nelăsând nici un dubiu asupra faptului că juraÈ›ii aveau să le vadă ceva mai târziu. Dar Rohr nu era încă pregătit. Avea nevoie să petreacă puÈ›in timp în compania acestui extraordinar expert în chimia È™i farmacologia fumatului. Fricke nu È™i dezminÈ›i talentul de profesor. Parcurse cu grijă un mare volum de informaÈ›ii È™i studii de specialitate, evitând terminologia complicată È™i oferind juriului ceea ce putea înÈ›elege. Era relaxat È™i foarte încrezător. Când judecătorul anunță pauza de prânz, Rohr informă curtea că doctorul Fricke avea să È™i continue depoziÈ›ia până la sfârÈ™itul zilei. Prânzul a fost servit în camera juriului; O'Reilly însuÈ™i adusese mâncarea, gata să prezinte scuze pentru ce se întâmplase cu o zi mai înainte. — Acestea sunt farfurii de carton È™i tacâmuri de plastic, spuse Nicholas când juraÈ›ii luară loc în jurul mesei. El nu se aÈ™eză. Domnul O'Reilly se uită spre Lou Dell, care întrebă: — Și ce dacă? — Noi am cerut clar să mâncăm în farfurii de porÈ›elan, cu furculiÈ›e adevărate. N am spus aÈ™a? Ridicase tonul È™i câțiva dintre juraÈ›i își feriră privirea. Ei nu doreau altceva, decât să mănânce. — Ce au farfuriile de carton? întrebă nervoasă Lou Dell, cu vocea tremurândă. — Absorb grăsimea, înÈ›elegeÈ›i? Se moaie È™i lasă pete pe masă, înÈ›elegeÈ›i? De asta am cerut, foarte clar, farfurii adevărate. Și furculiÈ›e adevărate. Apucă o furculiță albă de plastic, o rupse în două È™i o aruncă la gunoi. Iar ceea ce mă înnebuneÈ™te de a dreptul, Lou Dell, este că exact în acest moment, judecătorul È™i toÈ›i avocaÈ›ii È™i martorii È™i funcÈ›ionarii È™i spectatorii, tot restul celor implicaÈ›i în acest proces stau liniÈ™tiÈ›i într un restaurant drăguÈ›, cu farfurii adevărate È™i pahare adevărate È™i furculiÈ›e care nu se rup în două. Și își comandă mâncare bună, dintr un meniu bogat. Asta mă înnebuneÈ™te. Iar noi, juraÈ›ii, oamenii cei mai importanÈ›i din tot procesul ăsta nenorocit, suntem închiÈ™i aici, precum condamnaÈ›ii care È™i aÈ™teaptă prăjiturică È™i paharul de limonadă. — Mâncarea e destul de bună, spuse domnul O'Reilly, apărându se. — Cred că exageraÈ›i puÈ›in, spuse doamna Gladys Card, o femeie micuță È™i înÈ›epată, cu părul alb È™i vocea dulce. — Atunci mâncaÈ›i vă sandviciul soios È™i vedeÈ›i vă de treabă, i o trânti Nicholas cam brutal. — Ai de gând să faci pe nebunul în fiecare zi la prânz? întrebă Frank Herrera, un colonel pensionar, de undeva din nord. Herrera era mic de înălÈ›ime È™i destul de îndesat, cu mânuÈ›e scurte È™i, după cum se arătase până atunci, cu opinii foarte precise în orice privință. Era singurul care fusese cu adevărat dezamăgit când nu fusese ales coordonator. Jerry Fernandez îl poreclise deja Napoleon. Pe scurt, Nap. Colonelul înapoiat, ca alternativă. — Ieri nu v aÈ›i plâns, îi ripostă Nicholas. — Hai să mâncăm. Mi e o foame de lup, spuse Herrera, desfăcându È™i un sandvici. AlÈ›i câțiva îi urmară exemplul. Aroma de pui la tavă È™i cartofi prăjiÈ›i era îmbietoare. Terminând de despachetat un castron cu salată, domnul O'Reilly spuse: — Voi fi bucuros să vă aduc farfurii È™i furculiÈ›e luni. Nici o problemă. — MulÈ›umesc, mormăi Nicholas È™i se aÈ™eză. Afacerea a fost uÈ™or de încheiat. Detaliile au fost stabilite între doi prieteni vechi, pe parcursul unui prânz servit la Clubul „21" de pe Strada 52. Luther Vandermeer, director executiv al companiei Trellco, È™i fostul său protejat, Larry Zell, ajuns director executiv al companiei Listing Foods, discutaseră punctele de bază la telefon, dar era nevoie să se întâlnească față în față, la o masă udată din belÈ™ug cu vin, pentru ca nimeni să nu i poată auzi. Vandermeer i a prezentat imaginea generală a ultimei amenințări venite de acolo, din Biloxi È™i nu i a ascuns că era îngrijorat. Desigur, Trellco nu era pusă sub acuzare, dar întreaga industrie era ameninÈ›ată È™i Cei Patru Mari se menÈ›ineau pe poziÈ›ie. Zell È™tia acest lucru. Lucrase È™aptesprezece ani pentru Trellco È™i învățase demult să i urască pe avocaÈ›i. Exista un mic lanÈ› regional de magazine alimentare, pe nume Hadley Brothers, cu sediul în Pensacola, care, ca din întâmplare, deÈ›inea câteva magazine pe coasta statului Mississippi. Un astfel de magazin se găsea È™i în Biloxi È™i era condus de un tânăr inteligent, de culoare, pe nume Lonnie Shaver. Ca din întâmplare, Lonnie Shaver era membru în juriul de acolo. Vandermeer dorea ca SuperHouse, un lanÈ› mult mai mare de magazine din Georgia È™i cele două state cu numele de Carolina, să cumpere, indiferent de preÈ›, magazinele Hadley Brothers. SuperHouse era una dintre cele aproximativ douăzeci de divizii ale companiei Listing Foods. Avea să fie o tranzacÈ›ie minoră — oamenii lui Vandermeer făcuseră deja calculele — iar pe cei de la Listing nu avea să i coste mai mult de È™ase milioane. Hadley Brothers era o companie privată, astfel că afacerea nu putea atrage atenÈ›ia în vreun fel. Listing Foods avusese un profit de două miliarde cu un an înainte, astfel că È™ase milioane nu erau o problemă. Compania deÈ›inea 80 de milioane bani gheață È™i avea datorii foarte mici. Iar pentru a mai îndulci afacerea, Vandermeer promisese că Trellco va cumpăra în secret Hadley Brothers, în decurs de doi ani, dacă Zell dorea să se descotorosească de ea. Nimic nu putea ieÈ™i prost. Listing È™i Trellco erau total independente una față de cealaltă. Listing era deja implicată în comerÈ›ul alimentar. Trellco nu era direct implicată în litigiul de acolo. Era o afacere simplă, perfectată printr o strângere de mâini între doi vechi prieteni. Mai târziu, bineînÈ›eles, la Hadley Brothers aveau să urmeze reduceri de personal, acÈ›iune de echilibrare, inerentă oricărei cumpărări sau fuziuni sau cum s ar fi numit ea. Vandermeer avea nevoie să dea anumite instrucÈ›iuni, pe care Zell să le transmită mai departe, până când asupra lui Lonnie Shaver putea fi exercitată presiunea potrivită. Iar asta trebuia făcută foarte repede. Procesul avea să dureze încă patru săptămâni. Săptămâna numărul unu urma să se încheie peste câteva ore. După ce aÈ›ipi în biroul său, aflat în cartierul central, Luther Vandermeer formă numărul din Biloxi È™i lăsă un mesaj pentru Rankin Fitch, să l sune la Hampton, în weekend. Biroul lui Fitch se afla în spatele unui magazin gol, o prăvălie cu lucruri ieftine care fusese închisă de mai mulÈ›i ani. Chiria era mică, nimeni nu dădea atenÈ›ie acelui loc È™i se afla la doar câteva minute de mers pe jos de tribunal. Erau cinci camere mari, construite în grabă, cu pereÈ›i de placaj natur; resturile de talaÈ™ nici nu fuseseră măturate de pe podea. Mobila era ieftină, închiriată È™i consta în principal din mese vechi, pliante È™i scaune de plastic. Camerele erau luminate din belÈ™ug cu lămpi de neon. UÈ™ile exterioare erau bine zăvorâte. Doi bărbaÈ›i înarmaÈ›i păzeau locul în permanență. Dacă se făcuseră economii la finisarea locului, acest lucru nu se întâmplase È™i în privinÈ›a dotării sale tehnice. Computere È™i monitoare se zăreau peste tot. Fire de faxuri, copiatoare È™i telefoane acopereau podeaua, fără un model precis. Fitch dispunea de tehnologie de ultimă oră È™i de oameni capabili să lucreze cu ea. PereÈ›ii uneia dintre camere erau acoperiÈ›i cu fotografii mari ale celor cincisprezece juraÈ›i. InformaÈ›ii preluate prin computer È™i tipărite erau fixate cu pioneze pe alt perete. Un al treilea era acoperit de o imensă diagramă a locurilor ocupate de fiecare în banca juraÈ›ilor, iar unul dintre angajaÈ›i tocmai adăuga câteva date în pătratul de sub numele lui Gladys Card. Camera din spate era cea mai mică È™i accesul la ea era strict interzis angajaÈ›ilor obiÈ™nuiÈ›i, deÈ™i cu toÈ›ii È™tiau ce se întâmplă acolo. UÈ™a se zăvora automat din interior, iar Fitch se afla în posesia singurei chei existente. Era o cameră specială pentru vizionări, fără ferestre, cu un ecran lat montat pe un perete È™i douăsprezece scaune confortabile de jur împrejur. Alături de doi experÈ›i, Fitch stătea pe întuneric È™i privea cu atenÈ›ie ecranul. ExperÈ›ii preferau să nu deschidă discuÈ›ia cu Fitch, iar Fitch n avea de gând să stea la taclale cu ei. LiniÈ™te. Aparatul de filmat era un Yamaha XLT 2 de dimensiuni foarte mici, care putea fi montat aproape în orice loc. Lentila avea diametrul de o jumătate de È›ol, iar aparatul propriu zis cântărea mai puÈ›in de jumătate de kilogram. Fusese instalat cu grijă de unul dintre oamenii lui Fitch, iar acum se afla într o servietă de piele maronie, foarte uzată, pe podeaua din sala de È™edinÈ›e a tribunalului, sub masa apărării, păzită în secret de către Oliver McAdoo, un avocat din Washington È™i singurul ales de Fitch să lucreze alături de Cable È™i ceilalÈ›i. Treaba lui McAdoo era să inventeze strategii, să le zâmbească juraÈ›ilor È™i să l aprovizioneze pe Cable cu documente. Munca lui adevărată, È™tiută numai de Fitch È™i de alÈ›i câțiva, era să intre în fiecare zi în sală, încărcat cu tot arsenalul de război, inclusiv două serviete mari, maronii, identice, într una dintre ele aflându se aparatul, È™i să se aÈ™eze în aproximativ acelaÈ™i loc de la masa apărării. Era primul avocat care intra în sală în fiecare dimineață. Apoi aÈ™eza servieta vertical, îndreptată spre banca juraÈ›ilor, È™i îl suna imediat pe Fitch prin telefonul celular, pentru a avea totul pregătit. ÃŽn orice moment, în timpul procesului, circa douăzeci de serviete erau răspândite peste tot în sala de È™edinÈ›e, majoritatea pe sau dedesubtul meselor pentru avocaÈ›i, doar câteva erau grupate în apropierea băncii ocupate de un funcÈ›ionar al curÈ›ii, altele stăteau sub scaunele unde trudeau avocaÈ›ii de categoria a doua, altele erau chiar sprijinite de balustradă, părând abandonate. DeÈ™i diferite ca mărime È™i culoare, toate semănau destul de mult între ele, inclusiv acelea care i aparÈ›ineau lui McAdoo. Pe una dintre ele o deschidea din când în când pentru a mai scoate câte o foaie de hârtie, dar cealaltă, cea în care se afla aparatul, era atât de bine închisă, încât ar fi fost nevoie de explozibili pentru a o deschide. Strategia lui Fitch era simplă — dacă, din cine È™tie ce motiv nebănuit, aparatul ar fi atras atenÈ›ia cuiva, în zăpăceala care ar fi urmat, MacAdoo ar fi schimbat pur È™i simplu servietele între ele, rugându se să nu se observe. Era foarte puÈ›in probabil să fie detectat. Aparatul era silenÈ›ios È™i sunetul său nu putea fi sesizat de urechea umană. Servieta era aÈ™ezată alături de alte câteva È™i, din când în când, cineva o mai lovea sau răsturna, dar era uÈ™or de reaÈ™ezat. McAdoo n avea de făcut decât să caute un loc liniÈ™tit È™i să l sune pe Fitch. Perfectaseră împreună acest sistem, în timpul procesului Cimino, desfășurat cu un an înainte în Allentown. Tehnologia era uimitoare. Lentila minusculă capta banca juraÈ›ilor pe toată lățimea È™i amplitudinea ei, iar imaginea tuturor celor cincisprezece figuri era transmisă, color, la celălalt capăt al străzii, spre micuÈ›a cameră de vizionare a lui Fitch, acolo unde doi consultanÈ›i în probleme de juriu stăteau zi È™i noapte ca să studieze fiecare tic È™i fiecare căscat. ÃŽn funcÈ›ie de ceea ce se întâmpla în banca juraÈ›ilor, Fitch discuta ulterior cu Durr Cable È™i îi comunica tot ceea ce descoperiseră oamenii lor într o privință sau alta. Nici Cable È™i nici un altul dintre avocaÈ›ii locali ai apărării nu aveau să afle vreodată de existenÈ›a aparatului. Acesta înregistra reacÈ›ii dramatice în după amiaza zilei de vineri. Din păcate, era fixat exclusiv pe banca juraÈ›ilor. Japonezii mai aveau mult până să descopere modalitatea de a focaliza un aparat aflat în interiorul unei serviete închise È™i de a l orienta spre diferite puncte de interes. Astfel încât acesta nu putuse capta imaginea mărită a plămânilor zbârciÈ›i È™i înnegriÈ›i ai lui Jacob Wood, dar juraÈ›ii, în schimb, o văzuseră. ÃŽn vreme ce Rohr È™i doctorul Fricke își urmăreau scenariul, juraÈ›ii, fără excepÈ›ie, căscau ochii plini de groază la oribilele răni acumulate în treizeci È™i cinci de ani. Rohr cronometrase totul perfect. Cele două fotografii au fost montate pe un trepied masiv, aflat în faÈ›a boxei martorilor È™i, când doctorul Fricke È™i a terminat mărturia, la cinci È™i un sfert, era momentul ca È™edinÈ›a să se încheie până după weekend. Ultima imagine păstrată pe retină de juraÈ›i, cea la care aveau să se gândească în următoarele două zile È™i care avea să se dovedească de nezdruncinat, era aceea a plămânilor carbonizaÈ›i, desprinÈ™i de trup È™i aÈ™ezaÈ›i pe un ecran alb. 8 Easter a făcut în aÈ™a fel încât să fie uÈ™or de urmărit pe tot parcursul acelui weekend. Vineri a plecat din tribunal È™i a pornit din nou pe jos spre localul lui O'Reilly, unde a avut o discuÈ›ie calmă cu domnul O'Reilly. Amândoi au putut fi văzuÈ›i zâmbind. Easter a cumpărat o pungă plină de alimente È™i o sticlă de băutură. Apoi s a dus direct acasă È™i n a mai plecat nicăieri. Sâmbătă dimineață, la ora opt, a plecat cu maÈ™ina spre centrul comercial, lucrând o tură de douăsprezece ore pentru a vinde computere È™i alte aparate. A mâncat niÈ™te clătite mexicane cu carne È™i o porÈ›ie de mâncare de fasole, pe terasa unui local, împreună cu un coleg, un adolescent pe nume Kevin. Nu a stabilit nici un fel de comunicare cu nici o femeie care să semene, măcar pe departe, cu fata pe care o căutau ei. S a întors în apartamentul său È™i n a mai plecat. Ziua de duminică a adus cu ea o surpriză plăcută. La ora opt dimineaÈ›a a părăsit apartamentul È™i a plecat cu maÈ™ina spre portul pentru ambarcaÈ›iuni mici din Biloxi, unde s a întâlnit cu nimeni altul decât cu Jerry Fernandez. Au fost văzuÈ›i părăsind digul, într o barcă de pescuit de nouă metri lungime, împreună cu alte două persoane, probabil prieteni cu Jerry. S au întors după opt ore È™i jumătate, roÈ™ii la față, ducând un coÈ™ mare cu peÈ™ti din specii nedefinite È™i lăsând în urmă o barcă plină de cutii goale de bere. Pescuitul era primul hobby clar al lui Nicholas Easter. Iar Jerry era primul prieten pe care fuseseră în stare să i l descopere. Cât despre fata aceea, nici urmă; oricum, Fitch nici nu se aÈ™tepta cu adevărat să o găsească. Ea se dovedea destul de răbdătoare È™i chiar È™i acest amănunt îl înnebunea. Primul indiciu dat de ea fusese, mai mult ca sigur, un punct de plecare pentru al doilea, apoi al treilea. AÈ™teptarea era chinuitoare. TotuÈ™i, Swanson, fostul agent FBI, era convins că ea își va face apariÈ›ia în mai puÈ›in de o săptămână. Schema pe care o urmărea, oricare ar fi fost aceasta, se baza pe legături mai strânse. Ea aÈ™teptă doar până luni dimineață, cu treizeci de minute înainte de reânceperea procesului. AvocaÈ›ii se aflau deja la locurile lor, complotând, în grupuri mici, în sala de È™edinÈ›e. Judecătorul Harkin se afla în biroul său, ocupându se de un caz urgent de omucidere. JuraÈ›ii se adunau în camera lor. Fitch era la capătul străzii, în biroul lui, în buncărul de comandă. Un asistent, un tânăr pe nume Konrad, mare specialist în telefonie, fire, benzi È™i aparatură de urmărire de mare tehnicitate, se îndreptă spre uÈ™a deschisă È™i spuse: — SunteÈ›i chemat la telefon; sunt sigur că vă va interesa. Ca de obicei, Fitch îl privi cercetător pe Konrad È™i analiză situaÈ›ia într o fracÈ›iune de secundă. Toate telefoanele venite pentru el, chiar È™i cele de la secretara sa de încredere din Washington, soseau pe panoul principal È™i îi erau transmise prin intermediul unui sistem de comunicaÈ›ii interne cuplat la toate aparatele telefonice. AÈ™a se întâmpla de fiecare dată. — De ce? întrebă el, foarte suspicios. — Ea spune că are un nou mesaj pentru dumneavoastră. — Cum o cheamă? — N a vrut să spună. E foarte sfioasă, dar insistentă. A spus că e vorba de ceva important. Se lăsă din nou o tăcere grea; Fitch privea lumina intermitentă care se aprindea È™i se stingea pe unul dintre telefoane. — Ai idee cum a obÈ›inut numărul? — Nu. — PoÈ›i afla de unde sună? — Da. DaÈ›i mi un minut. ÞineÈ›i o de vorbă. Fitch apăsă butonul È™i ridică receptorul. — Da? rosti el, cât putu de binevoitor. — SunteÈ›i domnul Fitch? întrebă ea, pe un ton destul de amabil. — Da. Cine întreabă? — Marlee. Avea un nume! Fitch rămase tăcut câteva clipe. Fiecare apel era înregistrat automat, aÈ™a că putea să l analizeze ulterior. — Bună dimineaÈ›a, Marlee. Ai cumva È™i un nume de familie? — Mda. Juratul numărul 12, Fernandez, va intra în sală peste circa douăzeci de minute, cu un exemplar din revista Sports Illustrated. Este numărul din 12 octombrie, cu Dan Marino pe copertă. — ÃŽnÈ›eleg, spuse el, ca È™i cum È™i ar fi luat notiÈ›e. Mai e ceva? — Nu. Nu acum. — Și când s ar putea să mai suni? — Nu È™tiu. — Cum ai obÈ›inut numărul de telefon? — UÈ™or. Nu uita, numărul doisprezece, Fernandez. Se auzi un declic È™i convorbirea luă sfârÈ™it. Fitch apăsă pe un alt buton, apoi formă un cod din două cifre. ÃŽntreaga convorbire fu reluată prin difuzorul aflat deasupra telefoanelor. Konrad își făcu apariÈ›ia, È›inând în mână o foaie de hârtie tipărită. — A sunat de la un telefon public din Gulfport, dintr un magazin general. — Ce surpriză! comentă Fitch, apucându È™i haina È™i începând să È™i aranjeze cravata. Cred că va trebui s o întind spre tribunal. Nicholas aÈ™teptă până când majoritatea colegilor săi se aÈ™ezară la masă sau în apropierea ei È™i până când conversaÈ›ia începu să lâncezească. — Ei, a fost careva mituit sau acostat în weekend? începu el, vorbind tare, pentru a putea fi auzit de toată lumea. Câțiva zâmbiră sau chiar izbucniră în râs, dar nimeni nu oferi vreo mărturisire. — Votul meu nu este de vânzare, dar evident că poate fi închiriat, spuse Jerry Fernandez, repetând una dintre formulele dure pe care le auzise de la Nicholas cu o zi în urmă, în barcă. Remarca amuză pe toată lumea, cu excepÈ›ia lui Herman Grimes. — Ce ne tot predică prostiile astea? întrebă Millie Dupree, evident mulÈ›umită că fusese spartă gheaÈ›a È™i gata să înceapă bârfa. AlÈ›i câțiva se apropiară, aplecându se să audă mai bine părerea fostului student la drept despre asta. Rikki Coleman stătea într un colÈ›, cu ziarul în mână. Ea mai auzise povestea. — Aceste cazuri au mai fost prezentate È™i altă dată în faÈ›a instanÈ›ei, explică Nicholas fără chef. Și au existat unele aranjamente cu juraÈ›ii. — Nu cred că ar trebui să vorbim despre asta, spuse Herman. — De ce nu? Nu facem rău nimănui. Nu discutăm despre probe sau mărturii, ripostă Nicholas, pe un ton autoritar. Herman nu era prea sigur că aÈ™a stau lucrurile. — Judecătorul a spus să nu discutăm despre proces, protestă el, aÈ™teptând să fie susÈ›inut È™i de alÈ›ii; nu se oferi nimeni. Nicholas avea cuvântul È™i continuă: — Calmează te, Herman. Aici nu e vorba de probe sau de lucrurile pe care le vom avea de deliberat mai târziu. Aici e vorba despre... Ezită o secundă, urmărind efectul creat de cuvintele sale asupra celorlalÈ›i, apoi continuă: E vorba despre mituirea juriului. Lonnie Shaver lăsă deoparte imprimanta cu inventarul magazinului È™i își făcu loc mai aproape de masă. Rikki ciulise urechile. Jerry Fernandez auzise toate astea în barcă, cu o zi mai devreme, dar informaÈ›iile erau irezistibile. — A mai fost un proces împotriva tutunului, foarte asemănător cu acesta, acum È™apte ani, în Quitman County, tot în Mississippi, în zona deltei. Poate că unii dintre voi își mai amintesc de el. Era vorba despre o altă companie producătoare de tutun, dar mulÈ›i dintre jucători sunt aceiaÈ™i, de ambele părÈ›i. Și s au întâmplat lucruri revoltătoare, atât înainte de selectarea juriului cât È™i după începerea procesului. BineânÈ›eles că judecătorul Harkin a auzit toată povestea È™i e cu ochii pe noi. Multă lume este cu ochii pe noi. Millie își roti privirea în jurul mesei preÈ› de câteva clipe. — Cine? întrebă ea. — Ambele părÈ›i. Nicholas se hotărâse să joace cinstit, pentru că ambele părÈ›i fuseseră vinovate de comportare neloială în alte procese. — Ambele părÈ›i angajează aÈ™a numiÈ›ii consultanÈ›i în probleme de juriu, care vin din toate colÈ›urile țării pentru a ajuta la alegerea juriului perfect. Juriul perfect, bineînÈ›eles, nu e acela care decide corect, ci unul care oferă verdictul dorit de ei. Ne studiază înainte de a fi aleÈ™i. Ei... — Cum fac asta? îl întrerupse doamna Gladys Card. — Ei bine, ne fotografiază casele È™i apartamentele, maÈ™inile, vecinătatea, birourile, copiii È™i bicicletele lor, ne fotografiază chiar È™i pe noi. Totul este legal È™i etic, dar ei ajung până la limită. Verifică dosare publice, lucruri cum sunt dosarele civile sau plata impozitelor, în efortul de a ajunge să ne cunoască. Pot chiar să vorbească cu prietenii noÈ™tri sau cu colegii È™i vecinii noÈ™tri. ÃŽn zilele noastre, asta se întâmplă la fiecare proces important. ToÈ›i unsprezece îl ascultau cu ochi mari, venind din ce în ce mai aproape È™i încercând să È™i amintească dacă văzuseră persoane necunoscute dând târcoale pe la colÈ›uri, cu aparatul de fotografiat. Nicholas sorbi o gură de cafea, apoi continuă: — După ce juriul este ales, se schimbă puÈ›in macazul. Numărul juraÈ›ilor scade, de la două sute la cincisprezece, aÈ™a că suntem mult mai uÈ™or de urmărit. Pe tot parcursul procesului, fiecare parte își păstrează un grup de consultanÈ›i în sală, care ne urmăresc È™i încearcă să ne descifreze reacÈ›iile. De obicei stau în primele două rânduri, deÈ™i se miÈ™că destul de des. — Știi cine sunt ei? întrebă Millie, nevenindu i să creadă. — Nu le cunosc numele, dar sunt uÈ™or de descoperit. Sunt bine îmbrăcaÈ›i È™i ne fixează mereu cu privirea. — Eu credeam că tipii aceia sunt reporteri, spuse colonelul în rezervă Frank Herrera, nereuÈ™ind să ignore discuÈ›ia. — Eu nu i am observat, spuse Herman Grimes È™i toată lumea zâmbi, inclusiv Pudelul. — UrmăriÈ›i i astăzi, spuse Nicholas. De obicei, la început sunt strânÈ™i în jurul grupului de avocaÈ›i ai fiecărei părÈ›i. De fapt, am o idee grozavă. Există o femeie despre care sunt sigur că e consultant pentru apărare. Are cam patruzeci de ani, e solidă È™i cu părul des, tuns scurt. Până acum, în fiecare dimineață, a stat în primul rând, în spatele lui Durwood Cable. Când ieÈ™im, hai să o privim È™i noi fix. ToÈ›i doisprezece, să o străpungem cu privirea È™i să observăm cum se demască. — Chiar È™i eu? întrebă Herman. — Da, Herm, chiar È™i tu. ÃŽntoarce È›i capul cu treizeci de grade È™i fixeaz o, ca È™i noi. — De ce ne jucăm? întrebă Sylvia „Pudelul" Taylor Tatum. — De ce nu? Ce avem de făcut în următoarele opt ore? — Mie mi place, spuse Jerry Fernandez. Poate că asta o să i facă să renunÈ›e să mai stea cu ochii pe noi. — Cât timp o privim? întrebă Millie. — Hai s o facem când judecătorul Harkin ne va citi din nou mustrarea zilnică. Durează zece minute. Mai mult sau mai puÈ›in convinÈ™i, ceilalÈ›i se arătară în cele din urmă de acord. Lou Dell sosi exact la ora nouă È™i părăsiră cu toÈ›ii camera juraÈ›ilor. Nicholas È›inea în mână două reviste — dintre care una era Sports Illustrated, numărul din 12 octombrie. Rămase lângă Jerry Fernandez până când ajunseră în dreptul uÈ™ii care dădea spre sala de È™edinÈ›e È™i, în clipa în care se aÈ™ezară în rând, el se întoarse spre noul său prieten È™i îi spuse: — Vrei ceva de citit? ÃŽi împinse uÈ™or revista în stomac, aÈ™a că Jerry o luă cu un gest firesc È™i îi răspunse: — Sigur că da, mulÈ›umesc. Intrară în sala tribunalului. Fitch È™tia deja că Jerry Fernandez, numărul 12, va avea revista È™i totuÈ™i tresări la vederea acestuia. ÃŽl văzu traversând rândul din spate pentru a ajunge la locul său. Fitch privise coperta revistei, într un chioÈ™c de ziare aflat la câteva blocuri distanță de tribunal, È™i È™tia că imaginea îl prezenta pe Marino, într un trening albastru cu numărul 13, cu braÈ›ul încordat, gata să lovească mingea. Surpriza se transformă repede în entuziasm. Fata, Marlee, lucra din afară, în timp ce altcineva, din juriu, lucra din interior. Poate că erau doi, trei sau patru juraÈ›i care conspirau împreună cu ea. Pentru Fitch, asta n avea nici o importanță. Cu cât erau mai mulÈ›i, cu atât era mai bine. Oamenii aceÈ™tia stabileau regulile jocului, iar Fitch era gata să negocieze. Numele consultantului în probleme de juriu era Ginger È™i femeia lucra la firma lui Carl Nussman din Chicago. Participase la zeci de procese. De obicei își petrecea cam jumătate de zi în sala de È™edinÈ›e, schimbându È™i locul în pauze, scoțându È™i jacheta sau ochelarii. Era o adevărată profesionistă în studiul juraÈ›ilor È™i trecuse prin multe. Se afla în primul rând din spatele avocaÈ›ilor apărării; un alt coleg, aflat în apropiere, răsfoi un ziar cât timp juraÈ›ii își ocupară locurile. Ginger își îndreptă privirea spre juriu È™i aÈ™teptă salutul judecătorului care, ca de obicei, veni în întâmpinarea juraÈ›ilor. Majoritatea înclinară capul È™i îi zâmbiră răspunzându i, după care toÈ›i, absolut toÈ›i, inclusiv nevăzătorul se întoarseră cu privirile spre ea. Vreo doi zâmbeau, dar majoritatea păreau preocupaÈ›i de ceva. Ea își feri privirea. Judecătorul Harkin continuă să citească fără grabă — o întrebare amenințătoare după alta — dar È™i el observă repede că juriul său era preocupat de unul dintre spectatori. JuraÈ›ii priveau, la unison, într o singură direcÈ›ie. Nicholas se chinuia să nu urle de bucurie. Avea un noroc incredibil. ÃŽn jumătatea din stânga a sălii se aflau cam douăzeci de oameni în spatele avocaÈ›ilor apărării È™i la două rânduri în spatele lui Ginger se vedea figura întunecată a lui Rankin Fitch. Din banca juraÈ›ilor, Fitch se afla în acelaÈ™i unghi vizual cu Ginger, iar de la o distanță de cincisprezece metri era greu de spus la cine se uitau juraÈ›ii — la Ginger sau la Fitch. Cu siguranță, Ginger era convinsă că se uită la ea. ÃŽÈ™i găsi de studiat niÈ™te notiÈ›e, în vreme ce colegul său se trase ceva mai la o parte. Fitch se simÈ›ea descoperit sub privirile celor doisprezece aflaÈ›i în banca juraÈ›ilor. Picături de sudoare îi apărură pe frunte. Judecătorul punea tot mai multe întrebări. Doi avocaÈ›i, jenaÈ›i, se răsuciră ca să privească în spate. — ContinuaÈ›i să priviÈ›i într acolo, spuse Nicholas încet, fără să È™i miÈ™te buzele. Wendall Rohr se uită peste umăr, să vadă cine se află acolo. Ginger păru dintr o dată preocupată de È™ireturile de la pantofi. JuraÈ›ii continuau s o privească. Nu se mai auzise ca judecătorul să ceară juriului să fie atent. Harkin fusese È™i în alte rânduri ispitit să o facă, dar asta se întâmpla, de obicei, când câte un jurat era aÈ™a de plictisit încât adormea È™i începea să sforăie. Astfel că își continuă È™irul de întrebări provocatoare până la capăt; apoi, ridicând glasul, spuse: — MulÈ›umesc, doamnelor È™i domnilor. Acum vom continua mărturia doctorului Milton Fricke. Brusc, Ginger simÈ›i nevoia să se ducă la toaleta pentru femei È™i ieÈ™i grăbită din sală, în timp ce doctorul Fricke intra pe o ușă laterală, reluându È™i locul în boxa martorilor. Cable avea de pus doar câteva întrebări, anunță el politicos, cu tot respectul pentru doctorul Fricke. Nu intenÈ›iona să pună în dubiu argumentele prezentate de un om de È™tiință, dar spera să câștige câteva puncte minore în faÈ›a juriului. Fricke recunoscu faptul că starea plămânilor domnului Wood nu putea fi pusă în întregime pe seama fumatului de È›igări Bristol timp de aproape treizeci de ani. Multă vreme, Jacob Wood lucrase în acelaÈ™i birou cu alÈ›i fumători È™i, da, e adevărat că, în parte, distrugerea plămânilor săi se datora expunerii la contactul cu fumul produs de alÈ›i fumători. „Dar tot fum de È›igară este È™i acela", îi aminti doctorul Fricke lui Cable È™i acesta se arătă imediat de acord. Dar poluarea aerului? E posibil ca aerul impur inspirat să fi contribuit la îmbolnăvirea plămânilor? Doctorul Fricke recunoscu această posibilitate. Cable puse o întrebare periculoasă, reuÈ™ind să scape cu bine. — Domnule doctor Fricke, dacă vă gândiÈ›i la toate cauzele posibile — fumul de È›igară inhalat direct, indirect, poluarea aerului È™i altele, care poate ne scapă — aÈ›i putea spune în ce măsură starea plămânilor a fost afectată de È›igările Bristol? Doctorul Fricke reflectă o clipă, apoi spuse: — ÃŽn cea mai mare parte. — Cât anume — 60%, 80%? Poate un om de È™tiință ca dumneavoastră să ne ofere un procentaj aproximativ? Nu era posibil, iar Cable È™tia acest lucru. Avea doi experÈ›i pregătiÈ›i pentru un contraatac, în caz că Fricke È™i ar fi depășit limitele È™i ar fi făcut prea multe speculaÈ›ii. — Mă tem că nu pot face aÈ™a ceva, spuse Fricke. — MulÈ›umesc. O ultimă întrebare, domnule doctor. Ce procent de fumători suferă de cancer la plămâni? — Depinde de ce studiu preferă fiecare. — Nu È™tiÈ›i? — Știu destul de bine. — Atunci răspundeÈ›i la întrebare. — Circa zece la sută. — Nu mai am alte întrebări. — Domnule doctor Fricke, puteÈ›i să vă retrageÈ›i, spuse onoratul judecător. Domnule Rohr, vă rog să chemaÈ›i martorul următor. — Doctor Robert Bronsky. ÃŽn vreme ce martorii schimbau locul în boxă, Ginger reveni în sală È™i se aÈ™eză pe ultimul rând, cât mai departe cu putință de juraÈ›i. Fitch profită de scurta pauză pentru a pleca. ÃŽl trase pe José după el în hol È™i, împreună, ieÈ™iră grăbiÈ›i din tribunal, îndreptându se spre magazinul de solduri. Bronsky era È™i el un cercetător de mare valoare în domeniul medicinei È™i avea aproape la fel de multe diplome È™i publicase aproape la fel de multe articole ca È™i Fricke. Se cunoÈ™teau bine, pentru că lucrau împreună, la Centrul de Cercetare din Rochester. Rohr se arătă încântat să prezinte prodigioasa activitate a doctorului Bronsky. O dată confirmat ca expert, se lansară într o discuÈ›ie pe următoarele coordonate de bază: Fumul de È›igară are o compoziÈ›ie extrem de complexă, din care au fost deja identificaÈ›i peste patru mii de compuÈ™i. Dintre aceÈ™tia se cunosc È™aisprezece substanÈ›e carcinogene, paisprezece alcaline È™i numeroase alte elemente cu acÈ›iune biologică evidentă. Fumul de È›igară este un amestec de gaze în particule minuscule È™i, când este inhalat, circa 50% din acesta este reÈ›inut în plămâni, iar o parte din reziduuri sunt depozitate direct pe pereÈ›ii bronhiilor. Doi avocaÈ›i din echipa lui Rohr aÈ™ezară în grabă un trepied masiv în mijlocul sălii, iar doctorul Bronsky părăsi boxa martorilor pentru a face o mică expunere. Primul grafic prezenta o listă a tuturor compuÈ™ilor cunoscuÈ›i în fumul de È›igară. Nu i numi pe toÈ›i, pentru că nu era nevoie. Fiecare dintre numele respective suna amenințător, iar dacă le priveai în grup, deveneau mortale de a binelea. Următorul grafic era lista substanÈ›elor carcinogene cunoscute, iar Bronsky făcu un scurt rezumat pentru fiecare în parte. Pe lângă acestea È™aisprezece, spuse el, lovindu È™i uÈ™or palma stângă cu vârful indicatorului, ar mai putea foarte bine să existe în fumul de È›igară È™i altele, încă nedescoperite. Și este foarte posibil ca două sau mai multe dintre acestea, într o anumită combinaÈ›ie, să È™i amplifice, una alteia, efectele cancerigene. Continuară să dezvolte tema substanÈ›elor carcinogene pe tot parcursul È™edinÈ›ei de dimineață. Cu fiecare grafic nou, Jerry Fernandez È™i ceilalÈ›i fumători se simÈ›eau din ce în ce mai îngreÈ›oÈ™aÈ›i, până când Sylvia „Pudelul" ajunse să se simtă aproape beată de fericire când ieÈ™iră din banca juraÈ›ilor pentru masa de prânz. Nu surprinse pe nimeni că toÈ›i patru se îndreptară mai întâi spre „vizuina fumătorilor", cum o numea Lou Dell, pentru a trage câteva fumuri înainte de a se alătura celorlalÈ›i la masă. Mâncarea îi aÈ™tepta È™i era evident că toate motivele de nemulÈ›umire dispăruseră. Masa era aranjată cu veselă din porÈ›elan adevărat È™i ceaiul cu gheață era turnat în pahare adevărate. Domnul O'Reilly servea sandviciuri tradiÈ›ionale, în funcÈ›ie de dorință, È™i desfăcea imense castroane cu legume fierte È™i paste. Nicholas nu făcu însă risipă de complimente la adresa sa. Fitch se afla în camera de vizionare împreună cu doi dintre consultanÈ›ii săi în probleme de juriu când sună telefonul. Konrad bătu nervos la ușă. Primise ordine stricte să nu se apropie de acea cameră fără autorizaÈ›ia lui Fitch. — Marlee la telefon. Pe linia patru, È™opti Konrad È™i Fitch înlemni auzind această veste; se ridică È™i porni grăbit spre biroul său, trecând printr un hol improvizat. — Află de unde sună, ordonă el. — Asta facem acum. — Sunt sigur că sună de la un telefon public. Fitch apăsă butonul patru al telefonului său È™i rosti: — Bună ziua. — Domnul Fitch? se auzi vocea cunoscută. — Da. — ȘtiÈ›i de ce se holbau la dumneavoastră? — Nu! — Am să vă spun mâine. — Spune mi acum. — Nu. Pentru că încercaÈ›i să aflaÈ›i de unde sun. Iar dacă veÈ›i continua s o faceÈ›i, atunci n am să mai sun. — ÃŽn regulă. RenunÈ›. — Chiar credeÈ›i că mă convingeÈ›i? — Ce doreÈ™ti? — Mai târziu, Fitch, rosti ea È™i închise. Fitch reluă înregistrarea conversaÈ›iei, aÈ™teptând ca apelul ei să fie localizat. Konrad apăru cu vestea previzibilă că sunase, într adevăr, de la un telefon public, de data aceasta dintr un centru comercial din Gautier, la treizeci de minute distanță de ei. Fitch se lăsă cu toată greutatea într un fotoliu pivotant È™i rămase câteva clipe cu privirile aÈ›intite asupra peretelui. — Ea n a fost la tribunal în dimineaÈ›a asta, spuse el ca pentru sine, gândind cu voce tare È™i trăgând de vârful barbiÈ™onului. Atunci, de unde È™tie că se holbau la mine? — Cine se holba? întrebă Konrad. ÃŽndatoririle lui nu includeau paza în incinta tribunalului. El nu părăsea niciodată magazinul de solduri. Fitch îi explică ciudatul incident, când întregul juriu se întorsese să l privească fix. — Deci, cine vorbeÈ™te cu ea? întrebă Konrad. — Aceasta e întrebarea. După amiaza a fost dedicată în întregime nicotinei. De la unu È™i jumătate È™i până la trei, apoi de la trei È™i jumătate până la suspendarea È™edinÈ›ei, la ora cinci, juraÈ›ii au învățat mai mult decât aveau nevoie despre nicotină: este o otravă conÈ›inută de fumul de È›igară. Fiecare È›igară are între unu È™i trei miligrame de nicotină, iar în cazul fumătorilor care inhalează fumul, cum fusese È™i cazul lui Jacob Wood, până la 90% din cantitatea de nicotină este absorbită în plămâni. Doctorul Bronsky È™i a petrecut cea mai mare parte a timpului în picioare, indicând diferite părÈ›i ale trupului prezentate într un desen viu colorat, în mărime naturală, fixat pe suport. El a explicat în detaliu modul în care nicotină determină strangularea vaselor superficiale de sânge din membre; cum duce la creÈ™terea tensiunii; cum măreÈ™te numărul bătăilor inimii; cum îngreunează activitatea cardiacă. Efectele sale asupra sistemului digestiv sunt subtile È™i complexe. Ea poate cauza greÈ›uri È™i vomă, mai ales la fumătorii începători. SecreÈ›ia de salivă È™i contracÈ›iile intestinale sunt mai întâi stimulate È™i apoi încetinite. AcÈ›ionează ca stimulent al sistemului nervos central. Bronsky era metodic, dar sincer; din vorbele lui reieÈ™ea că o singură È›igară conÈ›ine o doză mortală de otravă. Iar partea cea mai rea în privinÈ›a nicotinei este că ea creează dependență. Ultima oră — din nou perfect cronometrată de Rohr — a fost folosită pentru a i convinge pe juraÈ›i că nicotină prezintă riscuri mari de dependență È™i că acest lucru este cunoscut de cel puÈ›in patru decenii. ConÈ›inutul de nicotină poate fi uÈ™or reglat în procesul de fabricaÈ›ie. Dacă, È™i Bronsky accentuă pe „dacă", nivelul de nicotină ar fi mărit artificial, atunci fumătorii ar deveni dependenÈ›i mult mai repede. Mai mulÈ›i fumători dependenÈ›i înseamnă mai multe È›igări vândute. Era momentul perfect pentru a încheia acea zi. 9 MarÈ›i dimineață, Nicholas ajunse devreme în camera juraÈ›ilor, exact când Lou Dell pregătea prima tranșă de cafea fără cofeină È™i aranja cu grijă platourile zilnice cu cornuri proaspete È™i gogoÈ™i. O întreagă gamă de ceÈ™ti noi, cu tot cu farfuriuÈ›e, erau aÈ™ezate lângă mâncare. Nicholas afirmase că urăște să bea cafea din pahare de plastic È™i, din fericire, doi dintre colegii săi aveau aceleaÈ™i pretenÈ›ii. O listă de solicitări a fost rapid aprobată de onoratul judecător. Lou Dell termină în grabă ce mai avea de făcut când îl văzu intrând. El îi zâmbi È™i o salută amabil, dar ea îi purta pică după confruntările de mai înainte. El își turnă cafea È™i deschise un ziar. AÈ™a cum prevăzuse Nicholas, colonelul în rezervă Frank Herrera sosi puÈ›in după ora opt, aproape cu o oră înainte de ora fixată, È™i luă de pe masă două ziare, dintre care unul era The Wall Street Journal. Ar fi preferat să fie singur, dar reuÈ™i să i adreseze un zâmbet lui Nicholas. — 'neaÈ›a, domnule colonel, spuse Nicholas cu căldură. AÈ›i sosit devreme. — Și dumneata la fel. — Mda, n am putut dormi. Am visat numai nicotină È™i plămâni înnegriÈ›i, comentă Nicholas, cu ochii pe pagina sportivă. Herrera amestecă zahărul în cafea È™i se aÈ™eză de cealaltă parte a mesei. — Am fumat È™i eu vreo zece ani, când eram în armată, spuse el, rămânând rigid, cu spatele foarte drept, bărbia sus, ca È™i cum ar fi fost gata în orice moment să ia poziÈ›ia de drepÈ›i. Dar am fost destul de înÈ›elept să mă las. — Unii nu reuÈ™esc, probabil. Cum s a întâmplat cu Jacob Wood. Colonelul pufni dispreÈ›uitor È™i deschise unul dintre ziare. Pentru el, renunÈ›area la un obicei prost nu era decât un simplu act de voință. Păstrează È›i capul limpede È™i trupul poate face orice. Nicholas întoarse pagina È™i îl întrebă: — De ce v aÈ›i lăsat? — Pentru că nu face bine. Nu i nevoie de geniu ca să înÈ›elegi asta. Þigările aduc moartea. Toată lumea È™tie. Dacă Herrera ar fi fost atât de direct măcar în două dintre chestionarele primite înainte de proces, n ar mai fi stat acolo unde se afla. Nicholas își amintea bine întrebările. Faptul că era atât de categoric însemna probabil un singur lucru: dorise să facă parte din juriu. Era militar în rezervă, plictisit de golf, sătul de nevastă, dorindu È™i să facă ceva È™i, evident, plin de resentimente. — Deci credeÈ›i că È›igările ar trebui scoase în afara legii? îl întrebă Nicholas. ÃŽntrebarea era aceeaÈ™i pe care o pusese de mii de ori în faÈ›a oglinzii, căutând o ripostă pentru toate răspunsurile posibile. Herrera lăsă încet ziarul pe masă È™i sorbi o gură mare de cafea. — Nu. Cred că oamenii ar trebui să aibă mai multă minte È™i să nu fumeze trei pachete pe zi timp de aproape treizeci de ani. Ce naiba mai vor? O sănătate de fier? Vorbea pe un ton sarcastic È™i era clar că în momentul în care devenise jurat luase deja o hotărâre. — Când v aÈ›i convins de asta? — Cred că glumeÈ™ti! Doar nu e aÈ™a greu de înÈ›eles. — Poate că aceasta e părerea dumneavoastră. Dar cred că ar fi trebuit să vă exprimaÈ›i clar în perioada de voir dire. — Ce înseamnă voir dire? — Procesul de selectare a juriului. Ni s au pus întrebări chiar cu privire la aceste probleme. Nu mi amintesc ca dumneavoastră să fi suflat vreo vorbă. — N am simÈ›it nevoia. — Ar fi trebuit. Herrera se făcu roÈ™u la față, dar ezită o clipă. Tipul ăsta, Easter, cunoÈ™tea legea, la urma urmei, sau cel puÈ›in È™tia mai mult decât ei, ceilalÈ›i. Poate că greÈ™ise cu ceva. Poate că Easter avea posibilitatea să i facă un raport astfel încât să fie dat afară din juriu. Poate că va fi chiar acuzat, trimis la închisoare sau amendat. Apoi, îi trecu prin minte un alt gând. Nu aveau voie să discute despre caz, nu? Deci, cum putea Easter să i raporteze judecătorului ceva? Mai degrabă ar fi însemnat ca Easter să intre singur în bucluc dacă se ducea È™i repeta ceea ce auzise în camera juraÈ›ilor. Herrera se mai calmă puÈ›in. — Ia să vedem: probabil că vei forÈ›a un verdict dur, cu o mulÈ›ime de daune È™i alte chestii dintr astea. — Nu, domnule Herrera. Spre deosebire de dumneavoastră, eu încă nu mi am format o părere. Cred că am ascultat până acum trei martori, toÈ›i din partea acuzării, aÈ™a că mai sunt încă mulÈ›i care vor veni de acum înainte. Cred că voi aÈ™tepta până când vor fi aduse toate probele, din ambele părÈ›i, È™i apoi voi încerca să ajung la o concluzie. Credeam că aÈ™a am promis să facem. — Mda, mă rog, È™i eu la fel. M aÈ™ putea lăsa convins, să È™tii. Imediat, deveni mai atent la articolele din ziar. UÈ™a se deschise brusc È™i domnul Herman Grimes intră în cameră, lovind cu bastonul în podea pentru a È™i găsi drumul. Lou Dell È™i doamna Grimes veneau după el. Nicholas, ca de obicei, se ridică pentru a pregăti cafeaua coordonatorului lor — lucru devenit deja un ritual. Fitch rămase cu privirea pironită pe telefoane până la ora nouă. Ea spusese că s ar putea să sune astăzi. Nu numai că se juca cu el, dar era evident că nu se dădea în lături nici de la minciuni. Fitch nu mai avea chef să se holbeze lumea la el, aÈ™a că zăvorî uÈ™a È™i se îndreptă spre camera de vizionare, unde doi experÈ›i stăteau pe întuneric, atenÈ›i la imaginea distorsionată de pe ecran È™i aÈ™teptând ca ea să fie reglată din sala de tribunal. Cineva lovise servieta lui McAdoo, iar aparatul își focaliza imaginea într un unghi greÈ™it. JuraÈ›ii cu numerele 1, 2, 7 È™i 8 nu apăreau în imagine, iar Millie Dupree se vedea numai pe jumătate, la fel È™i Rikki Coleman, aflată în spatele ei. JuraÈ›ii luaseră loc de două minute, astfel că McAdoo era obligat să rămână nemiÈ™cat pe scaun, fără să poată folosi telefonul celular. Nu È™tia că un prost oarecare călcase în străchini È™i lovise servieta nepotrivită. Fitch aruncă o înjurătură spre ecran È™i se întoarse în biroul său, unde scrise în grabă un bilet. ÃŽl dădu apoi unui curier bine îmbrăcat, care o luă la goană în josul străzii, intră în tribunal în rând cu alte câteva zeci de tineri asociaÈ›i sau consultanÈ›i juridici È™i strecură biletul în mâinile celor aflaÈ›i la masa apărării. Aparatul fu mutat uÈ™or spre dreapta È™i juriul își făcu apariÈ›ia în întregime în imagine. McAdoo îl împinse prea mult È™i tăie pe jumătate figurile lui Jerry Fernandez È™i Angel Weese, juratul cu numărul 6. Fitch înjură din nou. Trebuia să aÈ™tepte până la pauza de dimineață pentru a l prinde pe McAdoo la telefon. Doctorul Bronsky era odihnit, gata pentru o nouă zi de expuneri despre ravagiile fumului de È›igară. După ce terminase cu substanÈ›ele cancerigene conÈ›inute de fumul de È›igară È™i cu nicotină, era pregătit să treacă la următorii compuÈ™i de interes medical: substanÈ›ele iritante. Rohr îi servi mingea, iar Bronsky o trimise peste fileu. Fumul de È›igară conÈ›inea o varietate de compuÈ™i — amoniac, acizi volatili, aldehide, fenoli È™i cetone — toÈ›i având efect iritant asupra membranei mucoase. Bronsky părăsi din nou boxa martorilor È™i se îndreptă spre imaginea proaspăt afiÈ™ată pe suport, o secÈ›iune a capului È™i a părÈ›ii superioare a torsului uman. Se puteau vedea aparatul respirator, gâtul, bronhiile È™i plămânii. ÃŽn această parte a corpului, fumul de È›igară stimulează secreÈ›ia de mucus. ÃŽn acelaÈ™i timp, îngreunează îndepărtarea mucusului prin blocarea acÈ›iunii cililor bronhiei. Bronsky reuÈ™ise în mod remarcabil să menÈ›ină limbajul medical la un nivel acceptabil pentru ascultătorul obiÈ™nuit; în acest punct, făcu o paranteză pentru a explica ce se întâmplă cu bronhiile în momentul inhalării fumului. Alte două imagini mărite, viu colorate, au fost amplasate în faÈ›a juriului, iar Bronsky a reluat explicaÈ›iile cu ajutorul indicatorului. Bronhiile, lămuri el, sunt dublate cu o membrană prevăzută cu fire foarte fine, subÈ›iri ca È™i firele de păr, numite cili, care se miÈ™că grupat, în valuri È™i controlează miÈ™carea mucusului de pe suprafaÈ›a membranei. Această miÈ™care a cililor eliberează, practic, plămânii de tot praful È™i germenii inhalaÈ›i. Desigur, fumatul împiedică acest proces. După ce Bronsky È™i Rohr se asigurară că juraÈ›ii au înÈ›eles cum trebuie să meargă lucrurile, au trecut repede la explicaÈ›ii precise despre felul în care fumatul afectează procesul de filtrare È™i produce diferite afecÈ›iuni ale sistemului respirator. Au continuat să vorbească despre mucus, membrane È™i cili. Primul căscat vizibil a venit de la Jerry Fernandez, aflat în rândul din spate. ÃŽÈ™i petrecuse seara de luni la un cazinou, urmărind un meci de fotbal È™i dând pe gât mai mult decât își propusese. Fuma două pachete pe zi È™i era conÈ™tient că acesta era un obicei nesănătos. TotuÈ™i, în acel moment, È™i ar fi dorit o È›igară. Au urmat È™i alte căscaturi È™i, la unsprezece È™i jumătate, judecătorul Harkin i a trimis pe toÈ›i la plimbare, pentru o binevenită pauză de prânz de două ore. Plimbarea prin centrul oraÈ™ului Biloxi fusese ideea lui Nicholas, menÈ›ionată într o scrisoare înmânată judecătorului cu o zi înainte. Părea o absurditate ca ei să fie sechestraÈ›i într o cameră micuță o zi întreagă, fără să beneficieze de puÈ›in aer curat. Nu se punea problema ca vieÈ›ile lor să fie în pericol, sau că ar fi putut fi asaltaÈ›i de conspiratori necunoscuÈ›i dacă erau lăsaÈ›i să se plimbe. Nu trebuia decât ca Lou Dell È™i Willis, gardianul, împreună cu un alt poliÈ›ist adormit, să le propună un traseu, să zicem, È™ase sau opt rânduri de blocuri, să le interzică juraÈ›ilor să vorbească cu orice persoană, ca de obicei È™i, mă rog, să i lase în voia lor timp de o jumătate de oră după masă, pentru siestă. Părea o idee nevinovată È™i, într adevăr, după ce reflectase profund, judecătorul Harkin o îmbrățiÈ™ase, considerând că i aparÈ›ine în totalitate. Nicholas însă îi arătase scrisoarea sa lui Lou Dell, astfel încât, după masă, ea a explicat tuturor că era planificată o plimbare, mulÈ›umită domnului Easter, care îi scrisese judecătorului. Ideea sa fu aclamată fără rezerve. Temperatura abia dacă depășea douăzeci de grade, aerul era curat È™i proaspăt È™i frunziÈ™ul copacilor începuse să È™i schimbe culoarea. Lou Dell È™i Willis deschideau drumul, în vreme ce toÈ›i cei patru fumători — Fernandez, Pudelul, Stella Hulic È™i Angel Weese — rămăseseră în urmă, bucurându se că pot trage fumul adânc în piept, dându l apoi afară cu sete. La naiba cu Bronsky, cu mucusul È™i membranele lui, È™i la naiba cu Fricke È™i oribilele imagini ale plămânilor înnegriÈ›i, lipicioÈ™i ai domnului Wood. Acum erau afară, la aer. Lumina, aerul sărat È™i condiÈ›iile atmosferice erau perfecte pentru a fuma o È›igară. Fitch îl trimise pe Doyle, împreună cu un agent din oraÈ™, pe nume Joe Boy, să facă fotografii de la distanță. O dată cu trecerea timpului, Bronsky își pierdu, puÈ›in câte puÈ›in, din strălucire. Nu mai reuÈ™ea să se exprime în cuvinte simple, iar juraÈ›ii nu mai aveau forÈ›a de a rămâne atenÈ›i. Pozele È™i diagramele frumoase, evident foarte scumpe, vorbeau de la sine; la fel È™i imaginile anatomice sau informaÈ›iile despre compuÈ™i È™i otrăvuri. Nu era nevoie de opinia de înaltă specializare a consultanÈ›ilor plătiÈ›i cu bani grei, pentru a vedea că juraÈ›ii se plictiseau È™i că Rohr se antrenase într un joc pe care avocaÈ›ii pur È™i simplu nu sunt în stare să l evite — exagerarea. Judecătorul suspendă È™edinÈ›a devreme, la ora patru, motivul fiind că erau necesare două ore pentru audierea unor moÈ›iuni È™i pentru alte proceduri care nu necesitau prezenÈ›a juraÈ›ilor. AÈ™a că le dădu liber acestora, cu aceleaÈ™i crunte avertismente È™i admonestări pe care deja le învățaseră pe dinafară È™i cărora nici nu le mai dădeau prea mare atenÈ›ie. Erau fericiÈ›i să scape de acolo. Lonnie Shaver avea motive speciale să se bucure că pleacă devreme de la tribunal. La volanul maÈ™inii sale, se îndreptă direct spre supermagazinul său, aflat la zece minute distanță, parcă în spaÈ›iul său rezervat, aflat în spatele clădirii È™i intră grăbit, trecând prin magazie, sperând în secret să descopere vreun leneÈ™ trăgând un pui de somn. Biroul său se afla la etaj, deasupra raionului de mezeluri È™i brânzeturi È™i, din spatele unei oglinzi duble, putea vedea aproape tot ce se întâmpla la parter. Lonnie era singurul director negru din întreg lanÈ›ul de È™aptesprezece magazine. Câștiga patruzeci de mii de dolari pe an, avea asigurare de sănătate È™i cotiza la un fond de pensii; în plus, urma să primească o mărire de salariu peste trei luni. I se dăduse de înÈ›eles că urma să fie promovat în postul de supervizor regional, cu condiÈ›ia ca activitatea sa de director să dea rezultate satisfăcătoare. Compania dorea cu ardoare să promoveze un om de culoare, i se spusese, dar, desigur, nimic din toate acestea nu fusese scris nicăieri. Biroul lui era mereu deschis È™i, de obicei, ocupat de oricare dintre cei È™ase subordonaÈ›i ai săi. Un adjunct îl salută, apoi făcu semn cu capul spre o ușă alăturată. — Avem oaspeÈ›i, îi spuse el, încruntat. Lonnie ezită È™i privi spre uÈ™a închisă, care dădea spre o încăpere mare, bună la toate — petreceri aniversare, È™edinÈ›e de conducere, vizite de la È™efii cei mari. — Cine e? întrebă Lonnie. — De la centrală. Vor să vorbească cu tine. Lonnie bătu la ușă È™i intră, fără să aÈ™tepte răspuns. ÃŽn fond, era biroul lui. Trei bărbaÈ›i cu mânecile cămășilor suflecate până la cot stăteau aÈ™ezaÈ›i la capătul mesei, înconjuraÈ›i de un vraf de hârtii È™i imprimante. Se ridicară în picioare jenaÈ›i. — Lonnie, mă bucur să te văd, spuse Troy Hadley, fiul unuia dintre proprietarii companiei È™i singurul pe care Lonnie îl cunoÈ™tea. ÃŽÈ™i strânseră mâinile È™i Hadley făcu, grăbit, prezentările. CeilalÈ›i doi erau Ken È™i Ben; Lonnie avea să È™i amintească numele lor de familie abia mai târziu. Aranjaseră ca Lonnie să ia loc în capul mesei, pe scaunul eliberat cu amabilitate de tânărul Hadley, avându l pe Ken într o parte È™i pe Ben în cealaltă. Troy deschise discuÈ›ia, părând oarecum nervos. — Cum te descurci ca jurat? — E un chin. — Cred È™i eu. Uite, Lonnie, motivul pentru care suntem aici este că Ben È™i Ken lucrează pentru o companie pe nume SuperHouse, un lanÈ› de mari magazine cu sediul principal în Charlotte È™i, ce să È›i mai ascund, din multe motive, tata È™i unchiul meu au hotărât să vândă totul companiei SuperHouse. ÃŽntregul lanÈ›. Șaptesprezece magazine È™i trei depozite. Lonnie observă că Ben È™i Ken stăteau cu ochii pe el, aÈ™a că primi vestea cu o față imperturbabilă, ba chiar ridică uÈ™or din umeri, ca È™i cum ar fi vrut să spună „Și ce dacă?". TotuÈ™i, ideea era greu de suportat. — De ce? reuÈ™i el să îngaime. — Din multe motive, dar am să È›i le spun pe primele două. Tata are È™aizeci È™i opt de ani iar Al, după cum È™tii, tocmai s a operat. Acesta e principalul motiv. Al doilea este că SuperHouse ne oferă un preÈ› foarte bun, adăugă el frecându È™i palmele, ca È™i cum abia ar fi aÈ™teptat să cheltuie banii proaspăt sosiÈ›i. Pur È™i simplu, e timpul să vindem, Lonnie. — Mă surprinde; niciodată nu aÈ™... — Ai dreptate. Patruzeci de ani în afaceri, de la o simplă tarabă la o companie cu filiale în cinci state È™i o cifră de afaceri de È™aizeci de milioane în anul trecut. E greu de crezut că depun armele. Troy nu era câtuÈ™i de puÈ›in convingător în încercarea de a l impresiona, iar Lonnie È™tia de ce. Era un caraghios fără minte, fecior de bani gata care juca golf în fiecare zi, încercând să È™i creeze imaginea unui bogătaÈ™ dur È™i nemilos. Tatăl È™i unchiul lui vindeau acum pentru că, peste câțiva ani, Troy avea să apuce frâiele È™i patruzeci de ani de muncă È™i prudență riscau să se ducă pe apa sâmbetei, pe bărci de curse È™i proprietăți la malul mării. Se lăsă tăcerea; Ben È™i Ken continuau să l studieze cu atenÈ›ie pe Lonnie. Unul avea vreo patruzeci È™i cinci de ani, o tunsoare neinspirată È™i o grămadă de pixuri ieftine prinse pe marginea buzunarului. Poate că acesta era Ben. Celălalt era puÈ›in mai tânăr, cu faÈ›a îngustă, tipul de director executiv cu haine de calitate mai bună È™i privirea dură. Lonnie îi privi pe rând È™i înÈ›elese că era rândul său să spună ceva. — Acest magazin va fi închis? întrebă el, la un pas de a se recunoaÈ™te învins. Troy profită de ocazia oferită de această întrebare. — Cu alte cuvinte, ce se întâmplă cu tine? Ei bine, dă mi voie să te asigur, Lonnie, că am vorbit în favoarea ta, am fost sincer È™i te am recomandat pentru a fi menÈ›inut aici, în aceeaÈ™i funcÈ›ie. Ben, sau poate Ken, dădu uÈ™or din cap. Troy întinse mâna după haină. — Dar nu mai e afacerea mea acum. Eu ies puÈ›in afară, până ce puneÈ›i voi lucrurile la punct. Spunând acestea, Troy ieÈ™i grăbit din cameră. Dintr un motiv sau altul, plecarea lui îi făcu să zâmbească pe Ken È™i Ben. — AveÈ›i cumva niÈ™te cărÈ›i de vizită, băieÈ›i? îi întrebă Lonnie. — Sigur, îi răspunseră ei È™i scoaseră câte o carte de vizită din buzunar, aÈ™ezând o la marginea mesei. Ben era mai bătrân, Ken mai tânăr. Tot Ken era cel care dirija discuÈ›ia. — Să È›i spunem câte ceva despre compania noastră, începu el. Am început în Charlotte; avem optzeci de magazine în Georgia, Carolina de Nord È™i de Sud. SuperHouse face parte din Listing Foods, o corporaÈ›ie cu sediul în Scarsdale cu vânzări de circa două miliarde în anul trecut. Este o companie publică, cu cotaÈ›ie la bursă. Probabil ai auzit de ea. Eu sunt vicepreÈ™edinte operaÈ›ional la SuperHouse, iar Ben, aici de față, este vicepreÈ™edinte regional. Ne extindem spre sud È™i vest, iar Hadley Brothers prezenta interes pentru noi. De asta suntem aici. — Deci veÈ›i păstra magazinul? — Da, cel puÈ›in deocamdată, răspunse el È™i se întoarse spre Ben, ca È™i cum ar mai fi fost ceva de adăugat. — Ce se va întâmpla cu mine? întrebă Lonnie. Se foiau amândoi în scaun, aproape în acelaÈ™i timp, iar Ben scoase la iveală unul dintre pixurile colecÈ›iei sale. Ken era purtătorul de cuvânt. — Ei, trebuie să înÈ›elegeÈ›i, domnule Shaver... ÃŽncepu el. — Vă rog, spuneÈ›i mi Lonnie. — Sigur, Lonnie, întotdeauna au loc reduceri de personal când se face o achiziÈ›ie. Face parte din afaceri. Unii își pierd postul, alÈ›ii vin în locul lor sau sunt transferaÈ›i. — Dar postul meu? insistă Lonnie. SimÈ›ea că e la un pas de tragedie È™i dorea să se termine odată cu toate. Ken luă intenÈ›ionat o foaie de hârtie de pe masă, prefăcându se că citeÈ™te ceva. — Ei bine, spuse el, fluturând foaia de hârtie, dosarul dumitale e foarte solid. — Cu recomandări impresionante, adăugă Ben, sărindu i în ajutor. — Ne ar face plăcere să vă păstrăm în funcÈ›ie, cel puÈ›in pentru moment. — Pentru moment? Ce înseamnă asta? Ken lăsă încet pe masă foaia de hârtie È™i se aplecă, sprijinindu se în coate. — Să fim foarte sinceri, Lonnie. Noi credem că ai un viitor în compania noastră. — Care este mult mai puternică decât cea pentru care lucrezi acum, adăugă Ben, dovedind că echipa funcÈ›iona perfect. Noi oferim salarii mai bune, beneficii mai mari, cu opÈ›iune pentru cumpărarea de acÈ›iuni, tot tacâmul. — Lonnie, Ben È™i cu mine trebuie să recunoaÈ™tem, spre ruÈ™inea noastră, că în această companie nu există un afro american în nici un post de conducere. Noi, alături de È™efii noÈ™tri, am dori ca această situaÈ›ie să se schimbe imediat. Dorim să o schimbăm cu ajutorul dumitale. Lonnie îi privi atent È™i alungă zecile de întrebări care îi stăteau pe buze. ÃŽntr un singur minut trecuse de la riscul de a deveni È™omer la perspectiva unei avansări. — Eu nu am pregătire de colegiu. Există o limită pentru... — Nu există limite, spuse Ken. Ai făcut doi ani de pregătire postliceală È™i, dacă e necesar, îți poÈ›i continua studiile. Compania noastră va acoperi costul perioadei universitare. Lonnie nu È™i putu stăpâni un zâmbet, gândindu se la norocul său È™i simÈ›indu se uÈ™urat. Dar se hotărî să acÈ›ioneze cu prudență. Avea de a face cu niÈ™te necunoscuÈ›i. — Vă ascult, spuse el. Ken avea toate răspunsurile pregătite. — Am studiat lista de personal de la Hadley Brothers È™i, mă rog, să spunem că majoritatea celor cu funcÈ›ii superioare È™i medii de conducere vor fi în curând nevoiÈ›i să È™i caute de lucru în altă parte. ÃŽn afară de dumneata, ne am oprit È™i asupra unui tânăr director de la Mobile. Am dori ca amândoi să veniÈ›i în Charlotte cât mai curând posibil È™i să petreceÈ›i câteva zile la noi. Vă veÈ›i întâlni cu oamenii noÈ™tri, veÈ›i afla detalii despre compania noastră È™i vom discuta despre viitorul vostru. Trebuie totuÈ™i să te avertizez că nu îți poÈ›i petrece tot restul vieÈ›ii aici, în Biloxi, dacă vrei să promovezi. Trebuie să fii gata să mergi oriunde. — Sunt de acord. — AÈ™a ne am imaginat È™i noi. Când te putem aduce la noi? Imaginea lui Lou Dell, închizând uÈ™a în urma lor, îi apăru în faÈ›a ochilor È™i Lonnie se încruntă. Trase adânc aer în piept È™i rosti, abia înfrângându È™i frustrarea: — Păi, acum sunt prins la tribunal. Am fost numit jurat. Sunt sigur că Troy v a vorbit despre asta. Ken È™i Ben părură încurcaÈ›i. — Pentru două trei zile, nu? — Nu. Procesul urmează să È›ină o lună È™i abia am ajuns în a doua săptămână. — O lună? întrebă Ben, profitând de moment. Ce fel de proces mai e È™i ăsta? — Văduva unui fumător dă în judecată compania producătoare de tutun. ReacÈ›ia lor fu identică, nelăsând nici un dubiu în privinÈ›a părerii pe care o aveau în legătură cu asemenea procese. — Am încercat să scap, spuse Lonnie, încercând să dreagă situaÈ›ia. — Un proces civil cu despăgubiri? întrebă Ken, profund dezgustat. — Mda, cam aÈ™a ceva. — ÃŽncă trei săptămâni? întrebă Ben. — AÈ™a se spune. Nu mi vine să cred că m au agățat, răspunse el cu vocea pierită. ÃŽn liniÈ™tea grea care urmă, Ben desfăcu un pachet nou de È›igări Bristol È™i își aprinse una. — Procesele astea, comentă el cu amărăciune. ÃŽn fiecare săptămână ne trezim acuzaÈ›i de cine È™tie ce prostănac care se împiedică È™i cade È™i dă vina pe oÈ›et sau struguri. Luna trecută, o sticlă de apă gazoasă a explodat la o petrecere privată din MunÈ›ii StâncoÈ™i. Cine crezi că a fost furnizorul? Cine crezi că s a trezit cu un proces cu despăgubiri de zece milioane săptămâna trecută? Noi È™i firma care îmbuteliază sticlele. Responsabilitate pentru produsele oferite. Ben trase fumul adânc în piept È™i începu să È™i roadă o unghie. Abia își stăpânea furia. — O femeie de È™aptezeci de ani din Athens pretinde că È™i a rupt È™alele pe când se întindea după o cutie de lac de mobilă aflată pe un raft de sus. Avocatul ei zice că femeia are dreptul să primească vreo două milioane. Ken îl privea pe Ben cu disperare, ca È™i cum ar fi vrut să l facă să tacă, dar era limpede că Ben se aprindea repede când se deschidea acest subiect. — AvocaÈ›ii ăștia nenorociÈ›i, continuă el, scoțând fumul pe nări. Anul trecut am plătit peste trei milioane pentru asigurări în cazuri de litigiu, bani aruncaÈ›i în vânt, din cauza tuturor avocaÈ›ilor care roiesc în jurul nostru ca niÈ™te corbi flămânzi. — Ajunge, spuse Ken. — ÃŽmi pare rău. — Dar în weekend? întrebă Lonnie, plin de speranÈ›e. Sunt liber de vineri după amiază până duminică seara. — Chiar mă gândeam la asta. Uite ce o să facem. Vom trimite un avion al companiei noastre să te aducă sâmbătă dimineață. Te ducem la Charlotte, împreună cu soÈ›ia, pentru a È›i arăta sediul central È™i pentru a te prezenta È™efilor noÈ™tri. Majoritatea dintre ei lucrează È™i sâmbăta. PoÈ›i veni în acest weekend? — Sigur. — S a făcut. Am să aranjez eu cu avionul. — Sigur nu sunt probleme cu procesul? întrebă Ben. — Nu văd de ce ar putea fi. 10 ÃŽnaintând cu o impresionantă punctualitate, procesul se împotmoli, totuÈ™i, miercuri dimineață. Apărarea introduse o moÈ›iune prin care solicita respingerea unui martor, doctorul Hilo Kilvan, pretins expert din Montreal în domeniul studiilor statistice cu privire la apariÈ›ia cancerului la plămâni È™i acest demers iscă o mică dispută. Wendall Rohr È™i echipa sa erau în mod special furioÈ™i pe tactica adoptată de apărare; până în acel moment, apărarea încercase să împiedice mărturia fiecăruia dintre experÈ›ii apărării. ÃŽntr adevăr, apărarea se dovedise destul de eficientă în amânarea È™i încercările de a bloca orice iniÈ›iativă din ultimii patru ani. Rohr susÈ›inea că atât Cable, cât È™i clientul său trag din nou de timp È™i, furios, ceru ca judecătorul Harkin să impună sancÈ›iuni împotriva apărării. Războiul sancÈ›iunilor, în care fiecare parte solicita amenzi pentru cealaltă, nu încetase de când fusese intentat primul proces. AÈ™a cum se întâmplă în majoritatea cazurilor civile importante, scenariul sancÈ›iunilor consuma adesea la fel de mult timp ca È™i procesul în sine. Rohr vorbea aprins È™i se oprea în faÈ›a băncii juraÈ›ilor, unde nu se afla nimeni, explicând că această moÈ›iune prezentată de apărare era a È™aptezeci È™i una — „GândiÈ›i vă, a È™aptezeci È™i una!" — propusă de compania de È›igări în încercarea de a împiedica prezentarea probelor. — Au fost moÈ›iuni pentru excluderea probelor care dovedeau prezenÈ›a altor boli cauzate de fumat, moÈ›iuni împotriva avertismentelor scrise, moÈ›iuni împotriva dovezilor reprezentate de publicitate, de studiile epidemiologice È™i teoriile statistice, moÈ›iuni care să facă imposibilă referirea la mărcile de È›igări care nu aparÈ›in companiei în cauză, moÈ›iuni pentru excluderea dovezilor despre măsurile ulterioare luate de companie pentru remedierea situaÈ›iei, moÈ›iuni împotriva prezentării dovezilor pe care le avem despre modul de testare a È›igărilor, moÈ›iuni împotriva prezentării parÈ›iale a raportului făcut în urma autopsiei, moÈ›iuni împotriva prezentării dovezilor care demonstrează dependenÈ›a, moÈ›iuni... — Am văzut aceste moÈ›iuni, domnule Rohr, îl întrerupse judecătorul, temându se că Rohr ar putea să le numească pe toate. Rohr nici nu tresări. — Și, onorată instanță, pe lângă cele È™aptezeci È™i una — È›ineÈ›i cont, È™aptezeci È™i una! — de moÈ›iuni pentru anularea probelor, au depus încă optsprezece moÈ›iuni pentru anulare. — Cunosc foarte bine acest lucru, domnule Rohr. Vă rog să continuaÈ›i. Rohr se îndreptă spre masa plină de documente È™i unul dintre asociaÈ›ii săi îi înmână un dosar gros. — Și, bineînÈ›eles, fiecare cerere a apărării este însoÈ›ită de câte o porcărie dintr asta, urlă el, trântind dosarul pe masă. Noi nu avem timp să le citim, după cum È™tiÈ›i, pentru că suntem prea ocupaÈ›i cu pregătirea procesului. Ei, însă, au o mie de avocaÈ›i angajaÈ›i cu ora È™i care lucrează È™i acum, în timp ce noi stăm de vorbă, ca să prezinte o altă moÈ›iune absurdă, care, fără îndoială, va cântări trei kilograme È™i ne va face din nou să ne pierdem timpul. — Putem trece la temeiurile legale, domnule Rohr? Rohr nici nu l auzi. — Din moment ce nu avem timp să le citim, onorată instanță, noi nu facem decât să le cântărim, iar răspunsul nostru, pe scurt, sună astfel: Vă rugăm să permiteÈ›i ca acest memoriu să servească drept răspuns la dosarul de două kilograme, ca de obicei exagerat, adus în sprijinul ultimei moÈ›iuni lipsite de importanță, prezentate de apărare. Cum juraÈ›ii nu se aflau în sală, zâmbetele, buna cuviință È™i comportamentul amabil fuseseră lăsate deoparte de toată lumea. Tensiunea era evidentă pe chipurile tuturor jucătorilor. Chiar È™i funcÈ›ionarii È™i reporterul curÈ›ii păreau nervoÈ™i. Temperamentul legendar al lui Rohr părea scăpat de sub control, dar el învățase demult să tragă foloase din asta. Amicul său ocazional, Cable, păstra distanÈ›a, fără să È™i È›ină gura. ToÈ›i cei de față aveau parte de o ceartă în toată regula. La nouă È™i jumătate, judecătorul îi trimise vorbă lui Lou Dell să i informeze pe juraÈ›i că avea de luat o decizie în legătură cu o moÈ›iune È™i că procesul urma să înceapă în curând, poate pe la zece. Cum era prima întârziere È™i prima dată când juraÈ›ilor li se spunea să stea pe loc atunci când erau gata, aceÈ™tia suportară bine vestea. Reluară discuÈ›iile în grupuri mici È™i tăifăsuiala acestor oameni nevoiÈ›i să aÈ™tepte împotriva voinÈ›ei lor continuă. ÃŽmpărÈ›irea se făcea după sex, nu după rasă. BărbaÈ›ii aveau tendinÈ›a de a sta împreună, la un capăt al camerei, în timp ce femeile ocupau celălalt capăt. Fumătorii intrau È™i ieÈ™eau. Numai Herman Grimes rămânea în aceeaÈ™i poziÈ›ie, în capul mesei, distrându se cu jocurile de pe minicomputerul său în limbaj Braille. Făcuse cunoscut tuturor faptul că stătuse până în zori să descifreze descrierea narativă a diagramelor lui Bronsky. Celălalt minicalculator era conectat la priza din colÈ›ul camerei, unde Lonnie Shaver își organizase un birou improvizat din trei scaune pliante. Studia datele sosite pe imprimată cu privire la stocurile de alimente, studia inventare, verifica alte sute de detalii È™i, în general, era fericit să nu fie deranjat. Nu se purta neprietenos, era doar preocupat. Frank Herrera era aÈ™ezat în apropierea computerului Braille, concentrat asupra cotaÈ›iilor bursei din Wall Street Journal È™i, din când în când, schimbând două vorbe cu Jerry Fernandez; acesta din urmă era aÈ™ezat de cealaltă parte a mesei È™i studia ultimele rezultate ale meciurilor de baseball de sâmbătă. Singurul bărbat căruia îi făcea plăcere să stea de vorbă cu femeile era Nicholas Easter È™i, în această zi, discuta în È™oaptă despre caz cu Loreen Duke, o negresă solidă È™i jovială care lucra ca secretară la Baza Aeriană Militară Keesler. Fiind juratul cu numărul 1, ea stătea chiar lângă Nicholas È™i cei doi se învățaseră să È™i vorbească în È™oaptă în timpul procesului, bârfind aproape pe toată lumea. Loreen avea treizeci È™i cinci de ani, era singură cu doi copii È™i o slujbă federală căreia nu i ducea deloc lipsa. ÃŽi mărturisise lui Nicholas că nu i ar fi păsat nimănui, nici dacă lipsea un an întreg. El îi povestise relele făcute de companiile de È›igarete în trecut, cu prilejul altor procese, È™i îi mărturisise că studiase pe larg subiectul litigiilor pe această temă, în cei doi ani de drept pe care îi făcuse. ÃŽi spusese că renunÈ›ase la facultate din motive financiare. Amândoi vorbeau în aÈ™a fel încât să nu poată fi auziÈ›i de Herman Grimes care, în acel moment, tocmai închidea capacul calculatorului. Timpul trecea È™i, la ora zece, Nicholas se îndreptă spre ușă, făcând o pe Lou Dell să tresară în spatele ziarului pe care îl citea. Femeia nu avea habar când îi va chema judecătorul È™i pur È™i simplu nu putea face nimic. Nicholas luă loc la masă È™i începu să dezbată lucrurile cu Herman. Nu era drept să fie È›inuÈ›i închiÈ™i pe durata unor astfel de întârzieri, iar Nicholas era de părere că ar trebui să li se permită să părăsească clădirea, cu escortă, să facă o plimbare matinală, ca o variaÈ›ie la aceea de prânz. Au convenit ca Nicholas să prezinte această solicitare în scris, ca de obicei, pentru a fi studiată de judecătorul Harkin în pauza de prânz. La zece È™i jumătate au intrat, în sfârÈ™it, în sala de È™edinÈ›e, unde atmosfera încă mai era încărcată în urma bătăliei È™i prima persoană pe care o văzu Nicholas fu bărbatul care intrase în apartamentul său. Era acolo, în rândul al treilea, în partea ocupată de echipa acuzării, îmbrăcat în cămașă È™i cravată È™i cu un ziar întins pe spătarul scaunului din față. Era singur È™i abia dacă aruncă o privire spre juraÈ›i la intrarea acestora. Nicholas n avea nevoie să se holbeze la el; două priviri pieziÈ™e È™i identificarea fusese completă. Cu toată viclenia È™i iscusinÈ›a sa, Fitch se purta câteodată prosteÈ™te. Faptul că îl trimisese pe acest trepăduÈ™ la tribunal fusese o miÈ™care riscantă, care nu putea duce la nimic bun. Ce trebuia el să vadă sau să audă mai bine decât o duzină de avocaÈ›i sau cei È™ase consultanÈ›i în materie de juriu sau de grupuri de asistență pe care Fitch îi È›inea în sală? DeÈ™i surprins să l vadă pe acel bărbat, Nicholas se gândise deja ce avea de făcut. Avea mai multe planuri, în funcÈ›ie de modul în care tipul avea să acÈ›ioneze. Faptul că se afla aici era o surpriză, dar Nicholas se hotărî imediat. Era esenÈ›ial ca judecătorul Harkin să afle că unul dintre răufăcătorii de care era atât de preocupat se afla acum în sală, prefăcându se a fi un simplu observator întâmplător. Harkin trebuia să i vadă figura, pentru că mai târziu avea să l vadă pe video. Primul martor era doctorul Bronsky, prezent pentru a treia zi consecutiv, însă pentru prima dată pentru a fi interogat de apărare. Sir Durr începu examinarea martorului cu calm, politicos, părând să aducă un omagiu acestui mare expert, È™i îi puse câteva întrebări la care marea majoritate a juraÈ›ilor erau ei înÈ™iÈ™i în stare să răspundă. Lucrurile se schimbară rapid. Cable fusese respectuos față de doctorul Milton Fricke, acum însă era gata să se lupte cu Bronsky. ÃŽncepu cu cei peste patru mii de compuÈ™i identificaÈ›i în fumul de È›igară, alese unul, aparent la întâmplare, È™i întrebă ce efect ar putea avea benzol(a) pirena asupra plămânilor. Bronsky răspunse că nu È™tia È™i încercă să explice că era imposibil de calculat efectul produs de un singur compus. Dar bronhiile, membranele È™i cilii? Ce efect avea benzol(a) pirena asupra lor? Bronsky încercă din nou să explice că prin cercetări nu se putea determina efectul unui singur compus al fumului de È›igară. Cable își continuă tirul. Alese un alt compus È™i îl obligă pe Bronsky să recunoască faptul că nu putea spune juriului ce efecte avea acela asupra plămânilor, bronhiilor sau membranelor. Nimic clar, în orice caz. Rohr protestă, judecătorul îi respinse protestul pe motiv că era vorba de un contrainterogatoriu. Practic orice element relevant, în mai mare sau mai mică măsură, putea fi adus pentru confruntarea martorului. Doyle stătea la locul său, în rândul al treilea, părând plictisit È™i aÈ™teptând o ocazie pentru a putea pleca. Treaba lui era să se uite după fată È™i erau deja patru zile de când făcea acest lucru. ÃŽÈ™i pierduse ore întregi în holul de la parter. ÃŽÈ™i petrecuse o după amiază aÈ™ezat pe o cutie de lemn, lângă automatele cu băuturi răcoritoare, stând de vorbă cu îngrijitorul imobilului È™i pândind în permanență uÈ™a de la intrare. Băuse tone de cafea în cafenelele È™i localurile din zonă. El, Pang È™i alÈ›i doi agenÈ›i munciseră din greu, pierzându È™i timpul, dar făcându i È™efului pe plac. După patru zile de stat È™ase ore în acelaÈ™i loc, Nicholas înÈ›elesese rutina lui Fitch. Oamenii lui, fie ei consultanÈ›i sau agenÈ›i operativi buni la toate, se roteau. Foloseau întreaga sală de tribunal. Stăteau în grupuri sau singuri. Veneau È™i plecau în liniÈ™te, în pauzele scurte din timpul procesului. Rareori își vorbeau unii altora. Erau foarte atenÈ›i la martori È™i juraÈ›i, pentru ca, după numai câteva clipe, să dezlege cuvinte încruciÈ™ate sau să se uite pe fereastră. Știa că omul va pleca în scurt timp. Mâzgăli ceva pe o bucată de hârtie, o împături È™i o convinse pe Loreen Duke să È›ină biletul fără să l citească. Apoi o convinse să se aplece puÈ›in în față, în timpul unui moment de pauză al contrainterogatoriului, când Cable își consulta notiÈ›ele, È™i să l dea lui Willis, ofiÈ›erul care stătea în picioare, la perete, lângă steag. Willis, trezit brusc la realitate, avu nevoie de câteva clipe pentru a se dezmetici, după care înÈ›elese că trebuia să înmâneze biletul judecătorului. Doyle o văzu pe Loreen dându i acestuia biletul, dar nu observase gestul iniÈ›ial al lui Nicholas. Judecătorul luă biletul aproape automat È™i îl puse pe bancă, lângă robă, în timp ce Cable punea o nouă întrebare. Harkin desfăcu biletul încet. Era de la Nicholas Easter, juratul numărul 2, È™i suna cam aÈ™a: DOMNULE JUDECÃTOR, OMUL DE ACOLO, DIN STÃŽNGA, AȘEZAT ÃŽN RÃŽNDUL AL TREILEA, DIN FAÞÃ, LÃŽNGà CULOAR, ÃŽMBRÃCAT CU CÃMAȘà ALBà ȘI CRAVATà ALBASTRU CU VERDE M A URMÃRIT IERI. ERA A DOUA OARà CÃŽND ÃŽL OBSERVAM. PUTEM AFLA CINE ESTE? Nicholas Easter Judecătorul privi spre Durr Cable înainte de a se întoarce către spectatori. Bărbatul respectiv stătea singur, aruncând priviri grele spre banca juriului, ca È™i cum ar fi È™tiut că e urmărit. Aceasta era o nouă provocare pentru Frederick Harkin. De fapt, în clipa aceea nici nu È™i putea aminti ceva asemănător. SoluÈ›iile aflate la îndemână erau limitate È™i, cu cât se gândea mai mult, cu atât erau mai puÈ›ine. Știa È™i el că ambele părÈ›i au nenumăraÈ›i consultanÈ›i, asociaÈ›i È™i agenÈ›i operativi care miÈ™unau prin sala de tribunal sau foarte aproape de aceasta. Studie cu atenÈ›ie persoanele aflate în sală È™i constată cam multă miÈ™care din partea unora care aveau multă experiență în asemenea cazuri È™i nu doreau să fie observaÈ›i. Știa că bărbatul respectiv se va face nevăzut foarte curând. Dacă Harkin cerea o scurtă pauză, omul dispărea cu siguranță. Acesta era un moment incitant pentru judecător. După toate poveÈ™tile È™i lucrurile cunoscute din alte procese È™i după toate admonestările, aparent golite de sens, la adresa juraÈ›ilor, acolo, în sala de judecată, se afla, chiar în acel moment, unul dintre misterioÈ™ii agenÈ›i, un spion angajat de una sau alta dintre părÈ›ile în conflict pentru a i controla pe membrii juriului său. OfiÈ›erii curÈ›ii sunt, de regulă, îmbrăcaÈ›i în uniformă È™i înarmaÈ›i È™i cât se poate de inofensivi. Tinerii sunt trimiÈ™i pe teren, să se lupte cu morile de vânt, iar paza sălilor de tribunal îi atrage, de obicei, pe ofiÈ›erii mai vârstnici, aflaÈ›i în pragul pensionării. Judecătorul Harkin privi împrejur È™i reduse din nou numărul variantelor posibile. Se afla acolo Willis, sprijinit de perete, în apropierea steagului, părând deja pe jumătate adormit, cu gura deschisă într o parte È™i un firicel de salivă prelingându i se în colÈ›ul gurii. La capătul culoarului din mijloc, chiar în faÈ›a lui Harkin, dar la cel puÈ›in treizeci de metri distanță, Jip È™i Rasco păzeau uÈ™a principală. ÃŽn acel moment, Jip era aÈ™ezat pe banca din spatele sălii, lângă ușă, cu ochelarii de citit pe vârful nasului, răsfoind ziarul local. Făcuse o operaÈ›ie la È™old cu două luni în urmă È™i îi era greu să stea mult în picioare, aÈ™a că primise permisiunea de a sta pe scaun în timpul dezbaterilor. Rasco avea aproape È™aizeci de ani, era cel mai tânăr din echipă È™i nu era recunoscut pentru viteza sa de reacÈ›ie. De obicei, la uÈ™a de la intrare stătea un ofiÈ›er mai tânăr, dar pentru moment, acela se afla în hol, ocupându se de detectorul de metale. ÃŽn perioada de voir dire, Harkin ceruse gărzi peste tot, dar după o săptămână de prezentare a mărturiilor, entuziasmul iniÈ›ial dispăruse. Devenise È™i acesta un alt proces civil plicticos, deÈ™i la mijloc erau interese foarte importante. Harkin trecu în revistă trupele existente È™i decise să nu se apropie de È›intă. Scrise în grabă un bilet, îl È›inu câteva clipe fără să arunce nici o privire spre bărbatul acela È™i apoi i l dădu Gloriei Lane, grefierul curÈ›ii, aflată la biroul său micuÈ› din spatele podiumului, situat în partea opusă băncii juraÈ›ilor. ÃŽn bilet făcea descrierea bărbatului, îi cerea Gloriei să l privească atent, fără să se dea de gol È™i apoi să iasă pe una dintre uÈ™ile laterale pentru a l aduce pe È™erif. Mai erau notate acolo È™i câteva indicaÈ›ii pentru È™erif dar, din nefericire, ele nu au mai fost necesare. După mai bine de o oră, după ce urmărise nemilosul contrainterogatoriu al doctorului Bronsky, Doyle era gata de plecare. Fata nu se vedea nicăieri; nici el nu se aÈ™teptase s o găsească. Dar nu făcea decât să urmeze ordinele. ÃŽn plus, nu i plăcea schimbul acela de bilete din sală. ÃŽÈ™i strânse fără grabă ziarul È™i ieÈ™i neobservat din sală. Harkin îl privi, nevenindu i să creadă. Apucă microfonul cu mâna dreaptă, gata parcă să i strige să se oprească, să ia loc È™i să răspundă la câteva întrebări. Dar își păstră sângele rece. Existau destule È™anse ca acel om să revină. Nicholas È™i judecătorul se priviră în ochi, arătându È™i nemulÈ›umirea. Cable făcu o pauză între întrebări È™i, brusc, judecătorul lovi ciocănelul în masă. — Zece minute pauză. Cred că juraÈ›ii au nevoie de ea. Willis transmise mesajul mai departe, lui Lou Dell, care băgă capul pe ușă È™i spuse: — Domnule Easter, pot să vorbesc cu dumneavoastră o clipă? Nicholas îl urmă pe Willis printr o reÈ›ea de coridoare strâmte până ce ajunseră în faÈ›a uÈ™ii laterale care ducea spre birourile lui Harkin. Judecătorul era singur, fără robă, cu ceaÈ™ca de cafea în mână. ÃŽi ceru lui Willis să se retragă È™i încuie uÈ™a. — Vă rog, luaÈ›i loc, domnule Easter, spuse el, făcând un semn spre fotoliul aflat de cealaltă parte a biroului său plin de dosare. Camera aceea nu era biroul său permanent; de fapt o împărÈ›ea cu alÈ›i doi judecători ai tribunalului. Cafea? — Nu, mulÈ›umesc. Harkin se lăsă în fotoliu È™i se aplecă, sprijinindu se în coate. — Acum, spuneÈ›i mi, unde l aÈ›i văzut pe acest bărbat? Nicholas era hotărât să păstreze caseta video pentru alt moment, mai important. ÃŽÈ™i plănuise deja cu mare grijă povestea. — Ieri, după ce s a încheiat È™edinÈ›a, mergeam spre casă când m am oprit să iau o îngheÈ›ată de la Mike, după colÈ›ul străzii. Am intrat È™i apoi m am uitat afară, pe trotuar È™i l am văzut pe tipul ăsta uitându se pe furiÈ™ înăuntru. El nu m a văzut, dar eu mi am dat seama că l am mai văzut undeva. Mi am luat îngheÈ›ata È™i am pornit pe jos spre casă. Am crezut că mă urmăreÈ™te, aÈ™a că am dat colÈ›ul È™i am făcut mai multe ocoliÈ™uri È™i, bineînÈ›eles, am constatat că aÈ™a era. — Și l aÈ›i mai văzut È™i înainte de asta? — Da, domnule. Eu lucrez la un magazin de computere din centrul comercial È™i, într o seară, tipul acesta, sunt sigur că era tot el, tot trecea prin faÈ›a uÈ™ii È™i se uita înăuntru. Ceva mai târziu am luat o pauză È™i el È™i a făcut apariÈ›ia la celălalt capăt al complexului, în timp ce eu beam o Coca Cola. Judecătorul se mai relaxă È™i își aranjă părul. — FiÈ›i sincer cu mine, domnule Easter. Au mai fost È™i alÈ›i colegi ai dumneavoastră care să fi povestit ceva asemănător? — Nu, domnule. — ÃŽmi veÈ›i spune, dacă se va întâmpla? — Cu siguranță. — Nu e nimic rău în această mică discuÈ›ie È™i, dacă se întâmplă ceva acolo, trebuie să È™tiu È™i eu. — Cum iau legătura cu dumneavoastră? — TrimiteÈ›i mi un bilet prin Lou Dell. SpuneÈ›i mi doar că doriÈ›i să vorbiÈ›i cu mine, fără alte amănunte, pentru că pot să jur că l va citi È™i ea. — ÃŽn regulă. — Ne am înÈ›eles? — Sigur. Harkin trase adânc aer în piept È™i începu să caute ceva într o servietă deschisă. Găsi un ziar È™i îl aruncă peste masă. — AÈ›i văzut asta? E Wall Street Journal, numărul de astăzi. — Nu. Nu citesc acest ziar. — Bine. Au scris o poveste întreagă despre acest proces È™i despre impactul pe care un verdict în favoarea reclamantei l ar putea avea asupra industriei tutunului. Nicholas nu putea lăsa să i scape o asemenea ocazie. — O singură persoană din juriu citeÈ™te Jurnalul. — Cine anume? — Frank Herrera. ÃŽl citeÈ™te în fiecare dimineață, din scoarță în scoarță. — Și azi dimineață? — Da. Cât am aÈ™teptat, a citit fiecare cuvânt de două ori. — A făcut vreun comentariu? — Din câte È™tiu eu, nu. — Fir ar să fie! — Oricum, nu contează, spuse Nicholas, privind spre perete. — De ce nu? — S a hotărât deja. Harkin se aplecă înainte, privindu l printre pleoapele strânse. — Ce vreÈ›i să spuneÈ›i? — N ar fi trebuit să fie ales ca jurat, după părerea mea. Eu nu È™tiu cum a răspuns el la întrebările acelea, dar nu a fost cinstit, altfel n ar fi aici. Și îmi amintesc cu precizie unele întrebări din perioada de selecÈ›ie, la care ar fi trebuit să răspundă afirmativ. — Vă ascult. — Bine, domnule judecător, dar să nu vă supăraÈ›i. Am stat de vorbă cu el ieri dimineață. Eram singuri în camera juraÈ›ilor È™i, vă jur, nu discutam în mod deosebit despre proces. Dar, nu È™tiu cum, am ajuns È™i la subiectul È›igărilor, iar Frank s a lăsat de fumat cu mulÈ›i ani în urmă È™i nu are nici un fel de înÈ›elegere pentru cei care nu reuÈ™esc să facă la fel. ȘtiÈ›i, e militar în rezervă, cam rigid È™i dificil la... — Și eu am făcut parte din marină. — Mă scuzaÈ›i. Să tac? — Nu. Spune mai departe. — Bine, dar sunt cam nervos È™i m aÈ™ bucura în orice moment să mă opresc. — Am să È›i spun eu când să te opreÈ™ti. — Bine. ÃŽn orice caz, Frank e de părere că oricine fumează trei pachete pe zi timp de aproape treizeci de ani își merită soarta. Nu are nici un fel de înÈ›elegere. Am încercat să l combat, cât de cât, de amorul artei, iar el m a acuzat că vreau să dau reclamantei despăgubiri cât mai mari. Judecătorul era È™ocat; se lăsă puÈ›in în fotoliu, închizând ochii, apoi frecându i, cu umerii căzuÈ›i. — Grozavă treabă, mormăi el. — ÃŽmi pare rău, domnule judecător. — Nu, nu, eu am vrut să aud, protestă acesta È™i se îndreptă iarăși de spate, își trecu degetele prin păr, zâmbi forÈ›at È™i continuă: UitaÈ›i ce este, domnule Easter. Eu nu vă cer să deveniÈ›i informator. Dar mă îngrijorează acest juriu, din cauza presiunilor exercitate din afară. Acest tip de litigiu are o istorie murdară. Dacă vedeÈ›i sau auziÈ›i ceva, legat chiar È™i pe departe de stabilirea unor contacte, vă rog să mi spuneÈ›i. Vom vedea atunci ce vom face. — BineânÈ›eles, domnule judecător. Relatarea, tipărită pe prima pagină a Jurnalului, fusese scrisă de Agner Layson, reporter consacrat care urmărise o mare parte din desfășurarea procedurii de selecÈ›ie a juriului È™i toate depoziÈ›iile martorilor. Layson practicase avocatura timp de zece ani È™i trecuse prin multe tribunale. Articolul său, primul dintr o serie întreagă, oferea elementele principale cu privire la subiect È™i participanÈ›i. Nu exprima o opinie cu privire la desfășurarea procesului, nu încerca să ghicească cine câștigă È™i cine pierde; făcea un simplu rezumat al probelor medicale destul de evidente aduse, până în acel moment, de către acuzare. Ca urmare a acestui articol, acÈ›iunile Pynex scăzură cu un dolar la ora deschiderii bursei, dar până la prânz reuÈ™ise să se echilibreze din nou, având toate È™ansele să se apere de furtună. Articolul avu drept efect o cascadă de apeluri telefonice din partea agenÈ›iilor de bursă newyorkeze către analiÈ™tii acestora aflaÈ›i la faÈ›a locului, în Biloxi. Minutele de bârfe neînsemnate s au acumulat, transformându se în ore de speculaÈ›ii fără speranță, în care sufletele chinuite din New York întrebau È™i cercetau È™i cântăreau singura întrebare importantă: Ce va face juriul? Tinerii, bărbaÈ›i È™i femei, desemnaÈ›i să urmărească procesul È™i să facă previziuni cu privire la decizia juraÈ›ilor nu puteau cădea de comun acord asupra unui răspuns. 11 Contrainterogatoriul lui Bronsky s a încheiat târziu, în după amiaza zilei de joi, iar Marlee începu cu o lovitură în dimineaÈ›a zilei de vineri. Konrad primi telefon la È™apte È™i douăzeci È™i cinci de minute, îi făcu repede legătura lui Fitch, care vorbea cu cineva de la Washington, apoi continuă să asculte È™i el, prin interfon. — Bună dimineaÈ›a, Fitch, rosti ea cu un glas mieros. — Bună dimineaÈ›a, Marlee, răspunse Fitch vesel, încercând să se arate amabil. Ce mai faci? — Grozav. Juratul numărul 2, Easter, va veni îmbrăcat cu o cămașă bleu de blugi, pantaloni blugi decoloraÈ›i, ciorapi albi, niÈ™te teniÈ™i vechi, marca Nike, aÈ™a cred. Va avea la el un exemplar din revista Rolling Stone, numărul din octombrie, cu Meat Loaf pe copertă. AÈ›i notat? — Da. Când ne putem întâlni să stăm de vorbă? — Când voi fi pregătită. Adios, mai spuse ea È™i închise. Au descoperit că Marlee sunase din holul unui motel din Hattiesburg, Mississippi, la cel puÈ›in o oră È™i jumătate de mers cu maÈ™ina. Pang se afla într o cafenea, la trei blocuri distanță de apartamentul lui Easter; câteva minute mai târziu se afla la umbra unui copac, la circa cincizeci de metri distanță de bătrânul Volkswagen „broscuță". Ca de obicei, Easter ieÈ™i pe uÈ™a principală a blocului la È™apte È™i patruzeci È™i cinci de minute, începându È™i obiÈ™nuita plimbare de douăzeci de minute spre tribunal. Se opri la acelaÈ™i magazin alimentar din colÈ›ul străzii, cumpărând, tot ca de obicei, aceleaÈ™i ziare È™i aceeaÈ™i cafea. BineânÈ›eles, era îmbrăcat exact aÈ™a cum le promisese ea. Al doilea apel al ei veni tot din Hattiesburg, deÈ™i de la un alt telefon. — Mai am o problemă pentru dumneata, Fitch. O să È›i placă la nebunie! — Te ascult, răspunse Fitch, cu respiraÈ›ia tăiată. — Când juraÈ›ii vor intra astăzi în sală, ce crezi că vor face, în loc să ia loc pe bancă? Fitch încremeni. Nici nu È™i putea miÈ™ca buzele. Știa că fata nu aÈ™tepta un răspuns inteligent. — Mă dau bătut, răspunse el. — Vor depune jurământul de credință. Fitch îi aruncă lui Konrad o privire plină de uimire. — Ai înÈ›eles, Fitch? întrebă ea, ironic. — Mda. La celălalt capăt, fata închisese. Al treilea apel din partea ei sosi la biroul firmei de avocatură conduse de Wendall Rohr care, după spusele unei secretare, era destul de ocupat È™i nu putea fi contactat. Marlee înÈ›elegea foarte bine, dar îi explică femeii că avea un mesaj foarte important pentru domnul Rohr. Mesajul avea să sosească în circa cinci minute prin fax, aÈ™a că o rugă pe secretară să fie amabilă È™i să l primească, după care să i l ducă imediat domnului Rohr, înainte de plecarea acestuia spre tribunal. Fără chef, secretara acceptă rugămintea È™i, cinci minute mai târziu, găsi o foaie simplă de hârtie sosită prin fax. Nu exista nici un număr de transmisie, nici o indicaÈ›ie despre locul de unde venise sau persoana care îl trimisese. Mesajul era bătut la maÈ™ină, la un rând, în centrul paginii È™i suna în felul următor: WR: JURATUL NUMÃRUL 2, EASTER, VA PURTA ASTÃZI O BLUZà BLEU DE BLUGI, O PERECHE DE BLUGI DECOLORAÞI, ȘOSETE ALBE, TENIȘI VECHI MARCA NIKE. ÃŽI PLACE REVISTA "ROLLING STONE" ȘI SE VA DOVEDI UN PATRIOT ADEVÃRAT. MM Secretara se grăbi să l ducă în biroul lui Rohr, care își umplea servieta cu hârtii pentru bătălia acelei zile. Rohr citi mesajul, o interogă pe secretară È™i își convocă echipa de consilieri pentru o È™edință de urgență. Atmosfera nu era tocmai festivă, mai ales pentru cei doisprezece È›inuÈ›i acolo împotriva voinÈ›ei lor, dar era vineri È™i discuÈ›iile erau vizibil mai relaxate. Nicholas È›inu să se aÈ™eze la masă, lângă Herman Grimes È™i vizavi de Frank Herrera, aÈ™teptând ca discuÈ›iile să ajungă într un punct mort. Se uită spre Herman, care lucra, concentrat, la computerul său, È™i îi spuse: — Ei, Herman, am o idee. Herman reuÈ™ise, între timp, să memoreze cele unsprezece voci, iar soÈ›ia sa își petrecuse ore întregi, oferindu i descrierile corespunzătoare. CunoÈ™tea în special tonul vocii lui Easter. — Da, Nicholas. Nicholas ridică puÈ›in vocea, încercând să atragă atenÈ›ia tuturor. — Ei, pe când eram copil, am urmat o mică È™coală privată È™i am fost învățat să mi încep fiecare zi cu un jurământ de credință. De fiecare dată când văd steagul, dis de dimineață, îmi doresc să depun acest jurământ. Cel mai mulÈ›i dintre juraÈ›i îl ascultau. Pudelul ieÈ™ise afară, la o È›igară. — Iar acolo, în sala tribunalului, avem steagul acela frumos, aÈ™ezat în spatele judecătorului, È™i noi nu facem altceva decât să ne uităm la el. — N am observat, spuse Herman. — Vrei să depunem jurământul de credință acolo, pe câmpul de luptă? întrebă Herrera, Napoleon, colonelul în rezervă. — Mda. Am putea s o facem o dată pe săptămână, nu? — Nu văd nimic rău în asta, spuse Jerry Fernandez, care fusese racolat în secret pentru acel eveniment. — Dar ce o să zică judecătorul? întrebă doamna Gladys Card. — Ce treabă are el cu asta? De fapt, de ce ar deranja pe cineva faptul că stăm o clipă lângă drapel È™i îi dăm onorul? — Nu e cumva o glumă? întrebă colonelul. Brusc, Nicholas se simÈ›i jignit. ÃŽl privi pe Frank peste masă, cu ochii îndureraÈ›i, È™i îi spuse: — Tatăl meu a fost ucis în Vietnam, dacă nu È™tiaÈ›i. A fost decorat. Drapelul înseamnă mult pentru mine. Cu asta, înÈ›elegerea a fost parafată. Când juraÈ›ii intrară în sală, judecătorul Harkin îi întâmpină cu un zâmbet cald, numai bun pentru o zi de vineri. Era pregătit să parcurgă rutina obiÈ™nuită, să le vorbească despre contactele neautorizate È™i să meargă mai departe cu audierea martorilor. Nu i trebui decât o secundă ca să È™i dea seama că nu luau loc pe bancă, aÈ™a cum se întâmpla de obicei. Rămaseră în picioare, până când toÈ›i ajunseră în dreptul locurilor lor, apoi își îndreptară privirea spre peretele din stânga lui, în spatele boxei martorilor, È™i duseră mâna la inimă. Easter vorbi primul, dând tonul unei vajnice declamări a jurământului de credință. IniÈ›ial, lui Harkin nu i veni să È™i creadă ochilor; evident, era o ceremonie la care nu mai fusese niciodată martor, cel puÈ›in nu într un tribunal, în faÈ›a unui grup de juraÈ›i. Nici nu mai auzise vreodată aÈ™a ceva, deÈ™i avea impresia că nimic nu l mai poate surprinde. Nu făcea parte din ritualul zilnic, nu fusese un lucru aprobat de el È™i, de fapt, nici nu apărea în vreun manual sau broÈ™ură. AÈ™a că primul său impuls a fost să i cheme la ordine, să i oprească; puteau discuta despre asta mai târziu. Apoi, într o fracÈ›iune de secundă, își dădu seama că ar fi fost dovada unei ruÈ™inoase lipse de patriotism, ba chiar un păcat să întrerupă un grup de cetățeni bine intenÈ›ionaÈ›i, care își găseau timp să aducă onorul în faÈ›a drapelului. Trase cu ochiul spre Rohr È™i Cable, care încremeniseră È™i ei, cu gurile căscate. AÈ™a că Harkin se ridică în picioare. Cam pe la jumătatea jurământului, se sprijini cu braÈ›ele de masă È™i sări în picioare, cu roba fluturând pe lângă trup, se întoarse spre perete, duse mâna la piept È™i începu, la rândul său, să scandeze. Cum juriul È™i judecătorul dădeau onorul steagului naÈ›ional, păru dintr o dată imperios necesar ca toÈ›i ceilalÈ›i să facă la fel, mai ales avocaÈ›ii care nu își puteau permite să pară potrivnici sau să arate chiar È™i cel mai mic semn de neloialitate. Săriră în picioare, răsturnând serviete È™i scaune. Gloria Lane È™i ajutoarele ei, reporterul curÈ›ii È™i Lou Dell, aflată în primul rând, la celălalt capăt al sălii, se ridicară È™i ei, urmând exemplul celorlalÈ›i. Fervoarea inerÈ›iei scăzu, totuÈ™i, undeva dincolo de al treilea rând de spectatori È™i Fitch fu astfel salvat, din fericire, de obligaÈ›ia de a sta în poziÈ›ie de drepÈ›i, ca un cercetaÈ™ începător, murmurând cuvinte pe care abia È™i le mai amintea. Se afla în ultimul rând, avându l pe José de o parte È™i pe Holly, o frumoasă È™i tânără asociată, de cealaltă parte. Pang era afară, în hol. Doyle se întorsese la cutia lui de lemn, lângă automatul de băuturi răcoritoare, îmbrăcat într o salopetă de lucrător È™i făcând glume cu paznicii, fără să piardă din ochi uÈ™a de la intrare. Fitch privea È™i asculta uimit. Imaginea unui juriu care, din proprie iniÈ›iativă È™i acÈ›ionând în grup, preia controlul asupra unei săli de tribunal într un asemenea mod era ceva de necrezut. Faptul că Marlee È™tia acest lucru era uluitor. Faptul că se juca cu el era ridicol. Cel puÈ›in Fitch avusese, totuÈ™i, o idee în legătură cu ceea ce avea să se întâmple. Wendall Rohr încă părea total copleÈ™it. Era aÈ™a de uimit să l vadă pe Easter îmbrăcat exact aÈ™a cum i se spusese È™i intrând cu revista aceea, pe care o lăsase sub scaun pentru a da tonul jurământului în faÈ›a colegilor săi, încât abia reuÈ™ea să mai murmure cuvintele rămase. Și a făcut acest lucru fără să È™i întoarcă privirea spre steag. Se holba la juraÈ›i, mai ales la Easter, întrebându se ce naiba se întâmplă. După ce ecoul ultimelor cuvinte, „... È™i dreptate pentru toÈ›iâ€, se ridică până în tavan, juraÈ›ii se aÈ™ezară aruncând o scurtă privire spre sală, pentru a vedea reacÈ›iile celor prezenÈ›i. Judecătorul Harkin își aranja roba È™i începu să răsfoiască niÈ™te hârtii, decis să se comporte ca È™i cum toate juriile din lume ar fi avut obligaÈ›ia de a face acelaÈ™i lucru. Ce putea să spună? Totul durase doar treizeci de secunde. Majoritatea avocaÈ›ilor se simÈ›eau, în sinea lor, jenaÈ›i de acest patriotism afiÈ™at prosteÈ™te, dar, ce naiba! Dacă juraÈ›ii erau fericiÈ›i, atunci erau È™i ei. Numai Wendall Rohr continua să se holbeze, părând să fi rămas fără grai. Un asociat îl înghionti È™i începură să È™i vorbească în È™oaptă, în timp ce judecătorul trecu rapid peste comentariile obiÈ™nuite È™i întrebările sale pentru juriu. — Cred că suntem pregătiÈ›i pentru audierea unui nou martor, spuse judecătorul, nerăbdător să pună lucrurile în miÈ™care. Rohr, încă zăpăcit, se ridică în picioare. — Acuzarea îl cheamă pe doctorul Hilo Kilvan, spuse el. Când noul expert fu adus din sala de aÈ™teptare aflată în spate, Fitch se strecură neobservat afară, urmat îndeaproape de José. Porniră în josul străzii, spre vechiul magazin de solduri. Cei doi magicieni din camera de vizionare tăceau. Pe ecranul principal, unul dintre ei urmărea primele întrebări adresate doctorului Kilvan. Pe un monitor mai mic, celălalt expert urmărea înregistrarea depunerii jurământului de credință. Fitch se aplecă asupra monitorului È™i îl întrebă: — Când ai văzut ultima dată aÈ™a ceva? — Easter a fost, spuse expertul aflat cel mai aproape. El i a învățat. — BineânÈ›eles că a fost Easter, i o trânti Fitch. Am văzut È™i eu acest lucru, din ultimul rând de scaune. Ca de obicei, Fitch nu juca cinstit. Nici unul din cei doi consultanÈ›i nu È™tia nimic despre telefoanele primite de la Marlee, pentru că Fitch nu obiÈ™nuia să vorbească despre informaÈ›iile pe care le deÈ›inea, decât cu agenÈ›ii săi — Swanson, Doyle, Pang, Konrad È™i Holly. — Și cum se potriveÈ™te asta cu analiza voastră prin computer? întrebă Fitch sarcastic. — Aruncă totul în aer. — AÈ™a mi am închipuit È™i eu. RămâneÈ›i la pândă, conchise el È™i ieÈ™i, trântind uÈ™a È™i îndreptându se spre biroul său. Audierea directă a doctorului Hilo Kilvan a fost făcută de către un nou avocat al acuzării, Scotty Mangrum, din Dallas. Mangrum făcuse avere ca urmare a proceselor intentate unor companii petrochimice, pe motivul emanării unor substanÈ›e toxice È™i acum, la patruzeci È™i doi de ani, era extrem de preocupat de acele produse de consum care cauzau boli È™i chiar moartea. După Rohr, fusese primul avocat care pusese la bătaie un milion de dolari pentru finanÈ›area procesului Wood È™i se stabilise ca el să se documenteze cât mai bine în privinÈ›a rezultatelor statistice despre cancerul la plămâni. ÃŽn ultimii patru ani petrecuse nenumărate ore citind tot ce apăruse în domeniu È™i făcând rapoarte despre studiile respective; în plus, umblase mult pentru a se întâlni cu experÈ›ii în cauză. Cu grijă È™i fără să i pese de cheltuielile aferente, îl alesese pe doctorul Kilvan pentru a veni la Biloxi È™i a È™i prezenta cunoÈ™tinÈ›ele în faÈ›a juriului. Doctorul Kilvan vorbea o engleză îngrijită, cu un uÈ™or accent care avu imediat efect asupra juraÈ›ilor. PuÈ›ine lucruri sunt mai convingătoare într o sală de tribunal, decât un expert care vine de la mare distanță pentru a fi prezent acolo È™i care, în plus, mai are È™i un accent pe măsură. Doctorul Kilvan venea de la Montreal, unde locuise în ultimii patruzeci de ani, È™i faptul că era originar dintr o altă È›ară nu făcea decât să i sporească credibilitatea. Juriul se afla de multă vreme în banca special rezervată când el își începu mărturia. ÃŽmpreună cu Mangrum reuÈ™i să formuleze un impresionant rezumat al activității sale profesionale, punând accentul în special pe numărul cărÈ›ilor publicate de doctorul Kilvan pe tema probabilității statistice a apariÈ›iei cancerului la plămâni. Când, în sfârÈ™it, i se dădu cuvântul, Durr Cable admise că doctorul Kilvan era calificat pentru a depune mărturie în acest domeniu. Scotty Mangrum îi mulÈ›umi È™i începu cu primul studiu — în care se făcea o comparaÈ›ie între rata mortalității datorită îmbolnăvirilor de cancer la plămâni, între fumători È™i nefumători. Doctorul Kilvan studiase acest subiect timp de douăzeci de ani, la Universitatea din Montreal È™i, stând relaxat pe scaunul martorilor, explică juriului elementele de bază ale acestei cercetări. Pentru bărbaÈ›ii americani — È™i trebuie spus că el cercetase grupuri de bărbaÈ›i È™i femei din întreaga lume, dar în primul rând americani È™i canadieni — riscul de a se îmbolnăvi de cancer la plămâni, pentru o persoană care fumează cincisprezece È›igări pe zi, timp de zece ani, este de zece ori mai mare decât pentru un nefumător. La două pachete pe zi, riscul este de douăzeci de ori mai mare. La trei pachete pe zi, cantitatea fumată de Jacob Wood, riscul este de douăzeci È™i cinci de ori mai mare decât cel al unui nefumător. PlanÈ™e foarte colorate au fost aduse È™i montate pe trepiede, iar doctorul Kilvan a demonstrat, metodic È™i fără nici o grabă, descoperirile sale, în faÈ›a juraÈ›ilor. Următorul studiu era o comparaÈ›ie a ratei mortalității datorate cancerului la plămâni în funcÈ›ie de tipul de tutun fumat. Doctorul Kilvan a explicat diferenÈ›a principală între fumul de pipă È™i cel de È›igară È™i frecvenÈ›a apariÈ›iei cancerului la bărbaÈ›ii americani care foloseau acele tipuri de tutun. Publicase două cărÈ›i cu privire la această comparaÈ›ie È™i era pregătit să prezinte juriului următorul set de planÈ™e È™i grafice. Numărul lor crescu, iar juraÈ›ii începură să le vadă ca prin ceață. Loreen Duke a fost prima care a avut curajul să È™i ia farfuria de pe masă È™i s o ducă într un colÈ›, punând o pe genunchi È™i mâncând de una singură. Deoarece prânzul era comandat pe meniuri, la ora nouă în fiecare dimineață, È™i pentru că Lou Dell, Willis ofiÈ›erul È™i oamenii de la localul lui O'Reilly, plus oricine altcineva implicat în servirea mesei erau hotărâți ca mâncarea să se afle pe masă la ora douăsprezece fix, era necesară o anumită ordine. S au stabilit locurile la masă. Scaunul lui Loreen se afla exact în faÈ›a Stellei Hulic, care stropea pe toată lumea când vorbea È™i îi rămânea mâncare printre dinÈ›i. Stella era o parvenită amărâtă, prost îmbrăcată È™i care își petrecea o bună parte din pauze încercând cu disperare să i convingă pe ceilalÈ›i unsprezece că ea È™i bărbatul ei, fost director executiv al unei companii de instalaÈ›ii, pe nume Cal, aveau mai multă avere decât alÈ›ii. Cal avea un hotel, Cal avea un complex de apartamente, Cal avea o spălătorie de maÈ™ini. Mai existau È™i alte investiÈ›ii È™i cea mai mare parte dintre ele le scuipa o dată cu mâncarea, aparent accidental. Mergeau în călătorii, toată ziua, bună ziua. Grecia era preferata lor. Cal deÈ›inea un avion È™i mai multe ambarcaÈ›iuni. Conform părerii unanim acceptate de a lungul coastei, cu câțiva ani înainte, Cal folosea o navă veche de pescuit pentru contrabandă cu marijuana din Mexic. Adevărat sau nu, soÈ›ii Hulic făcuseră avere È™i Stella trebuia neapărat să vorbească despre asta cu oricine se întâmpla să o asculte. Clămpănea fără oprire, vorbind oribil, nazal, într un mod care nu aducea defel cu accentul de prin partea locului È™i aÈ™tepta să i vadă pe toÈ›i cu gura plină ca să o ia de la capăt, în tăcerea grea care se lăsa peste întreaga masă. — Sper din suflet să termin repede astăzi, începu ea. Cal È™i cu mine plecăm la Miami în weekend. S au deschis niÈ™te magazine formidabile pe acolo. ToÈ›i ceilalÈ›i stăteau cu capetele plecate, pentru că era imposibil să priveÈ™ti în față o jumătate de sandvici umflând un obraz în care nu încăpea pe de a ntregul. Fiecare silabă era însoÈ›ită de sunetul bucăților de mâncare strivite între dinÈ›i. Loreen plecă înainte de a lua prima îmbucătură. O urmă Rikki Coleman, cu scuza străvezie că dorea să stea lângă fereastră. Din senin, Lonnie Shaver hotărî că trebuie să lucreze în pauza de masă. Se scuză È™i se aplecă deasupra computerului, muÈ™când dintr un sandvici cu carne de pui. — Doctorul Kilvan este cu adevărat un martor impresionant, nu i aÈ™a? începu Nicholas, adresându se juraÈ›ilor rămaÈ™i la masă. Câțiva aruncară o privire spre Herman, care își mânca obiÈ™nuitul sandvici cu carne de curcan È™i pâine albă, fără maioneză, fără muÈ™tar sau orice alt condiment care s ar fi putut lipi de gură sau buze. O felie de piept de curcan È™i câțiva cartofi prăjiÈ›i puÈ™i deasupra erau uÈ™or de manevrat, putând fi consumaÈ›i fără să fie nevoie să i vezi. Herman se opri o clipă din mestecat, dar nu spuse nimic. — Statisticile acelea sunt greu de ignorat, spuse Nicholas, zâmbind spre Jerry Fernandez. Era o încercare conÈ™tientă de a l provoca pe coordonator. — Destul, spuse Herman. — Destul ce, Herm? — Destul cu vorba despre proces. Doar È™tii regulamentul judecătorului. — Mda, numai că judecătorul nu se află aici, nu? Și nu are de unde să È™tie ce discutăm, nu? Decât, bineînÈ›eles, dacă i spui tu. — S ar putea chiar s o fac. — Perfect, Herm. Despre ce ai dori să discutăm? — Despre orice, în afară de proces. — Alege un subiect. Fotbal, vremea... — Nu mă uit la fotbal. — Ha, ha. Urmă o pauză penibilă, liniÈ™tea fiind întreruptă numai de clefăitul Stellei Hulic. Era evident că acel schimb scurt de replici dintre cei doi bărbaÈ›i făcuse să crească tensiunea, iar Stella mesteca È™i mai repede. Dar Jerry Fernandez se săturase. — Ce ar fi să termini cu plescăitul ăsta? sări el, furios. Femeia, care tocmai muÈ™case din sandvici, rămase cu gura căscată, gata să scape mâncarea pe masă. El o privi furios, gata gata s o plesnească, dar trase adânc aer în piept È™i îi spuse: — ÃŽmi pare rău, e bine? Nu È™tii deloc să te porÈ›i civilizat la masă. Ea încremeni preÈ› de o clipă, apoi fu copleÈ™ită de ruÈ™ine. Dar porni la contraatac. Sângele îi urcă în obraji È™i reuÈ™i cu greu să înghită imensa bucată pe care o avea deja în gură. — Poate că nici mie nu mi plac manierele dumitale, ripostă ea pe un ton dispreÈ›uitor, în vreme ce toÈ›i ceilalÈ›i plecară capetele. ToÈ›i aÈ™teptau cu nerăbdare trecerea acelui moment. — Eu, cel puÈ›in, mănânc în liniÈ™te È™i nu mi cade mâncarea din gură, spuse Jerry, conÈ™tient că vorbea prostii. — Și eu la fel, spuse Stella. — Ba nu, dumneata nu, sări Napoleon, care avea ghinionul să stea lângă Loreen Duke È™i vizavi de Stella. Faci mai multă mizerie decât un copil de trei ani. Herman își drese vocea sonor È™i spuse: — HaideÈ›i să respirăm cu toÈ›ii adânc. Să ne terminăm masa în liniÈ™te. Nimeni nu mai rosti nici o vorbă; fiecare încerca să È™i încheie prânzul, sau ce mai rămăsese din el, cu calm. Jerry È™i Pudelul ieÈ™iră primii, îndreptându se spre fumoar, urmaÈ›i de Nicholas Easter, care nu fuma, dar avea nevoie de o schimbare de decor. ÃŽncepuse să plouă, aÈ™a că plimbarea zilnică prin oraÈ™ trebuia amânată. S au întâlnit în camera mică, pătrată, cu scaune pliante È™i o fereastră deschisă. Angel Weese, cea mai tăcută dintre toÈ›i juraÈ›ii, li se alătură în curând. Stella, a patra fumătoare, se simÈ›ea jignită È™i hotărâse să mai aÈ™tepte. Pudelul n avea nimic împotrivă să vorbească despre proces. Nici Angel. Ce altceva aveau ei în comun? Păreau să fie de acord cu Jerry că toată lumea È™tie despre faptul că fumatul provoacă declanÈ™area cancerului la plămâni. Deci, dacă fumezi, o faci pe riscul tău. De ce să dai milioane moÈ™tenitorilor unui om care a fumat treizeci È™i cinci de ani? Să fim serioÈ™i! 12 DeÈ™i soÈ›ii Hulic È™i ar fi dorit un avion cu reacÈ›ie, unul mic È™i drăguÈ›, cu scaune de piele È™i doi piloÈ›i, au fost nevoiÈ›i, pe moment, să se mulÈ›umească cu un Cessna bimotor cam vechi, pe care Cal îl putea pilota pe vreme însorită, fără nori. N ar fi îndrăznit să zboare noaptea, mai ales către un loc atât de aglomerat cum era Miami, aÈ™a că s au îmbarcat la bordul unei aeronave de ocazie de la aeroportul municipal din Gulfport spre Atlanta. De acolo au pornit mai departe, spre aeroportul internaÈ›ional din Miami, cu o cursă regulată, la clasa întâi; Stella dădu pe gât două pahare de Martini È™i unul de vin, în mai puÈ›in de o oră. Fusese o săptămână grea. Nervii îi erau întinÈ™i la maximum, după tensiunea acumulată în serviciul civic. ÃŽÈ™i aruncară bagajele într un taxi È™i se îndreptară spre Miami Beach, unde își luară o cameră în noul hotel Sheraton. Marlee îi urmărea. Stătuse în spatele lor în cursa de ocazie È™i apoi în avionul de la Atlanta. Taxiul o aÈ™teptase, iar ea se plimbase puÈ›in prin holul hotelului, ca să se asigure că găsiseră cameră. Apoi își luă È™i ea o cameră într un hotel turistic, în apropierea plajei. AÈ™teptă până aproape de ora unsprezece, vineri seara, înainte de a suna. Stella, obosită, nu dorea decât un pahar de băutură È™i masa în cameră. Ba chiar mai multe pahare de băutură. Mâine se va duce la cumpărături, dar acum avea nevoie de ceva lichid. Când sună telefonul stătea întinsă pe pat, pe jumătate beată. Cal, îmbrăcat doar într o pereche de izmene care atârnau pe el, apucă receptorul. — Alo? — Da, domnule Hulic, se auzi vocea limpede, profesională a unei tinere femei. Trebuie să fiÈ›i mai atent. — Cum adică? — SunteÈ›i urmărit. Cal se frecă la ochii deja injectaÈ›i de băutură. — Cine e acolo? — AscultaÈ›i, vă rog, cu atenÈ›ie. Sunt niÈ™te È›ipi care o urmăresc pe soÈ›ia dumneavoastră. Sunt aici, în Miami. Ei È™tiu că aÈ›i luat cursa 4476 de la Biloxi la Atlanta, cursa 533 a companiei Delta, spre Miami È™i È™tiu exact în ce cameră vă aflaÈ›i acum. Ei vă urmăresc fiecare miÈ™care. Cal privi receptorul È™i se lovi uÈ™or cu palma peste față. — StaÈ›i puÈ›in. Eu... — Probabil că mâine vă vor pune telefonul sub control, adăugă ea, amabilă. AÈ™a că vă rog să fiÈ›i foarte atenÈ›i. — Cine sunt tipii ăștia? strigă el È™i Stella deschise puÈ›in ochii; reuÈ™i să ajungă cu picioarele goale pe podea È™i își întoarse privirea înceÈ›oÈ™ată spre soÈ›ul ei. — Sunt agenÈ›i angajaÈ›i de companiile de tutun, veni răspunsul. Și sunt niÈ™te nemernici. Tânăra închise. Cal privi din nou receptorul, apoi se întoarse spre soÈ›ia lui; arăta patetic. Ea se întinse după È›igări. — Ce s a întâmplat? îl întrebă ea, abia reuÈ™ind să pronunÈ›e cuvintele. Cal îi repetă totul, cuvânt cu cuvânt. — Vai, Doamne! È›ipă ea È™i se repezi la măsuÈ›a de lângă televizor, luă o sticlă de vin È™i își turnă încă un pahar. De ce mă urmăresc? întrebă ea, căzând într un fotoliu È™i vărsând cabernetul ieftin pe halatul de baie. De ce eu? — Ea n a spus că au de gând să te ucidă, îi explică el, cu o uÈ™oară umbră de regret în glas. — De ce mă urmăresc? insistă ea, aproape plângând. — Nu È™tiu, fir ar să fie! mârâi Cal, luându È™i încă o bere din minibar. Băură în tăcere preÈ› de câteva minute, nici unul dintre ei nedorind să l privească pe celălalt, amândoi uluiÈ›i. ÃŽn acel moment, telefonul sună din nou È™i ea scoase un È›ipăt scurt. Cal ridică receptorul. — Alo? rosti el, abia È™optit. — Bună, tot eu sunt, se auzi aceeaÈ™i voce, de data asta pe un ton vesel. Am uitat să vă spun ceva. Să nu cumva să chemaÈ›i poliÈ›ia. Tipii ăștia nu fac nimic ilegal. E mai bine să vă prefaceÈ›i că nu s a întâmplat nimic, bine? — Cine sunteÈ›i? o întrebă el. — Pa! mai spuse ea È™i închise. Compania Listing Foods avea nu unul, ci trei avioane cu reacÈ›ie, dintre care unul fu trimis, sâmbătă dimineață, pentru a l lua pe domnul Lonnie Shaver È™i a l aduce la Charlotte, singur. SoÈ›ia lui nu reuÈ™ise să găsească pe cineva care să stea cu cei trei copii. PiloÈ›ii l au întâmpinat cu căldură, oferindu i cafea È™i fructe înainte de decolare. Ken l a aÈ™teptat la aeroport, cu o camionetă a companiei, condusă de un È™ofer al companiei È™i, cincisprezece minute mai târziu, au ajuns la sediul companiei SuperHouse, într o suburbie a oraÈ™ului Charlotte. Lonnie a fost întâmpinat acolo de Ben, celălalt tip pe care îl cunoscuse în Biloxi; împreună, Ben È™i Ken i au oferit un tur rapid al companiei. Clădirea era nouă, cu un singur etaj, construită din cărămidă È™i multă sticlă È™i care nu se deosebea prin nimic de altele de acelaÈ™i fel pe care le văzuseră pe drumul dinspre aeroport. Parcurgeau culoare largi, pardosite cu dale de piatră È™i foarte curate; birourile, la fel de curate, erau pline de aparatură de înaltă tehnologie. Lonnie aproape că auzea cum vin banii. Au băut o cafea împreună cu George Teaker, director executiv, în biroul mare al acestuia, care dădea spre o curte micuță cu vegetaÈ›ie artificială. Teaker era tânăr, plin de energie, îmbrăcat în blugi (costumul lui din zilele de sâmbătă, explică el). Duminica își punea treningul de jogging. ÃŽi prezentă lui Lonnie intenÈ›iile firmei — se extindeau văzând cu ochii È™i doreau să l aibă alături de ei. Apoi, Teaker a plecat la o È™edință. ÃŽntr o altă cameră — mică, despărÈ›ită de altele prin pereÈ›i de placaj alb — Lonnie a fost aÈ™ezat la o masă garnisită cu cafea È™i gogoÈ™i. Ben a dispărut, dar Ken a rămas lângă el, pe când luminile se stingeau È™i o imagine apărea pe perete. Era un film de treizeci de minute despre SuperHouse — o scurtă istorie a dezvoltării sale, poziÈ›ia actuală pe piață, planurile ambiÈ›ioase de extindere. Și oamenii săi, „adevărata valoare a companiei". După cum se afirma în acel scenariu, SuperHouse plănuia să È™i mărească atât vânzările brute, cât È™i numărul de magazine cu 15% pe an, în următorii È™ase ani. Profiturile urmau să fie uimitoare. S a aprins lumina È™i un tânăr serios, cu un nume care a fost imediat uitat, È™i a făcut apariÈ›ia, rămânând în picioare de cealaltă parte a mesei. Era specialist în beneficii È™i putea răspunde la toate întrebările despre asigurările de sănătate, politica de pensii, vacanÈ›e, concedii, concedii medicale, È™ansele salariaÈ›ilor de a cumpăra acÈ›iuni ale companiei. Totul era cuprins într unul dintre dosarele aflate pe masă, în faÈ›a lui Lonnie, aÈ™a că putea studia datele cu mai multă atenÈ›ie, ceva mai târziu. După un prânz prelungit, luat împreună cu Ben È™i Ken, într un elegant restaurant din suburbie, Lonnie s a întors în camera cu pereÈ›ii de placaj, pentru alte câteva prezentări. Una s a referit la programul de pregătire pe care ei îl pregăteau pentru Lonnie. Următoarea, înregistrată pe casetă video, a conturat structura companiei față de firmele asociate È™i cele rivale. Plictiseala era din ce în ce mai copleÈ™itoare. Pentru un om care își petrecuse întreaga săptămână È™ezând È™i ascultând târguiala între avocaÈ›i È™i experÈ›i, aceasta nu era cel mai fericit mod de a È›i petrece ziua de sâmbătă. DeÈ™i era entuziasmat de această vizită È™i de perspectivele pe care le oferea, simÈ›ea nevoia de aer curat. Ken înÈ›elegea, desigur, acest lucru È™i, în clipa în care filmul a luat sfârÈ™it, i a propus să meargă să joace golf, sport pe care Lonnie încă nu l încercase. Ken, bineînÈ›eles, È™tia È™i acest lucru, aÈ™a că i a propus să meargă oricum, măcar pentru a profita de soare. BMW ul lui Ken era albastru È™i strălucea de curățenie, el conducând cu mare grijă pe drumuri de È›ară, pe lângă ferme È™i domenii elegante sau pe È™osele cu trei benzi de circulaÈ›ie, până când au ajuns la clubul privat. Pentru un negru provenind dintr o familie modestă de clasă mijlocie din Gulfport, chiar È™i gândul că avea să pășească într un club privat era copleÈ™itor. La început, Lonnie se simÈ›i ofensat, jurând în sinea lui să plece dacă nu va vedea È™i alÈ›i negri pe acolo. Gândindu se mai bine, totuÈ™i, era oarecum flatat că noii săi È™efi îl apreciau atât de mult. Erau într adevăr niÈ™te tipi cumsecade, sinceri È™i, din cât se părea, doritori să l ajute să se adapteze la stilul lor. ÃŽncă nu se spusese nimic despre bani, dar cum puteau fi mai puÈ›ini decât ceea ce câștiga acum? Au intrat în holul clubului, o încăpere largă, mobilată cu fotolii de piele È™i trofee de vânătoare atârnate pe pereÈ›i; un nor albăstrui de fum de È›igară se ridica spre tavanul înnegrit. O cameră serioasă pentru oameni serioÈ™i. La masa mare din apropierea ferestrei, de unde se vedea, afară, al optsprezecelea punct de lovire, l au găsit pe George Teaker, de această dată îmbrăcat sport, potrivit momentului, savurând un pahar de băutură în compania altor doi domni, amândoi negri, frumos îmbrăcaÈ›i È™i părând să se fi întors de curând de pe teren. ToÈ›i trei se ridicară în picioare să l salute pe Lonnie care, acum, era mult mai liniÈ™tit să se afle în compania altora asemenea lui. De fapt, i se ridicase o greutate de pe suflet È™i, dintr o dată, simÈ›i că i ar face plăcere să bea ceva, deÈ™i în general era grijuliu cu consumul de alcool. Cel mai solid dintre cei doi negri era Morris Peel, un tip sufletist È™i expansiv, care zâmbea mereu È™i care i l prezentă pe celălalt, un anume Percy Kellum din Atlanta. Amândoi aveau în jur de patruzeci È™i cinci de ani; după ce comandă primul rând de băuturi, Peel îi povesti că era vicepreÈ™edinte la Listing Foods, în timp ce Kelly avea o funcÈ›ie oarecare la nivel regional, tot la firma Listing. Nu s a spus nimic despre statutul social al fiecăruia, dar nici nu era nevoie. Era evident că Peel, venit de la New York, avea un rang mai mare decât Teaker, care deÈ›inea funcÈ›ia de director executiv, însă nu conducea decât o filială. Kellum se afla undeva mai jos. Ken, chiar mai departe. Iar Lonnie era, pur È™i simplu fericit să se afle acolo. La al doilea pahar, după ce prezentările È™i schimburile de amabilități au luat sfârÈ™it, Peel, vesel È™i bine dispus, își povesti biografia. ÃŽn urmă cu È™aisprezece ani fusese primul director adjunct de culoare care intrase în lumea bună a firmei Listing Foods È™i enerva pe toată lumea. Fusese angajat ca simbol, nu pentru talentele sale È™i asta îl obligase să se lupte pentru a urca pe scara socială. De două ori dăduse în judecată compania È™i de două ori câștigase. Iar în clipa în care cei de la conducere înÈ›eleseseră că era hotărât să li se alăture È™i că avea destulă minte pentru asta, l au acceptat ca persoană. ÃŽncă nu era uÈ™or, dar îl respectau. Teaker, aflat acum la cel de al treilea pahar de whisky scoÈ›ian, interveni în discuÈ›ie È™i le destăinui tuturor, confidenÈ›ial bineînÈ›eles, că Peel era acum în pregătire pentru „funcÈ›ia cea mare". — E posibil să stai de vorbă cu un viitor director executiv, îi spuse el lui Lonnie. Unul dintre primii directori executivi de culoare ai unei companii aflate printre cele mai bogate din lume! Datorită lui Peel, Listing Foods introdusese un program îndrăzneÈ› de recrutare È™i promovare a directorilor de culoare. Iată ce i se propunea lui Lonnie. Hadley Brothers era o companie respectabilă, dar cam demodată È™i tipic sudistă, iar cei de la Listing Foods nu fuseseră deloc surprinÈ™i să găsească numai câțiva negri care să facă È™i altceva decât să spele pe jos. Timp de două ore, în timp ce seara se lăsa peste teren È™i un pianist cânta în salon, au băut È™i au discutat È™i au făcut planuri de viitor. Au luat masa chiar acolo, într un salon privat, aflat chiar la capătul holului, cu un cămin È™i un cap de elan atârnat pe perete, deasupra acestuia. Au mâncat câte un grătar bine făcut, cu sos È™i ciuperci. ÃŽn noaptea aceea, Lonnie a dormit într un apartament de la al treilea etaj al clubului È™i s a trezit de dimineață având în faÈ›a ochilor o splendidă panoramă È™i mahmureala de rigoare. Pentru duminică dimineaÈ›a nu erau programate decât două întruniri scurte. Mai întâi, tot în prezenÈ›a lui Ken, o sesiune de planificare, cu un George Teaker în treningul de jogging, proaspăt sosit după o alergare de cinci mile. „E cea mai bună soluÈ›ie pentru mahmureală", le a spus el. Dorea ca Lonnie să conducă magazinul din Biloxi, în baza unui nou contract, timp de nouăzeci de zile, după care îi vor evalua performanÈ›ele. Presupunând că toată lumea era mulÈ›umită, cum se È™i aÈ™teptau să fie, el va fi transferat la un magazin mai mare, probabil în zona oraÈ™ului Atlanta. Un magazin mai mare însemna È™i o mai mare responsabilitate, dar È™i mai mulÈ›i bani. După un an acolo, va fi reevaluat È™i, probabil, mutat din nou. ÃŽn această perioadă de cincisprezece luni, i se cerea să È™i petreacă cel puÈ›in un weekend în Charlotte, într un program de pregătire pentru conducere, prezentat în detaliu într un dosar aflat pe masă. ÃŽn sfârÈ™it, Teaker își încheie discursul È™i comandă încă o ceaÈ™că de cafea neagră. Ultimul oaspete era un tânăr subÈ›irel, negru È™i chel, îmbrăcat la patru ace, cu costum È™i cravată. Numele lui era Taunton È™i era avocat în New York, de fapt, chiar pe Wall Street. Firma lui reprezenta Listing Foods, îi explică el lui Lonnie pe un ton grav; de fapt, nu lucra decât pentru Listing. Se afla acolo pentru a i prezenta proiectul unui contract de angajare, o problemă de rutină È™i totuÈ™i importantă. ÃŽi înmână lui Lonnie un document de numai trei sau patru pagini, care însă avea acum altă greutate, de când È™tia că fusese adus tocmai de pe Wall Street. Lonnie era impresionat până la lacrimi. — UitaÈ›i vă prin el, spuse Taunton, lovindu È™i uÈ™or bărbia cu un pix de mare valoare. Vom vorbi săptămâna viitoare. E un contract tip. ÃŽn paragraful referitor la compensaÈ›ii sunt câteva spaÈ›ii albe. Le vom completa mai târziu. Lonnie aruncă o privire pe prima pagină, apoi puse documentul deasupra celorlalte hârtii È™i dosare al căror teanc se înălÈ›a văzând cu ochii. Taunton scoase la vedere un blocnotes, parcă pregătindu se să facă față unui interogatoriu serios. — Numai câteva întrebări, spuse el. — Sigur, răspunse Lonnie, uitându se la ceas, fără să vrea. — AveÈ›i cazier? — Nu. Numai niÈ™te amenzi pentru exces de viteză. — Nici o acÈ›iune intentată împotriva dumneavoastră personal? — Nu. — Dar împotriva soÈ›iei dumneavoastră? — Nu. — AÈ›i fost cumva în situaÈ›ia de faliment? — Nu. — AÈ›i fost vreodată arestat? — Nu. — Acuzat? — Nu. Taunton întoarse pagina. — AÈ›i fost vreodată implicat, ca director de supermagazin, într un litigiu? — Mda, staÈ›i să mă gândesc. Acum vreo patru ani, un bătrân a alunecat È™i a căzut pe podeaua umedă. Ne a dat în judecată. Eu am apărut ca martor. — S a ajuns la proces? întrebă Taunton cu mare interes. Revăzuse dosarul aflat la tribunal, avea o copie în servieta sa burduÈ™ită cu hârtii È™i cunoÈ™tea fiecare detaliu al acuzaÈ›iilor bătrânului. — Nu. Compania de asigurări a rezolvat totul în afara tribunalului. Cred că i au plătit douăzeci de mii sau cam aÈ™a ceva. Erau chiar douăzeci de mii, iar Taunton scrise această cifră pe foaia de hârtie. Scenariul cerea ca Teaker să intervină în acel moment. — Naiba să i ia pe avocaÈ›ii pledanÈ›i! Sunt o pacoste pentru societate! Taunton se uită spre Lonnie, apoi spre Teaker È™i răspunse, ca pentru a se apăra: — Eu nu sunt avocat pledant. — A, È™tiu asta, spuse Teaker. Tu eÈ™ti unul dintre băieÈ›ii buni. Eu pe vânătorii ăia de sânge am pică. — ȘtiÈ›i cât am plătit noi anul trecut pentru a acoperi costul asigurării în caz de litigii? îl întrebă Taunton pe Lonnie, ca È™i cum acesta ar fi putut ghici. Lonnie clătină din cap. — Listing a plătit peste douăzeci de milioane. — Numai ca să i È›ină pe rechini deoparte, adăugă Teaker. Urmă o pauză dramatică în conversaÈ›ie, sau cel puÈ›in una care urmărea acest efect, căci Taunton È™i Teaker își muÈ™cau buzele, arătându È™i dezgustul È™i părând să regrete că irosiseră atâția bani pentru a se proteja de procese. Apoi, Taunton studie ceva pe foaia de hârtie, aruncă o privire scurtă spre Teaker È™i întrebă: — Cred că nu aÈ›i discutat despre proces până acum, nu? Teaker păru surprins. — Nu cred că e necesar. Lonnie e cu noi. E unul dintre ai noÈ™tri. Taunton păru să ignore răspunsul. — Procesul acela din Biloxi are implicaÈ›ii serioase pentru întreaga economie, mai ales pentru companii ca a noastră, îi spuse el lui Lonnie, care încuviință cu un gest al capului È™i încercă să È™i imagineze cum era posibil ca acel proces să i afecteze È™i pe alÈ›ii, în afară de Pynex. — Nu sunt sigur că e bine să discuÈ›i despre asta, îl apostrofă Teaker pe Taunton. — E în regulă, continuă Taunton. Cunosc procedura legală. Nu te deranjează, nu i aÈ™a, Lonnie? Vreau să zic, putem avea încredere în tine în privinÈ›a asta, nu? — Sigur. N am să suflu nici un cuvinÈ›el. — Dacă reclamantul câștigă acest caz È™i obÈ›ine o sumă mare, ea va deschide porÈ›ile pentru alte litigii legate de industria tutunului. AvocaÈ›ii pledanÈ›i vor înnebuni de a binelea. O să aducă la faliment toate companiile producătoare de tutun. — Noi scoatem mulÈ›i bani din vânzarea de tutun, Lonnie, spuse Teaker la momentul potrivit. — Pe urmă, probabil că vor ataca companiile producătoare de brânzeturi, sub pretextul că È™i colesterolul ucide lumea. Taunton ridicase vocea È™i se aplecase peste masă. Subiectul atinsese un punct sensibil. — Trebuie să se termine odată cu procesele astea. Industria tutunului nu a pierdut nici unul dintre ele. Cred că au obÈ›inut ceva în genul cincizeci È™i cinci de succese È™i nici un eÈ™ec. Tipii din jurii au înÈ›eles întotdeauna că acela care fumează o face pe propriul său risc. — Lonnie înÈ›elege acest lucru, spuse Teaker, aproape defensiv. Taunton trase adânc aer în piept. — Sigur că da. ÃŽmi pare rău dacă am vorbit prea mult. Numai că la Biloxi miza e foarte mare. — Nici o problemă, spuse Lonnie. ÃŽntr adevăr, nu l deranja discuÈ›ia. La urma urmei, Taunton era avocat È™i cunoÈ™tea cu siguranță legile È™i probabil că era în regulă dacă vorbea despre proces în linii mari, fără să intre în amănunte. Lonnie era mulÈ›umit. Era în aceeaÈ™i barcă cu ei. Cu el nu vor avea niciodată probleme. Brusc, Taunton deveni numai zâmbet, puse deoparte notiÈ›ele È™i îi promise lui Lonnie că îl va suna la mijlocul săptămânii următoare. ȘedinÈ›a se terminase È™i Lonnie era liber. Ken îl conduse cu maÈ™ina la aeroport, unde acelaÈ™i avion Lear, cu aceiaÈ™i piloÈ›i amabili, îl aÈ™tepta, gata de zbor. La buletinul meteorologic se anunÈ›ase că după amiază erau posibile averse slabe È™i Stella nu avu nevoie de mai mult. Cal susÈ›inea că nu e nici un nor pe cer, dar ea nici nu voia să se uite. Trase draperiile È™i se uită la filmele de la televizor până la prânz. Comandă o porÈ›ie de caÈ™caval pane È™i două pahare de Bloody Mary, după care dormi puÈ›in, cu lanÈ›ul pus la ușă È™i un scaun proptit în ea. Cal a plecat la plajă, mai precis la una din cele unde femeile stăteau fără sutien, despre care auzise, dar nu avusese niciodată È™ansa să ajungă acolo, din cauza soÈ›iei sale. Cum ea era la loc sigur, închisă în camera lor de la etajul al zecelea, el era liber să străbată plaja È™i să admire trupurile tinere. A băut o bere pe o terasă acoperită cu paie È™i s a gândit cât de frumoasă devenise această excursie. Ei îi era frică să fie văzută, aÈ™a că toate cărÈ›ile de credit erau în siguranță în acel weekend. Au reuÈ™it să prindă o cursă matinală, duminică dimineață, È™i s au întors la Biloxi. Stella era mahmură È™i epuizată după un sfârÈ™it de săptămână sub urmărire. O îngrijorau ziua de luni È™i revenirea la tribunal. 13 Saluturile È™i schimburile de amabilități nu au mai avut aceeaÈ™i forță în dimineaÈ›a de luni. Rutina adunării în jurul cafetierei, cu inspectarea gogoÈ™ilor È™i a cornurilor devenise obositoare, nu atât din cauza repetării ei, cât mai ales pentru că era groaznic să nu se È™tie exact cât va dura. S au împărÈ›it în grupuri mici È™i È™i au povestit ce li se întâmplase în perioada de libertate din weekend. Majoritatea ieÈ™iseră în oraÈ™ la cumpărături, fuseseră în vizite cu familia È™i merseseră la biserică. Plictiseala luă însă o nouă întorsătură pentru aceÈ™ti oameni care se pregăteau să stea din nou închiÈ™i într o sală de tribunal. Herman întârzia, aÈ™a că au început să vorbească în È™oaptă despre proces, nimic important, doar exprimarea consensului general despre pledoaria acuzării, care se pierdea într o mare de planÈ™e, tabele È™i statistici. Știau cu toÈ›ii că fumatul cauzează cancer la plămâni. Doreau informaÈ›ii noi. Dis de dimineață, Nicholas reuÈ™i s o tragă pe Angel Weese deoparte. ÃŽÈ™i vorbiseră politicos pe tot parcursul procesului, dar nu vorbiseră despre nimic important. Ea È™i Loreen Duke erau singurele femei de culoare din juriu È™i totuÈ™i, ciudat, se È›ineau departe una de alta. Angel era zveltă È™i tăcută, era nemăritată È™i lucra pentru un distribuitor de bere. Părea mereu copleÈ™ită de o suferință tăcută È™i era greu de vorbit cu ea. Stella sosi târziu, arătând ca naiba; avea ochii roÈ™ii È™i încercănaÈ›i È™i faÈ›a palidă. ÃŽÈ™i turnă cafeaua cu mâini tremurânde È™i se îndreptă direct spre fumoarul de la capătul holului, unde Jerry Fernandez È™i Pudelul stăteau la taclale È™i cochetau unul cu celălalt, aÈ™a cum era normal după atâta vreme. Nicholas era nerăbdător să asculte povestea Stellei despre acel weekend. — Ce zici de o È›igară? o întrebă el pe Angel, a patra fumătoare oficială din juriu. — Când te ai apucat de fumat? îl întrebă ea, adresându i unul din rarele sale zâmbete. — Săptămâna trecută. Am să mă las după ce se termină procesul. Au părăsit camera juraÈ›ilor sub privirile curioase ale lui Lou Dell È™i li s au alăturat celorlalÈ›i — Jerry È™i Pudelul, care continuau să stea de vorbă; Stella, cu faÈ›a ca o mască È™i aflată la un pas de a face o criză de nervi. Nicholas luă o È›igară Camel de la Jerry È™i È™i o aprinse cu un chibrit. — Ei, cum a fost la Miami? o întrebă el pe Stella. Ea tresări È™i se întoarse furioasă spre el. — A plouat, îi spuse, muÈ™când filtrul È™i trăgând cu disperare din È›igară. Nu dorea să vorbească. ConversaÈ›ia lâncezea È™i fiecare era atent la È›igara lui. Era ora nouă fără zece minute, timpul pentru ultima înghiÈ›itură de nicotină. — Cred că am fost urmărit în acest weekend, spuse Nicholas, după câteva momente de liniÈ™te. Continuau să fumeze, dar mintea începuse să le lucreze. — Cum ai spus? întrebă Jerry. — Am fost urmărit, repetă el È™i se uită spre Stella, care îl privea cu ochii mari, îngroziÈ›i. — De cine? întrebă Pudelul. — Nu È™tiu. S a întâmplat sâmbătă, când am plecat de acasă spre serviciu. Am văzut un tip furișându se pe lângă maÈ™ina mea È™i, mai târziu, l am văzut în centrul comercial. Probabil că era un spion angajat de tipii cu tutunul. Stella căscă gura È™i începu să tremure. Fumul albăstrui îi ieÈ™ea pe nări. — Ai de gând să i spui judecătorului? întrebă ea, cu respiraÈ›ia tăiată. Era întrebarea care îi frământase, pe ea È™i pe Cal. — Nu. — De ce nu? întrebă Pudelul, fără prea mare curiozitate. — Nu È™tiu încă sigur, asta e. Adică, sunt sigur că am fost urmărit, dar nu È™tiu precis cine era. Ce să i spun judecătorului? — Spune i că ai fost urmărit, propuse Jerry. — De ce să te fi urmărit cineva? întrebă Angel. — Din acelaÈ™i motiv pentru care ne urmăresc pe toÈ›i. — Eu nu cred aÈ™a ceva, spuse Pudelul. Stella credea, desigur, dar dacă Nicholas, fostul student la drept, avea de gând să i ascundă acest lucru judecătorului, atunci È™i ea va face la fel. — De ce ne urmăresc? întrebă iarăși Angel nervoasă. — Pentru că aÈ™a fac ei. Companiile de tutun cheltuiesc milioane ca să ne selecteze È™i acum cheltuiesc chiar mai mult ca să ne urmărească. — Ce anume caută? — Modalități de a ajunge până la noi. Prieteni cu care s ar putea să vorbim. Locuri în care ne am putea duce. De obicei aruncă vorba în comunitatea în care trăim, câte o mică bârfă despre cel mort, care făcea lucruri rele când trăia. ÃŽntotdeauna caută un punct slab. De asta n au pierdut niciodată un proces în instanță. — De unde È™tii că e vorba de compania de È›igări? întrebă Pudelul, aprinzându È™i încă una. — Nu È™tiu. Dar ei au mai mulÈ›i bani decât acuzarea. De fapt, au fonduri nelimitate cu care pornesc la luptă în astfel de cazuri. Jerry Fernandez, gata oricând să facă o glumă sau să susÈ›ină un scenariu, intră È™i el în vorbă. — ȘtiÈ›i, dacă mă gândesc bine, îmi amintesc că È™i eu am zărit un tip ciudat privindu mă de după colÈ›ul străzii, zilele astea. L am văzut de mai multe ori, adăugă el, aruncând o privire spre Nicholas È™i aÈ™teptând aprobarea acestuia. Dar Nicholas o privea pe Stella. Jerry îi făcu Pudelului cu ochiul, dar ea nici nu l observă. Lou Dell bătu în ușă. Nici jurăminte È™i nici imnul naÈ›ional nu au deschis dimineaÈ›a de luni. Judecătorul Harkin È™i avocaÈ›ii aÈ™teptau, gata să se ridice în picioare cu nestăvilit patriotism, la cel mai mic semn că juraÈ›ii aveau chef de aÈ™a ceva, dar nu se întâmplă nimic. JuraÈ›ii își ocupară locurile, deja obosiÈ›i, după toate aparenÈ›ele, È™i resemnaÈ›i să suporte încă o săptămână lungă împreună cu martorii. Harkin le adresă un zâmbet larg de bun venit, apoi continuă cu monologul deja cunoscut despre stabilirea unor contacte neautorizate. Stella privea în pământ, tăcută. Cal, aflat în rândul al treilea, se afla acolo pentru a o susÈ›ine. Scotty Mangrum se ridică în picioare È™i informă curtea că acuzarea ar dori să reia mărturia doctorului Hilo Kilvan, care a fost imediat adus de undeva, din spate È™i aÈ™ezat în boxa martorilor. El făcu un semn amabil cu capul spre juriu. Nimeni nu i răspunse. Pentru Wendall Rohr È™i echipa de avocaÈ›i ai acuzării, sfârÈ™itul de săptămână nu adusese nici un moment de odihnă. Procesul în sine era È™i aÈ™a o provocare, dar surpriza faxului semnat „MM" È™i primit vineri făcuse să dispară tot calmul aparent. ReuÈ™iseră să descopere că apelul provenea dintr o parcare de autocamioane, din apropiere de Hattiesburg È™i, după ce acceptase o sumă de bani, un funcÈ›ionar făcuse o descriere vagă a unei tinere femei, de aproape treizeci de ani, poate treizeci È™i ceva, cu părul negru strâns sub o È™apcă de pescar È™i faÈ›a pe jumătate ascunsă în spatele unor imenÈ™i ochelari de soare. Era scundă, dar poate că era totuÈ™i de înălÈ›ime medie. Poate că avea un metru È™aizeci sau chiar È™aizeci È™i cinci. Era zveltă, asta fără îndoială, dar la urma urmei asta se întâmplase înainte de ora nouă, într o dimineață de vineri, o perioadă extrem de aglomerată. Femeia îi dăduse cinci dolari pentru a trimite un fax la un număr din Biloxi, un birou de avocaÈ›i, lucru care funcÈ›ionarului i se păruse ciudat È™i tocmai de aceea îl reÈ›inuse. Majoritatea faxurilor se refereau la permise pentru transport de combustibili È™i încărcături speciale. Nu i zărise maÈ™ina dar, aÈ™a cum mai spusese, locul era foarte aglomerat. ToÈ›i cei opt principali avocaÈ›i ai acuzării — care acopereau împreună un total de 150 de ani de experiență în tribunal — căzură de acord că era vorba de o situaÈ›ie cu totul nouă. Nimeni nu își mai amintea de vreun alt proces în care cineva din afară să fi luat contact cu avocaÈ›ii implicaÈ›i pentru a i anunÈ›a ce urmau să facă juraÈ›ii. Era unanimă convingerea că fata, MM, va reveni. Și, deÈ™i iniÈ›ial au negat acest lucru, până la sfârÈ™itul weekendului au ajuns, fără plăcere, la concluzia că, probabil, le va cere bani. Un aranjament. Bani pentru un verdict favorabil. TotuÈ™i, nu reuÈ™eau să È™i facă destul curaj È™i să inventeze o strategie potrivită pentru a se ocupa de ea, atunci când va dori să negocieze. Poate mai târziu, dar acum nu. Pe de altă parte, Fitch aproape că nu se gândea la nimic altceva. Fondul avea la acea oră un excedent de È™ase milioane È™i jumătate, din care două constituiau bugetul pentru celelalte cheltuieli de judecată. Banii erau cât se poate de lichizi È™i se puteau miÈ™ca după dorință. ÃŽÈ™i petrecuse tot sfârÈ™itul de săptămână controlându i pe juraÈ›i, întâlnindu se cu avocaÈ›ii È™i ascultând rezumatele făcute de experÈ›ii săi; vorbise la telefon pe îndelete cu D. Martin Jankle de la Pynex. Fusese mulÈ›umit de rezultatele spectacolului organizat de Ken È™i Ben în Charlotte È™i primise asigurări de la George Teaker că Lonnie Shaver era un om de încredere. Ba chiar vizionase o casetă pe care fusese imprimată în secret întâlnirea în cursul căreia Taunton È™i Teaker aproape că reuÈ™iseră să l facă pe Lonnie să semneze un jurământ de credință. Fitch dormise patru ore sâmbătă È™i cinci duminică, lucru cu care era obiÈ™nuit, deÈ™i avusese un somn agitat. O visase pe fata aceea, Marlee, È™i ceea ce i ar putea aduce ea. Era foarte posibil ca acesta să se dovedească cel mai uÈ™or proces de până atunci. Urmărise desfășurarea procedurii de deschidere a È™edinÈ›ei de luni din camera sa de vizionare, împreună cu un expert în materie de juriu. Camera ascunsă funcÈ›ionase atât de bine, încât hotărâseră să încerce una È™i mai bună, cu lentile mai puternice È™i o imagine mai clară. Aceasta era închisă în aceeaÈ™i servietă care fusese plasată undeva sub masă, È™i nimeni din mulÈ›imea de oameni prezenÈ›i în sală nu bănuia nimic. Nu se rostise jurământul de credință, nu se întâmplase nimic deosebit, dar Fitch se aÈ™teptase la asta. Cu siguranță că Marlee l ar fi sunat dacă se plănuia ceva special. ÃŽl ascultă pe doctorul Kilvan reluându È™i mărturia È™i zâmbi pentru sine, văzând cât de îngroziÈ›i păreau juraÈ›ii. ConsultanÈ›ii È™i avocaÈ›ii săi erau cu toÈ›ii de părere că, până în acel moment, martorii acuzării nu reuÈ™iseră să capteze atenÈ›ia juraÈ›ilor. ExperÈ›ii erau impresionaÈ›i, pregătirea lor profesională era copleÈ™itoare, la fel È™i mijloacele vizuale folosite de ei, dar avocaÈ›ii lui văzuseră destule dintr astea. Apărarea va fi simplă È™i subtilă. Doctorii chemaÈ›i de ei vor insista pe faptul că fumatul nu cauzează cancer la plămâni. AlÈ›i experÈ›i impresionanÈ›i vor argumenta că aceia care aleg fumatul sunt bine informaÈ›i. Pledoariile avocaÈ›ilor săi vor avea următoarea concluzie: dacă È›igările sunt periculoase, aÈ™a cum se spune, atunci fiecare fumează pe riscul său. Fitch trecuse de multe ori prin toate astea. ÃŽÈ™i È™tia depoziÈ›ia pe dinafară. Rezistase la toate argumentele avocaÈ›ilor. ÃŽl trecuseră toate sudorile până la încheierea deliberărilor juriilor. Sărbătorise în tăcere verdictele, dar niciodată nu avusese È™ansa să câștige cu adevărat. Þigările ucid patru sute de mii de americani în fiecare an, spunea doctorul Kilvan È™i patru diagrame susÈ›ineau această afirmaÈ›ie. Este de departe produsul cel mai ucigător de pe piaÈ›a de consum. Cu excepÈ›ia armelor — iar È›igările, bineînÈ›eles, nu sunt făcute pentru a ochi È™i împuÈ™ca pe cineva. Þigările sunt făcute pentru a fi aprinse È™i fumate; acesta este modul corect de folosire. Și sunt ucigătoare dacă aplici exact modul lor de folosire. Acest punct produse efectul dorit asupra juraÈ›ilor, care nu aveau cum să l mai uite de acum înainte. Dar la zece È™i jumătate erau gata să È™i ia pauza pentru cafea È™i È›igară. Judecătorul Harkin întrerupse È™edinÈ›a pentru cincisprezece minute. Nicholas îi strecură lui Lou Dell un bilet, pe care ea îl dădu mai departe lui Wilis care se întâmpla să fie treaz. El îi duse biletul judecătorului Harkin. Easter îi cerea să i acorde câteva minute la prânz, dacă era posibil pentru o discuÈ›ie confidenÈ›ială. Era ceva urgent. Nicholas s a scuzat È™i a plecat de la masa de prânz, spunând că are dureri de stomac È™i își pierduse pofta de mâncare. Trebuia să se ducă la toaletă, spuse el, È™i se va întoarce imediat. Nimănui nu i păsa. Oricum, cei mai mulÈ›i se ridicau de la masă, pentru a evita să stea alături de Stella Hulic. Nicholas parcurse rapid holurile strâmte È™i intră în biroul unde îl aÈ™tepta judecătorul, singur, cu un sandvici rece alături. Nicholas aducea cu el o servietă mică, maronie, din piele. — Trebuie să vorbim, spuse el, luând loc. — CeilalÈ›i È™tiu că sunteÈ›i aici? întrebă Harkin. — Nu. Dar trebuie să mă grăbesc. — Dă i drumul. Harkin ronțăi niÈ™te fulgi de cereale È™i împinse farfuria la o parte. — Trei lucruri. Stella Hulic, numărul 4, în rândul întâi, a fost la Miami în acest weekend È™i a fost urmărită de persoane necunoscute, despre care se crede că lucrează pentru companiile producătoare de tutun. Judecătorul se opri din mestecat. — De unde È™tiÈ›i? — Am tras cu urechea la conversaÈ›ia ei cu un alt jurat, în această dimineață. Nu mă întrebaÈ›i de unde È™tia că e urmărită — asta n am auzit. Dar sărmana e într o stare de plâns. Sincer să fiu, cred că a băut ceva de dimineață, înainte de a veni la tribunal. Vodcă, presupun. Probabil Bloody Mary. — ContinuaÈ›i. — ÃŽn al doilea rând, Frank Herrera, numărul 7 — am vorbit despre el data trecută — ei bine, decizia lui e luată È™i mă tem că va încerca să i influenÈ›eze È™i pe alÈ›ii. — Vă ascult. — A venit la proces cu păreri preconcepute. Cred că È™i a dorit mult să fie jurat; e militar în rezervă, sau cam aÈ™a ceva; probabil că se plictiseÈ™te de moarte, dar susÈ›ine excesiv apărarea È™i, ce să vă spun, asta mă îngrijorează. Nu È™tiu cum se procedează cu asemenea juraÈ›i. — Discută despre caz? — A făcut o o dată, cu mine. Herman e foarte mândru de poziÈ›ia sa de coordonator È™i nu acceptă nici un fel de discuÈ›ii despre caz. — Bravo lui. — Dar nu poate controla totul. Și, după cum È™tiÈ›i, e în firea omului să bârfească. Oricum, Herrera otrăveÈ™te pe toată lumea. — ÃŽn regulă. A treia problemă? Nicholas deschise servieta de piele È™i scoase de acolo o casetă video. — Merge? întrebă el, arătând spre micul televizor cu video aÈ™ezat pe un suport într un colÈ› al camerei. — Cred că da. Săptămâna trecută mergea. — ÃŽmi permiteÈ›i? — Vă rog. Nicholas apăsă butonul de pornire È™i introduse caseta. — Vă amintiÈ›i de tipul pe care l am văzut în tribunal, săptămâna trecută? Cel care mă urmărea? — Da, răspunse Harkin, ridicându se în picioare È™i îndreptându se spre televizor. ÃŽmi amintesc. — Ei bine, iată l. ÃŽn alb È™i negru, într o imagine puÈ›in înceÈ›oÈ™ată, dar suficient de clară pentru a distinge ce se întâmplă, uÈ™a se deschise È™i omul intră în apartamentul lui Easter. Privi temător în jur È™i, timp de o clipă, păru să se uite chiar spre aparatul ascuns în ventilatorul de deasupra frigiderului. Nicholas opri imaginea în prim plan È™i spuse: — E chiar el. Cu răsuflarea tăiată, judecătorul Harkin repetă la rândul său: — Mda, el este. ÃŽn continuare, filmul îl prezenta pe bărbatul acela (Doyle) intrând È™i ieÈ™ind din imagine, făcând fotografii, aplecându se peste computer È™i părăsind apartamentul în mai puÈ›in de zece minute. Imaginea dispăru. — Când s a... începu Harkin încet, rămânând cu privirea aÈ›intită asupra ecranului. — Sâmbătă după amiază. Eu am lucrat un schimb de opt ore È™i acest tip a intrat în casă când mă aflam la lucru. Nu era întru totul exact, dar Harkin n avea cum să È™tie. Nicholas reprogramase aparatul video, pentru ca pe ecran să apară ziua de sâmbătă È™i data exactă în colÈ›ul din dreapta jos. — De ce... — Am fost jefuit È™i bătut acum cinci ani, când locuiam în Mobile; am fost la un pas de moarte. S a întâmplat când mi a fost spart apartamentul. Sunt grijuliu cu securitatea mea, nimic mai mult. Totul părea perfect plauzibil; existenÈ›a aparaturii foarte sofisticate de pază, într un apartament prăpădit; computerele È™i camera de înregistrare, dintr un salariu minim. Era îngrozit de violență. Oricine putea înÈ›elege asta. — DoriÈ›i să l mai vedeÈ›i o dată? — Nu. El este. Nicholas scoase caseta din aparat È™i i o dădu judecătorului. — PăstraÈ›i o dumneavoastră. Eu mai am o copie. Sandviciul cu carne de vacă pe care È™i l pregătise Fitch rămase mâncat doar pe jumătate când Konrad bătu la ușă È™i rosti vorbele pe care Fitch își dorea să le audă: — E fata la telefon! Fitch își È™terse gura È™i barbiÈ™onul cu dosul palmei È™i apucă receptorul. — Alo? — Fitch, dragule, spuse ea. Sunt eu, Marlee. — Da, dragă. — Nu È™tiu numele tipului, dar malacul pe care l ai trimis în apartamentul lui Easter joi, pe data de nouăsprezece, acum unsprezece zile, la ora 4:52 ca să fim mai exacÈ›i. Fitch simÈ›i că nu mai are aer È™i tuÈ™i, împroÈ™când firimituri de mâncare. ÃŽnjură în gând È™i se îndreptă de spate. — Asta a fost chiar după ce È›i am dat biletul despre Nicholas care urma să se îmbrace cu un pulover gri de golf È™i pantaloni kaki apretaÈ›i, îți aminteÈ™ti? — Da, răspunse el răguÈ™it. — ÃŽn orice caz, mai târziu l ai trimis la tribunal, probabil ca să mă caute pe mine. Asta a fost miercurea trecută, pe douăzeci È™i cinci. A fost o mare prostie, pentru că Easter l a recunoscut È™i i a trimis un bilet judecătorului, care l a privit cu atenÈ›ie. Mă asculÈ›i, Fitch? Asculta, dar nu respira. — Da! se răsti el. — Ei bine, acum judecătorul È™tie că tipul a intrat ilegal în apartamentul lui Easter È™i a semnat un mandat de arestare a tipului. AÈ™a că scoate l imediat din oraÈ™, altfel ai s o încurci. Poate te arestează È™i pe tine. O sută de întrebări se perindau prin mintea lui Fitch, dar È™tia că nu va primi nici un răspuns. Dacă Doyle era cumva recunoscut È™i prins È™i dacă vorbea prea multe, atunci, vai, nici nu se putea gândi la urmări. Pătrunderea ilegală în apartament era un delict oriunde pe planetă È™i Fitch trebuia să se miÈ™te extrem de repede. — Mai e ceva? întrebă el. — Nu. Atât pentru moment. Doyle ar fi trebuit să stea la o masă lângă fereastră, într un mic restaurant vietnamez aflat la patru cvartale distanță de tribunal dar, de fapt, juca „21" cu miză de doi dolari la „Lucky Luck" când auzi sunând aparatul portabil pe care îl purta prins de curea. Era Fitch, de la birou. Trei minute mai târziu, Doyle se È™i afla pe autostrada 90, îndreptându se spre est, da, spre est, pentru că statul Alabama era mai aproape decât Louisiana. Două ore mai târziu se afla într un avion, cu direcÈ›ia Chicago. ÃŽi trebui o oră lui Fitch pentru a cerceta È™i a descoperi că nu fusese emis nici un mandat de arestare pentru Doyle Dunlap sau pentru o altă persoană cu semnalmentele acestuia. Asta nu l liniÈ™tea câtuÈ™i de puÈ›in. Marlee È™tia că pătrunseseră în apartamentul lui Easter — de asta era sigur. Dar de unde putea È™ti? Asta era întrebarea cea mai importantă, care îl îngrijora amarnic. Fitch zbieră la Konrad È™i Pang prin uÈ™a închisă. Aveau să treacă trei ore până să descopere răspunsul. La ora trei È™i jumătate, luni după amiază, judecătorul Harkin întrerupse mărturia doctorului Kilvan È™i îl trimise, pentru moment, acasă. ÃŽi anunță pe avocaÈ›ii surprinÈ™i că existau câteva probleme serioase care implicau juriul È™i care trebuiau rezolvate imediat. ÃŽi trimise pe juraÈ›i înapoi în camera lor È™i ceru să se evacueze sala. Jip È™i Rasco deschiseră uÈ™ile, conducând spectatorii afară, apoi le închiseră la loc. Oliver McAdoo trase încet servieta sub masă cu piciorul stâng, până când reuÈ™i s o îndrepte spre masa judecătorului. Alături se mai aflau alte patru serviete de tot felul, plus două cutii de carton pline cu dosare de depoziÈ›ii È™i alte hârÈ›oage legale. McAdoo nu È™tia sigur ce urma să se întâmple, dar presupuse, corect de altfel, că Fitch va dori să vadă È™i el. Judecătorul Harkin își drese vocea È™i se adresă trupei de avocaÈ›i care îl priveau cu mare atenÈ›ie. — Domnilor, mi s a adus la cunoÈ™tință că unii, dacă nu toÈ›i juraÈ›ii, simt că sunt studiaÈ›i È™i urmăriÈ›i. Am dovezi clare că cel puÈ›in unul dintre juraÈ›i a fost victima unei intrări ilegale în apartamentul său. Tăcu, pentru ca aceste cuvinte să rămână adânc întipărite în mintea tuturor, ceea ce se È™i întâmplă. AvocaÈ›ii erau uluiÈ›i, fiecare parte È™tiindu se total nevinovată de ceva rău È™i aruncând vina pe cei care meritau acest lucru — cei din cealaltă tabără. — Acum, am două variante la dispoziÈ›ie. Pot anula procesul pentru vicii de procedură sau pot sechestra juriul. Sunt înclinat să aleg a doua variantă, oricât de neplăcută ar fi ea. Domnule Rohr? Rohr se ridică foarte încet È™i, pentru prima dată în viață, nu È™tia ce să spună. — Ãăă, È™tiÈ›i, domnule judecător, ar fi îngrozitor să anulăm procesul. Vreau să zic, sunt sigur că noi nu am făcut nimic rău. Se întoarse È™i aruncă o privire spre masa apărării. A intrat cineva prin efracÈ›ie în casa unui jurat? întrebă el. — Exact asta am spus. Vă voi arăta imediat dovada. Domnule Cable? Sir Durr se ridică în picioare, încheindu È™i nasturii la haină. — Este un lucru uluitor, onorată instanță. — Cu siguranță. — CredeÈ›i mă, nu sunt în măsură să vă răspund, până când nu voi cunoaÈ™te mai multe detalii, spuse el, răspunzând suspiciunii oglindite în ochii avocaÈ›ilor cu siguranță vinovaÈ›i, cei ai acuzării. — Foarte bine. AduceÈ›i aici juratul cu numărul 4, Stella Hulic, îl instrui judecătorul pe Willis. Până să ajungă în sală, Stella își pierduse tot sângele din obraji È™i înÈ›epenise de groază. — Vă rog, luaÈ›i loc pe scaunul martorilor, doamnă Hulic. Nu va dura decât câteva clipe, i se adresă judecătorul, zâmbindu i încurajator È™i făcându i semn spre scaunul din boxa martorilor. Stella luă loc, privind cu disperare în jur. — Vă mulÈ›umesc. Acum, doamnă Hulic, doresc să vă pun câteva întrebări. Se făcu liniÈ™te; nimeni nu mai miÈ™ca. AvocaÈ›ii rămăseseră cu pixurile în mână, fără să le mai pese de blocnotesuri; se aÈ™teptau să le fie dezvăluit cine È™tie ce secret. După patru ani de război până să se ajungă la proces, È™tiau dinainte orice ar fi putut spune martorii. Ideea unei declaraÈ›ii nepregătite, venind de pe banca martorilor, era fascinantă. Cu siguranță că femeia avea să dezvăluie un păcat cumplit comis de cealaltă parte. Ea se uită rugător spre judecător. Cineva îi mirosi respiraÈ›ia È™i pufni scârbit. — AÈ›i fost la Miami în weekend? — Da, domnule, răspunse ea cu greu. — Cu soÈ›ul dumneavoastră? — Da. Cal părăsise curtea înainte de prânz. Avea de rezolvat niÈ™te afaceri. — Care a fost scopul acestei călătorii? — Să facem cumpărături. — S a întâmplat ceva deosebit cât timp aÈ›i fost acolo? Ea trase adânc aer în piept È™i își îndreptă privirea spre avocaÈ›ii care stăteau înghesuiÈ›i în jurul meselor lungi, sorbindu i cuvintele. Apoi se întoarse spre judecător. — Da, domnule. — Vă rog să ne spuneÈ›i ce s a întâmplat. Ochii i se umplură de lacrimi È™i sărmana femeie aproape că nu se mai putea stăpâni. Judecătorul Harkin profită de acel moment pentru a o liniÈ™ti: — StaÈ›i liniÈ™tită, doamnă Hulic. Nu aÈ›i făcut nimic rău. SpuneÈ›i ne numai ce s a întâmplat. Ea își muÈ™că buzele È™i strânse din dinÈ›i. — Am ajuns vineri seară la hotel È™i, după ce stătusem acolo vreo două trei ore, a sunat telefonul; era o femeie care ne a spus că tipii ăia de la companiile de tutun ne urmăresc. A spus că ne au urmărit de la Biloxi È™i că È™tiau totul, cu ce curse am venit È™i aÈ™a mai departe. Spunea că ne vor urmări tot weekendul, ba chiar că s ar putea să încerce să ne pună microfoane în telefon. Rohr È™i echipa lui respirară uÈ™uraÈ›i. Mai aruncară două trei ocheade furioase spre cealaltă masă, unde Cable È™i ceilalÈ›i îngheÈ›aseră. — AÈ›i văzut pe cineva urmărindu vă? — Păi, ca să fiu sinceră, eu n am mai ieÈ™it din cameră. M a speriat foarte tare. Cal s a aventurat pe afară de câteva ori È™i a văzut un tip, unul cu figură de cubanez, care umbla cu aparatul de fotografiat pe plajă, È™i pe urmă l a revăzut duminică, pe când plecam de la hotel. Dintr o dată, Stella își dădu seama că își ieÈ™ise din fire, că era atât de copleÈ™ită, încât nu mai putea continua. Fără să se chinuie prea mult, izbucni în lacrimi. — Altceva, doamnă Hulic? — Nu, răspunse ea printre suspine. Dar e îngrozitor. Nu pot să... Cuvintele se pierdură printre gemete. Judecătorul se întoarse spre avocaÈ›i. — Am să i permit doamnei Hulic să se retragă; va fi înlocuită cu juratul de rezervă numărul 1. Stella începu să bocească încet È™i, văzând o atât de distrusă, nu puteai să i ceri să rămână. Exista pericolul ca juraÈ›ii să fie sechestraÈ›i în tribunal È™i ea n ar fi putut face față. — Vă puteÈ›i întoarce în camera juriului, să vă luaÈ›i lucrurile È™i să plecaÈ›i acasă. Vă mulÈ›umesc pentru participare È™i îmi pare rău că s a întâmplat aÈ™a ceva. — Regret aÈ™a de mult! izbuti ea să È™optească, apoi se ridică de pe scaun È™i părăsi sala. Plecarea ei era o lovitură pentru apărare. Fusese catalogată cu È™anse mari în timpul selecÈ›iei È™i, după două săptămâni de È›inere constantă sub observaÈ›ie, experÈ›ii în materie de juriu din ambele tabere erau aproape unanimi în credinÈ›a că nu È›inea partea reclamantei. Fuma de douăzeci È™i patru de ani, fără să fi încercat vreodată să se lase de acest obicei. Acum era înlocuită de o rezervă temută de toÈ›i, dar mai ales de apărare. — Să poftească aici juratul numărul 2, Nicholas Easter, îi ceru judecătorul lui Willis, rămas în picioare lângă uÈ™a deschisă. Până să l aducă pe Easter, Gloria Lane, ajutată de o asistentă, aduse în sală un televizor cu video pe care îl aÈ™ezară în centrul camerei. Durwood Cable se prefăcu preocupat cu alte treburi, dar nu i ieÈ™ea din minte o unică întrebare: Ce a mai făcut Fitch? înainte de proces, Fitch dirija totul: alcătuirea echipei de apărători, selecÈ›ia martorilor experÈ›i, angajarea consultanÈ›ilor pentru juriu, investigaÈ›ia propriu zisă a tuturor posibililor juraÈ›i. Avea delicata obligaÈ›ie de a È›ine legătura cu clientul, Pynex, È™i stăteau cu ochii pe avocaÈ›ii acuzării, ca un uliu. Dar cam tot ce făcea Fitch după începerea procesului era un secret. Cable nu dorea să È™tie nimic. El mergea pe calea bătută È™i susÈ›inea cazul în tribunal. Las' să se afunde Fitch în noroi È™i să încerce să l câștige. Easter se aÈ™eză pe scaunul martorului È™i își încruciÈ™a picioarele. Dacă era cumva nervos sau speriat, reuÈ™ea să ascundă perfect acest lucru. Judecătorul îl întrebă despre omul misterios care îl urmărise È™i Easter menÈ›ionă orele exacte È™i locurile unde îl văzuse. Și mai explică, cu lux de amănunte, ce se întâmplase miercurea trecută, când se întorsese spre sală È™i îl zărise pe acelaÈ™i bărbat aÈ™ezat acolo, în rândul al treilea. Apoi descrise măsurile de securitate pe care le luase în apartamentul său È™i luă videocaseta din mâna judecătorului Harkin. O puse în aparat È™i avocaÈ›ii se lăsară pe marginea scaunelor, tremurând de nerăbdare. Lăsă banda să se desfășoare integral, în toate cele nouă minute È™i jumătate ale sale È™i, când aceasta se opri, se aÈ™eză din nou pe scaunul martorilor È™i confirmă identitatea intrusului — era acelaÈ™i bărbat care îl urmărise, acelaÈ™i tip care își făcuse apariÈ›ia la tribunal miercurea trecută. Fitch nu reuÈ™i să vadă nenorocitul acela de monitor prin camera ascunsă, pentru că McAdoo, cu picioroangele lui, sau poate alt imbecil lovise servieta de sub masă. Dar Fitch auzi fiecare cuvânt rostit de Easter, aÈ™a că era suficient să închidă ochii ca să È™i poată imagina ce se întâmplă la tribunal. O durere cumplită începea să se facă simÈ›ită la baza craniului. ÃŽnghiÈ›i o aspirină, dând o pe gât cu apă minerală. Tare i ar fi plăcut să i pună lui Easter o simplă întrebare: pentru unul care se preocupă atât de mult de propria siguranță încât să È™i instaleze camere video ascunse, cum de nu È™i montase un sistem de alarmă la ușă? Dar întrebarea aceasta nu i trecu decât lui prin minte. — Pot È™i eu să certific că bărbatul din imagine a fost în sală miercurea trecută, spuse judecătorul. Dar bărbatul din imagine plecase de mult. Doyle era deja în siguranță, la Chicago, în clipa în care curtea îl privea intrând în apartament È™i învârtindu se pe acolo, ca È™i cum nu s ar fi temut că ar putea fi prins. — Vă puteÈ›i întoarce în camera juriului, domnule Easter. Timp de o oră, avocaÈ›ii își prezentară argumentele destul de firave È™i nepregătite, pentru È™i împotriva sechestrării juriului. După ce se încălziră, acuzaÈ›iile de a fi acÈ›ionat ilegal începură să curgă cu duiumul, de o parte È™i de alta, deÈ™i cele mai multe erau îndreptate spre apărare. Ambele părÈ›i È™tiau că nu pot aduce nici un fel de dovezi È™i deci nu puteau face afirmaÈ›ii categorice, astfel încât acestea cuprindeau un câmp mult mai larg. JuraÈ›ii au avut parte de un raport complet din partea lui Nicholas, o variantă înflorită a celor întâmplate atât în sală, cât È™i pe banda video. ÃŽn graba lui, judecătorul Harkin uitase să i interzică lui Nicholas să discute această problemă cu colegii lui. Era o omisiune de care Nicholas profitase imediat, aÈ™a că abia aÈ™teptase să prezinte povestea în favoarea lui. ÃŽÈ™i mai luase È™i libertatea de a da o explicaÈ›ie pentru plecarea neaÈ™teptată a Stellei, care îi părăsise cu ochii în lacrimi. Fitch se află de două ori în pragul apoplexiei; străbătea biroul cu paÈ™i mari, frecându È™i ceafa È™i tâmplele È™i trăgând de firele din barbă, sau cerând răspunsuri imposibile de la Konrad, Swanson È™i Pang. Pe lângă aceÈ™tia trei, îi mai avea pe Holly È™i pe Joe Boy, detectivul local agil ca o felină, pe Dante, un fost poliÈ›ist negru din districtul Columbia, È™i pe Dubaz, un alt tip de pe coastă, cu un cazier de toată frumuseÈ›ea. Mai avea alÈ›i patru oameni la birou, împreună cu Konrad, alÈ›i doisprezece pe care îi putea chema la Biloxi oricând, pentru ca după trei ore să se afle acolo È™i un regiment întreg de avocaÈ›i È™i consultanÈ›i. Fitch avea mulÈ›i oameni, care îi costau o mulÈ›ime de bani, dar era al dracului de sigur că nu trimisese pe nimeni la Miami în weekend, pentru a i urmări pe Stella È™i pe Cal la cumpărături. Un cubanez? Cu un aparat de fotografiat? Fitch luă cartea de telefon È™i o aruncă spre perete repetând, iar È™i iar, acelaÈ™i lucru. — Dar dacă a fost fata? întrebă Pang, ridicând încet capul după ce se aplecase pentru a se feri de cartea de telefon. — Care fată? — Marlee. Hulic a spus că i a sunat o fată. Calmul lui Pang contrasta cu furia È™efului său. Fitch înÈ›epeni cu un picior în aer, apoi se lăsă pe scaun. Luă încă o aspirină cu apă minerală È™i în cele din urmă rosti: — Cred că ai dreptate. Chiar aÈ™a È™i era. Cubanezul era un „consultant de securitate" de doi bani, pe care Marlee îl găsise în anuar. ÃŽl plătise două sute de dolari ca să pară suspect, ceea ce nu era deloc dificil, È™i să fie surprins făcând poze la plecarea soÈ›ilor Hulic de la hotel. Cei unsprezece juraÈ›i plus trei rezerve au fost reuniÈ›i în sala de È™edinÈ›e a tribunalului. Scaunul gol al Stellei din primul rând a fost ocupat de Phillip Savelle, un încurcă lume în vârstă de patruzeci È™i opt de ani, pe care nici una dintre tabere nu reuÈ™ise să l descifreze. El însuÈ™i se definea drept un chirurg al naturii È™i propriul său angajat, dar în ultimii cinci ani nu se mai auzise nimic despre această profesie de a lungul coastei golfului. Era de asemenea un sticlar de avangardă, al cărui punct forte erau creaÈ›iile foarte viu colorate, amorfe, cărora le dădea niÈ™te nume obscure, acvatice È™i marine È™i pe care, câteodată, le expunea în vreo galerie de artă de mâna a treia din Greenwich Village. Se lăuda că ar fi un marinar priceput È™i, de fapt, chiar reuÈ™ise o dată să È™i construiască un keci cu două catarge, cu care navigase până în Honduras È™i eÈ™uase acolo, în ape liniÈ™tite. Uneori își imagina că e arheolog; după scufundarea vasului, stătuse unsprezece luni într o închisoare din Honduras, pentru săpături ilegale. Era necăsătorit, agnostic, absolvent al Universității din Grinnell, nefumător. ToÈ›i avocaÈ›ii prezenÈ›i în tribunal erau speriaÈ›i de moarte de acest om. Judecătorul Harkin se scuză pentru ceea ce urma să facă. Izolarea juriului era un eveniment rar, radical, necesar în cazul circumstanÈ›elor extraordinare È™i folosit întotdeauna în cazurile de omucideri spectaculoase. Dar în acest caz nu avea de ales. Avuseseră loc contacte neautorizate. Era de aÈ™teptat ca acestea să continue, în ciuda avertismentelor sale. Nu era deloc încântat È™i regreta dificultățile pe care această decizie avea să le producă, dar în acel moment obligaÈ›ia sa era să asigure un proces cinstit. Le explică tuturor că, în urmă cu câteva luni, stabilise un plan de urgență pentru asemenea cazuri. AdministraÈ›ia locală rezervase un număr de camere într un motel apropiat, al cărui nume rămânea secret. Măsurile de securitate vor fi sporite. Avea o listă de reguli în acest sens. Procesul intra acum în a doua săptămână de audiere a martorilor È™i el intenÈ›iona să i zorească pe avocaÈ›i, pentru a termina cât mai curând. Cei cincisprezece juraÈ›i urmau să plece acasă, să È™i facă bagajele, să È™i aranjeze treburile È™i să se prezinte la tribunal a doua zi de dimineață, pregătiÈ›i să È™i petreacă următoarele două săptămâni izolaÈ›i. Pe moment nu reacÈ›ionă nimeni; erau prea uluiÈ›i. Numai Nicholas Easter găsi că era foarte amuzant. 14 Pentru că Jerry era mare amator de bere, de jocuri de noroc, de fotbal È™i chestii deocheate în general, Nicholas îi propuse să se întâlnească la cazinou, luni seară, pentru a sărbători ultimele ore de libertate. Jerry găsi că e o idee minunată. Plecând împreună de la tribunal, le veni ideea să È™i invite câțiva colegi. Ideea părea bună, dar n avea cum să meargă. De Herman nu putea fi vorba. Lonnie Shaver plecă în grabă, destul de agitat È™i fără să vorbească cu nimeni. Savelle era nou È™i necunoscut È™i părea genul de om pe care era mai bine să l È›ii la distanță. Mai rămânea Herrera, Nap colonelul — care pur È™i simplu nu se potrivea pentru aÈ™a ceva. Era suficient că aveau să È™i petreacă două săptămâni închiÈ™i împreună cu el. Jerry o invită pe Sylvia Taylor Tatum, Pudelul. Cei doi deveniseră oarecum prieteni. Ea divorÈ›ase pentru a doua oară, iar Jerry era pe punctul de a divorÈ›a pentru prima oară. Cum Jerry cunoÈ™tea toate cazinourile de pe coastă, le propuse să se întâlnească într unui mai nou, care se numea The Diplomat. Acolo exista un bar cu un ecran foarte mare, cu băutură ieftină, un pic de intimitate È™i chelneriÈ›e cu picioare lungi È™i rochii decoltate. La ora opt, când Nicholas își făcu apariÈ›ia, Pudelul era deja acolo, È›inând o masă ocupată în barul aglomerat, sorbind o bere cumpărată cu reducere È™i zâmbind amabil, cum nu făcea niciodată în tribunal, ÃŽÈ™i strânsese părul bogat, ondulat, la ceafă. Era îmbrăcată cu o pereche de blugi decoloraÈ›i È™i strâmÈ›i, un tricou larg È™i cizme roÈ™ii de cowboy. Departe de a fi frumoasă, ea arăta cu mult mai bine într un bar decât pe banca juraÈ›ilor. Sylvia avea ochii întunecaÈ›i È™i triÈ™ti ai unei femei învinse de viață, iar Nicholas era hotărât să le descopere adâncimile cât mai curând cu putință, înainte de sosirea lui Fernandez. Comandă încă un rând de băutură È™i renunță la orice introducere. — EÈ™ti măritată? o întrebă el, È™tiind că nu era. Se măritase prima dată la nouăsprezece ani È™i avusese doi băieÈ›i gemeni, acum în vârstă de douăzeci de ani. Unul lucra pe mare, pe o platformă petrolieră, celălalt era în anul trei la colegiu. Foarte diferiÈ›i. SoÈ›ul numărul unu o părăsise după cinci ani, iar ea crescuse băieÈ›ii de una singură. — Dar tu? îl întrebă ea. — Nu. Teoretic vorbind, sunt încă student, dar acum lucrez. SoÈ›ul numărul doi fusese mai în vârstă È™i, din fericire, nu avuseseră copii. Căsnicia durase È™apte ani, apoi el renunÈ›ase la ea în favoarea unui „model" mai proaspăt. Ea jurase că nu se va mai căsători niciodată. Cei de la Bears tocmai aruncau mingea în terenul celor de la Packers, iar Sylvia urmărea jocul cu mare interes. ÃŽi plăcea fotbalul la nebunie, pentru că băieÈ›ii ei jucaseră un campionat întreg când erau în liceu. Jerry își făcu apariÈ›ia grăbit, aruncând priviri îngrijorate în spate, înainte de a se scuza că întârziase. Dădu pe gât primul pahar de bere în câteva secunde È™i le explică de ce se purta aÈ™a: avea impresia că fusese urmărit. Pudelul pufni È™i le spuse că, după părerea ei, în clipa aceea fiecare membru al juriului se uita obsesiv peste umăr, sigur că undeva, nu prea departe, se afla o umbră. — Dă l încolo de juriu, spuse Jerry. Cred că e nevastă mea. — Nevasta ta? întrebă Nicholas. — Mda. A pus un detectiv privat pe urmele mele. — Atunci ar trebui să te bucuri că vei fi izolat, spuse Nicholas. — Păi chiar aÈ™a È™i este, spuse Jerry, făcându i Pudelului cu ochiul. Pariase cinci sute de dolari pe Packers, plus încă È™ase puncte, dar pariul era numai pentru scorul combinat. Avea să mai parieze încă o dată la pauză. Fiecare joc, profesionist sau de colegiu, oferea o gamă impresionantă de pariuri, le explică el celor doi novici aÈ™ezaÈ›i la aceeaÈ™i masă cu el, care practic nu aveau nimic de a face cu adevăratul câștigător din final. Uneori, Jerry paria pe echipa care avea să cedeze prima, care avea să marcheze primul eseu, care avea să realizeze cele mai multe intercepÈ›ii. Urmărea jocul cu tensiunea celui care pusese niÈ™te bani pe care nu își putea permite să i piardă. Bău patru pahare de bere cu reducere în primul sfert de oră. Nicholas È™i Sylvia rămăseseră în urmă. ÃŽn pauzele vorbăriei interminabile a lui Jerry despre fotbal È™i arta de a paria, Nicholas făcu vreo câteva încercări timide de a atinge subiectul procesului, dar fără succes. Sechestrarea era un subiect dureros È™i, pentru că nu mai trecuseră prin aÈ™a ceva, nu aveau prea multe de spus. Fusese È™i aÈ™a destul de dificil să suporte mărturia acelei zile È™i numai gândul de a aduce iarăși vorba despre părerile doctorului Kilvan, în timpul lor liber, părea o adevărată cruzime. Nici imaginea de ansamblu nu i interesa. ÃŽn special Sylvia era dezgustată de orice întrebare, cât de simplă, cu privire la conceptul general de îndatoriri È™i responsabilități. Doamna Grimes fusese obligată să iasă din sală È™i se afla în hol când judecătorul Harkin È™i a anunÈ›at regulile stabilite pentru perioada de izolare. Pe drum spre casă, în maÈ™ină, Herman îi explicase că urma să È™i petreacă următoarele două săptămâni într o cameră de motel, într un loc necunoscut, fără s o aibă pe aproape. PuÈ›in după ce ajunseseră acasă, ea l a sunat pe judecătorul Harkin la telefon È™i i a spus clar ce credea despre cele întâmplate de curând. SoÈ›ul ei era orb, îi aminti ea de mai multe ori È™i avea nevoie de asistență specială. Herman stătea pe canapea, savurând singura bere a zilei, furios de amestecul soÈ›iei sale. Judecătorul Harkin găsi curând o soluÈ›ie de mijloc. Avea să i permită doamnei Grimes să stea cu Herman în camera lui de la motel. Ea își putea lua micul dejun È™i cina cu Herman, putea avea grijă de el, dar trebuia să evite orice contact cu ceilalÈ›i juraÈ›i. ÃŽn plus, nu mai putea urmări procesul din sală, pentru că era esenÈ›ial să nu discute despre asta cu Herman. Asta nu se potrivea prea bine cu felul de a fi al doamnei Grimes, unul dintre puÈ›inii spectatori care ascultaseră fiecare cuvânt rostit până atunci. Și, deÈ™i nu i destăinui acest lucru judecătorului, aÈ™a cum nu i l spusese nici lui Herman, își formase deja o părere categorică în privinÈ›a cazului. Judecătorul rămase ferm pe poziÈ›ie. Herman era furios. Dar doamna Grimes reuÈ™i să È™i impună voinÈ›a È™i se îndreptă spre dormitor să facă bagajele. Luni seara, Lonnie Shaver lucră în biroul său cât pentru o săptămână întreagă. După nenumăratele încercări nereuÈ™ite îl găsi pe George Teaker acasă, în Charlotte, È™i îi explică faptul că juriul urma să fie izolat pe toată durata procesului. Avea deja programată o întâlnire cu Taunton, către sfârÈ™itul săptămânii È™i era îngrijorat pentru că îi era imposibil să ajungă acolo. ÃŽi explică lui Teaker că judecătorul interzicea orice telefoane directe de la È™i la motel È™i era imposibil să ia din nou legătura cu ei înainte de terminarea procesului. Teaker se arătă înÈ›elegător È™i, pe măsură ce vorbeau, își exprimă îngrijorarea din ce în ce mai mare față de rezultatul procesului. — Oamenii noÈ™tri din New York sunt de părere că un verdict defavorabil ar putea avea efectul unei unde de È™oc în economia cu ridicata, mai ales în domeniul nostru. Dumnezeu È™tie cât vor mai creÈ™te ratele de asigurare. — Voi face tot ce se va putea, promise Lonnie. — Nu mi vine să cred că juriul se gândeÈ™te serios la un verdict major, nu? — E greu de spus acum. Am ajuns abia la jumătatea depoziÈ›iilor din partea acuzării, aÈ™a că e încă prea devreme, zău aÈ™a. — Trebuie să ne protejezi în problema aceasta, Lonnie. Știu că te pun la zid dar, fir ar să fie, aÈ™a s a întâmplat, că eÈ™ti acolo, înÈ›elegi ce vreau să spun? — Da, înÈ›eleg. Am să fac tot ce pot. — Contăm pe tine. Þine te tare! Confruntarea cu Fitch a fost scurtă È™i n a dus nicăieri. Durwood Cable a aÈ™teptat până luni seara, aproape de ora nouă, când pregătirile pentru proces erau încă în toi È™i lumea își lua cina târzie, special comandată, în sala de conferinÈ›e. ÃŽl rugă pe Fitch să vină în biroul lui. Fitch se conformă, deÈ™i dorea să plece de acolo, să se întoarcă în birourile din vechiul magazin. — AÈ™ dori să discutăm ceva, începu Durr pe un ton glacial; îl primise în picioare, în spatele biroului său. — Ce vrei? se răsti Fitch, hotărându se, la rândul lui, să rămână în picioare, cu mâinile în È™old. — Ne am simÈ›it îngrozitor de penibil în după masa asta, la tribunal. — N a fost deloc penibil. Din câte îmi amintesc, juriul n a fost de față. AÈ™a că orice s ar fi întâmplat nu are cum să aibă efect asupra verdictului final. — Tu ai fost prins cu mâța în sac, iar noi ne am făcut de râs. — Nu m a prins nimeni cu nimic. — Atunci, cum îi zici tu? — ÃŽi zic minciună. Noi n am trimis pe nimeni după Stella Hulic. De ce să facem aÈ™a ceva? — Atunci, cine a sunat o? — Nu È™tiu, dar sunt sigur că n a fost un om de al nostru. Alte întrebări? — Da: cine era tipul din apartament? — Nu era un om de al meu. Eu n am avut cum să văd filmul video, înÈ›elegi? AÈ™a că nu i am văzut faÈ›a, dar avem motive să credem că era un borfaÈ™ angajat de Rohr È™i băieÈ›ii lui. — PoÈ›i dovedi asta? — Nu sunt obligat să dovedesc nimic, la naiba! Și nu sunt obligat să mai răspund la nici o întrebare. Treaba ta e să pledezi în favoarea noastră în proces, lasă mă pe mine să mă ocup de problemele de securitate. — Să nu cumva să mă pui în încurcătură, Fitch! — Iar tu să faci bine È™i să câștigi procesul, altfel mă pui pe mine în încurcătură! — Rareori mi se întâmplă să pierd. Fitch se răsuci pe călcâie È™i se îndreptă spre ușă. — Știu. Și faci o treabă grozavă, Cable. ÃŽnsă ai nevoie de puÈ›in ajutor din afară. Nicholas sosi primul, cu doi saci de gimnastică doldora de haine È™i articole de toaletă. Lou Dell, Willis È™i un alt ofiÈ›er nou aÈ™teptau în holul din faÈ›a camerei juraÈ›ilor pentru a le lua bagajele, ca să le ducă într o cameră liberă, acolo unde de obicei stăteau martorii. Era marÈ›i dimineaÈ›a, ora opt È™i treizeci de minute. — Cum ajung bagajele de aici la motel? întrebă Nicholas, suspicios, ezitând să le lase pe ale sale din mână. — Le vom trimite noi, cândva în cursul zilei, spuse Willis. Dar mai întâi trebuie să le verificăm. — Pe dracu'! — Ce aÈ›i spus? — Nimeni nu mi verifică mie bagajele, declară Nicholas È™i păși în camera juraÈ›ilor, încă pustie. — Sunt ordinele domnului judecător, spuse Lou Dell, pornind în urma lui. — Nu mi pasă ce a ordonat judecătorul. Nimeni nu mi verifică bagajele, repetă el, ducându le într un colÈ› al camerei È™i îndreptându se spre masa unde se afla cafetiera. Vă rog să plecaÈ›i, aÈ›i înÈ›eles? le spuse el lui Willis È™i lui Lou Dell. Aceasta este camera juraÈ›ilor. Ei se dădură un pas înapoi, iar Lou Dell închise uÈ™a. Trecu un minut până când începură să se audă glasuri pe hol. Nicholas deschise uÈ™a È™i o zări pe Millie Dupree transpirată toată, È›inându le piept lui Willis È™i lui Lou Dell, cu câte o imensă valiză Samsonite în fiecare mână. 188 John Grisham — Ei au impresia că o să È›i verifice bagajele, dar nici vorbă de aÈ™a ceva, spuse Nicholas. Hai să le punem aici, adăugă el apucându l pe cel mai apropiat È™i, cu un efort considerabil, reuÈ™ind să l ridice È™i să l ducă în acelaÈ™i loc, în colÈ›ul camerei juraÈ›ilor. — Ordinul domnului judecător, murmură Lou Dell în urma lor. — Nu suntem teroriÈ™ti, se răsti Nicholas gâfâind. Ce o fi crezând, că aducem droguri sau arme sau È™tiu eu mai ce? Millie luă o gogoașă, exprimându È™i recunoÈ™tinÈ›a față de Nicholas, care îi apărase intimitatea. Avea cu ea lucruri pe care, mă rog, n ar fi dorit ca Willis sau un alt bărbat să le atingă sau să le pipăie. — PlecaÈ›i de aici! zbieră Nicholas, arătând acuzator cu degetul spre Lou Dell È™i Willis, care se retraseră din nou în hol. Până la opt È™i patruzeci de minute, toÈ›i cei doisprezece juraÈ›i sosiseră È™i camera gemea de bagajele pe care Nicholas le salvase È™i le pusese bine. Se umflase în pene, bătuse câmpii È™i se înfuriase din ce în ce mai mult cu fiecare transport; în cele din urmă reuÈ™ise să i monteze pe juraÈ›i de toată frumuseÈ›ea, încât acum erau gata să izbucnească. La nouă, Lou Dell bătu în ușă, apoi apăsă mânerul, încercând să intre. UÈ™a era încuiată pe dinăuntru. ÃŽn camera juraÈ›ilor nimeni nu făcu nici o miÈ™care, cu excepÈ›ia lui Nicholas. El se îndreptă spre ușă È™i întrebă: — Cine e? — Lou Dell. E timpul să plecăm. Judecătorul e gata, vă aÈ™teaptă. — Spune i să se ducă dracului! Lou Dell se întoarse spre Willis, care căscă ochii mari È™i duse mâna la revolverul său cam ruginit. Brutalitatea răspunsului reuÈ™i să i surprindă chiar È™i pe unii dintre juraÈ›ii cei mai furioÈ™i, dar nu se punea problema să distrugă solidaritatea dintre ei. — Ce aÈ›i spus? întrebă Lou Dell. Se auzi un declic È™i uÈ™a se deschise. Nicholas ieÈ™i pe hol È™i închise uÈ™a în urma lui. — SpuneÈ›i i judecătorului că noi nu venim, anunță el, aruncând o privire glacială spre Lou Dell È™i cearcănele ei cenuÈ™ii, oribile. — Nu puteÈ›i face aÈ™a ceva, se repezi Willis cât putu de agresiv, ceea ce, în cazul lui, nu însemna mare lucru. — Taci din gură, Willis. AgitaÈ›ia creată de juraÈ›i atrase lumea înapoi în tribunal marÈ›i dimineață. Se răspândise repede vestea că un jurat fusese îndepărtat È™i că altuia îi fusese forÈ›at apartamentul, că judecătorul era furios È™i că ordonase ca întreg juriul să fie izolat. Zvonurile o luaseră razna; cel mai des menÈ›ionat era acela că un spion al companiei de tutun fusese chiar prins în apartamentul unui jurat È™i că se emisese un mandat de arestare pe numele lui. SticleÈ›ii È™i agenÈ›ii FBI îl căutau peste tot. Ziarele de dimineață din Biloxi, New Orleans, Mobile È™i Jackson prezentau articole ample, fie pe prima pagină, fie în chenar. ObiÈ™nuiÈ›ii tribunalului reveniră în valuri. Majoritatea avocaÈ›ilor din oraÈ™ își aduseră brusc aminte că aveau treabă la tribunal È™i rămaseră acolo. O jumătate de duzină de reporteri de la diferite ziare ocupau primul rând, pe partea acuzării. AgenÈ›ii de bursă de pe Wall Street — un grup fluctuant ca număr, pe măsură ce membrii săi descoperiseră cazinourile, pescuitul la adâncime È™i nopÈ›ile lungi din New Orleans — reveniseră în forță. Astfel că existau mulÈ›i martori la drumurile făcute de Lou Dell, în vârful picioarelor, spre camera juraÈ›ilor, înapoi în sală, până la masa judecătorului, unde se înălÈ›a cât putea, în timp ce Harkin se apleca în față, pentru a sta de vorbă în È™oaptă. Harkin lăsă capul într o parte, ca È™i cum n ar fi înÈ›eles bine de la bun început, apoi privi năucit spre ușă care dădea spre camera juraÈ›ilor, acolo unde Willis rămăsese înÈ›epenit în poziÈ›ie de drepÈ›i. Lou Dell își încheie mesajul È™i reveni în grabă lângă Willis. Judecătorul Harkin studie atent feÈ›ele întrebătoare ale avocaÈ›ilor, apoi își îndreptă privirile spre spectatori. ÃŽncepu să mâzgălească ceva pe o bucată de hârtie — niÈ™te hieroglife pe care nici măcar el însuÈ™i n ar fi putut să le descifreze. Se întreba ce era de făcut. Juriul lui intrase în grevă! Dar ce se spunea, exact, în broÈ™ura judecătorului, în legătură cu asta? Trase microfonul mai aproape È™i începu: — Domnilor, avem o mică problemă cu juriul. Trebuie să merg să vorbesc cu ei, È™i voi ruga pe domnii Rohr È™i Cable să mă asiste. ToÈ›i ceilalÈ›i vor rămâne la locurile lor. UÈ™a era din nou încuiată. Judecătorul bătu, politicos, de trei ori, după care încercă mânerul uÈ™ii. Nu se deschise. — Cine e? se auzi o voce de femeie din interior. — Judecătorul Harkin, rosti el apăsat. Nicholas stătea lângă ușă. Se întoarse È™i le zâmbi colegilor lui. Millie Dupree È™i doamna Gladys Card se zbăteau într un colÈ› al camerei, lângă un teanc de bagaje, tremurând speriate de închisoare sau cine È™tie ce altă pedeapsă aflată la discreÈ›ia judecătorului. Dar ceilalÈ›i juraÈ›i continuau să fie indignaÈ›i. Nicholas descuie uÈ™a È™i o deschise. Zâmbi amabil, ca È™i cum nimic nu s ar fi întâmplat, ca È™i cum grevele făceau parte din firescul oricărui proces. — PoftiÈ›i, spuse el. ÃŽn costum gri, fără robă, Harkin intră urmat îndeaproape de Rohr È™i Cable. — Care este problema aici? întrebă el, privind de jur împrejur. Majoritatea juraÈ›ilor erau aÈ™ezaÈ›i la masă, înconjuraÈ›i de ceÈ™ti de cafea, farfurii goale È™i ziare. Phillip Savelle stătea singur lângă fereastră. Lonnie Shaver se aÈ™ezase într un colÈ›, cu minicalculatorul pe genunchi. Easter părea să fie purtătorul lor de cuvânt È™i, fără îndoială, era È™i instigatorul la revoltă. — Noi nu credem că e corect ca ofiÈ›erii să ne umble prin bagaje. — Și de ce mă rog? — Mi se pare foarte clar. Acestea sunt lucrurile noastre personale. Nu suntem teroriÈ™ti, nici traficanÈ›i de droguri, iar dumneavoastră nu sunteÈ›i vameÈ™. Easter vorbea pe un ton autoritar È™i faptul că era atât de plin de îndrăzneală în faÈ›a unui judecător respectat îi umplu de mândrie pe cei mai mulÈ›i dintre juraÈ›i. El era unul de al lor, adevăratul lor conducător, indiferent ce credea Herman. Nicholas le spusese de mai multe ori că ei — nu judecătorul, nu avocaÈ›ii, nu părÈ›ile implicate — È™i numai ei, juraÈ›ii, erau cei mai importanÈ›i în acest proces. — Este o procedură obiÈ™nuită în cazurile de izolare a juriului, răspunse Harkin, făcând un pas spre Easter, care era cu zece centimetri mai înalt È™i nu dădea semne că s ar fi speriat. — Dar nu e scris negru pe alb, nu? De fapt, pun pariu că este o decizie la discreÈ›ia judecătorului care prezidează cazul, nu? — Există motive bine întemeiate pentru asta. — Nu sunt suficient de bune. Nu ieÈ™im, onorată instanță, până când nu ne promiteÈ›i că bagajele noastre vor fi lăsate în pace. Easter rosti aceste cuvinte cu fălcile strânse, cu un început de rânjet în colÈ›ul gurii. Era evident, atât pentru judecător, cât È™i pentru avocaÈ›i, că vorbea cât se poate de serios. ÃŽn plus, vorbea în numele grupului. Nimeni altcineva nu mai făcuse vreo miÈ™care. Harkin făcu greÈ™eala de a se uita peste umăr, la Rohr, care abia aÈ™tepta să adauge È™i el câteva gânduri. — Ah, la naiba, domnule judecător, ce atâta caz? izbucni el. Oamenii aceÈ™tia nu cară cu ei explozibili plastici! — Destul! izbucni Harkin, dar Rohr reuÈ™ise să È™i atragă bunăvoinÈ›a juraÈ›ilor. Cable, desigur, era de aceeaÈ™i părere È™i dorea să își exprime profunda încredere în ceea ce È™i împachetaseră juraÈ›ii în valize, dar Harkin nu i dădu ocazia să scoată un cuvânt. — Foarte bine, spuse judecătorul. Bagajele nu vor fi cercetate. Dar dacă aflu că vreunul dintre juraÈ›i are în posesia sa oricare dintre obiectele interzise, cuprinse în lista pe care v am dat o ieri, atunci acel jurat va fi acuzat de sfidarea curÈ›ii È™i va fi aruncat în închisoare. Ne am înÈ›eles? Easter privi în jur, își scrută cu atenÈ›ie colegii, unul câte unul; majoritatea păreau uÈ™uraÈ›i, câțiva chiar încuviinÈ›au din cap. — E perfect, domnule judecător, spuse el. — Bine. Acum putem reveni la proces? — Păi, ar mai fi o problemă. — Care anume? Nicholas ridică o foaie de hârtie de pe masă, citi ceva È™i apoi spuse: — ÃŽn conformitate cu regulile scrise de dumneavoastră aici, avem dreptul la o vizită conjugală pe săptămână. Cred că ar trebui să fie mai multe. — Câte anume? — Cât mai multe. Asta era ceva nou pentru majoritatea juraÈ›ilor. BărbaÈ›ii discutaseră câte ceva între ei, în special Easter, Fernandez È™i Lonnie Shaver, în legătură cu numărul vizitelor conjugale, dar femeile nu vorbiseră nimic. ÃŽn special doamna Gladys Card È™i Millie Dupree se jenau la gândul că judecătorul ar fi putut să creadă că ele insistau să facă dragoste cât de des se putea. Domnul Card suferise de prostată, cu mulÈ›i ani în urmă È™i, de fapt, doamna Gladys Card se gândea să divulge acest secret pentru a È™i salva bunul renume, când Herman Grimes spuse: — Pentru mine, două sunt de ajuns. Imaginea bătrânului Herm, pipăind pe sub pătură după doamna Grimes era irezistibilă È™i toată lumea izbucni în râs, destinzând atmosfera. — Eu nu cred că ar trebui să insistăm, spuse judecătorul Harkin. Toată lumea e de acord cu două? E vorba doar de două săptămâni, oameni buni! — Două, cu posibilitatea unei a treia, veni È™i Nicholas cu o contrapropunere. — E perfect. Toată lumea e mulÈ›umită? întrebă judecătorul, privind împrejur. Loreen Duke chicotea, de una singură, la masă. Doamna Gladys Card È™i Millie se chinuiau să intre în pământ È™i refuzau să l privească pe judecător în ochi, indiferent de motiv. — Da, e perfect, spuse Jerry Fernandez, cu ochii roÈ™ii È™i cam mahmur. Dacă trecea o zi fără sex începea să aibă dureri de cap, dar È™tia două lucruri: nevastă sa era fericită să scape de el în următoarele două săptămâni, iar el È™i Pudelul se puteau înÈ›elege. — Protestez împotriva acestei formulări, spuse Phillip Savelle, de lângă fereastră. Erau primele sale cuvinte de când începuse procesul. Þinea în mână lista de reguli. — DefiniÈ›ia dată de dumneavoastră persoanelor care au dreptul să facă vizite conjugale lasă de dorit. Formularea secÈ›iunii ofensatoare suna cam aÈ™a: ÃŽn timpul fiecărei vizite conjugale, fiecare jurat poate petrece două ore singur, în camera lui sau a ei, cu soÈ›ia, prietena sau prietenul. Judecătorul Harkin, împreună cu cei doi avocaÈ›i È™i cu toÈ›i ceilalÈ›i juraÈ›i prezenÈ›i în cameră citiră paragraful cu atenÈ›ie, întrebându se ce avea nebunul în cap. Dar Harkin nu avea de gând să afle. — Vă asigur, domnule Savelle, pe dumneavoastră È™i pe ceilalÈ›i membri ai juriului, că nu am nici cea mai mică intenÈ›ie de a vă pune nici un fel de piedici, în ceea ce priveÈ™te vizitele conjugale. Ca să fiu sincer, nu mi pasă ce faceÈ›i È™i nici cu cine anume. Asta păru să l mulÈ›umească pe Savelle în aceeaÈ™i măsură în care o umilea pe doamna Gladys Card. — Acum, mai e ceva? — Asta e tot, domnule judecător, È™i vă mulÈ›umim, spuse Herman cât putu de tare, reafirmându È™i poziÈ›ia de lider. — MulÈ›umim, spuse Nicholas. ÃŽndată ce juraÈ›ii se aÈ™ezară mulÈ›umiÈ›i în băncile lor, Scotty Mangrum anunță curtea că terminase cu doctorul Kilvan. Durr Cable începu contrainterogatoriul cu atâta delicateÈ›e, încât dădea impresia că era intimidat de marele expert. Au căzut amândoi de acord asupra unor statistici care, fără îndoială, nu aveau nici o importanță. Doctorul Kilvan afirmă că, din tot acel exces de cifre, el era de părere că numai aproximativ zece la sută dintre fumători ajungeau să se îmbolnăvească de cancer la plămâni. Cable accentuă acest punct, lucru pe care îl făcuse de la bun început È™i avea să l facă până la sfârÈ™it. — AÈ™adar, domnule doctor Kilvan, dacă fumatul cauzează cancer la plămâni, atunci de ce atât de puÈ›ini fumători se îmbolnăvesc în realitate? — Fumatul măreÈ™te considerabil riscul de îmbolnăvire. — Dar nu cauzează boala de fiecare dată, nu? — Nu. Nu toÈ›i fumătorii suferă de cancer la plămâni. — MulÈ›umesc. — Dar riscul de a se îmbolnăvi de cancer la plămâni este mult mai mare pentru fumători. Cable se încălzi È™i îl menÈ›inu pe doctorul Kilvan sub presiune. ÃŽl întrebă dacă era la curent cu un studiu făcut în urmă cu douăzeci de ani de către cercetătorii de la Universitatea din Chicago, care au descoperit că frecvenÈ›a cancerului la plămâni era mult mai mare la fumătorii care trăiau în zone urbane decât la cei din zonele rurale. Kilvan cunoÈ™tea bine acel studiu, deÈ™i nu avea nimic de a face cu el. — PuteÈ›i explica acest lucru? — Nu. — PuteÈ›i risca să vă exprimaÈ›i o părere? — Da. La apariÈ›ia sa, acest studiu a stârnit controverse pentru că indica È™i alÈ›i factori cu efect cancerigen în afară de fumul de È›igară. — Cum ar fi, de exemplu, poluarea aerului? — Da. — SunteÈ›i de acord? — Este posibil. — Deci admiteÈ›i că poluarea aerului cauzează cancer la plămâni. — E posibil. Dar rămân la părerea exprimată în studiul meu. Fumătorii din zonele rurale se îmbolnăvesc mai des de cancer la plămâni decât nefumătorii din mediul rural, iar fumătorii din mediul urban se îmbolnăvesc de cancer în mai mare măsură decât nefumătorii din mediul urban. Cable ridică de pe masă un alt raport conÈ›inut într un dosar voluminos È™i începu să l răsfoiască tacticos. ÃŽl întrebă pe doctorul Kilvan dacă era la curent cu un studiu făcut în 1989 la Universitatea din Stockholm, în care oamenii de È™tiință stabiliseră că exista o legătură între ereditate, fumat È™i cancerul la plămâni. — Am citit acel raport, spuse doctorul Kilvan. — AveÈ›i o părere formată în legătură cu el? — Nu. Ereditatea nu este de competenÈ›a mea. — Deci nu puteÈ›i afirma cu precizie dacă ereditatea este sau nu este legată de fumat È™i de cancerul la plămâni. — Nu pot. — Dar nu contează acest raport, nu i aÈ™a? — Nu am nici o poziÈ›ie faÈ›a de acest raport. — ÃŽi cunoaÈ™teÈ›i pe experÈ›ii care au condus cercetările? — Nu. — Deci nu ne puteÈ›i spune dacă sunt sau nu specialiÈ™ti în domeniu? — Nu. Sunt sigur că dumneavoastră aÈ›i vorbit cu ei. Cable se îndreptă spre masa apărării, luă un alt raport È™i reveni la pupitru. După două săptămâni de cercetare atentă È™i miÈ™care puÈ›ină, acÈ›iunile Pynex avură, dintr o dată, motiv de fluctuaÈ›ie. ÃŽn afară de neaÈ™teptatul jurământ de credință, fenomen care uluise curtea È™i căruia nimeni nu reuÈ™ise să i descifreze mesajul, procesul nu provocase în fapt nici un fel de drame până în după amiaza zilei de luni, când juriul fu zguduit din temelii. Unul dintre nenumăraÈ›ii avocaÈ›i ai apărării lăsă să i scape, în urechile unuia dintre nenumăraÈ›ii analiÈ™ti financiari, că despre Stella Hulic se credea, în general, că va fi un martor favorabil apărării. Acest lucru a fost repetat de mai multe ori È™i, de fiecare dată, semnificaÈ›ia Stellei pentru industria tutunului a atins culmi tot mai înalte. Când agenÈ›ii financiari au ajuns, în sfârÈ™it, să sune la New York, se stabilise deja că apărarea își pierduse atuul cel mai important — pe numele său Stella Hulic care, în acel moment era acasă, întinsă pe canapea, într o comă alcoolică datorată consumului exagerat de Martini. Pe lângă acest zvon, mai era È™i savurosul amănunt al intrării frauduloase în apartamentul juratului Easter. Era uÈ™or de presupus că intrusul era plătit de industria de tutun È™i, din moment ce reprezentanÈ›ii ei fuseseră prinÈ™i, sau cel puÈ›in erau suspectaÈ›i în foarte mare măsură, lucrurile se prezentau foarte rău pentru apărare. Pierduseră un jurat. Fuseseră prinÈ™i trișând. Le cădea cerul în cap. La deschiderea bursei, marÈ›i dimineață, Pynex era cotată la 79,5, dar căzu rapid la 78 È™i, o dată cu trecerea timpului, dificultățile crescură È™i zvonurile se înteÈ›iră. Ajunsese la 76,25 pe la mijlocul dimineÈ›ii când se primi un nou raport de la Biloxi. Un analist care se afla chiar acolo, la tribunal, sunase cu È™tirea că juriul refuzase să se prezinte în sală în acea dimineață, că, de fapt, intrase în grevă deoarece juraÈ›ii se cam săturaseră de mărturiile plicticoase ale experÈ›ilor prezentaÈ›i de acuzare. ÃŽn doar câteva secunde, raportul a fost repetat de sute de ori È™i a devenit clar pentru toată lumea de pe Wall Street că juriul de la Biloxi se revolta împotriva acuzării. Valoarea acÈ›iunilor crescu brusc la 77, trecu în zbor peste 78, apoi 79 È™i, până la prânz, se apropia deja de 80. 15 Dintre cele È™ase femei rămase în juriu, cea pe care Fitch dorea cel mai mult să pună mâna era Rikki Coleman, femeia aceea de treizeci de ani, drăguță, integră È™i mamă a doi copii. Câștiga douăzeci È™i una de mii de dolari pe an ca administrator al arhivei unui spital local. SoÈ›ul ei ajungea la treizeci È™i È™ase de mii, ca pilot privat. Locuiau într o vilă frumuÈ™ică, aflată la marginea oraÈ™ului, cu o pajiÈ™te foarte îngrijită È™i o ipotecă de nouăzeci de mii de dolari È™i aveau amândoi maÈ™ini japoneze achitate integral. Economiseau cu măsură È™i investeau fără risc — cu un an înainte depuseseră opt mii de dolari în fonduri mutuale. Erau foarte activi în sprijinirea bisericii — ea preda la È™coala de duminică pentru băieÈ›i, iar el cânta în cor. Se părea că soÈ›ii Coleman nu aveau nici un fel de proaste deprinderi. Nici unul nu fuma È™i nu existau dovezi că le ar fi plăcut băutura. El făcea jogging È™i juca tenis, ea își petrecea zilnic câte o oră într o sală pentru gimnastică de întreÈ›inere. Datorită vieÈ›ii lor fără pată È™i specializării ei în domeniul medical, Fitch se temea de ea ca jurat. FiÈ™a medicală obÈ›inută de la ginecologul ei curant nu dezvăluise nimic important. Două sarcini, cu naÈ™teri perfecte È™i reveniri perfecte la normal. ÃŽÈ™i făcea controalele anuale la timp. O mamografie care data de doi ani nu arătase nimic neobiÈ™nuit. Avea 1,60 È™i 58 de kg. Fitch avea fiÈ™ele medicale ale unui număr de È™apte dintre cei doisprezece juraÈ›i. FiÈ™a lui Easter nu putuse fi găsită, din motive evidente. Herman Grimes era nevăzător È™i nu avea nimic de ascuns. Savelle era nou È™i Fitch făcea cercetările. Lonnie Shaver nu mai fusese la medic de cel puÈ›in douăzeci de ani. Doctorul Sylviei Taylor Tatum murise într un accident naval, iar succesorul său era un începător care nu È™tia regulile jocului. Jocul era unul serios È™i dur, iar Fitch fusese cel care scrisese majoritatea regulilor. ÃŽn fiecare an, fondul contribuia cu un milion de dolari la susÈ›inerea unei organizaÈ›ii cunoscute sub numele de AlianÈ›a pentru Reforma Judiciară, o prezență zgomotoasă la Washington ale cărei fonduri proveneau în primul rând de la companii de asigurare, asociaÈ›ii ale medicilor È™i grupuri de producători. Și companii de tutun. Cei Patru Mari își aduceau fiecare câte o contribuÈ›ie de o sută de mii anual, în timp ce Fitch È™i fondul strecurau încă un milion pe sub ușă. Scopul asociaÈ›iei era să se constituie într un grup de presiune pentru adoptarea unor legi care să limiteze valoarea daunelor obÈ›inute pe cale legală. Mai precis, să elimine supărătoarele daune punitive. Luther Vandermeer, director executiv la Trellco, era unul dintre membrii cei mai gălăgioÈ™i din consiliul de conducere al asociaÈ›iei È™i, manevrat de Fitch, se dovedea adeseori nemilos cu membrii organizaÈ›iei. Fitch nu se arăta, dar obÈ›inea ceea ce dorea. Prin Vandermeer È™i asociaÈ›ie, Fitch exercita o enormă presiune asupra companiilor de asigurări care, la rândul lor, făceau acelaÈ™i lucru cu medicii din regiune care, È™i ei, destăinuiau lucruri delicate È™i extrem de confidenÈ›iale din fiÈ™ele pacienÈ›ilor selectaÈ›i. Astfel încât atunci când Fitch a dorit ca doctorul Dow din Biloxi să i trimită, ca din întâmplare, fiÈ™a medicală a doamnei Gladys Card pe adresa unei căsuÈ›e poÈ™tale oarecare din Baltimore, el i a spus lui Vandermeer să se concentreze asupra intervenÈ›iilor medicale ilegale efectuate de doctorul Dow la Spitalul de caritate din St Louis. DirecÈ›iunea spitalului din St. Louis l a anunÈ›at pe doctorul Dow că putea scăpa de răspunderea penală dacă intra în joc, iar el a fost mai mult decât fericit să se conformeze. Fitch avea o adevărată colecÈ›ie de fiÈ™e medicale, dar până una alta nu găsise nimic care să poată determina un verdict. Norocul îi surâse însă brusc, în timpul prânzului de marÈ›i. Pe când Rikki Coleman era încă Rikki Weld, ea urmase cursurile unei È™coli confesionale din Montgomery, în statul Alabama, unde era bine cunoscută. Fetele cele mai drăguÈ›e din È™coală obiÈ™nuiau să È™i aleagă prietenii de la colegiul Auburn. Căutând mai adânc în cercetările sale de rutină, detectivul lui Fitch din Montgomery aflase că Rikki avea, se pare, o mulÈ›ime de prieteni. Fitch urmă acest fir, forțând serios mâna celor de la asociaÈ›ie È™i, după două săptămâni de sondări sterile, descoperiră, în sfârÈ™it, clinica de care aveau nevoie. Era un spital mic, privat, pentru femei, aflat în centrul oraÈ™ului Montgomery, unul dintre cele numai trei locuri unde, la vremea respectivă, se practica avortul. ÃŽn penultimul an de colegiu, la o săptămână după ce împlinise douăzeci de ani, Rikki Weld făcuse un avort. Iar Fitch avea dovada. Un telefon îl anunÈ›ase că urma să primească o copie a fiÈ™ei È™i începu să È™i râdă în barbă când luă foile de hârtie din facsimil. ÃŽn dreptul tatălui nu era trecut nici un nume, dar era perfect. Rikki îl întâlnise pe Rhea, soÈ›ul ei, la un an după ce terminase colegiul. ÃŽn momentul avortului, Rhea era student în ultimul an la Universitatea Texas A & M È™i era puÈ›in probabil ca ei doi să se fi cunoscut deja. Fitch ar fi fost gata să parieze o avere că avortul era un secret bine ascuns, aproape uitat de Rikki È™i niciodată mărturisit soÈ›ului ei. Motelul era un popas turistic, aflat în Pass Christian, la treizeci de minute de mers cu maÈ™ina de a lungul coastei, spre vest. Au străbătut acest drum cu un autocar închiriat special; Lou Dell È™i Willis au stat în față, lângă È™ofer, cei paisprezece juraÈ›i fiind risipiÈ›i prin toată maÈ™ina. Fiecare ocupa câte o banchetă. Nimeni nu vorbea. Erau cu toÈ›ii obosiÈ›i È™i necăjiÈ›i, se simÈ›eau deja izolaÈ›i È™i captivi, deÈ™i mai aveau până să È™i descopere noua locuință temporară. ÃŽn primele două săptămâni de proces, suspendarea È™edinÈ›elor la ora cinci însemnase evadarea; plecau grăbiÈ›i È™i reveneau rapid la realitate, la casele È™i copiii lor, la mesele calde, la plimbări È™i, poate, la birouri. Acum, suspendarea È™edinÈ›ei însemna un drum cu autocarul închiriat, spre o altă celulă unde aveau să fie È›inuÈ›i sub urmărire, controlaÈ›i È™i protejaÈ›i de umbrele rele ascunse undeva, în oraÈ™. Numai Nicholas Easter era încântat de izolare, dar reuÈ™i să pară la fel de deprimat ca È™i ceilalÈ›i. Districtul Harrison închinase pentru ei, în întregime, primul etaj al unei aripi a motelului, în total douăzeci de camere, deÈ™i nu erau necesare decât nouăsprezece. Lou Dell È™i Willis aveau camere separate, lângă uÈ™a care dădea spre clădirea principală, unde se aflau recepÈ›ia È™i restaurantul. Un ofiÈ›er solid, pe nume Chuck, avea È™i el o cameră la celălalt capăt al holului, evident pentru a păzi uÈ™a care dădea spre parcare. Camerele au fost împărÈ›ite de către însuÈ™i judecătorul Harkin. Bagajele fuseseră deja aduse È™i aÈ™ezate, închise È™i necontrolate. Lou Dell le a dat cheile în mână, ca pe niÈ™te acadele. ImportanÈ›a ei creÈ™tea văzând cu ochii. Paturile au fost pipăite È™i cercetate — cine È™tie din ce motiv, în toate camerele erau numai paturi duble. Televizoarele erau aprinse, dar inutil. ÃŽn timpul izolării nu aveau voie să urmărească nici un fel de programe, nici un fel de È™tiri. Numai filme prin circuitul intern al motelului. Băile au fost cercetate, robinetele la fel; s au golit È™i rezervoarele de apă de la toalete. Două săptămâni petrecute în acel loc puteau părea cât un an de lungi. BineânÈ›eles, autobuzul a fost urmărit de oamenii lui Fitch. MaÈ™ina a părăsit tribunalul sub escortă de poliÈ›ie — motocicliÈ™ti, în faÈ›a È™i în spatele lor. PoliÈ›iÈ™tii erau uÈ™or de urmărit. Doi detectivi care lucrau pentru Rohr se aflau È™i ei pe urmele lor. Nimeni nu se aÈ™tepta ca locul unde se afla motelul să rămână un secret. Nicholas îi avea pe Savelle de o parte È™i pe colonelul Herrera de cealaltă. Camerele bărbaÈ›ilor erau alăturate; femeile stăteau de cealaltă parte a holului, ca È™i cum era necesară această segregare pentru prevenirea zbenguielilor. La cinci minute după ce deschisese uÈ™a, Nicholas se simÈ›i copleÈ™it de spaÈ›iul strâmt. Zece minute mai târziu, Willis bătu la ușă din toate puterile, întrebând dacă totul era în regulă. „Grozav!" mormăi Nicholas, fără să deschidă uÈ™a. Telefoanele fuseseră decuplate, la fel È™i minibarurile. Dintr o cameră de la capătul culoarului fuseseră scoase paturile È™i, în locul lor, fuseseră aduse două mese rotunde, telefoane, fotolii confortabile, un televizor cu ecran mare È™i un bar dotat cu toate tipurile posibile de băuturi nealcoolice. Cineva i a spus „camera de petrecere" È™i aÈ™a i a rămas numele. Fiecare telefon trebuia aprobat de unul dintre gardieni È™i nu erau permise nici un fel de apeluri din afară. UrgenÈ›ele urmau să fie rezolvate prin telefonul de la recepÈ›ie. ÃŽn camera 40, aflată chiar în faÈ›a „camerei de petrecere", paturile fuseseră de asemenea scoase È™i se aranjase o sufragerie provizorie. Nici un jurat nu avea voie să părăsească acea aripă a clădirii fără a primi mai întâi aprobarea judecătorului Harkin sau aprobarea de moment a lui Lou Dell sau a unuia dintre ofiÈ›eri. Nu exista o oră limită pentru culcare, dar „camera pentru petreceri" se închidea la ora zece. Masa de seară se putea lua între È™ase È™i È™apte, micul dejun de la È™ase la opt È™i jumătate È™i nu era obligatoriu să mănânce toÈ›i împreună. Puteau să vină È™i să plece când pofteau. Puteau să È™i ia mâncare pe farfurie È™i să mănânce în cameră. Judecătorul Harkin era profund preocupat de calitatea hranei È™i dorea să i se spună în fiecare dimineață dacă existau nemulÈ›umiri. Bufetul pentru ziua de marÈ›i consta fie în porÈ›ii de pui prăjit, fie mâncare de fasole, cu salată È™i o întreagă varietate de legume. ToÈ›i erau miraÈ›i de câtă poftă de mâncare aveau. Pentru niÈ™te oameni care nu făcuseră nimic toată ziua, decât să stea pe un scaun È™i să asculte, era normal să fie lihniÈ›i până la ora la care sosi mâncarea, adică la È™ase. Nicholas își umplu primul farfuria È™i se aÈ™eză la capătul mesei, începând să converseze cu toată lumea È™i insistând să mănânce în grup. Era vesel È™i exuberant È™i se purta de parcă sechestrarea nu ar fi fost decât o aventură. Entuziasmul său era chiar puÈ›in contagios. Numai Herman Grimes a mâncat în camera lui. Doamna Grimes a pregătit două farfurii È™i a ieÈ™it în grabă. Judecătorul Harkin îi anunÈ›ase în scris interdicÈ›ia de a mânca împreună cu juraÈ›ii. AcelaÈ™i lucru era valabil È™i pentru Lou Dell, Willis È™i Chuck. Astfel că, atunci când Lou Dell intră în cameră gândindu se numai la mâncare È™i îl găsi pe Nicholas povestind ceva de zor, conversaÈ›ia încetă brusc. Ea își puse niÈ™te boabe de fasole lângă un piept de pui È™i o chiflă È™i plecă. Deveniseră un grup, exilaÈ›i È™i izolaÈ›i cum erau, rupÈ›i de realitate È™i surghiuniÈ›i împotriva voinÈ›ei lor într un popas turistic. Nu se puteau baza pe nimeni în afară de ei înÈ™iÈ™i. Easter era hotărât să le menÈ›ină buna dispoziÈ›ie. Aveau să devină o frăție, dacă nu se putea să fie o familie. El va lupta pentru ca între ei să nu existe neînÈ›elegeri sau rupturi. ÃŽn „camera de petrecere" au urmărit două filme. Până la ora zece adormiseră cu toÈ›ii. — Sunt gata pentru vizita conjugală, anunță Jerry Fernandez la micul dejun, uitându se în direcÈ›ia doamnei Gladys Card, care se îmbujoră în obraji. — Ei, asta i bună! comentă ea, ridicând ochii în tavan. Jerry îi zâmbi, ca È™i cum ea ar fi fost obiectul dorinÈ›elor sale. Micul dejun era o adevărată sărbătoare, cu tot ce È™i ar fi putut dori, de la È™uncă prăjită la fulgi de porumb. Nicholas apăru la jumătatea timpului prevăzut pentru masă È™i, cu o grimasă, adresă un salut moale tuturor. — Nu înÈ›eleg de ce nu putem dispune de telefoane, au fost primele cuvinte ieÈ™ite de pe buzele lui. Brusc, atmosfera plăcută a dimineÈ›ii se risipi. Nicholas se aÈ™eză la masă, în faÈ›a lui Jerry, care intui imediat despre ce era vorba È™i intră în joc. — De ce nu putem primi o bere rece? întrebă el. Acasă beau o bere rece în fiecare seară, poate chiar două. Cine are dreptul să ne dicteze ce avem voie să bem aici? — Judecătorul Harkin, răspunse Millie Dupree, care evita alcoolul. — La naiba! — Dar televizorul? întrebă Nicholas. De ce să nu ne uităm la televizor? Eu m am uitat mereu, de când a început procesul È™i nu mi s a părut că se face prea multă vâlvă. Se întoarse spre Loreen Duke, o femeie masivă cu farfuria plină de omletă. AÈ›i văzut cumva È™tiri de senzaÈ›ie după ultimele întâmplări de la tribunal? — Nu. El se întoarse spre Rikki Coleman, care stătea la masă, în faÈ›a unui castron plin cu fulgi de cereale; un aliment foarte sănătos. — Ce aÈ›i spune de o sală de gimnastică, undeva unde să vă puteÈ›i duce să transpiraÈ›i bine, după opt ore petrecute în tribunal? Sunt convins că puteau găsi un motel cu o sală de gimnastică. Rikki încuviință din toată inima. — Ceea ce nu înÈ›eleg eu, spuse Loreen, înghiÈ›indu È™i omleta, este că nu au încredere în noi să ne lase telefoanele la dispoziÈ›ie. Copiii mei ar putea dori să mă sune. Nu mi vine să cred că tocmai pe mine o să mă caute vreun nemernic, ca să mă ameninÈ›e. — Eu nu vreau decât niÈ™te bere rece, spuse Jerry. Și poate câteva vizite conjugale în plus, adăugă el, uitându se din nou la doamna Gladys Card. Murmurele se întinseră repede È™i, la zece minute după sosirea lui Easter, juraÈ›ii ajunseseră la un pas de revoltă. Toate nemulÈ›umirile întâmplătoare căpătau contur, transformându se într o listă completă de abuzuri. Chiar È™i Herrera, colonelul în rezervă care avusese prilejul să È™i facă tabără în plină junglă, era acum nemulÈ›umit de gama de băuturi oferite de camera de petreceri. Millie Dupree protesta împotriva lipsei ziarelor. Lonnie Shaver avea afaceri urgente È™i nu se putea împăca deloc cu ideea de izolare. — Eu sunt în stare să gândesc cu mintea mea, spuse el. Nimeni nu mă poate influenÈ›a! Măcar un telefon să fi avut la îndemână! Phillip Savelle obiÈ™nuia să facă exerciÈ›ii de yoga în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, în deplină comuniune cu natura, iar în apropierea motelului nu vedeai nici un copac pe o rază de două sute de metri. Dar biserica? Doamna Card era o baptistă devotată È™i nu lipsea niciodată de la rugăciunea de miercuri seara, de la veghea de joi È™i misa de vineri, ca să nu mai vorbim de mulÈ›imea de întruniri din fiecare sâmbătă. — Ar fi mai bine să lămurim imediat lucrurile, spuse Nicholas pe un ton solemn. Vom sta aici două, poate trei săptămâni. Eu zic să l anunțăm pe judecătorul Harkin de problemele noastre. ÃŽn biroul său, Harkin discuta aprins, împreună cu nouă avocaÈ›i, detaliile zilei care urmau să fie È›inute secrete față de juriu. El pretindea avocaÈ›ilor să sosească în fiecare zi la opt dimineaÈ›a, pentru bobârnacele de încălzire, È™i îi obliga adesea să mai stea încă o oră sau două, după plecarea juraÈ›ilor. O bătaie puternică în ușă întrerupse cearta iscată între Rohr È™i Cable. Gloria Lane deschise uÈ™or uÈ™a, până când aceasta se lovi de scaunul ocupat de Oliver McAdoo. — Avem o problemă cu juriul, rosti ea cu gravitate. Harkin sări în picioare. — Poftim? — Vor să vorbească cu dumneavoastră. Mai mult nu È™tiu. — Unde sunt ei? întrebă Harkin, uitându se la ceas. — La motel. — Nu putem să i aducem aici? — Nu. Noi am încercat. Nu vor să vină până când nu vorbesc cu dumneavoastră. Harkin rămase cu gura căscată, cu umerii căzuÈ›i. — E din ce în ce mai ridicol, comentă Wendall Rohr, fără să se adreseze nimănui în mod special. AvocaÈ›ii se întoarseră spre Harkin, care privea fără să vadă spre teancul de hârtii de pe biroul său, încercând să È™i adune gândurile. Brusc, își frecă mâinile È™i le zâmbi larg, prefăcut. — HaideÈ›i să i vedem! Konrad preluă primul apel la ora 8:02. Ea nu dorea să vorbească cu Fitch, voia doar să i transmită că juriul avea din nou probleme È™i că nu se va prezenta până când Harkin nu se va deplasa la motel, să i calmeze. Konrad porni în fugă spre biroul lui Fitch È™i îi transmise mesajul. La 8:09 ea sună din nou, transmițându i lui Konrad informaÈ›ia că Easter va veni îmbrăcat cu o cămașă de blugi, de o nuanță mai închisă, pusă deasupra unui tricou bej, È™osete roÈ™ii È™i pantaloni kaki apretaÈ›i pe care îi cunoÈ™teau deja. Șosete roÈ™ii, repetă ea. La 8:12 sună pentru a treia oară È™i ceru să vorbească cu Fitch, care măsura camera în lung È™i n lat È™i se trăgea de barbă. Fitch smulse receptorul din furcă. — Alo! — Bună dimineaÈ›a, Fitch, spuse ea. — Bună dimineaÈ›a, Marlee. — Ai fost vreodată la hotelul St. Regis din New Orleans? — Nu. — Se află pe Strada Canalului, în cartierul francez. Pe acoperiÈ™ e un bar cu terasă, pe nume Terrace Grill. ReÈ›ine o masă cu vederea spre cartierul francez. Să fii acolo diseară, la ora È™apte. Eu voi sosi mai târziu. Mă urmăreÈ™ti? — Da. — Și, mai ales, să vii singur, Fitch. Te voi urmări la intrarea în hotel È™i, dacă îți aduci ceva prieteni, întâlnirea se contramandează. ÃŽn regulă? — ÃŽn regulă. — Iar dacă încerci să mi iei urma, voi dispărea definitiv. — Ai cuvântul meu. — De ce oare nu mă liniÈ™teÈ™te cuvântul tău, Fitch? mai spuse ea È™i închise. Cable, Rohr È™i judecătorul Harkin au fost întâmpinaÈ›i în holul motelului de Lou Dell, roÈ™ie la față, speriată È™i explicând la nesfârÈ™it că nu i se mai întâmplase niciodată aÈ™a ceva; întotdeauna reuÈ™ise să păstreze juriile sub control. ÃŽi conduse în camera de petrecere, unde se înghesuiseră treisprezece dintre cei paisprezece juraÈ›i. Herman Grimes era singurul care făcea opinie separată. Se certase cu grupul, cu privire la tactica pe care o foloseau È™i îl înfuriase pe Jerry Fernandez până într atâta, încât începuse să l insulte. Jerry insistase că Herman o are pe nevastă sa cu el, că n are ce face, nici cu ziarele, nici cu televizorul, că nu mai bea È™i că probabil nici de sală de gimnastică nu are nevoie. Jerry își ceruse scuze după ce Millie Dupree îl obligase s o facă. Dacă judecătorul venise acolo plin de speranÈ›e, ele s au risipit foarte curând. După câteva saluturi spuse cu jumătate de gură, el alese un mod mai puÈ›in potrivit pentru a începe discuÈ›ia. — Sunt puÈ›in îngrijorat de ceea ce se întâmplă, spuse el. — Nu mai avem chef să suportăm alte abuzuri, ripostă Nicholas. Rohr È™i Cable fuseseră categoric avertizaÈ›i să nu scoată nici un cuvânt, aÈ™a că rămaseră lângă ușă, privind amuzaÈ›i scena ce se desfășura în faÈ›a ochilor lor. Amândoi È™tiau că nu vor mai avea niciodată prilejul să fie martori la aÈ™a ceva, în întreaga lor viață de avocaÈ›i. Nicholas scrisese o listă de plângeri. Judecătorul Harkin își scoase haina, luă loc È™i se trezi dintr o dată bombardat din toate direcÈ›iile. Era trist să l vezi acolo, în inferioritate È™i atât de neajutorat. Berea nu constituia o problemă. Ziarele puteau fi cenzurate la recepÈ›ia motelului. Dreptul de a da È™i a primi telefoane fără restricÈ›ie era justificat. AcelaÈ™i lucru era valabil È™i pentru televiziune, dar numai dacă promiteau să nu se uite la È™tiri. Sala de gimnastică putea fi o problemă, dar va studia eventualele posibilități. Vizitele la biserică puteau fi aranjate. De fapt, toate regulile erau flexibile. — PuteÈ›i să ne explicaÈ›i de ce suntem È›inuÈ›i aici? îi ceru Lonnie Shaver. Judecătorul încercă. ÃŽÈ™i drese vocea È™i, fără prea multă plăcere, încercă să justifice motivele care îl determinaseră să i izoleze. Atinse mai întâi subiectul contactelor neautorizate, vorbi despre cele întâmplate cu acest juriu până atunci È™i făcu vag referire la evenimente petrecute în alte procese împotriva companiilor producătoare de tutun. Existau dovezi clare cu privire la vicierea unor procese È™i, în trecut, ambele părÈ›i fuseseră vinovate de acest lucru. Fitch lăsase urme adânci în domeniul litigiilor legate de tutun. AgenÈ›ii operativi ai unor avocaÈ›i ai acuzării din alte procese erau vinovaÈ›i de acte reprobabile. Dar judecătorul Harkin nu putea vorbi despre acestea în faÈ›a juriul său. Trebuia să fie atent, pentru a nu prejudicia nici una dintre părÈ›i. DiscuÈ›ia dură o oră întreagă. Harkin le ceru garanÈ›ia că nu vor mai face alte greve pe viitor, dar Easter refuză să promită acest lucru. La deschiderea bursei, Pynex căzu cu încă două puncte, ca urmare a celei de a doua greve datorate, după părerea unui analist aflat la tribunal, unei reacÈ›ii negative, prost înÈ›elese, din partea juriului față de politica adoptată de apărare cu o zi înainte. Nici politica respectivă nu părea să fi fost înÈ›eleasă prea bine. Un alt zvon, pornit de la un alt analist din Biloxi, lămurea puÈ›in lucrurile, făcând speculaÈ›ii asupra faptului că nimeni din tribunal nu È™tia cu precizie de ce a intrat juriul în grevă. Stocul de acÈ›iuni Pynex căzu cu încă jumătate de punct, apoi se redresa È™i reâncepu să crească în timpul tranzacÈ›iilor de dimineață. Gudronul conÈ›inut în È›igări produce cancerul, cel puÈ›in la rozătoarele din laboratoare. Doctorul James Ueuker din Palo Alto făcea de cincisprezece ani experienÈ›e pe È™oareci È™i È™obolani. Condusese el însuÈ™i multe cercetări È™i studiase în detaliu lucrările cercetătorilor din întreaga lume. După părerea lui, cel puÈ›in È™ase studii reuÈ™iseră să facă o legătură clară între È›igări È™i cancerul la plămâni. El explică juriului, cu multe detalii, modul în care el È™i echipa sa folosiseră concentraÈ›i de fum de È›igară, cunoscuÈ›i de obicei sub numele de „gudroane", frecând cu ele pielea unui mare număr de È™oareci — cam un milion. Adusese poze mari, color. Animalele mai norocoase primiseră o cantitate mică de gudron, celelalte fuseseră „pictate" de a binelea. Nu surprinsese pe nimeni faptul că la o cantitate mai mare de gudron folosită, cancerul de piele se dezvoltase mai rapid. Drumul de la tumorile de piele apărute la rozătoare È™i până la cancerul uman la plămâni e lung, iar dr. Ueuker, dirijat de Rohr, abia aÈ™tepta să facă legătura între ele. Istoria medicală consemnează nenumărate studii ale căror descoperiri de laborator au fost, în cele din urmă, demonstrate cu aplicabilitate la oameni. ExcepÈ›iile au fost rare. DeÈ™i È™oarecii È™i oamenii trăiesc în medii complet diferite, rezultatele unora dintre testările pe animale confirmă descoperirile epidemiologice de natură umană. Absolut toÈ›i consultanÈ›ii în probleme de juriu se aflau în sală, în timpul audierii doctorului Ueuker. Rozătoarele acelea erau dezgustătoare, dar iepurii È™i câinii erau animale iubite de mulÈ›i. Următorul studiu făcut de Ueuker se referea la o experiență similară pe iepuri È™i avusese acelaÈ™i rezultat. Ultimul sau test fusese făcut pe treizeci de câini rasa beagle, pe care îi învățase să fumeze cu ajutorul unor tuburi implantate în trahee. Unii ajunseseră la nouă È›igări pe zi, echivalente cu patruzeci de È›igări fumate de un om în greutate de 75 de kg. La câinii respectivi se constatase o îmbolnăvire acută a plămânilor, sub forma unor tumori galopante, după 875 de zile de fumat consecutiv. Ueuker folosise câinii pentru că ei prezintă aceleaÈ™i reacÈ›ii față de fumat ca È™i oamenii. Dar nu avea de gând să vorbească juriului despre iepurii È™i câinii săi. Chiar È™i un privitor mai puÈ›in versat È™i ar fi dat seama, numai uitându se la Millie Dupree, cât îi era de milă de bieÈ›ii È™oricei È™i cât de furioasă era pe Ueuker pentru că îi ucide. Sylvia Taylor Tatum È™i Angel Weese erau, la rândul lor, dezgustate. Doamna Gladys Card È™i Phillip Savelle își arătau pe față dezaprobarea. CeilalÈ›i nu erau impresionaÈ›i. ÃŽn cursul pauzei de prânz, Rohr È™i compania hotărâră să renunÈ›e la continuarea audierii lui James Ueuker. 16 Jumper, ofiÈ›erul curÈ›ii care luase biletul de la Marlee cu treisprezece zile în urmă, pentru a i l duce lui Fitch, a fost contactat în timpul prânzului, cu propunerea ca, în schimbul sumei de cinci sute de dolari, să anunÈ›e că e bolnav — crampe la stomac sau diaree sau ceva asemănător — È™i să meargă, împreună cu Pang, la New Orleans pentru o seară de mâncare bună È™i distracÈ›ie, poate chiar È™i vreo fetiță, dacă dorea. Pang avea nevoie de el câteva ore, pentru o treabă uÈ™oară. Jumper avea nevoie de bani. Au plecat din Biloxi pe la douăsprezece È™i jumătate, cu o camionetă închiriată. Două ore mai târziu, când au ajuns în New Orleans, Jumper se lăsase convins să abandoneze temporar uniforma È™i să lucreze o vreme pentru asociaÈ›ia din Arlington. Pang i a oferit douăzeci È™i cinci de mii de dolari pe timp de È™ase luni, cu nouă mii mai mult decât câștiga într un an întreg. Și au luat camere la hotelul St. Regis, două camere cu câte un singur pat, aflate de o parte È™i de alte a camerei lui Fitch, cel care reuÈ™ise să obÈ›ină patru camere în acel hotel: camera lui Holly se afla la capătul holului; Dubaz, Joe Boy È™i Dante stăteau la patru rânduri de blocuri mai departe, în hotelul Royal Sonesta. La început, Jumper a fost postat pe un scaun de bar, în hol, de unde se vedea intrarea principală în hotel. AÈ™teptarea începea. După amiaza trecu, începu să se întunece È™i nici urmă de fată, dar nimeni nu era surprins. Jumper È™i a schimbat locul de patru ori È™i s a plictisit repede de această postură de spion. Fitch a ieÈ™it din cameră cu câteva minute înainte de ora È™apte È™i a luat liftul spre terasă. Masa rezervată se afla într un colÈ› cu o frumoasă vedere asupra cartierului francez. Holly È™i Dubaz stăteau la altă masă, la câțiva metri distanță, îmbrăcaÈ›i elegant. Dante se afla la o a treia masă, însoÈ›it de o fată angajată cu ora, îmbrăcată cu o fustă mini, neagră. Joe Boy era pregătit să facă poze. La È™apte È™i jumătate, ea apăru, parcă din pământ. Nici Jumper È™i nici Pang nu o văzuseră în holul principal. Intră brusc pe uÈ™a glisantă care dădea spre terasă È™i într o clipă ajunse lângă masa lui Fitch. Ulterior, își dădu seama că Marlee făcuse, probabil, acelaÈ™i lucru ca È™i ei — își luase o cameră la hotel, sub un alt nume, È™i urcase pe scări. Era îmbrăcată în pantaloni largi È™i o jachetă È™i era foarte drăguță — părul negru, tuns scurt, ochii căprui, pomeÈ›ii È™i bărbia puternice; purta un machiaj discret, de care nici nu avea nevoie. Avea, probabil, între douăzeci È™i opt È™i treizeci È™i doi de ani. Se aÈ™eză repede, de fapt, atât de repede, încât Fitch nici nu avu timp să o invite. Se aÈ™eză chiar în faÈ›a lui, cu spatele spre celelalte mese. — E o plăcere să te întâlnesc, îi È™opti el, uitându se în jur să vadă dacă îi urmăreÈ™te cineva. — Da, o adevărată plăcere, replică ea, sprijinindu se pe coate. Chelnerul își făcu apariÈ›ia rapid È™i eficient È™i o întrebă dacă dorea ceva de băut. Nu, nu dorea. Ospătarul primise un bacÈ™iÈ™ gras pentru a lua cu grijă tot ce atingea ea cu degetele — pahare, farfurii, argintărie, scrumiere, orice. Nu avea să i se ofere această ocazie. — Þi e foame? întrebă Fitch, sorbind din paharul de apă minerală. — Nu. Mă grăbesc. — De ce? — Cu cât stau mai mult, cu atât mai multe poze vor face oamenii tăi. — Am venit singur. — Sigur că da. Cum È›i au plăcut È™osetele roÈ™ii? O orchestră de jazz își începu programul, dar ea nu le dădu nici o atenÈ›ie. ÃŽl privea pe Fitch drept în ochi, fără să l slăbească. Fitch dădu capul pe spate È™i pufni în râs. ÃŽncă nu i venea să creadă că stă de vorbă cu amanta unuia dintre juraÈ›i. Mai reuÈ™ise È™i altă dată să stabilească, indirect, un contact cu juraÈ›ii, sub diferite forme, dar niciodată atât de aproape. Și fata venise la el! — De unde e el? întrebă Fitch. — Ce contează? E aici. — E soÈ›ul tău? — Nu. — Iubit? — Pui prea multe întrebări. — Tu dai naÈ™tere la multe întrebări, doamnă. Și ai pretenÈ›ia să le exprim cu voce tare. — E o cunoÈ™tință. — Când È™i a luat numele de Nicholas Easter? — Ce contează? E un nume legal. El locuieÈ™te, legal, în statul Mississippi È™i are drept de vot. ÃŽÈ™i poate schimba numele în fiecare lună, dacă vrea. ÃŽÈ™i È›inea palmele împreunate sub bărbie. Fitch È™tia că fata nu va face greÈ™eala să lase amprente. — Dar tu? o întrebă el. — Eu? — Mda, tu nu eÈ™ti înscrisă cu drept de vot în Mississippi. — De unde È™tii? — Pentru că am verificat. Cu condiÈ›ia, bineînÈ›eles, ca numele tău să fie Marlee È™i scrierea corectă. — Faci prea multe presupuneri. — Asta e munca mea. EÈ™ti născută pe coastă? — Nu. Joe Boy se lăsă pe vine, între două navete de plastic, reuÈ™ind să rămână aÈ™a suficient de mult pentru a face È™ase imagini din profil. Ca să o prindă din față, aÈ™a cum trebuia, ar fi fost nevoie să se urce, la risc, pe balustrada de cărămidă, la optsprezece etaje deasupra canalului. Hotărî să rămână ascuns în spatele plantelor din seră, cu speranÈ›a că va avea mai mult noroc la plecarea ei. Fitch făcu să răsune bucățile de gheață din pahar. — Deci, de ce ne aflăm aici? o întrebă el. — O întâlnire duce la alta. — Și unde ne duc toate întâlnirile astea? — La verdict. — Contra cost, cu siguranță. — Costul are o importanță foarte mică. ÃŽnregistrezi ce spun? Știa cu certitudine că Fitch înregistrează fiecare sunet. — BineânÈ›eles că nu. Din partea ei, putea să le asculte È™i în somn, dacă dorea. Fitch nu avea nimic de câștigat dacă vorbea cu altcineva despre asta. Avea prea multe pe conÈ™tiință ca să se ducă la poliÈ›ie sau la judecător È™i, oricum, acesta nu era modul lui de lucru. Lui Fitch nu i trecu nici o clipă prin cap că ar fi putut s o È™antajeze cu anunÈ›area autorităților, iar ea È™tia foarte bine acest lucru. Putea să i facă oricâte poze voia, iar gealaÈ›ii lui, risipiÈ›i prin hotel, puteau s o urmărească, s o pândească, să asculte. ÃŽi va lăsa în pace o vreme, să se zbată, să transpire, să È™i merite banii. Tot nu vor găsi nimic. — Hai să nu vorbim despre bani, Fitch. — Tocmai asta facem. — Ce părere ai despre Herman Grimes? îl întrebă ea. — De ce mă întrebi pe mine? Știi exact ce se întâmplă la tribunal. — Vreau să văd cât de isteÈ› eÈ™ti. Mă interesează să È™tiu dacă toÈ›i experÈ›ii È™i avocaÈ›ii tăi își merită banii. — N am pierdut niciodată, aÈ™a că înseamnă că îmi investesc bine banii. — Deci, ce zici de Herman? Fitch reflectă preÈ› de o secundă È™i comandă încă un pahar de apă. — Va avea un cuvânt greu în stabilirea verdictului, pentru că este un om cu opinii puternice. Deocamdată este nepărtinitor. Absoarbe fiecare cuvânt rostit în tribunal È™i probabil că È™tie mai multe decât oricare alt jurat, cu o singură excepÈ›ie, desigur, prietenul tău. Am dreptate? — EÈ™ti pe aproape. — ÃŽmi face plăcere să aud asta. Cât de des stai de vorbă cu prietenul tău? — Din când în când. Herman nu a fost de acord cu greva de dimineață, È™tiai? — Nu. — A fost singurul dintre cei paisprezece. — De ce au făcut grevă? — Au pus condiÈ›ii. Telefoane, televizor, bere, sex, biserică — poftele omeneÈ™ti obiÈ™nuite. — Cine a condus greva? — Cel care a condus jocul din prima zi. — ÃŽnÈ›eleg. — De asta sunt aici, Fitch. Dacă prietenul meu nu ar È›ine frâiele în mâini, eu nu aÈ™ avea nimic de oferit. — Și ce îmi oferi? — Am spus că nu vorbim despre bani. Chelnerul puse paharul proaspăt adus în faÈ›a lui Fitch È™i o întrebă din nou pe Marlee dacă dorea să bea ceva. — Da, o Coca Cola dietetică în pahar de plastic, vă rog. — Păi... ăă... noi nu avem pahare de plastic, spuse chelnerul privindu l surprins pe Fitch. Fitch hotărî să insiste. — ÃŽn ce dispoziÈ›ie este juriul acum? — Se plictiseÈ™te. Lui Herrera îi place la nebunie. Crede că avocaÈ›ii sunt niÈ™te javre È™i că ar trebui să se aplice restricÈ›ii pentru procesele neserioase. — Eroul meu! îi poate convinge pe amicii săi? — Nu. El nu are amici. E dispreÈ›uit de toÈ›i È™i, categoric, este cel mai nesuferit membru al juriului. — Cine e cea mai prietenoasă fată? — Millie e mama tuturor, dar nu va fi un factor decisiv. Rikki e drăguță È™i populară È™i se preocupă mult de sănătate. Va fi o problemă pentru tine. — Asta nu mă surprinde. — Vrei să È›i fac o surpriză, Fitch? — Mda, chiar te rog. — Care dintre juraÈ›i a început să fumeze după începerea procesului? Fitch miji ochii È™i își lăsă capul într o parte. Oare auzise corect? — A început să fumeze? — Mda. — Mă dau bătut. — Easter. Te surprinde? — Prietenul tău. — Mda. Uite ce e, Fitch, trebuie s o iau din loc. Am să te sun mâine. Se ridică în picioare È™i se făcu nevăzută, la fel de repede precum venise. Dante È™i femeia angajată de el reacÈ›ionară înaintea lui Fitch, pe care plecarea ei atât de rapidă îl uluise. Dante îl anunță prin radio pe Pang, aflat în holul principal, È™i acesta o văzu ieÈ™ind din lift È™i părăsind hotelul. Jumper o urmări, pe jos, câteva blocuri, apoi o pierdu din vedere pe o alee aglomerată. Timp de o oră au căutat o pe străzi, în parcări, în baruri È™i în holurile hotelurilor, dar n au mai găsit o. Fitch se afla în camera sa de la hotelul St. Regis când sosi un telefon de la Dubaz, trimis la pândă la aeroport. Marlee aÈ™tepta plecarea unei curse locale care urma să decoleze peste o oră È™i jumătate È™i să ajungă la Mobile la zece È™i jumătate. N o urmări, îl instrui Fitch È™i sună după doi agenÈ›i de rezervă din Biloxi, care porniră în grabă spre aeroportul din Mobile. Marlee locuia într un apartament închiriat, cu vedere spre golful Back din Biloxi. Ajunsă la douăzeci de minute distanță de casă, ea formă pe telefonul său celular 911, numărul poliÈ›iei din Biloxi, È™i îi explică dispecerei că era urmărită de doi huligani într un Ford Taurus, care nu o scăpaseră din ochi încă din Mobile È™i că erau atât de înspăimântători, încât se temea pentru viaÈ›a ei. Lăsând o pe dispeceră să i coordoneze deplasarea, Marlee coti de câteva ori pe niÈ™te străduÈ›e dintr o zonă liniÈ™tită È™i se opri brusc în dreptul unei staÈ›ii de benzină cu program non stop. ÃŽn timp ce făcea plinul, o maÈ™ină de poliÈ›ie se opri în spatele Fordului Taurus, care încerca să se ascundă după colÈ›ul unei curățătorii chimice, închise la acea oră. Cei doi huligani au fost somaÈ›i să coboare È™i duÈ™i, prin toată parcarea, pentru confruntarea cu femeia pe care o urmăriseră. Marlee își jucă admirabil rolul de victimă înfricoÈ™ată. Cu cât È›ipa mai mult, cu atât se înfuriau poliÈ›iÈ™tii mai tare. Huliganii lui Fitch au sfârÈ™it la închisoare. La ora zece, Chuck, ofiÈ›erul solid È™i veÈ™nic plictisit, își aÈ™eză scaunul pliant la capătul holului din apropierea camerei sale È™i își începu garda de noapte. Era miercuri, a doua noapte de sechestrare È™i momentul potrivit pentru spargerea sistemului de securitate. AÈ™a cum plănuise, Nicholas formă numărul camerei lui Chuck la unsprezece È™i un sfert. ÃŽn clipa în care ofiÈ›erul își părăsi postul pentru a răspunde, Jerry È™i Nicholas se strecurară afară din camere È™i se îndreptară liniÈ™tiÈ›i spre uÈ™a din dreptul camerei lui Lou Dell. Lou Dell era în patul ei È™i dormea buÈ™tean. Chiar È™i Willis, care moțăise aproape toată ziua la tribunal, se afla acum sub pătură, sforăind de zor. Evitând holul principal, se strecurară pe întuneric È™i găsiră taxiul pregătit, aÈ™a cum ceruseră. Cincisprezece minute mai târziu, intrau în cazinoul Nugget de pe plaja Biloxi. Au băut trei beri în barul sportiv, iar Jerry a pierdut o sută de dolari la un joc de hochei. Au flirtat cu două femei măritate, ai căror bărbaÈ›i ori pierdeau, ori câștigau o avere la masa de joc. DistracÈ›ia părea să ia o turnură serioasă, iar la ora unu dimineaÈ›a Nicholas a ieÈ™it din bar, să joace „21†pe cinci dolari È™i să bea o cafea decofeinizată. Juca, aÈ™tepta È™i privea cum se răreÈ™te lumea. Marlee se strecură pe scaunul de lângă el, fără să spună nimic. Nicholas împinse un mic teanc de jetoane spre ea. La masă se mai afla numai un singur jucător — un student beat. — La etaj, È™opti ea È›inând mâna la gură, când crupierul se întoarse spre È™eful lui. S au întâlnit pe terasa de la mezanin, de unde se vedeau parcarea È™i, în depărtare, oceanul. Venise noiembrie È™i aerul era mai uÈ™or, mai răcoros. Nu mai era nimeni prin preajmă. S au sărutat È™i, aÈ™ezându se pe o bancă, s au îmbrățiÈ™at. Ea i a relatat, pas cu pas, ce se întâmplase la New Orleans; fiecare detaliu, fiecare cuvânt. S au distrat pe seama celor doi băieÈ›i din Mobile, aflaÈ›i acum într o închisoare districtuală. Marlee se gândea să l sune pe Fitch în zori È™i să l facă să È™i elibereze oamenii. Despre afaceri au vorbit foarte pe scurt, pentru că Nicholas voia să se întoarcă la bar È™i să l ia pe Jerry de acolo înainte să apuce să bea prea mult È™i să È™i piardă toÈ›i banii sau să fie prins cu nevasta altuia. Aveau amândoi telefoane celulare plate, dar ele nu reprezentau o garanÈ›ie sută la sută. Au stabilit noi coduri È™i parole. Nicholas o sărută de rămas bun È™i o lăsă singură la mezanin. Wendall Rohr simÈ›ea că juriul se săturase să tot asculte cercetători care își prezentau descoperirile È™i le È›ineau lecÈ›ii după tabele È™i diagrame. ConsultanÈ›ii săi îi spuneau că juraÈ›ii aflaseră destule despre cancerul la plămâni È™i fumat, că erau probabil convinÈ™i chiar dinaintea începerii procesului că È›igările produceau dependență È™i că erau periculoase. Rohr era convins că reuÈ™ise să stabilească o legătură cauzală puternică între È›igările „Bristol" È™i tumorile care duseseră la moartea lui Jacob Wood È™i acum era momentul să pună glazura pe tort. Joi dimineață, el anunță că acuzarea doreÈ™te să l cheme ca martor pe Lawrence Krigler. O tensiune evidentă îi cuprinse pe cei de la masa apărării în clipele necesare pentru ca domnul Krigler să fie chemat de undeva, din spatele sălii. Un alt avocat al reclamantei, John Riley Milton din Denver, se ridică È™i adresă juriului un zâmbet dulce. Lawrence Krigler avea aproape È™aptezeci de ani, era bronzat È™i se È›inea foarte bine, păstrând un mers vioi È™i afișând o îmbrăcăminte elegantă. De când fusese prezentată caseta video cu Jacob Wood, acesta era primul nume înaintea căruia nu mai apărea titlul de doctor. Acum locuia în Florida, unde se retrăsese de când nu mai lucra la Pynex. John Riley Milton trecu rapid peste întrebările preliminare pentru că frumuseÈ›ea abia acum începea. Inginer format în Universitatea de Stat a Carolinei de Nord, lucrase treizeci de ani la firma Pynex È™i plecase de acolo cu treisprezece ani în urmă, în toiul unui proces civil. El dăduse Pynex în judecată. Compania îi intentase, la rândul ei, un proces. Ajunseseră la o înÈ›elegere în afara sălilor tribunalului, înÈ›elegere ai cărei termeni nu fuseseră dezvăluiÈ›i public. La angajarea lui, compania, care pe atunci se numea Union Tobacco, sau, pe scurt, U Tab, îl trimisese în Cuba pentru a cerceta producÈ›ia de tutun de acolo. De atunci lucrase numai în producÈ›ie, cel puÈ›in până în ziua în care părăsise compania. Studiase frunza de tutun È™i o mie de moduri de a face creÈ™terea ei mai eficientă. Se considera un expert în acest domeniu, deÈ™i nu depunea mărturie ca expert È™i nu urma să È™i expună părerile. Doar fapte. ÃŽn 1969 încheiase un studiu desfășurat timp de trei ani, la solicitarea companiei, cu privire la viabilitatea creÈ™terii unui tip de tutun cunoscut numai după numele său de Raleigh 4. Acest tip conÈ›inea doar o treime din cantitatea obiÈ™nuită de nicotină. Bazându se pe cercetări impresionante, Krigler ajunsese la concluzia că Raleigh 4 putea fi cultivat È™i produs cu aceeaÈ™i eficiență ca È™i alte tipuri de tutun cultivate È™i produse pe atunci de U Tab. Era o operă monumentală, de care era foarte mândru, È™i a fost distrus când studiul său a fost mai întâi ignorat de mai marii din companie. A reuÈ™it să È™i croiască drum prin birocraÈ›ia de care era înconjurat È™i rezultatul l a descurajat total. Nimănui nu părea să i pese de noul său tip de tutun cu conÈ›inut redus de nicotină. Apoi află că se înÈ™elase. Șefii lui erau foarte preocupaÈ›i de nivelul nicotinei. ÃŽn vara lui 1971 a reuÈ™it să pună mâna pe un document intern al companiei, prin care conducerii superioare a acesteia i se solicita să facă, fără prea mare zarvă, tot posibilul pentru a discredita munca lui Krigler la Raleigh 4. Chiar È™i oamenii lui îl loveau pe la spate. El își păstră calmul, nu spuse nimănui că deÈ›inea documentul È™i începu, pe ascuns, să cerceteze motivele acestei conspiraÈ›ii îndreptate împotriva sa. La acest punct al audierii, John Riley Milton prezentă două probe — studiul voluminos realizat de Krigler în 1969 È™i documentul intern din 1971. Răspunsul era limpede È™i Krigler îl bănuia deja. U Tab nu își putea permite să producă un soi de tutun cu conÈ›inut redus de nicotină, pentru că nicotină însemna profit. ÃŽn mediile industriale se È™tia încă de la sfârÈ™itul anilor '30 că nicotina duce la dependență. — De unde È™tiÈ›i că producătorii cunoÈ™teau acest lucru? întrebă Milton deliberat. Cu excepÈ›ia avocaÈ›ilor apărării, care făceau totul pentru a părea plictisiÈ›i È™i indiferenÈ›i, toÈ›i cei prezenÈ›i în sală ascultau cu mare atenÈ›ie. — Toată lumea din cadrul companiilor producătoare È™tie asta, răspunse Krigler È™i tăcu, îndreptându È™i privirea spre masa apărării. Bomba era pe cale să explodeze È™i el se bucura din plin de acest moment. Dar am văzut un document... — Obiectez! urlă Cable, ridicându se în picioare. Martorul nu poate spune ce a văzut sau nu într un document oficial. Motivele sunt numeroase È™i ele au fost prezentate mai amplu în informarea prezentată la acest punct. Informarea avea optzeci de pagini È™i era dezbătută aprins de vreo lună. Judecătorul Harkin dăduse deja o rezoluÈ›ie în scris. — Am notat obiecÈ›iile dumneavoastră, domnule Cable. Domnule Krigler, puteÈ›i continua. — ÃŽn iarna lui 1973 am citit un document care prezenta concluziile studiului asupra nicotinei, realizat în anii '30. Documentul fusese copiat de multe ori, era foarte vechi È™i fusese uÈ™or modificat. — Modificat, în ce mod? — Data fusese È™tearsă, la fel ca È™i numele persoanei care îl trimisese. — Cui îi era adresat? — Era adresat lui Sander S. Fraley care, la acea vreme, era preÈ™edintele firmei Allegheny Growers, predecesoarea companiei numite astăzi ConPack. — O companie producătoare de tutun. — Da, în principal. Oficial, compania produce bunuri de larg consum, dar cea mai mare parte a afacerilor o constituie fabricarea È›igaretelor. — ÃŽn ce perioadă a fost preÈ™edinte? — ÃŽntre 1931 È™i 1942. — Deci putem afirma cu certitudine că documentul a fost trimis înainte de 1942? — Da. Domnul Fraley a murit în 1942. — Unde vă aflaÈ›i dumneavoastră când a fost transmis acest document? — Lucram într una dintre uzinele Pynex, la Richmond. Pe când Pynex încă se mai numea Union Tobacco, sediul său general se afla în Richmond. ÃŽn 1979 È™i a schimbat numele È™i s a mutat în New Jersey. Dar clădirile din Richmond sunt încă în folosință È™i acolo am lucrat până ce am părăsit compania. Majoritatea arhivelor companiei se află acolo È™i o persoană pe care o cunosc mi a arătat documentul. — Cine era această persoană? — Un prieten, care a murit între timp. I am promis că nu i voi dezvălui niciodată identitatea. — AÈ›i pus într adevăr mâna pe acel document? — Da. De fapt, mi am făcut È™i o copie. — Și unde este copia dumneavoastră? — N a rezistat prea mult. A doua zi după ce o încuiasem în dulap, am fost trimis cu treburi într un alt oraÈ™. ÃŽn absenÈ›a mea, cineva mi a umblat în birou È™i a luat mai multe lucruri, printre care È™i copia acelui document. — Vă amintiÈ›i ce se spunea acolo? — ÃŽmi amintesc foarte bine. ÞineÈ›i cont că, vreme îndelungată, căutasem o confirmare a bănuielilor mele. Momentul când am citit documentul cu ochii mei a fost de neuitat. — Ce scria în document? — Erau trei paragrafe, poate patru, foarte scurte È™i la obiect. Autorul explica faptul că tocmai citise un raport asupra nicotinei, prezentat lui, în secret, de către È™eful grupului de cercetători de la compania Allegheny Growers, nenominalizat în document. După părerea sa, studiul demonstra clar, fără nici un dubiu, că nicotina produce dependență. Din câte îmi amintesc, acesta era elementul cheie din primele două paragrafe. — Dar paragraful următor? — Autorul îi propunea lui Fraley să reflecteze foarte serios la creÈ™terea nivelului de nicotină din È›igările produse de companie. Mai multă nicotină însemna mai mulÈ›i fumători, adică vânzări mai mari È™i profituri crescute. Krigler își rostea replicile cu un puternic simÈ› dramatic È™i toată lumea îi sorbea cuvintele. Pentru prima dată după multe zile, juraÈ›ii urmăreau fiecare miÈ™care a unui martor. Cuvântul „profituri" plutea în aer, greu ca È™i fumul industrial. John Riley Milton rămase câteva clipe tăcut, apoi reluă: — Acum să nu ne îndepărtăm. Memoriul a fost pregătit de cineva de la o altă companie È™i trimis preÈ™edintelui companiei dumneavoastră, este exact? — Da. — O companie care, atunci È™i acum, este o rivală a companiei Pynex? — Este exact. — Cum a ajuns memoriul la Pynex în 1973? — N am aflat niciodată. Dar sunt sigur că Pynex cunoÈ™tea studiul în cauză. De fapt, toÈ›i cei implicaÈ›i în industria tutunului îl cunoÈ™teau pe la începutul anilor '70, dacă nu chiar mai devreme. — De unde È™tiÈ›i acest lucru? — Am lucrat treizeci de ani în acest domeniu, nu uitaÈ›i. Și mi am desfășurat activitatea în producÈ›ie. Am vorbit cu mulÈ›i oameni, mai ales cu aceia aflaÈ›i în poziÈ›ii similare cu a mea, la alte companii. Să zicem că, uneori, companiile de tutun sunt solidare. — AÈ›i încercat vreodată să obÈ›ineÈ›i o altă copie a memoriului de la prietenul dvs. ? — Am încercat. N a mers. Să nu intrăm în amănunte. Cu excepÈ›ia obiÈ™nuitei pauze de cafea de cincisprezece minute, de la zece È™i jumătate, Krigler își continuă mărturia pe tot parcursul celor trei ore ale sesiunii de dimineață. Timpul trecu pe nesimÈ›ite È™i audierea lui constitui un moment crucial al procesului. Drama unui fost angajat care dădea pe față secretele murdare era jucată perfect. JuraÈ›ii uitară chiar È™i de obiÈ™nuita nerăbdare dinainte de ora de masă. AvocaÈ›ii îi studiau pe juraÈ›i mai atent decât de obicei, iar judecătorul părea să noteze fiecare cuvânt rostit de martor. Reporterii erau neobiÈ™nuit de amabili; consultanÈ›ii în materie de juriu, neobiÈ™nuit de atenÈ›i. Câinii de pază de pe Wall Street numărau minutele rămase până când vor putea să se repeadă afară È™i să sune, pe nerăsuflate, la New York. AvocaÈ›ii plictisiÈ›i din oraÈ™, care acum își făceau de lucru prin tribunal, aveau să vorbească ani de a rândul despre această mărturie. Chiar È™i Lou Dell, aÈ™ezată în rândul întâi, se oprise din tricotat. Fitch privea È™i asculta din camera de vizionare de lângă biroul său. Krigler fusese programat iniÈ›ial pentru începutul săptămânii următoare È™i existase chiar È™ansa ca el să nu apară deloc în faÈ›a tribunalului. Fitch era unul dintre puÈ›inii oameni încă în viață care să fi văzut cu ochii lui documentul È™i Krigler dovedise o memorie deosebită în descrierea lui. Era clar pentru toată lumea, chiar È™i pentru Fitch, că martorul spunea adevărul. Unul dintre primele angajamente ale lui Fitch, când, cu nouă ani înainte, fusese pentru prima dată solicitat de Cei Patru Mari, a fost de a descoperi toate copiile documentului È™i de a le distruge. ÃŽncă nu terminase. Nici Cable È™i nici un alt avocat al apărării angajat de Fitch până atunci nu văzuse documentul. Acceptarea existenÈ›ei lui la tribunal cauzase un mic război. Regulile evidenÈ›ei împiedică, în mod normal, realizarea unor astfel de descrieri verbale ale unor documente pierdute, È™i asta din motive foarte clare. Cea mai bună dovadă este documentul însuÈ™i. Dar, ca în orice situaÈ›ie legală, există excepÈ›ii È™i excepÈ›ii ale excepÈ›iilor, iar Rohr È™i ceilalÈ›i reuÈ™iseră, într un mod magistral, să l convingă pe judecătorul Harkin că era bine să asculte descrierea făcută de Krigler unui document cu adevărat pierdut. Contrainterogatoriul lui Cable din acea după amiază avea să fie brutal, dar răul fusese făcut. Fitch renunță la masă È™i se încuie în birou. ÃŽn camera juraÈ›ilor, la prânz, atmosfera a fost cu totul alta decât de obicei. Comentariile cotidiene despre fotbal È™i reÈ›ete culinare au fost înlocuite de o tăcere grea. Juriul, prin definiÈ›ie un corp de deliberare, timp de două săptămâni fusese adus într o stare de amorÈ›ire de mărturii È™tiinÈ›ifice plicticoase venite din partea unor experÈ›i plătiÈ›i cu mari sume de bani pentru a se deplasa la Biloxi È™i a le da lecÈ›ii. Acum, juriul fusese trezit la realitate de senzaÈ›ionalele murdării din interiorul companiei, prezentate de Krigler. Au mâncat mai puÈ›in È™i au reflectat mai mult. Majoritatea doreau să se poată retrage undeva, cu un prieten apropiat, pentru a relua, punct cu punct, cele auzite. Oare auziseră bine? Oare toată lumea înÈ›elesese cele spuse de martor? Cantitatea de nicotină era intenÈ›ionat menÈ›inută la un nivel înalt, pentru a i împiedica pe oameni să renunÈ›e la fumat! AÈ™a s a È™i întâmplat. Fumătorii, rămaÈ™i numai trei după plecarea Stellei Hulic, deÈ™i Easter era acum un semifumător, pentru că prefera compania lui Jerry, a Pudelului È™i a lui Angel Weese, au terminat repede de mâncat È™i apoi au ieÈ™it afară scuzându se. S au aÈ™ezat cu toÈ›ii pe scaunele pliante, privind pe fereastră È™i trăgând din È›igară. Acum, că È™tiau exact valoarea nicotinei, È›igările le cădeau ceva mai greu. Dar când Nicholas spuse acest lucru cu voce tare, toÈ›i izbucniră în râs. Doamna Gladys Card È™i Millie Dupree reuÈ™iră să plece spre camera de odihnă în acelaÈ™i timp. Au stat mult la toaletă È™i apoi au rămas un sfert de oră să È™i spele mâinile, vorbindu È™i în faÈ›a oglinzii. La mijlocul conversaÈ›iei li s a alăturat È™i Loreen Duke, care s a rezemat de suportul pentru È™erveÈ›ele È™i È™i a exprimat imediat uimirea È™i dezgustul față de companiile producătoare de tutun. După ce s a strâns masa, Lonnie Shaver È™i a deschis calculatorul la două scaune distanță de Herman care, la rândul său, își cuplase calculatorul Braille È™i bătea un text. — Presupun că nu aveÈ›i nevoie de traducător pentru mărturia asta, nu? îi spuse colonelul lui Herman. Herman mârâi, apoi spuse: — E uimitor, într adevăr... Era pentru prima dată când Herman ajungea atât de aproape de discutarea unui aspect oarecare al cazului. Lonnie Shaver nu era nici uimit, nici impresionat. Phillip Savelle ceruse respectuos, È™i primise, din partea judecătorului Harkin, permisiunea de a È™i petrece o parte din pauza de prânz făcând exerciÈ›ii yoga la umbra unui stejar bătrân aflat în spatele tribunalului. Un ofiÈ›er l a escortat până acolo; Savelle È™i a scos cămaÈ™a, È™osetele È™i pantofii, apoi s a aÈ™ezat pe iarba moale È™i s a făcut covrig. Când a început să murmure o incantaÈ›ie, deputatul s a dat deoparte, aÈ™ezându se pe o bancă de beton, cu capul aplecat pentru a nu fi recunoscut de nimeni. Cable l a salutat pe Krigler ca È™i cum ar fi fost vechi prieteni. Krigler i a zâmbit È™i i a răspuns cu un „Bună ziua, domnule Cable†foarte încrezător. Cu È™apte luni în urmă, în biroul lui Rohr, Cable È™i compania își petrecuseră trei luni pentru înregistrarea depoziÈ›iei lui Krigler. Caseta fusese privită È™i studiată de nu mai puÈ›in de două duzini de avocaÈ›i È™i câțiva consultanÈ›i pentru juriu, ba chiar È™i de doi psihiatri. Krigler spunea adevărul, dar adevărul trebuia estompat, cât se putea, în acel moment. Era un contrainterogatoriu crucial, aÈ™a că naiba să l ia de adevăr! Martorul trebuia discreditat! După sute de ore de discuÈ›ii, fusese pusă la punct o strategie. Cable începu cu o întrebare: era Krigler furios pe foÈ™tii lui patroni? — Da, veni răspunsul. — DetestaÈ›i compania? — Compania este o entitate. Cum să deteÈ™ti un lucru? — DetestaÈ›i războiul? — N am fost niciodată în război. — DetestaÈ›i abuzurile îndreptate împotriva copiilor? — Sunt convins că e ceva oribil, dar din fericire n am avut niciodată de a face cu aÈ™a ceva. — DetestaÈ›i violenÈ›a? — Sunt sigur că e ceva îngrozitor dar, din nou, mă pot considera norocos. — Deci nu detestaÈ›i nimic în viață? — Varza creață. Se auziră chicoteli din toate părÈ›ile sălii È™i Cable înÈ›elese că era suficient. — Nu detestaÈ›i firma Pynex? — Nu. — DetestaÈ›i pe cineva care lucrează acolo? — Nu. ÃŽmi displac câteva persoane. — AÈ›i detestat pe cineva din companie, pe când lucraÈ›i acolo? — Nu. Am avut ceva duÈ™mani, dar nu mi amintesc să fi detestat pe cineva. — Dar cei împotriva cărora aÈ›i intentat proces? — Nu. Din nou, îmi erau duÈ™mani, dar își făceau datoria. — Deci vă iubiÈ›i duÈ™manii? — Nu tocmai. Știu că ar trebui să încerc, dar zău că e dificil. Nu mi amintesc să fi spus că îi iubeam. Cable sperase să puncteze, cât de puÈ›in, insistând pe ideea că ar fi putut să fie vorba despre o ripostă, sau o răzbunare din partea lui Krigler. Poate că, dacă folosea suficient de des cuvântul „a detesta", acesta avea È™ansa să rămână imprimat în mintea unor juraÈ›i. — Care este motivul pentru care depuneÈ›i mărturie? — Este o întrebare complicată. — Pentru bani? — Nu. — AÈ›i fost plătit de domnul Rohr sau de unul dintre colaboratorii săi din echipa acuzării, pentru a veni aici să depuneÈ›i mărturie? — Nu. Ei au fost de acord să mi plătească cheltuielile de călătorie, dar nimic mai mult. Ultimul lucru pe care îl dorea Cable era să i lase lui Krigler o portiță deschisă pentru a È™i expune motivele prezenÈ›ei lui acolo. Atinsese acest subiect în timpul examinării directe făcute de Milton È™i își petrecuse cinci ore pentru a le înÈ›elege din studiul depoziÈ›iei video. Era crucial să menÈ›ină atenÈ›ia martorului îndreptată spre alte probleme. — AÈ›i fumat vreodată, domnule Krigler? — Da. Din nefericire, am fumat timp de douăzeci de ani. — Și v aÈ›i dori să n o fi făcut niciodată? — BineânÈ›eles. — Când aÈ›i început? — Când am început să lucrez în companie, în 1952. Pe atunci, ei își încurajau angajaÈ›ii să fumeze. Și acum fac la fel. — CredeÈ›i că faptul că aÈ›i fumat timp de douăzeci de ani v a afectat sănătatea? — BineânÈ›eles. Mă consider norocos pentru că nu am murit, ca domnul Wood. — Când v aÈ›i lăsat de fumat? — ÃŽn 1973. După ce am aflat adevărul despre nicotină. — CredeÈ›i că starea dvs. actuală de sănătate a fost afectată întrucâtva datorită celor douăzeci de ani de fumat? — BineânÈ›eles. — După părerea dumneavoastră, compania are vreo responsabilitate în decizia dumneavoastră de a vă apuca de fumat? — Da. După cum v am spus, fumatul era încurajat. ToÈ›i ceilalÈ›i fumau. Puteam cumpăra È›igări la jumătate de preÈ› din depozitul companiei. Fiecare È™edință începea cu oferirea unei È›igări fiecărui participant. Făcea parte din ritual. — Existau sisteme de aerisire a birourilor? — Nu. — Cât de grave erau efectele fumului indirect? — Foarte grave. ÃŽntotdeauna rămânea un nor de fum albăstrui deasupra capetelor noastre. — Deci astăzi învinuiÈ›i compania, pentru că nu sunteÈ›i sănătos aÈ™a cum aÈ›i fi putut fi? — Compania este în mare parte vinovată. Din fericire, am reuÈ™it să scap de acest obicei. N a fost uÈ™or. — Și aveÈ›i pică pe companie din această cauză? — Să zicem doar că regret că n am lucrat într o altă ramură industrială atunci când am terminat colegiul. — Ramură industrială? Doar nu vreÈ›i să spuneÈ›i că vă nemulÈ›umeÈ™te întreaga industrie a tutunului? — Nu pot spune că fac parte dintre simpatizanÈ›ii săi. — De asta vă aflaÈ›i aici? — Nu. Cable își răsfoi notiÈ›ele È™i schimbă brusc subiectul. — SpuneÈ›i mi, aÈ›i avut o soră, nu i aÈ™a, domnule Krigler? — AÈ™a este. — Ce s a întâmplat cu ea? — A murit în 1970. — Cum a murit? — A avut cancer la plămâni. A fumat câte două pachete pe zi timp de vreo douăzeci È™i trei de ani. Fumatul a ucis o, domnule Cable, dacă asta doreaÈ›i să auziÈ›i. — EraÈ›i apropiaÈ›i? îl întrebă Cable cu suficientă compasiune în glas pentru a risipi, măcar în parte, nemulÈ›umirea de a fi adus în discuÈ›ie acest subiect. — Eram foarte apropiaÈ›i. Era singura mea soră. — Și v a afectat mult moartea ei? — Da. Era o persoană deosebită È™i îi simt È™i acum lipsa. — ÃŽmi pare rău că trebuie să discutăm despre acest subiect, domnule Krigler, dar este relevant. — Sunt impresionat de compasiunea dumneavoastră, domnule Cable, dar nu cred că are vreo relevanță pentru caz. — Ce părere avea ea despre fumat? — Nu i plăcea. Iar când a ajuns la un pas de moarte, m a implorat să mă opresc. Asta doreaÈ›i să auziÈ›i, domnule Cable? — Numai dacă este adevărat. — Ah, este adevărat, domnule Cable. ÃŽn ziua morÈ›ii ei i am promis că mă las de fumat. Și aÈ™a am făcut, deÈ™i mi au trebuit trei ani lungi pentru a reuÈ™i. Eram dependent, înÈ›elegeÈ›i, domnule Cable, aÈ™a cum era È™i sora mea, deoarece compania care fabrica È›igările care au ucis o pe ea, È™i care m ar fi putut ucide pe mine, menÈ›inea intenÈ›ionat un nivel ridicat de nicotină. — Acum... — Nu mă întrerupeÈ›i, domnule Cable. Nicotina în sine nu e o substanță carcinogenă, È™tiÈ›i È™i dumneavoastră, e numai o otravă, o otravă care te face dependent de ea, în aÈ™a fel încât, într o bună zi, carcinogenii se ocupă de rest. De asta sunt periculoase È›igările. Cable îl privea foarte calm. — AÈ›i terminat? — Sunt gata pentru întrebarea următoare. Dar să nu mă mai întrerupeÈ›i. — BineânÈ›eles, îmi cer scuze. Acum, când v aÈ›i convins că È›igările sunt periculoase? — Nu È™tiu cu exactitate. Lucrul e cunoscut de câtăva vreme, aÈ™a cum È™tiÈ›i È™i dvs. Nu i nevoie să fii genial pentru asta. Dar cred că s a întâmplat pe la începutul anilor '70, după ce am terminat studiul, după moartea surorii mele È™i la puÈ›in timp după ce am văzut acel document scandalos. — ÃŽn 1973? — Cam pe atunci. — Când aÈ›i încetat să mai lucraÈ›i pentru Pynex? ÃŽn ce an? — ÃŽn 1982. — Deci aÈ›i continuat să lucraÈ›i pentru o companie care realiza un produs considerat de dumneavoastră periculos? — Da. — Ce salariu aveaÈ›i în 1982? — Nouăzeci de mii de dolari pe an. Cable făcu o pauză È™i se îndreptă spre masa apărării, de unde primi un alt blocnotes pe care îl răsfoi o vreme, rozând marginea ramei ochelarilor de citit, după care reveni la pupitru È™i îl întrebă pe Krigler de ce intentase proces companiei în 1982. Lui Krigler nu i plăcu întrebarea È™i se uită spre Rohr È™i Milton, după ajutor. Cable insistă asupra evenimentelor care duseseră la litigiul acela teribil de complicat, asupra motivelor personale È™i, puÈ›in câte puÈ›in, audierea își încetini ritmul È™i, în cele din urmă, se opri. Rohr obiectă, Milton obiectă iar Cable se purta ca È™i cum nu înÈ›elegea ce naiba găseau de obiectat. AvocaÈ›ii au fost chemaÈ›i de judecător, pentru a nu se confrunta în public, iar Krigler a început să se plictisească de atâta stat în boxa martorilor. Cable a continuat să l piseze pe Krigler cu întrebări referitoare la performanÈ›ele sale din ultimii zece ani petrecuÈ›i la Pynex, făcând clar aluzie la posibilitatea chemării altor martori care să contrazică afirmaÈ›iile lui. Scenariul aproape că reuÈ™ise. Incapabil să anuleze efectul aspectelor dramatice din mărturia lui Krigler, apărarea a ales, în schimb, soluÈ›ia zăpăcirii juriului. Dacă martorul nu poate fi pus la îndoială, atunci învinge l cu detalii nesemnificative. Scenariul a fost explicat însă juriului, în detaliu, de către tânărul Nicholas Easter, care absolvise doi ani de drept È™i hotărâse să le amintească colegilor săi despre experienÈ›a acumulată, în pauza de cafea luată târziu, în acea după amiază. Auzind obiecÈ›iile lui Herman, Nicholas își exprimă nemulÈ›umirea față de Cable, care le arunca praf în ochi È™i încerca să i încurce. — Ne crede proÈ™ti, spuse el cu amărăciune. 17 Ca răspuns la telefoanele disperate venite din Biloxi, preÈ›ul acÈ›iunilor Pynex scăzu până la 75 È™i jumătate la ora de închidere a bursei, în ziua de joi, adică cu patru puncte mai puÈ›in în tranzacÈ›iile majore — lucru atribuit evenimentelor dramatice care aveau loc la tribunal. ÃŽn alte procese împotriva tutunului, foÈ™ti angajaÈ›i depuseseră mărturie în legătură cu pesticidele È™i insecticidele pulverizate pe deasupra recoltelor, iar experÈ›ii făcuseră legătura între cancer È™i acele substanÈ›e chimice. Juriile nu fuseseră impresionate. ÃŽntr un proces, un fost angajat le făcuse cunoscut că fostul său patron încerca să i atragă pe adolescenÈ›i cu reclame care prezentau niÈ™te idioÈ›i slabi È™i strălucitori, cu bărbii perfecte È™i dantură perfectă, distrându se în toate felurile, cu È›igara în mână. AcelaÈ™i patron se adresa tinerilor ceva mai mari, cu reclame despre cowboy È™i È™oferi la volanul unor maÈ™ini de teren, grăbindu se să È™i trăiască viaÈ›a, cu È›igara în colÈ›ul gurii. Dar juriile din acele procese n au aprobat nici un fel de despăgubiri pentru reclamanÈ›i. Nici un fost angajat nu a reuÈ™it totuÈ™i să facă atâta rău ca Lawrence Krigler. Scandalosul memoriu din anii '30 fusese văzut de o mână de oameni, dar nu fusese niciodată prezentat în instanță. Versiunea oferită de Krigler era, după cunoÈ™tinÈ›a avocaÈ›ilor acuzării, cea mai apropiată de adevăr. Faptul că judecătorul Harkin permisese descrierea ei în faÈ›a juriului avea să fie violent contestat la apel, indiferent cine urma să câștige procesul. Krigler a fost rapid escortat până la ieÈ™irea din oraÈ™ de către oamenii de pază ai lui Rohr È™i, la o oră după încheierea depoziÈ›iei sale, se afla la bordul unui avion privat care îl ducea înapoi în Florida. De când părăsise firma Pynex, fusese tentat de câteva ori să ia legătura cu avocaÈ›ii acuzării din procesele împotriva industriei tutunului, dar nu avusese niciodată destul curaj. Pynex îi plătise trei sute de mii de dolari prin instanță, numai ca să scape de el. Compania insistase ca el să promită că nu va depune niciodată mărturie în procese similare cu procesul lui Wood, dar el refuzase. Iar când refuzase, devenise un om incomod. Ei, oricine erau aceia, au promis că l vor ucide. Amenințările fuseseră puÈ›ine È™i rare de a lungul anilor, venite întotdeauna prin voci necunoscute sau apariÈ›ii neaÈ™teptate. Krigler nu era omul care să se ascundă. Scrisese o carte, o demascare pe care spusese că a lăsat o spre publicare în cazul morÈ›ii sale subite. O lăsase la un avocat din Melbourne Beach. Avocatul era un prieten de al său, care îi aranjase prima întâlnire cu Rohr. Tot avocatul acela începuse un dialog cu cei de la FBI, pentru cazul că domnului Krigler i s ar fi întâmplat ceva. SoÈ›ul lui Millie Dupree, Hoppy, era proprietarul unei agenÈ›ii imobiliare din Biloxi, confruntată cu mari dificultăți financiare. Departe de a fi genul de afacerist agresiv, el avea puÈ›ine oferte È™i puÈ›ine propuneri, dar se ocupa cu seriozitate de afaceri, atâtea câte erau. ÃŽn anticameră, un perete întreg era acoperit cu imagini ale OFERTELOR, prinse cu pioneze pe un panou de plută — în principal, căsuÈ›e mici, din cărămidă, cu câte o pajiÈ™te îngrijită la intrare, ori câteva duplexuri cam prăpădite. Febra cazinourilor adusese pe coastă un întreg val de noi agenÈ›i imobiliari, care nu se temeau să facă împrumuturi imense È™i să se dezvolte corespunzător. Din nou, Hoppy È™i cei asemenea lui au preferat să nu riÈ™te È™i s au trezit È™i mai izolaÈ›i, împinÈ™i spre pieÈ›e pe care le cunoÈ™teau prea bine — drăguÈ›ele locuinÈ›e „de început" pentru tineri proaspăt căsătoriÈ›i, adăposturile fără de speranță pentru cei disperaÈ›i È™i locuinÈ›ele „de forță majoră", pentru cei care nu È™i permiteau să facă împrumuturi la bancă. Dar el își achita la timp toate obligaÈ›iile È™i reuÈ™ea, cumva, să È™i întreÈ›ină familia — soÈ›ia sa, Millie, È™i cei cinci copii, trei în penultimul an la colegiu È™i doi în liceu, în orice moment, avea la birou licenÈ›a pentru a apela la ajutorul unor asociaÈ›i colaboratori pentru vânzări, majoritatea niÈ™te învinÈ™i care urau, la fel de mult ca È™i el, datoriile È™i acÈ›iunile de forță. Hoppy iubea jocul de pinnacle È™i își petrecea multe ore la biroul din spate, aplecat asupra cărÈ›ilor de joc, înconjurat de ceilalÈ›i agenÈ›i. Oamenii ca ei, indiferent dacă aveau sau nu talent, adorau să viseze la afaceri spectaculoase. Hoppy È™i gaÈ™ca lui apucau să mai tragă câte un pui de somn după amiaza, iar apoi discutau despre afaceri, la un joc de cărÈ›i. Joi, puÈ›in înainte de ora È™ase, pe când jocul de pinnacle era în plină desfășurare È™i se pregăteau cu toÈ›ii să încheie o nouă zi sterilă, un tânăr om de afaceri elegant, cu o servietă diplomat neagră, strălucitoare, intră în birou È™i ceru să vorbească cu domnul Dupree. Hoppy era în spate, clătindu È™i gura È™i grăbindu se să ajungă acasă, pentru că Millie era izolată. Au făcut prezentările. Tânărul i a dat o carte de vizită pe care scria că se numeÈ™te Todd Ringwald, angajat al grupului KLX, specializat în proprietăți imobiliare, cu sediul în Las Vegas, Nevada. Cartea de vizită l a impresionat pe Hoppy suficient pentru a l determina să È™i trimită la plimbare È™i ultimii asociaÈ›i rămaÈ™i prin preajmă, închizând uÈ™a după ei. Simpla prezență a unui tip atât de bine îmbrăcat È™i care făcuse un drum aÈ™a de lung dovedea cât de serioasă putea fi această afacere. Hoppy îi oferi ceva de băut, apoi cafea, pe care o putea face într o clipă. Domnul Ringwald îl refuză È™i îl întrebă dacă sosise într un moment nepotrivit. — Nu, câtuÈ™i de puÈ›in. ȘtiÈ›i, noi lucrăm în ritm continuu. Este o muncă dificilă. Domnul Ringwald îi zâmbi È™i încuviință, pentru că È™i el lucra în acelaÈ™i domeniu, deÈ™i nu de prea multă vreme. Mai întâi, dorea să i spună câte ceva despre firma sa. KLX era o companie privată cu proprietăți în douăsprezece state. DeÈ™i nu deÈ›inea cazinouri È™i nici nu își propunea aÈ™a ceva, dezvoltase o specialitate legată de acestea È™i foarte profitabilă. KLX urmărea construcÈ›ia de cazinouri. Hoppy dădea din cap, în neÈ™tire, ca È™i cum acest tip de specializare îi era perfect cunoscut De obicei, la construirea unui cazinou, piaÈ›a locuinÈ›elor suferă modificări dramatice. Ringwald era sigur că Hoppy cunoÈ™tea acest lucru, iar Hoppy încuviință din tot sufletul, ca È™i cum tocmai ar fi câștigat o avere. KLX se extindea fără prea mare reclamă, iar Ringwald accentua dorinÈ›a companiei de a păstra acest secret; se aflau cu un pas în urma cazinourilor È™i dezvoltau spaÈ›ii comerciale, locuinÈ›e de lux, complexuri de apartamente È™i zone rezidenÈ›iale. Cazinourile aduc bani mulÈ›i, creează locuri de muncă, schimbă situaÈ›ia economică pe plan local È™i, ca să fie sincer, erau o mulÈ›ime de bani la îndemână, iar KLX dorea să È™i ia partea cuvenită. — Compania noastră este ca un vultur, îi explică Ringwald, cu un zâmbet viclean pe buze. Noi stăm deoparte È™i urmărim cazinourile. Când ele fac un pas, noi trecem la atac. — Strălucitor, sări Hoppy, nereuÈ™ind să se abÈ›ină. TotuÈ™i, KLX ratase intrarea rapidă pe coastă È™i, confidenÈ›ial, asta făcuse ca destui oameni să rămână fără slujbe în Las Vegas. Cu toate acestea mai existau destule È™anse incredibile. „Cu siguranță", comentă Hoppy. Ringwald își deschise servieta È™i scoase de acolo o hartă împăturită, pe care o întinse pe genunchi. El, ca vicepreÈ™edinte al departamentului de dezvoltare, prefera să lucreze cu agenÈ›ii mai mici. Firmele imobiliare mari erau prea aglomerate È™i prea multe neveste își băgau nasul unde nu trebuia È™i abia aÈ™teptau să aibă ceva de bârfit. „Asta cam aÈ™a e!" spuse Hoppy, căscând ochii la harta pe care erau marcate amplasamentele viitoarelor proprietăți. ÃŽn plus, o agenÈ›ie ca a lui oferea servicii mai bune. — Ne aÈ›i fost recomandat călduros, spuse Ringwald È™i Hoppy nu își putu reÈ›ine un zâmbet. Se auzi telefonul. Era băiatul din ultimul an de liceu, care voia să È™tie ce au pentru cină È™i când vine mama acasă. Hoppy îi răspunse amabil, dar îi tăie vorba. Era ocupat, îi explică el — È™i s ar putea să mai găsească niÈ™te lasagna vechi în frigider. Au întins harta pe biroul lui Hoppy. Ringwald i a arătat o porÈ›iune întinsă, colorată în roÈ™u, din districtul Hancock, aflat în imediata apropiere a districtului Harrison È™i cel mai la vest dintre cele trei districte de coastă. Cei doi bărbaÈ›i se aplecară deasupra hărÈ›ii, de o parte È™i de alta a biroului. — MGM Grand intră aici, spuse Ringwald, arătând spre un golf larg. Dar nimeni nu È™tie încă. Evident, nici dumneavoastră nu puteÈ›i spune nimănui. Hoppy dădea disperat din cap. La naiba! Nu! Nici măcar nu l lăsase pe Ringwald să È™i încheie ideea. — Vor construi cel mai mare cazinou de pe coastă, probabil la mijlocul anului viitor. Se va anunÈ›a în trei luni. Vor cumpăra circa o sută de acri de teren în această zonă. — E o zonă frumoasă. Practic, un loc neatins. Hoppy nu se aflase niciodată aproape de o proprietate care să poarte semnul imobiliar, dar locuia pe coastă de patruzeci de ani. — Acesta este terenul pe care îl dorim noi, spuse Ringwald, arătând pe hartă un alt lot marcat cu roÈ™u. Se afla lângă proprietatea companiei MGM, ceva mai la nord vest. Cinci sute de acri, continuă el, pentru a construi asta. Ridică prima foaie, descoperind un superb proiect al unui grup de clădiri. Acesta purta numele de Stillwater Bay, scris cu litere albastre, groase, în partea de sus. Apartamente, birouri, vile mari, vile mai mici, locuri de joacă, biserici, o piață centrală, un centru comercial cu acces stradal, un altul, exclusiv pentru pietoni, un chei È™i portul pentru ambarcaÈ›iuni mici, un bloc înalt pentru birouri, parcuri, alei pentru jogging, culoare pentru biciclete, ba chiar È™i un proiect pentru un liceu. Era o utopie proiectată pentru districtul Hancock de către niÈ™te minunaÈ›i vizionari din Las Vegas. — Oho! murmură Hoppy. Pe biroul său se afla o adevărată avere. — Proiectul cuprinde patru faze diferite cu durata de cinci ani. Costul total va fi de treizeci de milioane. E de departe cel mai mare proiect realizat vreodată prin aceste locuri. — Nu există comparaÈ›ie. Ringwald dădu iarăși foaia la o parte, descoperind un alt desen care prezenta zona portului, apoi un altul cu un prim plan al zonei rezidenÈ›iale. — Acestea sunt doar proiectele preliminare. Am să vă arăt mai multe, dacă puteÈ›i veni la sediul nostru. — ÃŽn Las Vegas. — Da. Dacă reuÈ™im să ajungem la o înÈ›elegere în privinÈ›a reprezentării dumneavoastră, am dori să veniÈ›i acolo pentru câteva zile, înÈ›elegeÈ›i ce vreau să spun, să vă întâlniÈ›i cu oamenii noÈ™tri, să vedeÈ›i întregul proiect aÈ™a cum arată el pe hârtie. Hoppy simÈ›ea că i tremură genunchii È™i trase adânc aer în piept. Calmează te, își spuse. — Da, È™i la ce gen de reprezentare v aÈ›i gândit? — Pentru început, avem nevoie de cineva care să se ocupe de cumpărarea terenului. După aceea, trebuie să convingem autoritățile locale să aprobe proiectul. După cum È™tiÈ›i, asta durează È™i pot să apară complicaÈ›ii. Ne ia mult timp să ne prezentăm în faÈ›a comisiilor edilitare È™i comitetelor care răspund de alocarea zonelor de construcÈ›ii. Se întâmplă să ajungem È™i în instanță, dacă este necesar. Dar toate acestea fac parte din activitatea noastră. ÃŽn acel moment, veÈ›i participa È™i dumneavoastră, într o oarecare măsură. O dată proiectul aprobat, vom avea nevoie de o firmă imobiliară care să se ocupe de prezentarea pe piață a ofertelor din Stillwater Bay. Hoppy se lăsă pe spate în scaun È™i reflectă, câteva clipe, la partea financiară. — Cât va costa terenul? întrebă el. — E scump, mult prea scump pentru această zonă. Zece mii pe acru, pentru un teren care valorează cam jumătate din această sumă. Zece mii de dolari ori cinci sute de acri, asta însemna o sumă de cinci milioane de dolari, din care È™ase la sută erau cele trei sute de mii de dolari, reprezentând comisionul lui Hoppy, asta, desigur, dacă nu intrau în afacere È™i alÈ›i agenÈ›i imobiliari. Ringwald, cu o figură impasibilă, urmărea pe chipul lui Hoppy înfrigurarea calculului mental. — Zece mii este prea mult, spuse Hoppy autoritar. — Da, însă terenul nu e scos la vânzare. Proprietarii nu doresc de fapt să l vândă, aÈ™a că trebuie să ne strecurăm rapid, înainte să iasă la iveală vestea despre MGM, È™i să punem mâna pe el. De data asta avem nevoie de un agent local. Dacă se află că o mare companie din Vegas e interesată de teren, ajunge într o cupă la douăzeci de mii pe fiecare acru. Faptul că terenul nu era scos la vânzare făcu inima lui Hoppy să bată mai tare. Nu mai erau implicaÈ›i È™i alÈ›i agenÈ›i mobiliari. Numai el. Numai Hoppy, mititelul, cu comisionul lui de È™ase la sută. ÃŽn sfârÈ™it, dăduse lovitura. El, Hoppy Dupree, după zeci de ani în care nu făcuse altceva decât să vândă duplexuri pentru pensionari, era pe punctul de a pune mâna pe lozul cel mare. Ca să nu mai vorbească de „promovarea pe piață a proiectului Stillwater Bay". Toate acele case, apartamente È™i proprietăți comerciale — la naiba! Treizeci de milioane de dolari în proprietăți de primă mână, toate cu marca firmei Dupree. Avea toate È™ansele să ajungă milionar în cinci ani, decise Hoppy în sinea lui. — Comisionul dumneavoastră este de opt la sută, presupun, reluă Ringwald. Aceasta este cota pe care o plătim noi de obicei. — BineânÈ›eles, spuse Hoppy repede, simÈ›indu È™i gura uscată. De la trei sute de mii la patru sute, cât ai zice peÈ™te. Cine sunt cumpărătorii? continuă el, schimbând repede subiectul, acum că se înÈ›eleseseră în privinÈ›a comisionului de opt la sută. Ringwald își permise un oftat zgomotos È™i umerii îi căzură, însă numai o clipă. — Aici se complică lucrurile, spuse el È™i Hoppy îngheță. — Proprietatea se află în sectorul numărul È™ase din districtul Hancock, spuse Ringwald încet. Iar sectorul È™ase este coordonat, din partea autorității districtuale, de domnul... — Jimmy Hull Moke, îl întrerupse Hoppy, întristându se dintr o dată. — ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i? — Toată lumea îl cunoaÈ™te pe Jimmy Hull. E în funcÈ›ie de treizeci de ani. Cel mai abil nemernic de pe coastă. — ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i personal? — Nu. Numai după renume. — Care, din câte am auzit, nu e prea onorabil. — E o exprimare mult prea amabilă pentru Jimmy Hull. La nivel local, omul ăsta controlează tot ce miÈ™că pe aici. Ringwald îl privi uimit, ca È™i cum nici el, nici compania nu aveau habar cum să procedeze. Hoppy își frecă ochii triÈ™ti È™i își propuse să facă tot ce poate ca să păstreze averea. Timp de un minut întreg, evitară să se privească, apoi Ringwald spuse: — Nu e înÈ›elept să cumpărăm terenul dacă nu primim garanÈ›ii de la domnul Moke È™i autoritățile locale. După cum È™tiÈ›i, trebuie să obÈ›inem o mulÈ›ime de aprobări legale pentru proiect. — Planificare, împărÈ›irea terenurilor, studiul arhitectural, eroziunea solului, cine mai È™tie ce, spuse Hoppy, ca È™i cum se lupta cu ele în fiecare zi. — Ni s a spus că domnul Moke controlează toate aceste probleme. — Prin forță. Din nou, tăcere. — Poate că ar trebui să aranjăm o întâlnire cu domnul Moke, spuse Ringwald. — Nu cred. — De ce nu? — ÃŽntâlnirile nu au sens. — Nu înÈ›eleg ce vreÈ›i să spuneÈ›i. — Bani. Pur È™i simplu. Lui Jimmy Hull îi place să ia bani pe sub masă; sume mari în bancnote neînregistrate. Ringwald încuviință, zâmbi solemn, ca È™i cum acesta era un lucru neplăcut, dar nu È™i neaÈ™teptat. — AÈ™a am auzit È™i noi, spuse el, ca pentru sine. De fapt, nu e ceva neobiÈ™nuit, mai ales în zonele în care au apărut cazinouri. Acolo apar mereu alte sume de bani străini È™i lumea se lăcomeÈ™te. — Jimmy Hull e lacom din fașă. Fura deja de 30 de ani când au început să apară cazinourile pe aici. — Nu riscă să fie prins? — Nu. Ca supervizor local, e foarte È™mecher. Toate tranzacÈ›iile se fac cu bani gheață, nu lasă nici o urmă, e foarte grijuliu cu tot ce face. Dar, în fond, pentru asta nu e nevoie de geniu, spuse Hoppy, È™tergându È™i fruntea cu batista. Se aplecă È™i luă două pahare fără picior dintr un sertar de jos, apoi scoase o sticlă de vodcă. Turnă două porÈ›ii zdravene È™i aÈ™eză un pahar de cealaltă parte a biroului, în faÈ›a lui Ringwald. Noroc! rosti el, înainte ca Ringwald să È™i ia paharul. — Deci, ce facem? întrebă Ringwald. — Ce faceÈ›i de obicei, în astfel de situaÈ›ii? — De obicei găsim o modalitate de a trata cu autoritățile locale. Prea mulÈ›i bani sunt puÈ™i în joc, ca să ne facem, pur È™i simplu, bagajele È™i să plecăm acasă. — Cum vă înÈ›elegeÈ›i cu autoritățile locale? — Avem metodele noastre. Am contribuit cu bani la campaniile de realegere. Ne am onorat prietenii, oferindu le vacanÈ›e de lux. Am plătit consultaÈ›ii medicale pentru neveste È™i copii. — Nu aÈ›i plătit niciodată mită în numerar? — AÈ™ prefera să nu răspund. — De asta e nevoie aici. Jimmy Hull e un tip simplu. Vrea bani. Hoppy sorbi o înghiÈ›itură zdravănă de vodcă È™i plescăi din buze. — Cât? — Cine È™tie? Dar trebuie să fie suficient. Dacă nu l mulÈ›umiÈ›i pe față, vă taie proiectul mai târziu. Și păstrează È™i banii. Jimmy nu dă nimic înapoi. — Se pare că îl cunoaÈ™teÈ›i bine. — Aceia dintre noi care fac afaceri pe coastă È™tiu care sunt regulile jocului. El este un fel de legendă locală. Ringwald clătină din cap, nevenindu i să creadă. — Bine aÈ›i venit în Mississippi, îi spuse Hoppy È™i mai luă o înghiÈ›itură. Ringwald nici nu se atinsese de pahar. De douăzeci È™i cinci de ani, Hoppy lucra cinstit È™i nu avea de gând să se compromită tocmai acum. Banii nu meritau riscul. Avea copii, o familie, o reputaÈ›ie, o poziÈ›ie socială. Mergea din când în când la biserică. Era membru în clubul Rotary. Și, în fond, cine era necunoscutul ăsta care stătea în faÈ›a lui, la birou, îmbrăcat elegant, care îi oferea luna de pe cer, doar dacă reuÈ™ea să rezolve o problemă minoră. El, Hoppy, era hotărât să pună mâna pe telefon È™i să verifice ce era cu grupul acesta pe nume KLX È™i cu domnul Todd Ringwald, îndată ce acela va ieÈ™i pe ușă. — Nu e un lucru neobiÈ™nuit, spuse Ringwald. Se întâmplă mereu. — Și ce aveÈ›i de gând să faceÈ›i? — Ei bine, cred că primul pas ar fi să luăm legătura cu domnul Moke È™i să vedem dacă e posibilă o înÈ›elegere. — El va fi gata să negocieze. — Atunci, vom stabili termenii înÈ›elegerii. După cum spuneÈ›i dumneavoastră, vom hotărî de ce sumă este nevoie. Ringwald se opri È™i își muie buzele în lichidul din pahar. DoriÈ›i să participaÈ›i È™i dumneavoastră? reluă el. — Nu È™tiu. Cum anume? — Noi nu cunoaÈ™tem pe nimeni în districtul Hancock, încercăm să rămânem în umbră. Dacă începem să punem întrebări, atunci întregul proiect sare în aer. — VreÈ›i să vorbesc eu cu Jimmy Hull? — Numai dacă vreÈ›i să vă implicaÈ›i. Dacă nu, vom fi obligaÈ›i să găsim pe altcineva. — Eu sunt curat, spuse Hoppy, pe un ton uimitor de categoric, apoi înghiÈ›i cu greu, la gândul că un rival ar putea să pună mâna pe cele patru sute de mii de dolari ai săi. — Noi nu vrem să intraÈ›i în afaceri murdare, spuse Ringwald, apoi tăcu, încercând să găsească formula potrivită. Hoppy îi forÈ›a mâna. Să zicem, reluă el, că È™tim cum să i oferim domnului Moke ceea ce doreÈ™te. Nu veÈ›i atinge banii. De fapt, nici nu veÈ›i È™ti când va avea loc tranzacÈ›ia. Hoppy se îndreptă de spate, parcă simÈ›ind că i se ridică o greutate de pe umeri. Poate că exista È™i o cale de mijloc. Ringwald È™i firma lui făceau asta mereu. Probabil că se înÈ›eleseseră cu nemernici mai mari È™i mult mai experimentaÈ›i decât Jimmy Hull Moke. — Vă ascult, spuse el. — Dumneavoastră cunoaÈ™teÈ›i pulsul lucrurilor pe aici. Evident, noi suntem în necunoÈ™tință de cauză, aÈ™a că ne vom baza pe dumneavoastră. Să vă dau un exemplu, iar dumneavoastră îmi veÈ›i spune dacă se poate. Ce ar fi să vă întâlniÈ›i cu domnul Moke, între patru ochi, È™i să i spuneÈ›i, în linii mari, câte ceva despre planul de dezvoltare? Nu veÈ›i aminti nimic despre noi, îi veÈ›i spune doar că aveÈ›i un client care doreÈ™te să lucreze cu el. El va spune preÈ›ul. Dacă suma este acceptabilă pentru noi, atunci îi spuneÈ›i că suntem de acord. Noi ne vom ocupa de plată, iar dumneavoastră nu veÈ›i È™ti niciodată cu certitudine dacă banii au trecut, într adevăr, dintr o mână în alta. Nu faceÈ›i nimic rău. El e fericit. Noi suntem fericiÈ›i, pentru că vom scoate o mină de aur de aici, împreună cu dumneavoastră, desigur. Hoppy era încântat de ceea ce auzea. Nici un strop de noroi nu ajungea pe mâinile sale. Las' să se ocupe clientul lui È™i Jimmy Hull de treburile murdare. El va rămâne pe margine È™i nu va face decât să întoarcă privirea în altă parte. TotuÈ™i, trebuia să fie precaut. Promise că va reflecta. Au mai stat puÈ›in de vorbă, au studiat din nou planurile È™i È™i au luat rămas bun la ora opt. Ringwald promise să i dea un telefon, vineri dimineață. ÃŽnainte de a pleca spre casă, Hoppy formă numărul scris pe cartea de vizită a lui Ringwald. O telefonistă eficientă din Las Vegas îi răspunse: Bună ziua, suntem AgenÈ›ia imobiliară KLX. Hoppy zâmbi, apoi ceru să vorbească cu domnul Todd Ringwald. Legătura a fost mutată, cu un uÈ™or zgomot de fond, în biroul domnului Ringwald, unde Hoppy a vorbit cu Madeline, o asistentă oarecare, de la care a aflat că domnul Ringwald nu se afla în oraÈ™ È™i că era aÈ™teptat să revină la birou abia luni. Fata îl întrebă cum se numeÈ™te È™i Hoppy închise brusc. AÈ™a deci. KLX exista cu adevărat. Telefoanele venite din exterior ajungeau la centrala motelului, unde erau notate pe bucăți de hârtie galbenă, înmânate apoi lui Lou Dell, care le distribuia asemenea 242 John Grisham unui iepuraÈ™ de PaÈ™ti venit cu ouă roÈ™ii. Mesajul de la George Teaker sosi joi seara, la È™apte È™i patruzeci de minute, fiind transmis pentru Lonnie Shaver care, în momentul respectiv, renunÈ›ase la film È™i lucra la computer. ÃŽl sună imediat pe Teaker È™i, timp de zece minute, răspunse numai la întrebări privitoare la proces. Lonnie mărturisi că fusese o zi proastă pentru apărare. Lawrence Krigler făcuse o impresie puternică asupra juraÈ›ilor, cu excepÈ›ia lui Lonnie, bineînÈ›eles. Lonnie nu fusese impresionat, îl asigură el pe Teaker. Precis că tipii de la New York erau îngrijoraÈ›i, repetă Teaker de câteva ori. Compania era mai uÈ™urată È™tiind că Lonnie se afla în juriu È™i că se putea conta pe el în orice situaÈ›ie, dar situaÈ›ia nu era prea roz. Sau poate că se înÈ™elau? Lonnie răspunse că era prea devreme pentru a È™ti precis. Teaker îi spuse că trebuia să rezolve toate neclaritățile din contractul de angajare. Lonnie nu È™tia decât una singură, iar aceea privea valoarea noului său salariu. Deocamdată câștiga patruzeci de mii de dolari pe an. Teaker spusese că SuperHouse avea să mărească această sumă, până la cincizeci de mii, cu opÈ›iune pentru cumpărarea de acÈ›iuni, plus o primă în funcÈ›ie de rezultate, care putea să ajungă până la douăzeci de mii de dolari. Ei doreau ca Lonnie să înceapă cursul de pregătire managerială în Charlotte, imediat după terminarea procesului. Faptul că se adusese vorba despre proces provocă o nouă rundă de întrebări despre starea de spirit a juriului. O oră mai târziu, Lonnie stătea la fereastră, privind spre parcare È™i încercând să se convingă că era pe punctul de a câștiga È™aptezeci de mii de dolari pe an. Cu trei ani în urmă, câștigase douăzeci È™i cinci de mii. Nu era prea rău pentru un băiat al cărui tată fusese lăptar, plătit cu trei dolari pe oră. 18 Vineri dimineață, The Wall Street Journal publică, pe prima pagină, o relatare despre Lawrence Krigler È™i mărturia sa din ziua precedentă. Scris de Agner Layson care, până atunci, nu scăpase nici un cuvânt din proces, articolul prezenta foarte exact ceea ce auzise juriul. Apoi, Layson făcea unele speculaÈ›ii referitoare la impactul avut de mărturia lui Krigler asupra juriului. A doua jumătate a articolului încerca să l jupoaie pe Krigler prin cuvintele băieÈ›ilor buni de la ConPack, fostă Allegheny Growers. Deloc surprinzător, ei negau vehement aproape tot ceea ce spusese Krigler. Compania nu realizase un studiu al nicotinei în anii '30, sau, cel puÈ›in, nimeni nu È™tia nimic despre asta. Se întâmplase de prea multă vreme. Nimeni dintre angajaÈ›ii firmei ConPack nu văzuse vreodată acel document infamant. Probabil că era doar rodul imaginaÈ›iei lui Krigler. Faptul că nicotina produce dependență nu era prea cunoscut în industria tutunului. Cantitatea de otravă nu era menÈ›inută artificial la cote înalte de către ConPack, ori de către orice altă companie. Ei nu doreau să admită, de fapt negau categoric, în scris, că nicotina produce dependență în orice cantitate. Pynex scoase la iveală, la rândul său, câteva critici dure. Krigler era un neisprăvit. ÃŽÈ™i închipuise că se pricepe la studii È™tiinÈ›ifice, când era doar un prăpădit de inginer. Munca sa la produsul Raleigh 4 avusese serioase lacune. ProducÈ›ia soiului respectiv era nerentabilă. Moartea surorii lui îi afectase serios munca È™i comportamentul. Era un procesoman. Se făcea clar aluzie la aranjamentul secret realizat cu treisprezece ani înainte, È™i asta cântărea greu în favoarea companiei Pynex. O informaÈ›ie scurtă È™i la obiect se referea la evoluÈ›ia stocului Pynex care, la închiderea bursei, ajunsese la È™aptezeci È™i cinci È™i jumătate, cu trei puncte mai puÈ›in în tranzacÈ›iile majore de ultimă oră. Judecătorul Harkin citi articolul cu o oră înainte de sosirea juraÈ›ilor. O sună pe Lou Dell, la motel, să se asigure că juraÈ›ii nu au vreo posibilitate să l vadă. Ea îl liniÈ™ti, spunându i că ei nu primeau decât ziare locale, toate cenzurate conform instrucÈ›iunilor lui. Ei îi făcea chiar plăcere să taie articolele în care se vorbea despre proces. Din când în când, mai tăia È™i câte un alt articol, fără nici o legătură, doar ca distracÈ›ie, numai ca să i facă să se întrebe ce pierdeau. Cum puteau să È™tie precis? Hoppy Dupree dormi puÈ›in. După ce spălă vasele È™i dădu cu aspiratorul prin casă, vorbi cu Millie la telefon aproape o oră. Ea era într o pasă foarte bună. Hoppy se dădu jos din pat la miezul nopÈ›ii È™i ieÈ™i pe terasă, ca să reflecteze la KLX, la Jimmy Hull Moke È™i la averea aflată la îndemână, la doi paÈ™i de el. Se gândea să folosească banii pentru copii; era o decizie luată încă înainte de a pleca de la birou. Gata cu È™colile de mâna a doua. Gata cu slujbele temporare. Vor urma È™colile cele mai bune. O casă mai mare ar fi frumoasă, dar asta numai pentru că È™i copiii erau cam înghesuiÈ›i. El È™i Millie puteau locui în orice condiÈ›ii; erau niÈ™te oameni modeÈ™ti. Nici un fel de datorii. După plata impozitelor, va împărÈ›i banii în două — o parte în fonduri mutuale, alta în investiÈ›ii mobiliare. Va cumpăra spaÈ›ii comerciale, pe care să poată lua o chirie bună. Avea deja în minte vreo È™ase. Aranjamentul cu Jimmy Hull Moke nu înceta să l îngrijoreze. Pur È™i simplu, el nu avusese niciodată de a face cu banii murdari — nici măcar pe departe. Avea un văr care vindea maÈ™ini uzate È™i care fusese închis trei ani, pentru că își ipotecase de două sau chiar de trei ori inventarul. ÃŽÈ™i distrusese căsnicia. ÃŽÈ™i ruinase copiii. La un moment dat, înainte de primii zori, se liniÈ™ti brusc, amintindu È™i de reputaÈ›ia lui Jimmy Hull Moke. Omul acesta era deosebit de rafinat în practicarea corupÈ›iei È™i o transformase pe aceasta într o adevărată artă. Ajunsese foarte bogat, deÈ™i avea salariul modest al unui funcÈ›ionar public. Și toată lumea cunoÈ™tea acest lucru! Cu siguranță că Moke va găsi o cale să pună aranjamentul la punct, fără să fie prins. Hoppy nu va avea nici o legătură cu banii, nici măcar nu va È™ti precis când au fost plătiÈ›i. La micul dejun, mâncă o tartă È™i ajunse la concluzia că riscul era minim. DiscuÈ›ia sa cu Jimmy Huli nu va depăși limitele permise È™i el îl va lăsa pe Jimmy Huli să decidă despre ce vor vorbi, pentru că aveau să ajungă foarte repede la problema banilor, iar el îi va povesti totul lui Ringwald. Topi niÈ™te fire de scorÈ›iÈ™oară pentru copii, le lăsă pe masă banii pentru gustarea de prânz È™i plecă spre birou la ora opt. ÃŽn ziua care a urmat după mărturia lui Krigler, apărarea a adoptat un stil mai blând. Era esenÈ›ial să pară relaxaÈ›i, neafectaÈ›i de puternica lovitură dată cu o zi înainte de acuzare. ToÈ›i avocaÈ›ii apărării purtau de această dată costume în nuanÈ›e mai deschise — gri deschis, albastru È™i chiar, într un caz, kaki. Gata cu culorile sumbre, negru sau bleumarin. Gata cu încruntarea serioasă a celor copleÈ™iÈ›i de propria lor importanță. ÃŽn clipa în care se deschise uÈ™a È™i primul jurat își făcu apariÈ›ia în sală, zâmbete largi, din toată inima, îi întâmpinară din spatele mesei apărării. Ba chiar È™i un chicot sau două. Ce transformare! Judecătorul Harkin îi salută, însă cei de pe banca juraÈ›ilor nu prea zâmbeau. Era vineri, ceea ce însemna că în curând începea sfârÈ™itul de săptămână — o săptămână de carceră la motelul Siesta. La micul dejun se hotărâse ca Nicholas să i transmită judecătorului un bilet în care să l roage să se intereseze dacă era posibil să se lucreze È™i sâmbătă. JuraÈ›ii preferau să stea în tribunal, încercând să scape de corvoadă, decât să stea în camerele lor, gândindu se numai la asta. Majoritatea observară rânjetele stupide venite din partea lui Cable È™i compania. Observară costumele de vară, aerul lor jovial, È™oaptele vesele. „Ce or fi având de sunt aÈ™a de fericiÈ›i, nenorociÈ›ii?" È™opti Loreen Duke cu năduf, în timp ce Harkin își citea lista de întrebări. — Vor să credem că totul e în ordine, îi răspunse Nicholas, tot în È™oaptă. Uită te fix la ei. Wendall Rohr se ridică în picioare È™i chemă martorul următor. — Doctorul Roger Bunch, spuse el, pe un ton maiestuos, aÈ™teptând reacÈ›ia juriului la auzul acestui nume. Era vineri. Juriul nu putea avea nici un fel de reacÈ›ie. Bunch devenise faimos cu zece ani în urmă, în calitatea sa de ministru al sănătății din Statele Unite, când se dovedise un nemilos critic al industriei tutunului. Rămăsese în această funcÈ›ie timp de È™ase ani È™i, în tot acest timp, impusese realizarea a zeci de studii, atacase direct, È›inuse sute de discursuri îndreptate împotriva fumatului, scrisese trei cărÈ›i pe acest subiect È™i obligase organismele specializate să efectueze controale mult mai riguroase. Victoriile sale fuseseră puÈ›ine È™i rare. De la ieÈ™irea sa din funcÈ›ie, își continuase cruciada, dovedind un mare talent pentru publicitate. Era un om cu multe păreri, pe care abia aÈ™tepta să le expună în faÈ›a juriului. Dovezile erau grăitoare — È›igările cauzau cancerul la plămâni. Toate organizaÈ›iile profesionale medicale din întreaga lume la care apelase stabiliseră că fumatul duce la îmbolnăvirea de cancer la plămâni. Singurele organizaÈ›ii cu o opinie diferită erau chiar firmele producătoare de È›igări È™i purtătorii lor de cuvânt plătiÈ›i — grupurile de presiune È™i altele de acelaÈ™i fel. Þigările produc dependență. ÃŽntrebaÈ›i orice fumător care doreÈ™te să se lase de acest obicei. Industria pretinde că fumatul înseamnă o alegere liberă. — Doar vorbe goale, dar e normal din partea companiilor producătoare de tutun, spuse el dezgustat. De fapt, în cei È™ase ani de ministeriat, publicase trei studii separate, fiecare demonstrând fără dubiu dependenÈ›a creată de È›igări. Aceste companii cheltuiesc milioane ca să păcălească publicul. Ele finanÈ›ează studii prin care se afirmă că fumatul este, de fapt, inofensiv. Cheltuiesc două miliarde anual numai pentru reclamă, apoi pretind că lumea alege în cunoÈ™tință de cauză fumatul. Pur È™i simplu, nu este adevărat. Oamenii, în special tinerii, primesc semnale confuze. Fumatul pare amuzant, sofisticat, ba chiar sănătos. Ele cheltuiesc sume fabuloase pe tot felul de studii gogonate care trebuie să demonstreze afirmaÈ›iile lor. Industria, în întregul ei, este renumită pentru minciuni È™i aranjamente. Companiile refuză să accepte responsabilitatea pentru produsele lor. Ele își fac reclamă È™i își promovează nebuneÈ™te marfa, dar atunci când un client de al lor moare de cancer la plămâni, pretind că persoana respectivă ar fi trebuit să reflecteze mai bine. Bunch realizase un studiu prin care demonstra că È›igările conÈ›in reziduuri de insecticide È™i pesticide, fibre de azbest, resturi neidentificate È™i murdărie de la măturarea podelelor. DeÈ™i nu se zgârcesc deloc când e vorba de publicitate, companiile nu se preocupă de păstrarea curățeniei È™i de îndepărtarea adecvată a reziduurilor otrăvitoare din tutunul pe care îl folosesc. El condusese un proiect care explica modul în care companiile producătoare de È›igări reuÈ™eau să i păcălească pe tineri; cum îi atrăgeau pe cei săraci; cum dezvoltau È™i făceau reclamă anumitor mărci pentru fiecare sex sau clasă. Deoarece fusese ministru al sănătății, doctorul Bunch își putea exprima părerea în diferite domenii. ÃŽn acea dimineață, își pierdu controlul de câteva ori È™i nu È™i mai putu ascunde scârba față de industria de tutun È™i, devenind evidentă, acreala sa a avut efecte negative asupra credibilității sale ca martor. Dar a reuÈ™it să se facă ascultat de juriu. Nimeni nu căsca È™i nici nu privea în gol. Todd Ringwald era categoric de părere că întâlnirea trebuia să aibă loc în biroul lui Hoppy, pe terenul acestuia, unde Jimmy Hull Moke putea fi surprins nepregătit. Hoppy recunoÈ™tea că ideea părea logică. De fapt, nu prea se pricepea la astfel de lucruri. Norocos, îl găsi pe Moke acasă, ocupându se de grădină È™i hotărât, oricum, să vină la Biloxi mai târziu, în aceeaÈ™i zi. Moke pretinse că îl cunoÈ™tea pe Hoppy, că auzise câte ceva despre el. Hoppy spuse că era vorba despre o problemă foarte importantă, care avea drept subiect o posibilă dezvoltare masivă în districtul Hancock. Au convenit să se întâlnească la prânz, să mănânce câte un sandivici în biroul lui Hoppy. Moke spuse că È™tia exact unde se află acesta. Dintr un motiv sau altul, trei dintre asociaÈ›ii temporari ai firmei se aflau în faÈ›a biroului în preajma prânzului. Unul stătea de vorbă cu un prieten la telefon. Altul citea pagina de anunÈ›uri personale din ziar. Un al treilea părea să aÈ™tepte partida de pinnacle. Cu mare dificultate, Hoppy reuÈ™i să i trimită pe teren, acolo unde se muncea cu adevărat. Nu dorea să se afle nimeni prin preajmă la sosirea lui Moke. Biroul era pustiu când Jimmy Hull intră pe ușă, îmbrăcat în blugi È™i purtând cizme de cowboy. Hoppy îl întâmpină, strângându i mâna nervos È™i, cu o voce spartă, îl invită în biroul său din spatele clădirii, unde pe masă se aflau gustările È™i câte un pahar de ceai cu gheață. ÃŽn timp ce mâncau, discutară despre politica locală, despre cazinouri È™i pescuit, deÈ™i lui Hoppy îi pierise pofta. Frica îi dădea dureri de stomac È™i nu reuÈ™ea nicicum să È™i stăpânească tremurul mâinilor. La sfârÈ™it, strânse totul de pe masă È™i puse în loc proiectul arhitectural pentru Stillwater Bay. Ringwald i l trimisese mai devreme È™i pe desen nu se specifica nimic despre autorul său. Hoppy făcu, în zece minute, un rezumat rapid al dezvoltării propuse È™i simÈ›i că prinde curaj. Făcu o prezentare foarte frumoasă, după părerea lui. Jimmy Hull privi desenul, își frecă barba È™i spuse: — Treizeci de milioane de dolari, zici? — Cel puÈ›in, răspunse Hoppy. Făcea pe el de frică. — Și cine îl face? Hoppy repetase acest răspuns È™i acum vorbi pe un ton convingător, autoritar. Pur È™i simplu, nu putea divulga numele firmei în acel moment. Lui Jimmy Hull îi plăceau secretele. Puse întrebări, toate despre bani È™i finanÈ›are. Hoppy găsi răspunsul potrivit pentru majoritatea dintre ele. — Parcelarea ar putea fi o problemă, spuse Jimmy Hull, încruntându se. — Desigur. — Iar comisia de planificare se va împotrivi din toate puterile. — Ne aÈ™teptăm la asta. — BineânÈ›eles, supervizorii sunt cei care iau decizia finală. După cum È™tii, recomandările de parcelare È™i planificare sunt doar informative. Totul depinde de noi È™ase, iar noi facem ce vrem, pufni el, iar Hoppy i se alătură. ÃŽn Mississippi, cei È™ase supervizori districtuali tăiau È™i spânzurau, după dorință. — Clientul meu înÈ›elege cum stau lucrurile È™i este nerăbdător să lucreze cu dumneavoastră. Jimmy Hull ridică coatele de pe birou È™i se lăsă pe spate în scaun, mijind pleoapele. Se încruntă. Se lovea peste obraz, iar din ochii săi mici, negri, ca niÈ™te mărgele porneau fulgere care îl loveau pe bietul Hoppy în piept, asemenea gloanÈ›elor. Hoppy se sprijini cu toate cele zece degete de birou, ca să nu i tremure mâinile. De câte ori se aflase Jimmy Hull într o asemenea situaÈ›ie, cântărindu È™i prada, înainte de a o ucide? — Știi că eu dispun de tot ceea ce se întâmplă în sectorul meu, spuse el, abia miÈ™când buzele. — Știu exact cum merg lucrurile, ripostă Hoppy, cât putu de calm. — Dacă vreau să se aprobe, proiectul trece precis. Dacă nu mi place, e mort din fașă. Hoppy încuviință cu un gest al capului, fără să spună nimic. Jimmy Hull era curios să afle cât de implicaÈ›i erau È™i alÈ›i demnitari locali, cine ce È™tia È™i cât de secret era proiectul în acel moment. — Nu È™tie nimeni, în afară de mine, îl asigură Hoppy. — Clientul tău se ocupă de jocuri de noroc? — Nu. Dar vine din Las Vegas. Cei de acolo È™tiu cum decurg lucrurile la nivel local. Și sunt nerăbdători să grăbească acÈ›iunea. Vegas era cuvântul de ordine aici, iar Jimmy Hull îl savură din plin. Privi de jur împrejur, studiind biroul modest. Mobilă puÈ›ină, nici o strălucire, dar locul avea un farmec al inocenÈ›ei, ca È™i cum pe aici nu s ar fi întâmplat prea multe È™i nici nu era de aÈ™teptat aÈ™a ceva. Jimmy vorbise la telefon cu doi amici din Biloxi, care îi raportaseră că domnul Dupree era un tip inofensiv, care vindea prăjituri cu fructe de Crăciun, la clubul Rotary. Avea o familie numeroasă È™i reuÈ™ea să evite orice controversă, dar È™i afacerile, din păcate. ÃŽntrebarea evidentă era, de ce doreau băieÈ›ii aflaÈ›i în spatele proiectului Stillwater Bay să se asocieze cu firma unui tăntălău ca Dupree? Se hotărî să nu pună această întrebare. — Știi, spuse el, fiul meu e specialist în consultanță pentru asemenea proiecte. — Nu È™tiam. Clientul meu ar fi fericit să lucreze cu fiul dumneavoastră. — Lucrează în golful St. Louis. — VreÈ›i să l sun? — Nu. Mă ocup eu de asta. Randy Moke avea două balastiere È™i își petrecea marea parte a timpului umblând cu o barcă de pescuit în lung È™i n lat, făcând reclamă pentru cursele navale marine. RenunÈ›ase la liceu cu două luni înainte de prima sa condamnare pentru consum de droguri. Hoppy insistă. Ringwald îl bătuse la cap să încerce să l convingă pe Moke, cât mai repede cu putință. Dacă nu se înÈ›elegeau de la bun început, Moke putea să se întoarcă în grabă în districtul Hancock È™i să înceapă să vorbească despre proiect. — Clientul meu doreÈ™te foarte mult să stabilească tariful preliminar, înainte de a cumpăra terenul. Cât credeÈ›i că ne ar putea cere fiul dumneavoastră pentru serviciile sale? — O sută de mii. Hoppy nici nu clipi È™i se simÈ›i mândru de calmul pe care îl afiÈ™a. Ringwald prezisese că vor fi uÈ™uraÈ›i de una sau două sute de mii. KLX ar fi plătit bucuros. Ca să fie sincer, era mai ieftin în comparaÈ›ie cu New Jersey. — ÃŽnÈ›eleg. Plătibili... — ÃŽn bani gheață. — Clientul meu este gata să discute acest subiect. — Fără discuÈ›ii. Banii gheață în mână, sau nu ne mai înÈ›elegem. — Dar înÈ›elegerea ce înseamnă? — O sută de mii bani gheață acum, È™i proiectul merge È™nur. Ai garanÈ›ia mea. Un ban mai puÈ›in È™i zboară pe geam, cu un singur telefon din partea mea. Remarcabil pentru el, reuÈ™ise să vorbească fără vreo urmă de ameninÈ›are în glas sau pe figură. Mai târziu, Hoppy îi spuse lui Ringwald că Jimmy Hull își anunÈ›ase de la bun început pretenÈ›iile, ca È™i cum ar fi vândut cauciucuri uzate la piaÈ›a de vechituri. — Trebuie să dau un telefon, spuse Hoppy. AÈ™teptaÈ›i mă aici. Se îndreptă spre camera din față, din fericire încă pustie, È™i îl sună pe Ringwald, aflat la hotel, lângă telefon. ÃŽi spuse despre ce era vorba; discuÈ›ia dură doar câteva secunde, iar Hoppy se întoarse în birou. — S a aranjat. Clientul meu vă va da banii. Rosti aceste cuvinte încet È™i, în fond, se simÈ›ea bine acum, după ce reuÈ™ise să intermedieze o afacere care, până la urmă, avea să le aducă milioane. KLX la un capăt, Moke la celălalt È™i, în mijlocul acÈ›iunii, chiar el, Hoppy, care sărise în foc È™i era total imun la aranjamentele murdare. Jimmy Hull se relaxă È™i reuÈ™i să zâmbească. — Când? — Vă sun eu luni. 19 Fitch ignoră procesul în după amiaza zilei de vineri. Avea lucruri urgente de făcut în legătură cu unul dintre juraÈ›i. ÃŽmpreună cu Pang È™i Carl Nussman, se încuie într o sală de conferință de la sediul firmei lui Cable, studiind imaginile de pe perete timp de o oră. Ideea îi aparÈ›inea numai È™i numai lui Fitch. Deocamdată lucrau orbeÈ™te sperând într un rezultat cu bătaie lungă, dar merita să scormonească ascunziÈ™uri neÈ™tiute de nimeni. Banii îi dădeau dreptul să spere că va reuÈ™i imposibilul. Cu patru zile mai înainte îi ordonase lui Nussman să aducă la Biloxi dosarul complet al juraÈ›ilor din procesul Cimino, petrecut cu un an în urmă în Allentown, Pennsylvania. Juriul din procesul Cimino ascultase patru săptămâni de mărturii, apoi dăduse un nou verdict în favoarea companiei producătoare de tutun. Trei sute de juraÈ›i potenÈ›iali fuseseră chemaÈ›i să È™i exercite obligaÈ›iile civice în Allentown. Unul dintre ei era un tânăr pe nume David Lancaster. Dosarul lui Lancaster era subÈ›ire. Băiatul lucra într un magazin de aparatură video È™i pretindea că ar fi student. Locuia într un apartament aÈ™ezat chiar deasupra unui magazin de delicatese coreene, aflat în dificultate, È™i mergea peste tot cu bicicleta. Nu părea să aibă alt mijloc de transport, iar administraÈ›ia financiară locală nu deÈ›inea dovezi de plată a impozitului pentru vreo maÈ™ină sau camion înregistrat pe numele lui. ÃŽn fiÈ™a de informare asupra juratului se spunea că este născut la Philadelphia, pe 8 mai 1967, deÈ™i această informaÈ›ie nu fusese verificată în timpul procesului. Nu existase nici un motiv de suspiciune asupra sincerității sale. Oamenii lui Nussman descoperiseră de curând că acea dată de naÈ™tere era fictivă, în fișă se mai spunea că nu suferise condamnări, nu fusese ales ca membru în juriul unui alt proces local în ultimul an, nu avea motive medicale să fie scutit de această obligaÈ›ie È™i deci întrunea toate condiÈ›iile pentru a putea fi ales jurat. Se înregistrase cu cinci luni înainte de începerea procesului. In dosar nu exista nimic ciudat, în afara unui memoriu scris de mână de unul dintre consultanÈ›i, care spunea că, la sosirea lui Lancaster ca jurat, în prima zi, grefierul nu avea dovada chemării sale. Atunci, el a prezentat o citaÈ›ie ce părea legală È™i a fost lăsat să stea în sală. Unul dintre consultanÈ›ii lui Nussman observase că Lancaster dorea din inimă să fie ales jurat. Singura fotografie a tânărului fusese făcută de la distanță, pe când venea la lucru cu bicicleta. Purta pe cap o È™apcă, ochelari negri, avea părul lung È™i o barbă deasă. Unul dintre agenÈ›ii operativi ai lui Nussman venise să închirieze de la el un aparat video È™i stătuse de vorbă cu el; povestise că tânărul purta pantaloni blugi decoloraÈ›i, È™osete de lână È™i o cămașă din flanel. ÃŽÈ™i È›inea părul strâns la spate într o coadă de cal ascunsă sub gulerul cămășii. Era politicos, dar nu vorbăreÈ›. Lancaster n a avut noroc la selecÈ›ia numerelor, dar a reuÈ™it să treacă de primele două etape È™i se afla la patru rânduri de scaune distanță în momentul când juriul fusese ales în totalitate. Dosarul său a fost imediat închis. Acum fusese deschis din nou. De douăzeci È™i patru de ore, se stabilise că David Lancaster dispăruse, pur È™i simplu, din Allentown la o lună după încheierea procesului. Proprietarul coreean al apartamentului în care stătea nu È™tia nimic. Șeful său de la magazin le spusese că într o bună zi nu mai apăruse la lucru È™i că nu l mai văzuse de atunci. Nu fusese găsită nici o altă persoană din tot oraÈ™ul care să fi avut cunoÈ™tință de existenÈ›a lui. Oamenii lui Fitch verificau fiecare amănunt, dar nu se aÈ™teptau să găsească mare lucru. Era în continuare înregistrat la vot, dar listele aveau să rămână neschimbate încă cinci ani, după cum le spusese È™eful arhivelor primăriei. Miercuri seara, Fitch era aproape sigur că David Lancaster era una È™i aceeaÈ™i persoană cu Nicholas Easter. Joi dimineață, Nussman găsi la birou două cutii mari, trimise de la sediul său din Chicago È™i în care se găseau dosarele juraÈ›ilor de la procesul Glavine din Broken Arrow, Oklahoma. Glavine era un gură mare diabolic, care intentase, cu doi ani în urmă, un proces împotriva companiei Trellco, proces al cărui verdict fusese aranjat de Fitch cu mult înainte ca avocaÈ›ii să È™i încheie disputa. Nussman nu dormise toată noaptea de joi, căutând prin dosarele procesului Glavine. La Broken Arrow se aflase È™i un tânăr alb, pe nume Perry Hirsch, în vârstă de douăzeci È™i cinci de ani la vremea respectivă, născut, se pare, la St. Louis, la o dată care ulterior se dovedise a fi falsă. Spunea că lucrează într o fabrică de lămpi È™i că, în weekend, livrează pizza la domiciliu. Necăsătorit, catolic, retras de la colegiu, nu mai servise ca jurat; toate aceste date fuseseră notate într un scurt chestionar dat avocaÈ›ilor înainte de proces. Perry se înregistrase la vot cu patru luni înainte de proces È™i se presupunea că locuieÈ™te împreună cu o mătușă, într o rulotă. Era unul dintre cei două sute care fuseseră solicitaÈ›i să candideze ca juraÈ›i. Existau două fotografii cu acest Hirsch. Una îl prezenta cu braÈ›ele încărcate de porÈ›ii de pizza, pe care le ducea spre maÈ™ina sa — un Pinto uzat; era îmbrăcat într o cămașă Rizzo în culori vii, roÈ™u È™i albastru, È™i purta o È™apcă asortată. Avea ochelari cu ramă de sârmă È™i purta barbă. Cealaltă poză era un instantaneu care l prinsese lângă rulota în care locuia, dar abia i se distingea figura. La un pas de intrarea în juriul procesului Glavine, Hirsch a fost refuzat de acuzare, pentru motive neclare la vremea aceea. Evident, părăsise oraÈ™ul la un moment dat, după proces. Fabrica în care spusese că lucrează avea un angajat pe nume Terry Hurtz, dar nici un Perry Hirsch. Fitch plătea un detectiv local pentru a face investigaÈ›iile necesare. MătuÈ™a fără nume nu fusese găsită; în parcarea pentru rulote nu exista nici o urmă. Nimeni de la firma Rizzo nu È™i amintea de un anume Perry Hirsch. ÃŽmpreună cu Pang È™i Nussman, Fitch își petrecu toată după amiaza zilei de vineri în întuneric, privind ecranul de pe perete. Fotografiile lui Hirsch, Lancaster È™i Easter au fost mărite È™i focalizate cât mai clar cu putință. Acum, bineînÈ›eles, Easter se răsese. Era fotografiat la serviciu, aÈ™a că nu purta nici È™apcă, nici ochelari de soare. Cele trei feÈ›e aparÈ›ineau unei singure persoane. Expertul grafolog angajat de Nussman sosi vineri, după prânz. Fusese adus cu un avion cu reacÈ›ie al firmei Pynex, tocmai din districtul Columbia. Nu i trebuiră mai mult de treizeci de minute pentru a È™i forma o opinie. Singurele hârtii cu scrisul acelei persoane, pe care le aveau la îndemână, erau fiÈ™ele informative din procesele Cimmino È™i Wood, la care se adăuga scurtul chestionar de pe procesul Glavine. Erau mai mult decât suficiente. Expertul nu avea nici un dubiu că Perry Hirsch È™i David Lancaster erau una È™i aceeaÈ™i persoană. Scrisul lui Easter era destul de diferit în comparaÈ›ie cu al lui Lancaster, dar făcuse o greÈ™eală ascunzându È™i prima identitate. Scrisul îngrijit, cu litere de tipar, pe care îl folosea Easter avea, desigur, drept explicaÈ›ie dorinÈ›a sa de a È™i ascunde urmele. Făcuse eforturi pentru a È™i crea un stil de scris cu totul nou, care să nu poată fi legat de trecut. GreÈ™eala apăruse în partea de jos a fisei, în dreptul semnăturii lui Easter. Litera „t" avea linia trasată foarte jos È™i coborâtă de la stânga spre dreapta, într un stil foarte personal. Hirsch folosise un scris cursiv inegal, menit, fără îndoială, să descrie un om lipsit de educaÈ›ie. Litera „t" din St. Louis, pretinsul loc al naÈ™terii sale, era însă identică cu aceea din numele de Easter, deÈ™i pentru un ochi neexersat nu părea să existe nici o asemănare, cât de mică, între ele. Expertul anunță, fără nici cel mai mic dubiu: — Hirsch È™i Lancaster sunt una È™i aceeaÈ™i persoană. Hirsch È™i Easter, la fel. Deci, Lancaster È™i Easter trebuie să fie acelaÈ™i om. — ToÈ›i trei sunt aceeaÈ™i persoană, È™opti Fitch, înÈ›elegând adevărul. — Exact. Și e un om foarte mare, foarte inteligent. Expertul grafolog plecă. Fitch se întoarse la biroul său, unde se întâlni cu Pang È™i Konrad, cu care rămase să discute toată după amiaza È™i seara de vineri. Avea oameni în Allentown È™i Broken Arrow, care scormoneau peste tot, mituiau pe oricine È™i sperau să descopere documente de angajare pierdute ori vreo amendă pe numele de Hirsch sau Lancaster. — AÈ›i mai întâlnit pe cineva care să vâneze un proces? întrebă Konrad. — Niciodată, mârâi Fitch. Regulamentul vizitelor conjugale era simplu. ÃŽntre orele 19:00 È™i 21:00 din ziua de vineri, fiecare jurat își putea chema soÈ›ul, soÈ›ia sau prietena, sau pe oricine dorea, în camera sa. Musafirii puteau veni È™i pleca în orice moment, dar mai întâi trebuiau înregistraÈ›i de Lou Dell, care îi studia din cap până n picioare, ca È™i cum ea È™i numai ea avea puterea de a aproba ceea ce se pregăteau să facă. Primul sosit, ajuns prompt la ora È™apte, a fost Derrick Maples, frumosul prieten al lui Angel Weese. Lou Dell i a notat numele, i a arătat drumul È™i i a spus: Camera 55. Bărbatul nu a mai fost văzut până la ora nouă, când a ieÈ™it să ia aer. Nicholas nu aÈ™tepta musafiri vineri seară. Nici Jerry Fernandez. SoÈ›ia lui se mutase într un dormitor separat cu o lună în urmă È™i nu avea de gând să È™i piardă timpul făcând vizite unui bărbat pe care îl dispreÈ›uia. ÃŽn plus, Jerry È™i Pudelul își exersau drepturile conjugale în fiecare seară. SoÈ›ia colonelului Herrera era plecată din oraÈ™. SoÈ›ia lui Lonnie Shaver nu găsise pe cineva să stea cu copiii. AÈ™a că toÈ›i cei patru bărbaÈ›i îl priveau pe John Wayne, în camera de petreceri, lamentându se pentru starea jalnică a vieÈ›ii lor intime. Până È™i Herman, bătrânul nevăzător, apuca È™i el câte ceva, numai ei nu. Phillip Savelle avea un musafir, dar Lou Dell refuză să le divulge celorlalÈ›i bărbaÈ›i sexul, rasa, vârsta sau orice altceva despre persoana respectivă. ÃŽntâmplător, era o tânără foarte drăguță, care părea indiancă sau pakistaneză. Doamna Gladys Card urmărea programul de televiziune în camera ei, împreună cu domnul Nelson Card. Loreen Duke, care era divorÈ›ată, își primise cele două fiice adolescente. Rikki Coleman își exercită drepturile conjugale împreună cu soÈ›ul său, după care discutară despre copii în restul de o oră È™i patruzeci È™i cinci de minute. Iar Hoppy Dupree îi aduse lui Millie un buchet de flori È™i o cutie cu bomboane de ciocolată, pe care ea aproape că le termină în timp ce el, cuprins de entuziasm, È›opăia prin cameră, într o asemenea stare cum ea nu l mai văzuse niciodată. Copiii erau bine, toÈ›i aveau câte o întâlnire, iar afacerile mergeau ca pe roate. De fapt, mergeau mai bine ca niciodată. Avea un secret, un secret imens, minunat È™i foarte valoros, despre o afacere care i ieÈ™ise în cale, dar încă nu i putea spune nimic. Poate luni. Poate mai târziu. Dar acum nu putea. Rămase cu ea o oră È™i se grăbi să se întoarcă la birou, să mai lucreze ceva. Domnul Nelson Card plecă la nouă, iar Gladys făcu greÈ™eala să intre în camera de petreceri, unde băieÈ›ii beau bere È™i mâncau floricele, privind, de această dată, niÈ™te meciuri de box. Găsi o băutură răcoritoare È™i se aÈ™eză la masă. Jerry o privi cu suspiciune. — Drăcoaică mică, îi spuse el. Hai, povesteÈ™te ne! Ea rămase cu gura căscată È™i sângele îi urcă în obraji, fiind incapabilă să scoată vreo vorbă. — Haide, Gladys. Noi n am primit nimic. Ea își luă cutia de Coca Cola È™i sări în picioare. — Poate că asta meritaÈ›i, le o trânti ea furioasă È™i părăsi camera. Jerry reuÈ™i să izbucnească în râs. CeilalÈ›i erau prea obosiÈ›i È™i descurajaÈ›i ca să le mai pese. MaÈ™ina lui Marlee avea marca Lexus È™i fusese închiriată printr un intermediar din Biloxi pe trei ani, cu È™ase sute de dolari pe lună, în numele aÈ™a numitului Rochelle Group, o corporaÈ›ie nou nouță, despre care Fitch nu reuÈ™ise să afle nimic. Un transmițător în greutate de aproape jumătate de kilogram fusese fixat magnetic sub rama cauciucului din stânga spate, aÈ™a că acum Marlee putea fi urmărită de Konrad, fără ca acesta să se mai deplaseze la biroul său. Joe Boy îl fixase acolo la câteva ore după ce fusese urmărită È™i se aflase numărul de înmatriculare al maÈ™inii. Apartamentul mare, nou în care locuia Marlee fusese închiriat de aceeaÈ™i corporaÈ›ie. Costa aproape două mii de dolari pe lună. Avea un cuibuÈ™or grozav, dar Fitch È™i oamenii săi nu reuÈ™iseră să descopere dacă lucrează undeva. Marlee l a sunat târziu, vineri seara, la doar câteva minute după ce Fitch se dezbrăcase, rămânând doar în izmenele sale de măsură mare È™i în È™osetele negre; aÈ™a se aruncase pe pat, întinzându se ca o balenă eÈ™uată la mal. Acum locuia în apartamentul prezidenÈ›ial de la hotelul Colonial din Biloxi, pe autostrada 90, la numai câteva sute de metri depărtare de golf. Dacă avea chef să se uite într acolo, putea vedea plaja. Nimeni din afara cercului său nu È™tia unde se află. Apelul venit din centrală anunÈ›a un mesaj urgent pentru domnul Fitch, punându l într o situaÈ›ie dificilă pe funcÈ›ionarul din schimbul de noapte. Hotelul primea sume mari de bani pentru protejarea intimității È™i identității domnului Fitch. FuncÈ›ionarul nu putea recunoaÈ™te că se afla acolo. Tânăra de la celălalt capăt al firului se gândise însă la toate. Când Marlee reveni, peste zece minute, primi imediat legătura, în conformitate cu ordinul domnului Fitch. Aceasta își trăsese izmenele până peste piept, dar tot atârnau peste carnea sa flască; era încruntat È™i se întreba cum îl găsise. — Bună seara, îi spuse el. — Bună, Fitch. ÃŽmi pare rău că te sun atât de târziu. ÃŽi părea rău, pe naiba! Vorbea lungind vocalele, aÈ™a cum făcea adesea. Marlee trebuia să facă un efort pentru a vorbi cu accentul din sud. ÃŽnregistrările tuturor celor opt convorbiri telefonice, oricât de scurte fuseseră ele, împreună cu înregistrarea discuÈ›iei ce avusese loc între ei la New Orleans fuseseră studiate de experÈ›i vocali È™i dialectali de la New York. Marlee era din Midwest, de undeva din estul statului Kansas sau vestul statului Missouri, dintr o zonă situată probabil la cel mult o sută de mile de Kansas City. — Nici o problemă, spuse el, verificând funcÈ›ionarea aparatului de înregistrare aflat pe masa pliantă de lângă pat. Ce mai face prietenul tău? — E singur. Azi a fost seara conjugală, È™tiai? — Am auzit. S a conjugat toată lumea? — Nu chiar. Zău că e păcat. BărbaÈ›ii s au uitat la filme cu John Wayne în timp ce femeile tricotau. — Nimeni n a fost „făcut"? — Foarte puÈ›ini. Angel Weese, de exemplu, dar ea trăieÈ™te o nouă aventură pasionantă. Rikki Coleman. SoÈ›ul lui Millie Dupree È™i a făcut apariÈ›ia, dar n a stat prea mult. SoÈ›ii Card au fost împreună. Nu È™tiu nimic de Herman. Si Savelle a avut un musafir. — Ce gen de om să fie atras de Savelle? — Nu È™tiu. Nu s a arătat la față. Fitch își lăsă imensul È™ezut mai spre marginea patului È™i își apucă baza nasului între degete. — Tu de ce nu È›i ai vizitat prietenul? o întrebă el. — Cine a zis că suntem amanÈ›i? — Atunci, ce sunteÈ›i? — Amici. Ghici cine sunt cei doi juraÈ›i care se culcă împreună? — De unde naiba să È™tiu eu asta? — GhiceÈ™te. Fitch zâmbi ca pentru sine în oglindă, mirându se cât de norocos era. — Jerry Fernandez cu cineva. — Bravo! Jerry e pe cale să divorÈ›eze, iar Sylvia e È™i ea singură. Camerele lor se află față în față, pe acelaÈ™i culoar È™i, mă rog, nu sunt prea multe de făcut la motelul Siesta. — Nu i aÈ™a că dragostea e frumoasă? — Trebuie să È›i spun, Fitch, că Krigler a făcut minuni pentru acuzare. — L au ascultat, nu? — Cuvânt cu cuvânt. L au ascultat È™i l au crezut. El i a întors cu 180 de grade, Fitch. — Dă mi o veste bună. — Rohr e îngrijorat. El se încordă dintr o dată. — Care i problema lui? întrebă el, privindu È™i în oglindă figura uimită. N ar fi trebuit să l surprindă că ea vorbea cu Rohr, aÈ™a că de ce naiba era È™ocat să audă asta? Se simÈ›i trădat. — Tu. Știe că eÈ™ti liber să faci tot felul de aranjamente pentru a ajunge la juraÈ›i. Tu n ai fi îngrijorat, Fitch, dacă un tip ca tine s ar chinui să facă jocul acuzării? — AÈ™ fi îngrozit. — Rohr nu e îngrozit. E doar preocupat. — Cât de des vorbeÈ™ti cu el? — Des. E mai drăguÈ› decât tine, Fitch. E o plăcere să vorbeÈ™ti cu el, plus că el nu îmi înregistrează convorbirile È™i nu trimite derbedei să mă urmărească cu maÈ™ina. Nici vorbă de aÈ™a ceva. — Se pricepe să intre în graÈ›iile femeilor, nu? — Mda. Dar e slab acolo unde n ar trebui. — Unde anume? — La portofel. Nu se compară cu resursele tale. — Cât din resursele mele vrei tu? — Asta mai târziu, Fitch. Trebuie să plec. O maÈ™ină dubioasă s a oprit pe cealaltă parte a drumului. O fi vreun bufon de al tău, adăugă ea È™i închise. Fitch făcu un duÈ™ È™i încercă să adoarmă. La ora două dimineaÈ›a, porni la volanul maÈ™inii spre Lucky Luck, unde jucă „21" la cinci sute de dolari jocul È™i bău Sprite până în zori, când plecă, având în buzunar un proaspăt câștig de aproape douăzeci de mii de dolari. 20 Prima sâmbătă din noiembrie sosi aducând cu ea temperaturi în jur de 15° C, neaÈ™teptat de scăzute pentru clima semitropicală de coastă. Briza uÈ™oară dinspre nord scutura crengile copacilor È™i risipea frunzele pe străzi È™i trotuare. De obicei, toamna sosea târziu È™i dura până la începutul anului, când lăsa locul primăverii. Pe coastă nu se cunoÈ™tea adevărata iarnă. Câțiva amatori de jogging alergau pe stradă imediat după primii zori. Nimeni însă nu observă maÈ™ina neagră, obiÈ™nuită, un Chrysler care trase pe aleea unui mic bloc de cărămidă. Era prea devreme pentru ca vecinii să i vadă pe cei doi bărbaÈ›i în costume negre, potrivite cu culoarea maÈ™inii, coborând, îndreptându se spre uÈ™a de la intrare, sunând È™i aÈ™teptând răbdători. Era prea devreme, dar în mai puÈ›in de o oră, pe pajiÈ™tile din faÈ›a caselor aveau să È™i facă apariÈ›ia maÈ™inile de tuns iarba, iar trotuarele aveau să răsune de glasuri de copii. Hoppy tocmai turnase apa în filtrul de cafea când auzi soneria. ÃŽÈ™i strânse cordonul halatului vechi, dintr un material flauÈ™at, È™i încercă să È™i aranjeze părul răvășit cu degetele. La ora asta, puteau fi numai micii cercetaÈ™i, veniÈ›i să vândă alune. Doar nu erau iarăși misionarii din partea Martorilor lui Iehova! O să le arate el lor de data asta. Ce să zică, erau doar o sectă! Porni în grabă, căci la etaj se aflau câțiva adolescenÈ›i morÈ›i de oboseală. Șase cu totul. Cinci ai lui, plus încă unul, adus acasă de la colegiu. Ceva obiÈ™nuit pentru seara de vineri în familia Dupree. Deschise uÈ™a de la intrare È™i dădu cu ochii de doi tineri serioÈ™i care, în acelaÈ™i moment, duseră mâna la buzunar È™i scoaseră de acolo două medalioane aurii fixate pe un suport de piele neagră. „FBI", auzi Hoppy de mai multe ori, în torentul de cuvinte care a urmat, È™i simÈ›i că leÈ™ină. — Domnul Dupree? întrebă agentul Nitchman. — Da, dar..., rosti Hoppy, cu vocea gâtuită. — Am dori să vă punem câteva întrebări, spuse agentul Napier, reuÈ™ind, cumva, să se apropie cu încă un pas. — Despre ce? întrebă Hoppy cu glasul spart. ÃŽncercă să privească printre ei, spre celălalt trotuar, de unde, fără îndoială, Mildred Yancy urmărea totul cu atenÈ›ie. Nitchman È™i Napier schimbară o privire dură, conspirativă. Apoi, Napier spuse: — Putem să rămânem aici, sau să mergem în altă parte. — ÃŽntrebări despre Stillwater Bay, Jimmy Hull Moke È™i aÈ™a mai departe, îl lămuri Nitchman, iar Hoppy își încleÈ™tă palmele de tocul uÈ™ii. — Doamne, Dumnezeule, È™opti el încremenit, simÈ›ind că nu mai are aer. — Putem intra? întrebă Napier. Hoppy lăsă capul în jos È™i se frecă la ochi, de parcă ar fi fost gata să izbucnească în lacrimi. — Nu, vă rog, nu aici. Copiii! ÃŽn mod normal dormeau până la nouă sau zece, ba chiar până la prânz, dacă i lăsa Millie, dar dacă auzeau voci la parter, s ar fi sculat într o clipă. — La biroul meu, reuÈ™i el să îngaime. — Vă aÈ™teptăm aici, spuse Napier. — GrăbiÈ›i vă, spuse Nitchman. — MulÈ›umesc, rosti Hoppy È™i închise grăbit uÈ™a, apoi o încuie. Se lăsă pe canapeaua din antreu, cu ochii în tavan. Se învârtea casa cu el. Inima bătea să i spargă pieptul È™i, timp de aproape un minut, se rugă să moară chiar atunci. Moartea ar fi fost binevenită. Să È™i poată închide ochii È™i să fie purtat departe È™i, peste două trei ore, primul copil care se va trezi să sune la poliÈ›ie. Avea cincizeci È™i trei de ani È™i, în familia lui, boala de inimă era ereditară, din partea mamei lui. Millie ar fi încasat o asigurare de o sută de mii. Când înÈ›elese că inima lui era decisă să nu se dea bătută, se ridică încet în picioare. ÃŽncă ameÈ›it, porni cu paÈ™i nesiguri spre bucătărie È™i își turnă o cană de cafea. Era È™apte È™i cinci, după cum arăta ceasul digital de la cuptorul cu microunde. A patra zi din noiembrie. Fără îndoială, una din cele mai nefaste din viaÈ›a sa. Cum a putut să fie aÈ™a de prost? Se gândi să l sune pe Todd Ringwald, sau pe Miliard Putt, avocatul său. Se hotărî să mai aÈ™tepte. Brusc, intră în panică. Dorea să plece de acasă înainte de trezirea copiilor, È™i dorea să scape de cei doi agenÈ›i înainte ca vecinii să observe ceva. ÃŽn plus, Miliard Putt se ocupa numai cu probleme de legislaÈ›ie mobiliară È™i nici măcar nu era prea grozav. Aici era vorba de un delict. Un delict! Renunță la duÈ™ È™i se îmbrăcă în câteva secunde. Aproape terminase spălatul pe dinÈ›i când, în sfârÈ™it, se privi în oglindă. FaÈ›a îl trăda, nu se putea ascunde. Nu putea minÈ›i. El nu se pricepea să păcălească pe nimeni. Era doar Hoppy Dupree, un om onest cu o familie minunată, o bună reputaÈ›ie È™i aÈ™a mai departe. Nu înÈ™elase niciodată pe nimeni, nici măcar fiscul! Și atunci de ce, Hoppy, se aflau acolo doi agenÈ›i federali care aÈ™teptau să l ducă în oraÈ™ — pentru moment, nu la închisoare, deÈ™i avea toate È™ansele să i se întâmple È™i asta — ci într un loc retras, unde îl puteau mânca de viu, punându l în faÈ›a dovezilor incontestabile ale fraudei sale? Se hotărî să nu se bărbierească. Poate că ar trebui să vorbească cu preotul său. ÃŽÈ™i perie părul ondulat È™i se gândi la Millie, la ruÈ™inea publică È™i la copii. Ce o să creadă lumea? ÃŽnainte de a ieÈ™i din baie vomită. Afară, Napier insistă să vină cu el. Nitchman îi urmă în Chrysler ul negru. Pe drum, nici unul dintre ei nu scoase o vorbă. Dupree — Proprietăți Imobiliare nu era genul de întreprindere comercială care să atragă clienÈ›i matinali. Asta era valabil È™i sâmbăta, È™i în restul săptămânii. Hoppy È™tia că biroul va rămâne pustiu cel puÈ›in până la nouă, poate chiar zece. Descuie uÈ™a, aprinse lumina È™i nu spuse nimic până când sosi momentul să le ofere o cafea. Amândoi îl refuzară, părând nerăbdători să înceapă masacrul. Se aÈ™ezară în faÈ›a lui unul lângă celălalt, ca doi gemeni. El nu le putea susÈ›ine privirea. Nitchman deschise discuÈ›ia, întrebându l: — Vă este cunoscut numele de Stillwater Bay? — Da. — V aÈ›i întâlnit cu un bărbat pe nume Todd Ringwald? — Da. — AÈ›i semnat vreun tip de contract cu el? — Nu. Napier È™i Nitchman schimbară o privire, ca È™i cum ar fi È™tiut că nu era adevărat. — Uite ce este, domnule Dupree, spuse Napier, dându È™i importanță, o să meargă mult mai uÈ™or dacă îmi spuneÈ›i adevărul. — Jur că vă spun adevărul. — Când l aÈ›i întâlnit prima dată pe Todd Ringwald? îl întrebă Nitchman, scoțând un blocnotes îngust din buzunar È™i mâzgălind ceva. — Joi — ÃŽl cunoaÈ™teÈ›i pe Jimmy Hull Moke? — Da. — Când l aÈ›i întâlnit prima dată? — Ieri. — Unde? — Chiar aici. — Care a fost scopul întâlnirii? — Discutarea proiectului pentru zona Stillwater Bay. Eu trebuie să reprezint o companie numită KLM Proprietăți Mobiliare. KLX doreÈ™te să dezvolte zona Stillwater Bay, care se află în jurisdicÈ›ia domnului Moke, în districtul Hancock. Napier È™i Nitchman îl studiau atent, cântărind cele auzite; timpul părea că stă pe loc. Hoppy repetă în gând ceea ce spusese. GreÈ™ise cu ceva? Spusese ceva care să i grăbească drumul spre închisoare? Poate că ar trebui să se oprească imediat È™i să ceară ajutorul unui avocat. Napier își drese vocea. — De È™ase luni făceam cercetări asupra activității domnului Moke È™i, cu două săptămâni în urmă, el a hotărât să accepte o înÈ›elegere cu autoritățile, prin care urmează să primească o condamnare mai uÈ™oară, în schimbul ajutorului său. Vorbăria asta avocățească nu însemna mare lucru pentru Hoppy. Auzise, dar lucrurile nu erau prea clare pentru el, în acel moment. — I aÈ›i oferit bani domnului Moke? întrebă Napier. — Nu, spuse Hoppy, pentru că nu putea în nici un caz să spună altfel. Rosti cuvântul repede, fără forță sau convingere, ca È™i cum i ar fi scăpat printre buze. Nu, repetă el. De fapt, nu i oferise bani. Netezise drumul pentru clientul său, care urma să dea banii. Cel puÈ›in, aÈ™a interpreta el ceea ce făcuse. Nitchman duse încet mâna la buzunarul hainei, căutând È™i găsind în cele din urmă ceea ce căuta; cu gesturi încete, scoase din buzunar un obiect subÈ›ire, pe care îl aÈ™eză fără grabă în centrul mesei. — SunteÈ›i sigur? îl întrebă el, uÈ™or ironic. — BineânÈ›eles că sunt sigur, spuse Hoppy, privind obiectul acela diabolic cu gura căscată. Nitchman apăsă uÈ™or un buton. Hoppy își È›inu respiraÈ›ia È™i strânse pumnii. Apoi își auzi vocea vorbind cu nervozitate despre politica locală, despre cazinouri È™i pescuit È™i fiind, din când în când, întrerupt de Moke. — Avea un microfon asupra lui! exclamă Hoppy cu un glas pierit, simÈ›indu se înfrânt definitiv. — Da, îi răspunse unul dintre cei doi, pe un ton grav. — Ah, nu! murmură Hoppy, incapabil să È™i ia ochii de la aparatul de înregistrare. Cuvintele fuseseră rostite È™i înregistrate cu mai puÈ›in de douăzeci È™i patru de ore înainte, exact acolo, la acelaÈ™i birou, în timp ce mâncau sandviciuri cu carne de pui È™i beau ceai de la gheață. Jimmy Hull È™ezuse pe scaunul pe care acum se afla Nitchman È™i aranjase să primească o sută de mii drept mită È™i făcuse toate astea având un microfon legat undeva, pe trupul său. Banda continua chinuitor; dezastrul se întâmplase, iar Hoppy È™i Jimmy Hull își luau rămas bun în grabă. — VreÈ›i să mai ascultăm o dată? îl întrebă Nitchman atingând un buton. — Nu, vă rog! spuse Hoppy, ducând mâna la frunte. Să vorbesc cu un avocat? întrebă el, fără să È™i ridice privirea. — N ar fi o idee rea, răspunse Napier înÈ›elegător. Când, în cele din urmă, îl privi, Hoppy avea ochii roÈ™ii È™i umezi. ÃŽi tremurau buzele, dar împinse bărbia înainte È™i încercă să pară mai îndrăzneÈ›. — Deci, ce mă aÈ™teaptă? întrebă el. Napier È™i Nitchman se relaxară în acelaÈ™i timp. Napier se ridică în picioare È™i se îndreptă spre bibliotecă. — E greu de spus, comentă el, ca È™i cum problema trebuia rezolvată de altcineva. Doisprezece supervizori È™i au făcut bagajele anul trecut. Judecătorii s au cam săturat. SentinÈ›ele sunt din ce în ce mai dure. — Eu nu sunt supervizor, spuse Hoppy. — Asta cam aÈ™a e. Eu aÈ™ zice între trei È™i cinci ani, într o închisoare federală, nu statală. — ConspiraÈ›ie pentru mituirea unui demnitar guvernamental, adăugă Napier amabil, după care reveni pe scaun alături de Nitchman. Amândoi È™edeau pe marginea scaunelor, ca È™i cum ar fi fost gata în orice clipă să sară peste birou È™i să l biciuiască pe Hoppy pentru păcatele sale. Microfonul era de fapt capacul unui pix de unică folosință, stând nevinovat între alte creioane È™i pixuri ieftine aÈ™ezate într o fructieră, pe biroul lui Hoppy. Ringwald îl lăsase acolo vineri dimineață, când Hoppy se dusese la toaletă. Pixurile È™i creioanele păreau să nu fi fost niciodată folosite, genul de colecÈ›ie care rămâne nemiÈ™cată luni de a rândul, până se face curățenie. ÃŽn cazul în care Hoppy sau altcineva se hotăra să folosească pixul acela, albastru, se aranjase să nu mai aibă pastă, astfel încât să poată fi imediat aruncat la coÈ™. Numai un tehnician putea să l desfacă È™i să descopere microfonul secret. De la birou, cuvintele treceau mai departe, printr un transmițător mic dar puternic, ascuns în spatele suportului de împrospătare a aerului aflat într un dulăpior din baie, chiar lângă biroul lui Hoppy. Din transmițător, schimbul de replici ajungea într o camionetă fără marcaje, parcată de cealaltă parte a străzii, în faÈ›a unui centru comercial. ÃŽn camionetă, cuvintele erau înregistrate pe bandă È™i trimise la biroul lui Fitch. Jimmy Hull nu avusese nici un microfon asupra sa, nu lucra cu agenÈ›ii federali È™i, de fapt, făcuse doar ceea ce È™tia mai bine — ceruse mită. Ringwald, Napier È™i Nitchman erau foÈ™ti poliÈ›iÈ™ti, acum detectivi privaÈ›i angajaÈ›i de o firmă internaÈ›ională de securitate cu sediul în Bethesda. Fitch se folosea adeseori de această firmă. Cacealmaua cu Hoppy avea să coste fondul optzeci de mii de dolari. Un mărunÈ›iÈ™, nimic mai mult. Hoppy aminti din nou posibilitatea solicitării unui sprijin legal. Napier îl puse la zid, vorbindu i îndelung despre eforturile FBI ului pentru a stopa ascensiunea necontrolată a corupÈ›iei în zona de coastă. El dădea toată vina pe industria jocurilor de noroc. Era esenÈ›ial să l È›ină pe Hoppy departe de orice avocat. Un avocat ar fi cerut nume È™i numere de telefon, înregistrări È™i documente. Napier È™i Nitchman aveau destule recomandări false È™i minciuni gata pregătite pentru a l păcăli pe bietul Hoppy, dar un avocat bun i ar fi obligat să se facă nevăzuÈ›i. Ceea ce începuse sub forma unei verificări de rutină a lui Jimmy Hull È™i a faunei locale se transformase într o investigaÈ›ie mult mai amplă în lumea jocurilor de noroc È™i — cuvinte magice — a crimei organizate, conform interminabilei poveÈ™ti spuse de Napier. Hoppy asculta cât putea de atent. TotuÈ™i, era greu. Gândul îi zbura plin de îngrijorare la Millie È™i la copii, la felul în care aveau să supravieÈ›uiască cei trei sau cinci ani, cât el va fi absent. — Deci nu vă urmăream pe dumneavoastră, conchise Napier. — Și, ca să fim sinceri, nu auzisem niciodată de KLM Proprietăți Mobiliare, adăugă Nitchman. Am dat din întâmplare peste această informaÈ›ie. — Și nu puteÈ›i s o ignoraÈ›i, tot ca din întâmplare? întrebă Hoppy, reuÈ™ind chiar să le adreseze un zâmbet neajutorat, timid. — Poate că da, spuse intenÈ›ionat Napier, apoi privi spre Nitchman, ca È™i cum ar fi avut de adus È™i alte acuzaÈ›ii lui Hoppy, chiar mai dramatice. — Poate... ce? întrebă acesta. Ei se lăsară pe spate la unison, armonizându È™i gesturile perfect, ca È™i cum le ar fi exersat ore întregi sau ar fi făcut aceste lucruri de sute de ori. Amândoi îl priveau crunt È™i Hoppy se pleoÈ™ti, lăsând ochii în jos. — Știm că nu sunteÈ›i necinstit, domnule Dupree, spuse Nitchman pe un ton blând. — AÈ›i greÈ™it, nimic mai mult, adăugă Napier. — SunteÈ›i manevrat de niÈ™te mafioÈ›i foarte rafinaÈ›i. Ei vin aici cu banii È™i cu planurile lor grozave È™i, ce să vă mai spun, noi ne confruntăm mereu cu astfel de lucruri în traficul de droguri. Droguri! Hoppy era È™ocat, dar nu spuse nimic. Se lăsă din nou tăcerea, în timp ce cei trei se măsurau din priviri. — AcceptaÈ›i un aranjament de douăzeci È™i patru de ore? întrebă Napier. — Cum aÈ™ putea să refuz? — HaideÈ›i să păstrăm secretul asupra acestor lucruri timp de douăzeci È™i patru de ore. Dumneavoastră nu vorbiÈ›i cu nimeni, noi de asemenea. Nu i spuneÈ›i nimic avocatului dumneavoastră, iar noi nu vă mai urmărim. Timp de douăzeci È™i patru de ore. — Nu înÈ›eleg. — Nu vă putem explica totul chiar acum. Avem nevoie de timp pentru evaluarea situaÈ›iei dumneavoastră. Nichman se aplecă din nou înainte, sprijinindu se cu coatele de birou. — S ar putea să existe o ieÈ™ire pentru dumneavoastră, domnule Dupree. Hoppy deveni dintr o dată ceva mai atent. — Vă ascult. — SunteÈ›i un peÈ™tiÈ™or mic, lipsit de importanță, prins într o plasă mare, îi explică Napier. Se poate renunÈ›a la dumneavoastră. Suna bine pentru Hoppy. — Ce se întâmplă după 24 de ore? — Ne întâlnim din nou aici. La ora nouă dimineaÈ›a. — S a făcut. — Un singur cuvânt lui Ringwald sau oricui altcuiva, chiar È™i soÈ›iei dumneavoastră, È™i viitorul vă va fi în pericol. — AveÈ›i cuvântul meu. Autobuzul închiriat părăsi motelul Siesta la ora zece, avându i la bord pe toÈ›i cei paisprezece juraÈ›i, alături de doamna Grimes, Lou Dell È™i soÈ›ul ei, Benton, Willis È™i soÈ›ia sa, Ruby, cinci ofiÈ›eri angajaÈ›i temporar, îmbrăcaÈ›i în haine civile, Earl Hutto, È™eriful districtului Harrison È™i soÈ›ia sa, Claudelle, È™i două ajutoare de grefier, din biroul Gloriei Lane. Cu totul, douăzeci È™i opt de persoane, plus È™oferul. ToÈ›i aveau aprobarea judecătorului Harkin. Două ore mai târziu, autobuzul străbătea strada Canalului din New Orleans, oprindu se la colÈ›ul centrului comercial, unde coborâră cu toÈ›ii. Pentru prânz le fusese rezervată o sală retrasă, într un restaurant specializat în fructe de mare aflat pe Decatur, în cartierul francez, pe banii contribuabililor din districtul Harrison. Li s a permis să se plimbe prin cartierul francez. Au făcut cumpărături în bazar; au străbătut printre turiÈ™ti piaÈ›a Jackson; au căscat gura la trupurile goale expuse în cârciumile ieftine din Bourbon; au cumpărat tricouri È™i alte suveniruri. Unii s au strecurat în câte un bar È™i s au oprit să privească meciurile de fotbal american. La ora patru s au adunat lângă râu È™i s au îmbarcat pe un vapor cu zbaturi, pentru o călătorie de plăcere. La ora È™ase au luat cina într o pizzerie de pe malul canalului. La ora zece erau din nou închiÈ™i în camerele lor din Pass Christian, obosiÈ›i È™i gata de culcare. JuraÈ›ii ocupaÈ›i sunt niÈ™te juraÈ›i fericiÈ›i. 21 Cum spectacolul regizat pentru Hoppy se desfășura fără greÈ™eală, sâmbătă seara, târziu, Fitch se hotărî să înceapă următorul atac asupra juriului: o lovitură lipsită de avantajul unei pregătiri minuÈ›ioase, care avea să fie pe atât de puternică, pe cât de inspirată fusese cacealmaua pregătită pentru Hoppy. Duminică, dis de dimineață, Pang È™i Dubaz, amândoi îmbrăcaÈ›i în cămăși bej purtând emblema unei firme de instalaÈ›ii, deschiseră uÈ™a apartamentului lui Easter. Nu se declanșă alarma. Dubaz se îndreptă direct spre grătarul de ventilaÈ›ie de deasupra frigiderului, scoase capacul È™i demontă camera video care îl surprinsese mai înainte pe Doyle. O puse într o cutie mare de scule, pe care o adusese pentru a lua de aici câteva obiecte. Pang se îndreptă spre computer. Studiase cu atenÈ›ie cele câteva fotografii făcute de Doyle la prima sa vizită acolo È™i făcuse exerciÈ›ii pe un exemplar identic, instalat în biroul de lângă cel al lui Fitch. Desfăcu È™uruburile È™i demontă capacul din spatele computerului. Hard discul se afla exact acolo unde i se spusese. ÃŽn mai puÈ›in de un minut, îl scoase cu totul. Găsi două teancuri de dischete de 3,5 inci, în total È™aisprezece bucăți, aÈ™ezate într un suport de lângă monitor. ÃŽn timp ce Pang efectua operaÈ›ia delicată a demontării hard discului din computer, Dubaz deschidea sertare È™i răsturna mobilele mai mici, în căutarea altor dischete. Apartamentul era atât de mic È™i avea atât de puÈ›ine ascunzători, încât sarcina lui era uÈ™oară. Cercetă sertarele din bucătărie, dulapurile, niÈ™ele, cutiile de carton pe care Easter le folosea pentru È™osete È™i lenjerie intimă. Nu găsi nimic. Toate accesoriile pentru computer păreau adunate lângă acesta. — Să mergem, spuse Pang, desfăcând cablurile din computer, monitor È™i imprimantă. Aruncară, pur È™i simplu, întregul sistem pe canapeaua uzată, unde Dubaz trântise perne È™i haine, apoi turnară deasupra benzină, dintr o sticlă de plastic. Când canapeaua, scaunul, computerul, covoarele ieftine È™i teancul de haine se îmbinară suficient, cei doi se îndreptară spre ușă, iar Dubaz aruncă în urmă un chibrit aprins. Focul se întinse repede, fără zgomot, cel puÈ›in pentru cei care ar fi putut asculta de afară. AÈ™teptară până când flăcările atinseră tavanul È™i un fum negru cuprinse întregul apartament, apoi ieÈ™iră în grabă, închizând uÈ™a în urma lor. AjunÈ™i la primul etaj traseră maneta alarmei de incendiu. Dubaz se repezi înapoi, pe scară, acolo unde fumul începea să iasă pe sub ușă È™i începu să strige È™i să bată cu pumnul în fiecare ușă. Urmară alte È›ipete È™i holul se umplu de lume speriată, în halate de baie sau treninguri. Sunetul ascuÈ›it al alarmei vechi nu făcea decât să mărească isteria generală. — Să nu dea Sfântul să omorâți pe cineva, îi avertizase Fitch. Dubaz bătea în uÈ™i, iar fumul era din ce în ce mai gros. Se asigură că nu mai rămăsese nimeni în apartamentele vecine cu cel în care locuia Easter. Trăgea oamenii de braÈ›; întreba dacă a ieÈ™it toată lumea; le arăta drumul spre ieÈ™ire. Când locatarii ieÈ™iră în fugă spre parcare, Pang È™i Dubaz se despărÈ›iră È™i se retraseră încet. Se auzeau sirene. Fumul izbucni afară prin două ferestre de la etaj — una de la apartamentul lui Easter, alta de la acel de alături. AlÈ›i oameni ieÈ™eau în fugă din bloc, unii înveliÈ›i în pături, alÈ›ii strângând la piept copii È™i bebeluÈ™i. Cei doi se alăturară mulÈ›imii, aÈ™teptând cu nerăbdare sosirea pompierilor. Când aceÈ™tia își făcură apariÈ›ia, Pang È™i Dubaz se retraseră mai mult, apoi se făcură nevăzuÈ›i. Nimeni nu murise. Nimeni nu era rănit. Patru apartamente erau complet distruse, unsprezece serios avariate È™i aproape treizeci de familii rămăseseră fără adăpost până la curățarea È™i renovarea blocului. Hard discul lui Easter se dovedi impenetrabil. Folosise atâtea parole, coduri secrete È™i sisteme de protecÈ›ie împotriva viruÈ™ilor È™i intrării neautorizate în sistem, încât specialiÈ™tii lui Fitch erau năuciÈ›i. Sosiseră sâmbătă, aduÈ™i de Fitch de la Washington. Erau oameni cinstiÈ›i, care nu aveau habar de unde proveneau computerul È™i dischetele. Fitch îi închisese într o cameră unde se afla un sistem identic cu acela provenit de la Easter È™i le spusese ce doreÈ™te. Majoritatea dischetelor erau protejate în acelaÈ™i mod. TotuÈ™i, cam pe la jumătatea teancului reuÈ™iră să se destindă puÈ›in descoperind parolele folosite de Easter pe o dischetă mai veche, pe care uitase să o asigure. Lista documentelor arăta È™aisprezece intrări, cu nume care nu aveau nici o semnificaÈ›ie pentru ei. Fitch a fost anunÈ›at atunci când primul document a început să fie tipărit. Era un sumar de È™ase pagini al ultimelor noutăți despre industria tutunului, datate 11 octombrie 1994, articole din ziarele Time, Wall Street Journal È™i Forbes. Al doilea document era o relatare neclară de două pagini a unui film documentar despre litigiile cu privire la implanturile de silicon. Al treilea era un poem stupid despre râuri scris de Easter. Al patrulea era un alt grup de articole recente din ziare, despre procesele privitoare la cancerul pulmonar. Fitch È™i Konrad citiră cu atenÈ›ie fiecare pagină. Stilul era clar È™i direct, deÈ™i era evident că Easter scrisese totul în grabă, din cauza imensei cantități de material studiat. Scria fără părtinire, ca un adevărat reporter. Era imposibil să È›i dai seama dacă È›inea partea fumătorilor sau dacă era interesat doar de procesele civile din grup. Mai erau È™i alte poezii îngrozitoare. O nuvelă penibilă. Și, în sfârÈ™it, răsplata. Documentul cu numărul 15 era o scrisoare de două pagini către mama sa, doamna Pamela Blanchard din Gardner, Texas, datată 20 aprilie 1995, care începea aÈ™a: Dragă mamă, acum locuiesc în Biloxi, Mississippi, pe coasta Golfului. Urma o explicaÈ›ie în care spunea cât de mult iubeÈ™te marea È™i plaja È™i că n ar mai putea trăi într o fermă de È›ară. Se scuza pe larg pentru că nu putuse să i scrie mai devreme È™i îi promitea să i scrie mai des. O întreba despre un anume Alex, cu care nu mai vorbise de trei luni È™i nu i venea să creadă că reuÈ™ise, în sfârÈ™it, să ajungă în Alaska È™i să È™i găsească o slujbă de ghid pescar. Alex părea să fie fratele lui. Nu se vorbea nimic despre un tată. Nici o referire la vreo fată È™i cu atât mai puÈ›in la una care să se numească Marlee. Mai spunea că găsise o slujbă la cazinou È™i că, pentru moment, era amuzant, dar că nu avea mare viitor. ÃŽncă se mai gândea să devină avocat È™i îi părea rău după facultate, dar se îndoia că se va mai întoarce. Mărturisea că este fericit să trăiască simplu, cu bani puÈ›ini È™i responsabilități È™i mai puÈ›ine. Ei, acum trebuia să se grăbească. Toată dragostea. Salutări mătuÈ™ii Sammie È™i în curând va suna la telefon. Semna simplu, Jeff. Cu drag Jeff. Numele de familie nu apărea nicăieri în scrisoare. Dante È™i Joe Boy plecară cu un avion particular la numai după o oră după prima citire a acestei scrisori. Fitch îi instrui să meargă în Garner È™i să angajeze toÈ›i detectivii particulari pe care îi găseau în oraÈ™. ExperÈ›ii în computere reuÈ™iră să deschidă încă o dischetă, penultima din teanc. Din nou, o complicată serie de indicii cu privire la parole îi ajută să treacă peste sistemul de protecÈ›ie. Erau foarte impresionaÈ›i de priceperea lui Easter în manevrarea codurilor. Discul cuprindea o parte dintr un singur document — lista persoanelor civile înregistrate la vot în districtul Harrison. De la litera A până la K, lista cuprindea peste È™aisprezece mii de nume È™i adrese. Fitch le verifica din când în când cu ajutorul listei sale personale cu toÈ›i locuitorii din district înscriÈ™i la vot. Nu era o listă secretă; de fapt puteai s o cumperi de la Gloria Lane, cu treizeci È™i cinci de dolari. Majoritatea candidaÈ›ilor politici o cumpărau în campania electorală. Două lucruri erau însă stranii în legătură cu lista lui Easter. ÃŽn primul rând, era memorată pe dischetă, ceea ce însemna că reuÈ™ise, într un fel sau altul, să sustragă aceste informaÈ›ii. ÃŽn al doilea rând, la ce îi trebuia o asemenea listă unuia care era pe jumătate student, pe jumătate spărgător de coduri? Dacă Easter avea acces la computerul grefierului, atunci cu siguranță că putea modifica È™i lista, în aÈ™a fel încât să È™i introducă propriul nume, ca posibil jurat pentru procesul Wood. Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât totul părea mai logic. Hoppy avea ochii roÈ™ii È™i umflaÈ›i; era duminică dimineaÈ›a, iar el stătea la birou bând o cafea tare È™i aÈ™teptând ora 9. Nu pusese nimic în gură de sâmbătă dimineață când, în timp ce își pregătea cafeaua în bucătărie, mâncase o banană, cu câteva minute înainte să sune soneria È™i înainte ca Napier È™i Nitchman să intre în viaÈ›a lui. Stomacul său era făcut praf. Era cu nervii la pământ. Sâmbătă seară băuse prea multă vodcă, È™i asta acasă, deÈ™i Millie interzicea categoric acest lucru. Copiii dormiseră toată ziua, aÈ™a că nu È™tiau nimic. El nu vorbise cu nimeni È™i, de fapt, nici nu se simÈ›ise tentat s o facă. Sentimentul de umilință îl ajutase să păstreze oribilul secret. La nouă fix, Napier È™i Nitchman intrară pe ușă, însoÈ›iÈ›i de încă o persoană, un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat tot în costum închis la culoare È™i care îl privea cu gravitate, ca È™i cum ar fi venit acolo special pentru a l plesni È™i biciui pe bietul Hoppy. Nitchman îl prezentă — era domnul George Cristano din Washington! Departamentul de JustiÈ›ie! Cristiano îi strânse mâna cu răceală, fără vorbe inutile. — Ia spune, Hoppy, te ar deranja dacă am avea această discuÈ›ie în altă parte? îl întrebă Napier, privind dispreÈ›uitor în jur. — Ar fi mai sigur, îl lămuri Nitchman. — Nu se È™tie niciodată cum apar microfoanele, spuse Cristano. — De parcă n aÈ™ È™ti! comentă Hoppy, dar nimeni nu păru să aprecieze gluma. Avea el dreptul să spună ceva? N am nimic împotrivă, cedă el. Plecară într un Lincoln strălucind de curățenie; Nitchman È™i Napier în față, Hoppy pe bancheta din spate, alături de Cristano care, pe un ton firesc, începu să i explice că era un fel de asistent de rang înalt al procurorului general, responsabil cu problemele interne de justiÈ›ie. Cu cât ajungeau mai aproape de golf, cu atât mai odioasă devenea È™i funcÈ›ia sa. Apoi, tăcu. — EÈ™ti democrat sau republican, Hoppy? îl întrebă Cristano pe un ton scăzut, într o pauză de conversaÈ›ie. Categoric, Hoppy nu dorea să jignească pe nimeni. — Ah, nu È™tiu. Eu votez omul, înÈ›elegeÈ›i? Nu mi place să mă simt legat de un partid, zău aÈ™a. Cristano își întoarse privirea spre fereastră, ca È™i cum ar fi fost nemulÈ›umit de răspuns. — Speram că eÈ™ti un bun republican, spuse el, continuând să privească afară, spre mare. Din partea lui, Hoppy era gata să fie tot ce doreau băieÈ›ii aceÈ™tia. Chiar È™i un comunist fanatic, holbat È™i cu carneÈ›elul la piept, dacă asta îi făcea plăcere domnului Cristano. — Am votat pentru Reagan È™i Bush, anunță el cu mândrie. Și pentru Nixon. Ba chiar È™i pentru Goldwater. Cristano înclină imperceptibil capul, iar Hoppy reuÈ™i să expire. ÃŽn maÈ™ină se lăsă din nou tăcerea. Napier parcă în dreptul unui port din apropierea golfului St. Louise, la patruzeci de minute distanță de Biloxi. Hoppy porni în urma lui Cristano; ajungând la capătul platformei, urcară într o barcă de transport, pe nume Afternoon Delight — „Plăcerea după amiezei". Erau singurii călători la acea oră. Napier È™i Nitchman rămaseră lângă maÈ™ină, departe de raza vederii lor. — Ia loc, Hoppy, spuse Cristano, arătând spre bancheta cu pernă de plastic. Hoppy se aÈ™eză. Barca se legăna uÈ™or; apa era liniÈ™tită. Cristano se aÈ™eză în faÈ›a lui È™i se aplecă spre el, aproape atingându l. — Frumoasă barcă, spuse Hoppy, mângâind scaunul din imitaÈ›ie de piele. — Nu este a noastră. Uite, Hoppy, sper că nu ai vreun microfon ascuns, nu? Hoppy tresări instinctiv, È™ocat de această aluzie. — BineânÈ›eles că nu! — ÃŽmi pare rău, dar se mai întâmplă È™i lucruri din astea. Cred că ar fi mai bine să te percheziÈ›ionez. Cristano îl studie rapid, din cap până în picioare. Hoppy era îngrozit la ideea de a se lăsa pipăit de acest străin cu care se afla singur, într o barcă. — Jur că nu am microfoane, e bine aÈ™a? ripostă Hoppy atât de categoric, încât se simÈ›i el însuÈ™i mândru. Cristano se relaxă. VreÈ›i să mă controlaÈ›i? insistă Hoppy, privind în jur, să vadă dacă e cineva prin preajmă. Arătau cam ciudat, nu? Doi bărbaÈ›i maturi, pipăindu se în plină zi, într o barcă ancorată în port? — Dumneavoastră aveÈ›i microfon? întrebă Hoppy. — Nu. — PuteÈ›i să juraÈ›i? — Jur. — Bine, spuse Hoppy liniÈ™tit, gata să l creadă. Alternativa era de neimaginat. Cristano îi zâmbi È™i apoi, brusc, se încruntă. Se înclină spre Hoppy; era timpul să treacă la discuÈ›ii serioase. — Am să fiu scurt, Hoppy. Vrem să È›i propunem un aranjament, care îți va permite să scapi de probleme fără nici o zgârietură. Nimic. Nici arestare, nici acuzare, procese sau închisoare. Fără poză în ziar. De fapt, Hoppy, nu va È™ti nimeni. Tăcu È™i trase aer în piept, iar Hoppy profită pentru a spune È™i el ceva. — Până aici e bine. Vă ascult. — E un aranjament ciudat, pe care nu l am mai încercat până acum. Nu are nimic de a face cu legea, justiÈ›ia È™i pedeapsa — nimic din toate astea. E o afacere politică, Hoppy. Nu va exista nici un dosar la Washington. Nimeni nu va È™ti niciodată, cu excepÈ›ia mea, bineînÈ›eles, a ta È™i a celor doi tipi de la maÈ™ină, plus mai puÈ›in de zece oameni de la Palatul de JustiÈ›ie. Noi facem afacerea, tu îți joci rolul, È™i totul se uită. — Sunt de acord. SpuneÈ›i mi numai ce trebuie să fac. — Te preocupă criminalitatea, drogurile, legea È™i ordinea, Hoppy? — BineânÈ›eles. — Te ai săturat de corupÈ›ie È™i mită? Ciudată întrebare. ÃŽn acel moment, Hoppy se simÈ›ea asemenea unui copil dintr un afiÈ™ în campania împotriva corupÈ›iei. — Da! — La Washington sunt tipi buni È™i tipi răi, Hoppy. Sunt cei ca noi, de la JustiÈ›ie, care își dedică viaÈ›a luptei împotriva crimei. Mă refer la delicte grave, Hoppy. Mă refer la banii murdari primiÈ›i din traficul de droguri de judecători È™i membri ai Congresului, care își iau bani de la inamicii din afară; aceste activități criminale pot pune în pericol democraÈ›ia noastră. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun? Chiar dacă Hoppy nu era sigur despre ce era vorba, se simÈ›ea solidar cu Cristano È™i cu minunaÈ›ii săi prieteni de la Washington. — Da, da, răspunse el, agățându se de fiecare cuvânt. — Dar totul înseamnă politică în zilele noastre, Hoppy. Ne luptăm în permanență cu Congresul È™i cu preÈ™edintele. Știi de ce avem noi nevoie la Washington, Hoppy? Orice ar fi vrut, Hoppy le dorea să obÈ›ină. Cristano nu i dădu timp să răspundă. — Avem nevoie de mai mulÈ›i republicani, mai mulÈ›i republicani serioÈ™i, conservatori care să ne dea bani È™i să se dea la o parte din calea noastră. DemocraÈ›ii se amestecă în permanență, amenință să facă reduceri din buget, restructurări, mereu preocupaÈ›i de drepturile amărâților de delincvenÈ›i pe care îi prindem noi. Acolo se duce un adevărat război, Hoppy. Un război de fiecare zi. ÃŽl privi pe Hoppy ca È™i cum acesta ar fi trebuit să i dea un răspuns, dar Hoppy era preocupat; încerca să se adapteze la acel război. ÃŽncuviință cu un gest grav al capului, apoi își coborî privirile în pământ. — Trebuie să ne protejăm prietenii, Hoppy, iar aici ne poÈ›i ajuta. — De acord. — ÃŽÈ›i repet, e un aranjament ciudat. Dacă eÈ™ti de acord, banda care demonstrează că l ai mituit pe domnul Moke va fi distrusă. — Sunt de acord. Numai spuneÈ›i mi despre ce este vorba. Cristano tăcu È™i măsură portul, de la un capăt la celălalt. Câțiva pescari gălăgioÈ™i se auzeau în depărtare. Se aplecă mai mult, punând mâna pe genunchiul lui Hoppy. — E vorba de soÈ›ia ta, spuse el în È™oaptă, apoi se lăsă pe spate, aÈ™teptând ca acele cuvinte să È™i facă efectul. — SoÈ›ia mea? — Da. SoÈ›ia ta. — Millie? — Chiar ea. — Ce dracu'... — Am să È›i explic. — Millie? repetă Hoppy, uluit. Ce putea avea în comun scumpa de Millie cu toată nebunia asta? — E vorba de proces, Hoppy, spuse Cristano È™i prima piesă a dominoului se aÈ™eză în locul potrivit. — Ghici cine contribuie cel mai mult la susÈ›inerea financiară a candidaÈ›ilor republicani pentru Congres? Hoppy era prea zăpăcit È™i prea confuz pentru a da un răspuns inteligent. — Exact. Companiile de tutun. Ele toarnă milioane în campanie, pentru că se tem de AdministraÈ›ia naÈ›ională pentru controlul alimentelor È™i medicamentelor È™i s au săturat de regulamentele impuse de guvern. Ele cred că oamenii fumează, pentru că aÈ™a doresc È™i sunt îngreÈ›oÈ™aÈ›i de guvern È™i de avocaÈ›ii care încearcă să le ia pâinea. — E o problemă politică, spuse Hoppy, întorcându È™i privirea spre Golf È™i nevenindu i să È™i creadă urechilor. — Nimic altceva decât politică. Dacă industria tutunului pierde acest proces, va urma o avalanșă de litigii, cum n a mai văzut È›ara asta niciodată până acum. Companiile vor pierde miliarde, iar noi vom pierde milioane la Washington. Ne poÈ›i ajuta, Hoppy? Trezit la realitate, Hoppy îngăimă: — ... Ce aÈ›i spus? — Ne poÈ›i ajuta? — Sigur, cred că da, dar cum? — Prin Millie. VorbeÈ™te cu soÈ›ia ta, fii sigur că ea înÈ›elege cât de absurd È™i de periculos este acest caz. Trebuie să preia controlul printre juraÈ›i, Hoppy. Ea trebuie să È™i menÈ›ină părerea, în faÈ›a acelor liberali din juriu care ar putea să încerce să scoată un verdict pentru o sumă foarte mare. PoÈ›i face acest lucru? — Sigur că pot. — Dar ai s o faci, Hoppy? Noi nu vrem să folosim banda, ai înÈ›eles? Ne ajuÈ›i, iar banda dispare. Brusc, Hoppy își aminti de banda cu pricina. — Mda, s a făcut. Mă văd cu ea în seara asta, de fapt. — Du te È™i fă o să înÈ›eleagă. E extrem de important — important pentru noi, cei de la JustiÈ›ie, pentru binele tării È™i, bineînÈ›eles, în felul acesta scapi de cinci ani de puÈ™cărie. Cristano rosti ultimele cuvinte printre hohote de râs răguÈ™it È™i îl lovi cu palma peste genunchi. Hoppy râse È™i el. Timp de o jumătate de oră, puseră la punct o strategie. Cu cât se prelungea mai mult È™ederea lor în barcă, cu atât mai multe întrebări avea Hoppy de pus. Dar dacă Millie vota în favoarea companiei de tutun, dar restul juriului nu era de acord È™i dădea un verdict nefavorabil? Ce se întâmpla cu el în acest caz? Cristano îi promise să se È›ină de cuvânt, indiferent de verdictul final, dacă Millie vota corect. Pe drumul înapoi, spre maÈ™ină, Hoppy simÈ›ea că pluteÈ™te. Era un alt om când dădu din nou ochii cu Napier È™i Nitchman. După ce reflectă timp de trei zile asupra deciziei sale, judecătorul Harkin se răzgândi, sâmbătă seara, târziu, È™i hotărî că juraÈ›ii nu vor avea dreptul să participe la slujba de duminică. Era convins că toÈ›i paisprezece vor deveni dintr o dată uimitor de doritori să se împărtășească din spiritul divin, iar simplul gând că s ar fi putut risipi prin întreg comitatul era de neînchipuit. Discută cu confesorul său care, la rândul lui, dădu câteva telefoane È™i, în cele din urmă, găsi un tânăr student la teologie. Se stabili că slujba va avea loc duminică dimineață, la ora 11 în „camera de petreceri" de la motelul Siesta. Judecătorul Harkin trimise o notă scrisă fiecărui jurat în parte. Acestea au fost strecurate pe sub uÈ™i, sâmbătă seara, înainte de întoarcerea lor de la New Orleans. Șase persoane participară la slujba care se dovedi cam plicticoasă. Doamna Gladys Card era acolo, surprinzător de prost dispusă pentru un sabat. De È™aisprezece ani nu mai lipsise de la È™coala de duminică a bisericii baptiste calviniste È™i ultima ei absență se datorase morÈ›ii surorii ei din Baton Rouge. Șaisprezece ani bătuÈ›i pe muchie È™i nici o absență. Avea diplomele de participant model aÈ™ezate una lângă alta, pe bufet. Esther Knoblach, de la Uniunea Femeilor Misionare, avea douăzeci È™i doi de ani de prezență, recordul curent al bisericii, dar femeia avea È™aptezeci È™i nouă de ani È™i suferea de hipertensiune arterială. Gladys avea È™aizeci È™i trei de ani, era perfect sănătoasă È™i, din acest motiv, considera că recordul lui Esther poate fi bătut. Nu recunoÈ™tea acest lucru față de nimeni, dar toÈ›i enoriaÈ™ii îl bănuiau. Acum însă, ratase această È™ansă mulÈ›umită judecătorului Harkin, un tip care îi displăcuse de la bun început È™i pe care acum îl dispreÈ›uia. ÃŽn plus, nu i plăcea nici studentul la teologie. Rikki Coleman sosi îmbrăcată în treningul de antrenament. Millie Dupree își aduse cu ea Biblia. Loreen Duke era o credincioasă devotată, mergea mereu la biserică, dar era È™ocată de faptul că slujba dura prea puÈ›in. ÃŽncepuse la unsprezece È™i se terminase la unsprezece È™i jumătate, în stilul tipic grăbit al albilor. Mai auzise ea de prostiile astea, dar niciodată nu fusese obligată să suporte o asemenea slujbă. Pastorul ei nu cobora niciodată din amvon înainte de ora unu È™i, adesea, rămânea acolo până la trei, când se făcea o pauză pentru prânz — care se servea în curtea bisericii, dacă era vreme bună — pentru ca, apoi, să revină înăuntru, pentru încă o repriză. Acum ronțăia dintr un corn dulce È™i suferea în tăcere. Domnul È™i doamna Herman Grimes au participat la slujbă, iar asta nu dintr o chemare interioară spre credință, ci pentru că pereÈ›ii camerei 58 deveneau apăsători. Herman, cel puÈ›in, nu mai fusese de bunăvoie la biserică de când era copil. ÃŽn acea dimineață se aflase că Phillip Savelle era înfuriat la ideea celebrării slujbei. Spusese cuiva că era ateu È™i vestea se răspândise cu iuÈ›eala fulgerului. ÃŽn semn de protest, se aÈ™ezase pe pat, gol sau pe aproape, cu picioarele È™i braÈ›ele sale subÈ›iri răsucite într un exerciÈ›iu yoga oarecare, strigând incantaÈ›ii cât îl È›inea gura, È™i asta cu uÈ™a deschisă. Zgomotul răzbătea vag până în camera de petreceri unde se È›inea slujba, constituind fără îndoială unul dintre motivele pentru care studentul în teologie a cam grăbit slujba È™i binecuvântările. Lou Dell a fost prima care a venit să l poftească pe Savelle să tacă din gură, dar s a retras repede când i a observat goliciunea. Willis a încercat È™i el, dar Savelle È›inea ochii închiÈ™i È™i gura deschisă È™i îl ignora cu desăvârÈ™ire pe ofiÈ›er. Willis nu s a apropiat prea mult. JuraÈ›ii care nu participau la slujbă s au baricadat în spatele uÈ™ilor închise, cu televizoarele date la maximum. La ora două, au început să sosească primele rude, care aduceau haine curate È™i provizii pentru toată săptămâna. Nicholas Easter era singurul fără prieteni apropiaÈ›i din afară. Judecătorul Harkin hotărâse ca Willis să l ducă pe Easter până la apartamentul său, cu o maÈ™ină de poliÈ›ie. Focul fusese stins de câteva ore. MaÈ™inile È™i pompierii plecaseră de mult. PajiÈ™tea micuță È™i trotuarul din faÈ›a blocului erau pline de resturi arse È™i grămezi de haine ude. ZăpăciÈ›i, vecinii se învârteau de colo colo încercând să cureÈ›e locul. — Unde staÈ›i? îl întrebă Willis, oprind maÈ™ina È™i căscând gura la craterul negru din centrul clădirii. — Acolo, sus, spuse Nicholas, încercând să i arate locul È™i făcând un semn cu capul în acelaÈ™i timp. I se muiară picioarele când coborî din maÈ™ină È™i se îndreptă spre primul grup de oameni, o familie de vietnamezi care cercetau în tăcere o lampă de plastic ars. — Când s a întâmplat? întrebă el. Aerul era greu de mirosul înÈ›epător al lemnului proaspăt ars, de vopsea È™i covoare scorojite. Ei nu i răspunseră. — Azi dimineață, pe la opt, răspunse o femeie care trecea pe lângă ei È›inând în braÈ›e o cutie grea de carton. Nicholas se uită în jur, constatând că nu È™tia pe nimeni pe nume. ÃŽn holul micuÈ›, o bătrână È›inea în braÈ›e un panou È™i scria ceva, vorbind de zor la telefonul celular. Scara principală, până la al doilea nivel, era păzită de un gardian care, în acel moment, ajuta o femeie mai în vârstă să tragă un covor ud în jos pe scări. — LocuiÈ›i aici? îl întrebă femeia cu telefonul, după ce termină conversaÈ›ia. — Da. Sunt Easter, de la 312. — Of! Apartamentul este total distrus. Probabil că de acolo a izbucnit focul. — AÈ™ vrea să văd È™i eu. Gardianul îi conduse pe Nicholas È™i pe femeie până la etajul doi, unde distrugerile erau evidente. Se opriră în faÈ›a benzii galbene care marca marginea focarului. Focul se întinsese în sus, prin tavanul de plastic È™i bârnele ieftine, reuÈ™ind să lase în urmă două găuri negre în acoperiÈ™, chiar deasupra locului unde fusese din câte își putea da el seama dormitorul. Se întinsese È™i în jos, distrugând în mare parte apartamentul aflat chiar dedesubt. Din apartamentul 312 nu mai rămăsese nimic, cu excepÈ›ia peretelui din bucătărie, cu chiuvetă la un capăt, dar È™i acela abia se mai È›inea. Nimic. Nu mai rămăsese nimic din mobila ieftină din camera mică, care, de fapt, dispăruse È™i ea. Din dormitor rămăseseră doar pereÈ›ii înnegriÈ›i de fum. Și, spre groaza lui, nici urmă de calculator. Practic toÈ›i pereÈ›ii, tavanul È™i podeaua întregului apartament dispăruseră complet, lăsând în urmă doar o gaură neagră. — A fost rănit cineva? întrebă Nicholas în È™oaptă. — Nu. EraÈ›i acasă? îl întrebă ea. — Nu. Dumneavoastră cine sunteÈ›i? — Reprezint proprietarii acestei clădiri. Trebuie să completaÈ›i un formular. S au întors în hol, unde Nicholas a terminat repede cu hârtiile, È™i a plecat însoÈ›it de Willis. 22 Phillip Savelle a fost cel care i a explicat judecătorului Harkin, în câteva fraze abia inteligibile, că termenul de „conjugal" se referă, conform definiÈ›iei de dicÈ›ionar, numai la soÈ›i È™i soÈ›ie, iar el protesta împotriva acelui termen. El nu avea soÈ›ie È™i puÈ›in îi păsa de instituÈ›ia căsătoriei. ÃŽi sugeră judecătorului formula „interludii comune" È™i apoi începu să se plângă împotriva serviciului divin È›inut în acea dimineață. ÃŽi trimise judecătorului această scrisoare prin fax, iar Harkin o primi acasă, în al patrulea sfert al meciului celor de la Saints. Lou Dell trimisese faxul de la centrala motelului. Douăzeci de minute mai târziu, ea primi răspunsul de la onoratul judecător, care schimba „conjugal" cu „personal" È™i modifica formula în „vizite personale". Harkin îi cerea să facă o copie pentru fiecare jurat. Fiind duminică, mări perioada permisă de la 6 la 10 seara, în loc de 9. ÃŽn plus, o ruga să îl întrebe pe domnul Savelle ce mai dorea È™i o întreba despre starea generală de spirit a juraÈ›ilor. Lou Dell nu îi putea spune că l văzuse pe domnul Savelle gol goluÈ› pe pat. Se gândea că judecătorul are È™i aÈ™a destule probleme. Totul era în regulă, îl asigură ea. Hoppy a fost primul sosit dintre musafiri È™i Lou Dell l a trimis în grabă spre camera lui Millie unde el depuse din nou buchetul de flori È™i bomboanele de ciocolată. S au sărutat scurt, pe obraz — un gest departe de ceea ce s ar fi putut numi „conjugal" —, È™i au zăbovit pe pat timp de „șaizeci de minute". Hoppy a adus cu grijă vorba despre proces, încercând să menÈ›ină acest curs al conversaÈ›iei cât de mult se putea. — Mie nu mi se pare normal, mă nÈ›elegi, să intentezi un asemenea proces. Toată lumea È™tie că È›igările produc dependență È™i sunt periculoase, aÈ™a că, de ce fumează? ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de Boyd Dogan? A fumat Salem timp de 25 de ani È™i pe urmă s a lăsat din senin, spuse el pocnind din degete. — Mda, s a lăsat la cinci minute după ce doctorul i a descoperit tumoarea pe limbă, îi aminti Millie, apoi, ironic, pocni È™i ea din degete. — Da, dar mulÈ›i se lasă de fumat. RaÈ›iunea împotriva materiei. Nu e drept să continui să fumezi È™i pe urmă să ceri milioane, după ce blestematele alea de È›igări te omoară. — Hoppy, ai grijă cum vorbeÈ™ti! — Scuză mă. Hoppy o întrebă despre ceilalÈ›i juraÈ›i È™i reacÈ›ia lor de până atunci față de cazul prezentat de reclamant. Domnul Cristiano era de părere că Millie trebuia să fie cumva câștigată de partea lor, fără s o sperie cu adevărul. Vorbiseră despre asta la prânz. Hoppy se simÈ›ea un adevărat trădător, care complota împotriva soÈ›iei sale, dar de fiecare dată când era cuprins de sentimentul vinovăției, își aducea aminte È™i de cei cinci ani de puÈ™cărie care îl aÈ™teptau. Nicholas ieÈ™ise din camera lui în pauza meciului de sâmbătă seara. Pe hol nu era nici picior de juraÈ›i sau paznici. Dinspre camera de petreceri se auzeau voci, mai ales masculine. Beau iarăși bere È™i se uitau la meci, în timp ce femeile profitau cel mai mult de pe urma vizitelor personale È™i a interludiilor comune. Se strecură, fără zgomot, pe uÈ™a dublă de la capătul holului, dădu repede colÈ›ul, trecu pe lângă automatul pentru băuturi răcoritoare È™i urcă pe scări, până la etajul al doilea. Marlee îl aÈ™tepta într o cameră pentru care plătise cu bani gheață, pe numele de Elsa Broome, unul dintre nenumăratele sale pseudonime. Se aruncară direct în pat, fără prea multe cuvinte È™i preparative. Amândoi căzuseră de acord că, deÈ™i nu era un record în materie, opt zile de despărÈ›ire erau nesănătos de multe. Marlee îl întâlnise pe Nicholas pe când amândoi purtau alte nume. Punctul de contact fusese un bar din Lawrence, statul Kansas, unde ea lucra pe post de chelneriță iar el își petrecea nopÈ›ile, până târziu, cu amicii săi de la Facultatea de Drept. Ea își luase două diplome până să se stabilească în Lawrence È™i, fiindcă nu se grăbea să È™i înceapă o carieră, se gândea să încerce È™i la drept, un loc numai bun pentru absolvenÈ›ii care nu È™tiau încotro s o ia. Nu se grăbea. Mama ei murise cu câțiva ani mai înainte de a l întâlni pe Nicholas, iar Marlee moÈ™tenise aproape două sute de mii de dolari. Servea băuturi pentru că locul era simpatic È™i pentru că nu era plicticos ca altele. O menÈ›inea în formă. Avea un Jaguar model vechi, era grijulie cu banii È™i se întâlnea numai cu studenÈ›ii de la drept. S au observat unul pe altul cu mult înainte să È™i vorbească. El apăruse târziu, cu un grup mic, feÈ›e cunoscute; se aÈ™ezaseră într un colÈ› mai retras, dezbătând teorii legale abstracte È™i incredibil de plicticoase. Ea le adusese câteva halbe de bere È™i încercase să flirteze, cu mai mult sau mai puÈ›in succes. ÃŽn primul an de studii, el fusese îndrăgostit de legi È™i nu dăduse prea mare atenÈ›ie fetelor. Ea se interesase È™i aflase că e un student bun, între primii trei din clasă, dar nu strălucit. SupravieÈ›uise anului întâi È™i revenise, pentru cel de al doilea. Ea se tunsese È™i slăbise cinci kilograme, deÈ™i nu era nevoie. El terminase colegiul È™i își încercase norocul la treizeci de facultăți. Unsprezece îi răspunseseră afirmativ, deÈ™i nici una nu era dintre primele zece din È›ară. El dăduse cu banul È™i astfel alesese Lawrence, un loc pe care nu l mai văzuse niciodată. ÃŽÈ™i găsise un apartament cu două camere, chiar în spatele casei pe jumătate dărâmate a unei fete bătrâne. Studia din greu È™i nu avea prea mult timp pentru viaÈ›a mondenă — sau cel puÈ›in aÈ™a se întâmplase în primele două semestre. ÃŽn vara de după primul an s a angajat curier într o firmă importantă din Kansas City, unde căra corespondenÈ›a, cu căruciorul, de la un etaj la altul. Firma È›inea trei sute de avocaÈ›i sub acelaÈ™i acoperiÈ™ È™i uneori aveai impresia că toÈ›i lucrează pentru un singur caz — apărarea firmei Smith Greer, într un proces în care tutunul era făcut responsabil pentru apariÈ›ia cancerului la plămâni. Procesul avea loc în Jeplin; durase cinci săptămâni È™i se încheiase cu un verdict în favoarea apărării. După aceea, firma organizase o petrecere la care participaseră o mie de oameni. Se zvonea că sărbătoarea costase firma Smith Greer optzeci de mii de dolari. Cui îi păsa? Vara aceea a fost o experiență amară. El ura firma aceea importantă; pe la jumătatea anului doi de facultate ajunsese să urască legea, în general. Nici gând să È™i irosească cinci ani încuiat într o cămăruță, unde să scrie È™i să rescrie aceleaÈ™i informări, cu care să i păcălească pe clienÈ›ii marilor corporaÈ›ii. Prima lor întâlnire a avut loc la o petrecere a studenÈ›ilor de la drept după un meci de fotbal american, la o bere. Muzica era dată la maximum, berea destulă, iar marijuana trecea de la unul la altul, precum bomboanele. Au plecat devreme, pentru că lui nu i plăcea zgomotul, iar ei mirosul de cannabis. Au închiriat niÈ™te casete video È™i au gătit spaghetti în apartamentul ei, foarte spaÈ›ios È™i cochet mobilat. El a dormit pe canapea. O lună mai târziu, el s a mutat la ea È™i i a vorbit pentru prima dată despre intenÈ›ia de a renunÈ›a la drept. Ea se gândea să se înscrie la cursuri. Pe măsură ce iubirea lor înflorea, interesul lui față de problemele academice începu să scadă într atât, încât abia reuÈ™i să È™i ia examenele din vară. Se iubeau nebuneÈ™te È™i nimic altceva nu mai conta. ÃŽn plus, ea avea È™i ceva bani, aÈ™a că nu erau presaÈ›i de greutăți. Și au petrecut Crăciunul în Jamaica, în pauza dintre cele două semestre ale celui de al doilea È™i ultimul lui an de studenÈ›ie. Când el a renunÈ›at la studenÈ›ie, ea împlinea trei ani de când se afla în Lawrence È™i era gata să plece mai departe. El ar fi urmat o oriunde. Marlee nu reuÈ™ise să afle prea multe despre incendiul de sâmbătă după amiază. ÃŽl bănuiau pe Fitch, dar nu înÈ›elegeau ce motiv ar fi putut avea. Singurul obiect de valoare din casă era computerul, iar Nicholas era sigur că nimeni nu i ar fi putut sparge sistemul de siguranță. Dischetele importante erau ascunse în apartamentul lui Marlee, într un seif. Ce putea câștiga Fitch dacă incendia un apartament prăpădit? Eventual, putea să i intimideze, dar n avea sens. Autoritățile începuseră o anchetă de rutină. Era improbabil să fie vorba de un incendiu premeditat. Dormiseră È™i în locuri mai bune decât motelul Siesta, aÈ™a cum dormiseră È™i în locuri mai proaste. ÃŽn patru ani stătuseră în patru oraÈ™e, călătoriseră în È™ase țări, văzuseră cea mai mare parte a Americii de Nord, străbătuseră Alaska È™i Mexicul cu rucsacul în spate, traversaseră de două ori fluviul Colorado cu pluta È™i o dată Amazonul. Merseseră pe urmele proceselor tutunului, iar acea călătorie îi forÈ›ase să È™i facă menajul prin tot felul de locuri — Broken Arrow, Allentown È™i acum Biloxi. ÃŽmpreună È™tiau mai multe despre nivelul de nicotină, substanÈ›e carcinogene, probabilități statistice de apariÈ›ie a cancerului la plămâni, selecÈ›ia juraÈ›ilor, tactica de proces È™i Rankin Fitch, decât orice grup de experÈ›i împuterniciÈ›i. După o oră petrecută sub pătură, aprinseră veioza de pe noptieră È™i Nicholas scoase capul afară, cu părul vâlvoi, căutându È™i hainele. Marlee se îmbrăcă È™i privi de după jaluzele afară, spre parcare. ÃŽn camera aflată chiar sub a lor, Hoppy încerca din toate puterile să minimalizeze scandaloasele dezvăluiri făcute de Lawrence Krigler, un martor care, după toate aparenÈ›ele, o impresionase mult pe Millie. Hoppy scoase totul de la ea în doze mici, iar ea rămase mirată de dorinÈ›a lui de a o contrazice. Ca să se amuze, Marlee își parcase maÈ™ina pe o străduță aflată doar la câteva blocuri distanță de birourile lui Wendall Rohr. Ea È™i Nicholas presupuneau că Fitch le urmăreÈ™te fiecare miÈ™care. Era amuzant să È™i l imagineze pe Fitch chinuit de gândul că ea se afla acolo, în biroul lui Rohr, întâlnindu se față în față cu acesta È™i căzând de acord în cine È™tie ce problemă. Pentru vizita personală, ea închiriase o maÈ™ină — aÈ™a cum făcuse adesea în ultima lună. Brusc, Nicholas simÈ›i o lehamite față de această cameră, care era o replică exactă a celei în care era constrâns să locuiască È™i el. Porniră la plimbare cu maÈ™ina, departe, de a lungul coastei; ea conducea iar el sorbea câte o gură de bere. S au plimbat pe un dig, deasupra golfului È™i s au sărutat pe fundalul valurilor care se legănau încet, dedesubt. Au vorbit foarte puÈ›in despre proces. La zece È™i jumătate, Marlee a coborât din maÈ™ină, la două blocuri distanță de biroul lui Rohr. Se îndreptă grăbită spre maÈ™ină, urmată îndeaproape de Nicholas. Nici o altă maÈ™ină nu se mai afla prin preajmă. Joe Boy o zări urcându se la volan È™i îi transmise acest lucru lui Konrad, prin radio. După plecarea ei, Nicholas reveni grăbit la motel, în maÈ™ina închiriată. Rohr se afla în plin consiliu, obiÈ™nuita adunare a celor opt avocaÈ›i pledanÈ›i care puseseră la bătaie câte un milion. Duminică seara, problema pusă în discuÈ›ie era numărul martorilor pe care acuzarea urma să i mai cheme la bară È™i, ca de obicei, existau opt păreri diferite cu privire la ceea ce aveau de făcut. Două È™coli de gândire È™i opt păreri foarte categorice È™i complet diferite despre ce anume ar putea duce la un rezultat eficient. Cu tot cu cele trei zile necesare pentru alegerea juriului, trecuseră deja trei săptămâni de la începerea procesului. A doua zi începea săptămâna a patra È™i acuzarea avea la dispoziÈ›ie suficient de mulÈ›i experÈ›i È™i alÈ›i martori pentru cel puÈ›in încă două săptămâni. Cable avea È™i el o armată de experÈ›i, deÈ™i, aÈ™a cum se obiÈ™nuia în asemenea cazuri, urma să folosească jumătate din timpul acoperit de acuzare. Șase săptămâni reprezentau o prognoză rezonabilă, ceea ce însemna că juriul avea să rămână izolat timp de aproape patru săptămâni — un scenariu care îngrijora pe toată lumea. La un moment dat, juriul se putea revolta È™i, cum acuzarea avea la dispoziÈ›ie cea mai mare parte a timpului din È™edinÈ›e, acuzarea avea să aibă cel mai mult de pierdut. Dar, pe de altă parte, din moment ce apărarea urma să È™i prezinte argumentele la sfârÈ™it, iar juriul putea obosi până atunci, poate că veninul juraÈ›ilor se va abate asupra lui Cable È™i a firmei Pynex. Această dispută nu încetă timp de o oră. Wood contra Pynex era un proces unic, deoarece era primul din seria proceselor împotriva firmelor producătoare de tutun în care juriul era izolat. De fapt era primul juriu izolat în timpul unui proces civil, în toată istoria statului. Rohr era de părere că juriul auzise destule. Dorea să mai cheme numai doi martori, să încheie prezentarea cazului până marÈ›i la prânz È™i apoi să se odihnească, în aÈ™teptarea pledoariei lui Cable. De aceeaÈ™i părere erau Scotty Mangrum din Dallas È™i André Durond din New Orleans. Jonathan Kotlack din San Diego dorea încă trei martori. Părerea contrară era susÈ›inută aprins de John Riley Milton din Denver È™i Rayner Lovelady, din Savannah. Din moment ce cheltuiseră atâția bani nenorociÈ›i pentru prezentarea unei adevărate colecÈ›ii a celor mai mari experÈ›i din lume în domeniu, de ce să se grăbească? argumentau ei. Mai erau È™i câteva mărturii cruciale din partea unor martori extrem de importanÈ›i. Juriul nu pleca nicăieri. Sigur că juraÈ›ii aveau să obosească, dar nu se întâmpla la fel în orice proces? Era mult mai sigur să menÈ›ină planul iniÈ›ial È™i să trateze procesul cu toată seriozitatea, decât să renunÈ›e la mijlocul drumului, numai pentru că unii dintre juraÈ›i se plictiseau. Carney Morrison din Boston insista asupra rezumatelor săptămânale făcute de consultanÈ›ii în probleme de juriu. AceÈ™ti juraÈ›i nu erau convinÈ™i! Conform legilor din Mississippi, era nevoie de nouă din doisprezece pentru a obÈ›ine un verdict. Morrison era sigur că nu au nouă de partea lor. Rohr nu era deloc atent la felul în care era comentat gestul lui Jerry Fernandez, care se frecase la ochi, sau la faptul că Loreen Duke își muta mereu greutatea de pe un picior pe altul, sau cum își sucea gâtul săracul Herman la depoziÈ›ia cine È™tie cui. Zău aÈ™a, Rohr era sătul de experÈ›ii ăștia È™i, mai ales, era sătul de ruÈ™inoasele sume de bani pe care le primeau. Una era să se bazeze pe ajutorul lor la cercetarea potenÈ›ialilor juraÈ›i, dar era cu totul altceva să i vezi fâțâindu se peste tot în timpul procesului, mereu gata să facă un raport zilnic pentru avocaÈ›i, prin care să le arate cum decurge procesul. Rohr se pricepea la juraÈ›i cu mult mai bine decât orice consultant. Arnold Levine din Miami vorbi puÈ›in, pentru că grupul său îi cunoÈ™tea părerea. Adusese o dată Compania General Motors în instanță, într un proces care durase unsprezece luni, aÈ™a că, pentru el, È™ase săptămâni erau o nimica toată. Dacă votul era egal, nu se dădea cu banul. Se stabilise cu mult înainte de selectarea juriului că acesta era procesul lui Wendall Rohr, în oraÈ™ul său natal, iar lupta se dădea în propriul lui tribunal, în faÈ›a judecătorului È™i a juraÈ›ilor lui. Până la un punct, consiliul acuzării era un organism democratic, dar Rohr avea drept de veto È™i acesta era hotărâtor. Luă o decizie sâmbătă seara, târziu, lăsând în urmă orgolii rănite. Erau prea multe în joc pentru ca altercaÈ›iile sau ideile ulterioare să mai aibă vreun rost. 23 Primul punct pe ordinea de zi, luni dimineață, a fost o întâlnire confidenÈ›ială între judecătorul Harkin È™i Nicholas, în legătură cu incendiul È™i starea sănătății sale. S au întâlnit între patru ochi, în biroul judecătorului. Nicholas l a asigurat că se simte bine È™i că are suficiente haine la motel, pe care să le spele È™i să le răspele. Era un simplu student, care nu avea nimic de pierdut, cu excepÈ›ia unui computer excelent È™i a echipamentului costisitor de urmărire, nici unul dintre acestea nefiind, bineînÈ›eles, asigurat. Subiectul incendiului a fost repede lăsat deoparte È™i, cum în cameră se aflau numai ei doi, judecătorul Harkin îl întrebă: — Ei, È™i cum se mai descurcă prietenii noÈ™tri? Discutarea, în acest mod, a procesului cu unul dintre juraÈ›i nu era improprie, dar cu siguranță că se regăsea într o zonă mai întunecată a procedurii legale. Era mai normal să fie prezenÈ›i È™i avocaÈ›ii È™i să poată înregistra fiecare cuvânt, cu ajutorul unui reporter al curÈ›ii. Dar Harkin nu dorea decât o bârfă de câteva minute. Se putea bizui pe acest băiat. — Totul e în regulă, spuse Nicholas. — Nimic deosebit? — Nu mi vine nimic în minte. — Se vorbeÈ™te despre proces? — Nu. De fapt, când suntem împreună, încercăm să evităm subiectul. — Bine. Ceva certuri sau dispute? — Deocamdată, nu. — Mâncarea e bună? — Minunată. — Vizitele personale sunt suficiente? — Cred că da. Nu am auzit pe nimeni să se plângă. Harkin ar fi fost fericit să afle dacă s au făcut ceva cupluri printre juraÈ›i, nu pentru că asta ar fi avut vreo semnificaÈ›ie legală. ÃŽnsă avea o minte deocheată. — Bine. Să mi spui dacă e vreo problemă. Și sper că totul va rămâne între noi. — BineânÈ›eles, îi răspunse Nicholas. ÃŽÈ™i strânseră mâinile È™i Nicholas plecă. Harkin îi întâmpină pe juraÈ›i cu căldură, urându le bun venit pentru încă o săptămână. AceÈ™tia păreau nerăbdători să treacă la treabă È™i să încheie acest chin. Rohr se ridică în picioare, chemându l ca martor pe Leon Robilio È™i cu aceasta jucătorii își ocupară din nou locurile. Leon a fost condus, printr o ușă laterală, spre sala de È™edinÈ›e. Veni È™chiopătând până în faÈ›a boxei È™i un ofiÈ›er îl ajută să ia loc. Era bătrân È™i palid, îmbrăcat cu un costum închis la culoare, cămașă albă, fără cravată. Era operat la gât È™i tăietura era acoperită cu o bucată de pansament alb, ascuns sub o bentiță. La depunerea jurământului, vorbi cu ajutorul unui microfon subÈ›ire, fixat la gât. Cuvintele erau plate, monotone, lipsite de accent, mărturie a unei victime a cancerului la gât rămase fără laringe. Dar cuvintele erau clare È™i inteligibile. Domnul Robilio È›inea microfonul lipit de gât È™i vocea sa răsuna în sala de tribunal. AÈ™a vorbea el, la naiba, È™i asta se întâmpla în fiecare zi din viata lui. Dorea să se facă înÈ›eles. Rohr trecu repede la subiect. Domnul Robilio avea È™aizeci È™i patru de ani, supravieÈ›uise unui cancer, pierzându È™i coardele vocale cu opt ani înainte; învățase să vorbească prin esofag. Fumase foarte mult, timp de aproape patruzeci de ani, È™i acest obicei aproape îl ucisese. Acum, pe lângă efectele secundare ale cancerului, suferea de inimă È™i emfizem pulmonar. Toate astea din cauza È›igărilor. Ascultătorii săi se obiÈ™nuiseră repede cu vocea amplificată, robotizată. Le cuceri definitiv atenÈ›ia când le spuse că, timp de două decenii, susÈ›inuse industria tutunului. RenunÈ›ase la slujbă când se îmbolnăvise de cancer È™i constatase că, nici chiar aÈ™a, nu reuÈ™ea să renunÈ›e la acel obicei. Era dependent, fizic È™i psihic, de nicotină conÈ›inută de È›igări. Timp de doi ani după ce îi fusese extirpat laringele È™i chimioterapia îi distrusese trupul, continuase să fumeze. ÃŽn cele din urmă, se lăsase de fumat, ca urmare a unui atac de cord aproape fatal. DeÈ™i evident bolnav, continua să lucreze la Washington, dar acum se afla de cealaltă parte a baricadei. Avea reputaÈ›ia unui virulent activist împotriva fumatului. Un adevărat războinic, cum spuneau unii. ÃŽn alte vremuri, fusese angajat al Consiliului de SusÈ›inere a Tutunului. Ceea ce, după cum comentă el, cu dispreÈ›, nu era decât un diabolic grup de presiune, finanÈ›at în totalitate de industria tutunului. Misiunea lor era de a asigura consultanță cu privire la legislaÈ›ia în vigoare, È™i de a încerca modificarea ei în beneficiul companiilor producătoare de tutun. Aveau un buget umflat, cu resurse nelimitate pentru manipularea politicienilor influenÈ›i. Jucau dur, învățându i È™i pe ceilalÈ›i apărători ai tutunului È™mecheriile È™i dedesubturile luptei politice. ÃŽn cadrul consiliului, Robilio avea acces la nenumărate studii cu privire la È›igări È™i industria tutunului. De fapt, una dintre menirile consiliului era aceea de a studia în detaliu toate cercetările, proiectele, experimentele la zi. Da, Robilio văzuse ruÈ™inosul memoriu despre nicotină, pe care îl descrisese Krigler. ÃŽl văzuse de multe ori, deÈ™i nu păstrase nici o copie. ÃŽn consiliu se È™tia foarte bine că toate companiile producătoare de tutun menÈ›ineau un nivel ridicat de nicotină, pentru a garanta dependenÈ›a. DependenÈ›a era un cuvânt repetat adesea de Robilio. Văzuse cu ochii lui studii plătite de companii, în care tot felul de animale ajungeau rapid la stadiul de dependență datorită nicotinei. Văzuse È™i ajutase la conceperea unor studii care dovedeau, dincolo de orice dubiu, că tinerii, o dată subjugaÈ›i, reuÈ™eau foarte greu să se lase de acest obicei. Deveneau clienÈ›i pe viață. Rohr prezentă o cutie de carton, plină de dosare groase, pe care Robilio fu invitat să le recunoască. Studiile au fost admise ca probe, ca È™i cum juraÈ›ii È™i ar fi putut face timp să parcurgă zece mii de pagini de documente, înainte de a lua decizia finală. Robilio regreta multe dintre lucrurile pe care le făcuse ca membru al unui grup de presiune, dar cel mai mare păcat al său, cu care se lupta în fiecare zi, fusese conceperea unor dezminÈ›iri redactate cu măiestrie, în care se pretindea că industria tutunului nu se adresa tinerilor prin reclamele sale. — Nicotină produce dependență. DependenÈ›a înseamnă profit. SupravieÈ›uirea tutunului depinde de măsura în care fiecare generaÈ›ie preia acest obicei. Copiii recepÈ›ionează mesaje divergente prin publicitate. Industria tutunului cheltuieÈ™te miliarde pentru prezentarea È›igărilor drept o distracÈ›ie plină de strălucire È™i chiar inofensivă. Copiii sunt păcăliÈ›i mai uÈ™or È™i rămân mai mult timp subjugaÈ›i. AÈ™a că este esenÈ›ial ca tinerii să fie seduÈ™i. Robilio reuÈ™ea să È™i transmită amărăciunea, în ciuda vocii cu inflexiuni mecanice. Și reuÈ™i chiar să îndrepte o privire plină de dispreÈ› spre masa apărării, urmată de una plină de căldură către juriu. — Am cheltuit milioane pentru studiul copiilor. Știam că ei pot oricând să numească trei dintre cele mai des prezentate mărci de È›igări. Știam că aproape nouăzeci la sută dintre copiii sub 18 ani care fumau preferau primele trei, dintre mărcile cărora li se făcea cea mai mare reclamă. Și ce făceau companiile? Intensificau campaniile publicitare. — ȘtiaÈ›i câți bani obÈ›ineau companiile producătoare de pe urma vânzării È›igărilor la copii? întrebă Rohr, sigur de răspuns. — Circa două sute de milioane pe an. Și asta, numai din vânzarea la copii de 18 ani sau mai mici. Sigur că È™tiam. Studiam aceste date anual; computerele noastre erau pline de ele. Știam totul. Făcu o pauză, arătând cu mâna dreaptă spre masa apărării È™i privindu i pe cei aÈ™ezaÈ›i acolo îngreÈ›oÈ™at, de parcă ar fi fost niÈ™te leproÈ™i. — Ei È™tiu È™i acum. Ei È™tiu că trei mii de copii se apucă de fumat în fiecare zi, È™i vă pot oferi date concrete cu privire la mărcile de È›igări pe care le cumpără aceÈ™tia. Știu că, practic, toÈ›i fumătorii adulÈ›i au început în adolescență. Din nou, trebuie să cucerească noua generaÈ›ie. Ei È™tiu că o treime din cei trei mii de copii care încep astăzi să fumeze vor muri, în cele din urmă, din cauza dependenÈ›ei lor. JuraÈ›ii erau captivaÈ›i de Robilio. Rohr răsfoi câteva pagini, pentru ca drama să nu se sfârÈ™ească prea repede. Făcu doi paÈ™i înapoi È™i înainte, în spatele pupitrului, ca È™i cum ar fi avut nevoie să È™i dezmorÈ›ească picioarele. Se scarpină pe obraz, privi în tavan, apoi întrebă: — Pe vremea când lucraÈ›i în consiliu, cum aÈ›i încercat să combateÈ›i părerea că nicotina duce la dependență? — Companiile producătoare de tutun au o formulă proprie; eu am ajutat la conceperea ei. Sună cam aÈ™a: fumătorii aleg acest obicei. Astfel, este o problemă de alegere proprie. Þigările nu dau dependență, nimeni nu obligă pe cineva să fumeze. Este numai È™i numai o problemă de alegere proprie. Pe vremuri, reuÈ™eam să fiu convingător. Iar astăzi, ei reuÈ™esc să convingă în continuare. Numai că nu e adevărat. — De ce nu? — Pentru că problema în discuÈ›ie este dependenÈ›a, iar cel care este dependent nu poate alege. Iar copiii devin dependenÈ›i mult mai repede decât adulÈ›ii. Rohr reuÈ™i să evite imboldul natural, propriu oricărui avocat, de a insista până la exagerare. Robilio era eficient cu cuvintele, iar chinul de a vorbi clar È™i de a se face auzit îl obosise după o oră È™i jumătate. Rohr îl invită pe Cable pentru contrainterogatoriu, iar judecătorul Harkin, care simÈ›ea nevoia să bea o cafea, ceru retragerea juriului. Hoppy Dupree apăru pentru prima dată la proces luni dimineață, strecurându se în sală cam la jumătatea mărturiei lui Robilio. Millie îi prinse privirea într un moment de calm È™i se entuziasmă de venirea lui. TotuÈ™i, interesul soÈ›ului ei pentru proces era ciudat, aÈ™a, dintr o dată. Cu o seară înainte, timp de patru ore, nu vorbise despre nimic altceva. După o pauză de cafea de douăzeci È™i nouă de minute, Cable se îndreptă spre pupitru È™i îl atacă pe Robilio. Tonul său era strident, aproape meschin, ca È™i cum l ar fi considerat pe martor un trădător al cauzei, un renegat. Cable marcă imediat un punct favorabil, dezvăluind faptul că Robilio era plătit pentru a depune mărturie È™i că el însuÈ™i îi căutase pe avocaÈ›ii acuzării. Era, de asemenea, martor în alte două procese împotriva tutunului. — Da, sunt plătit pentru a mă afla aici, domnule Cable, la fel ca È™i dumneavoastră, spuse Robilio, cu un răspuns tipic pentru un expert. Dar pata banului îi afectase imaginea. Cable îl făcu să mărturisească faptul că începuse să fumeze la aproape douăzeci È™i cinci de ani, când era căsătorit, avea doi copii È™i nu se mai putea spune că era un adolescent uÈ™or de sedus de È™mecheriile celor de pe bulevardul Madison. Robilio era iute la mânie, fapt dovedit în faÈ›a tuturor avocaÈ›ilor, în timpul unei depoziÈ›ii maraton făcute cu cinci luni mai înainte, iar Cable era hotărât să exploateze acest lucru. ÃŽntrebările lui erau tăioase, rapide È™i menite să l provoace. — Câți copii aveÈ›i? întrebă Cable. — Trei. — Este, cumva, vreunul dintre ei fumător? — Da. — Câți? — ToÈ›i trei. — Câți ani aveau când au început să fumeze? — Depinde. — ÃŽn medie? — Aproape optsprezece. — Ce reclame consideraÈ›i că sunt vinovate de faptul că au început să fumeze? — Nu îmi amintesc exact. — Nu puteÈ›i spune juriului ce reclame sunt responsabile de faptul că propriii dumneavoastră copii s au apucat de fumat? — Erau atât de multe! ÃŽncă mai sunt. Ar fi imposibil să aleg una, două sau cinci care È™i au făcut efectul. — Deci, reclamele au fost cauza? — Sunt sigur că reclamele au avut efect. ÃŽncă mai au. — Deci, a fost vina altcuiva? — Eu nu i am încurajat să fumeze. — SunteÈ›i sigur? SpuneÈ›i acestui juriu că înÈ™iÈ™i copiii dumneavoastră, copiii unui om a cărui muncă, timp de douăzeci de ani, a fost să i încurajeze pe oameni să fumeze, au început să fumeze din cauza unor reclame bine gândite? — Sunt sigur că reclamele au contribuit la asta. Acesta era rolul lor. — Dumneavoastră fumaÈ›i acasă, în faÈ›a copiilor? — Da. — Dar soÈ›ia dumneavoastră? — Da. — AÈ›i interzis vreodată unui musafir să fumeze în casă? — Nu. ÃŽn perioada aceea, nu. — Deci, se poate spune că mediul dumneavoastră familial era tolerant față de fumat? — Da. ÃŽn perioada aceea. — Și totuÈ™i, copiii dumneavoastră au început să fumeze din cauza unor reclame tendenÈ›ioase? Asta vreÈ›i să spuneÈ›i juriului? Robilio trase adânc aer în piept, numără încet până la cinci È™i răspunse: — Regret că n am făcut multe lucruri în alt fel, domnule Cable. Regret că am fumat prima È›igară. — Copiii dumneavoastră s au lăsat de fumat? — Doi dintre ei, da. Cu mare dificultate. Al treilea încearcă de zece ani să renunÈ›e. Cable pusese această ultimă întrebare dintr un simplu impuls È™i, pentru o secundă, regretă acest lucru. Era momentul să meargă mai departe, aÈ™a că schimbă subiectul. — Domnule Robilio, cunoaÈ™teÈ›i eforturile făcute de industria tutunului pentru reducerea fumatului în rândul tinerilor? Robilio chicoti, scoțând un sunet ca un gâlgâit, amplificat prin micul microfon de la gât. — Nu sunt eforturi serioase, spuse el. — Patruzeci de milioane numai anul trecut, vărsaÈ›i în fondul pentru copiii nefumători? — Exact ceea ce mă aÈ™teptam să facă. ÃŽi pune într o lumină favorabilă, de oameni cumsecade, nu? — CunoaÈ™teÈ›i faptul că industria tutunului susÈ›ine oficial legislaÈ›ia menită să reducă numărul automatelor pentru vânzarea È›igărilor, în zonele unde se află mulÈ›i copii? — Cred că am auzit ceva despre asta. Sună minunat, nu? — CunoaÈ™teÈ›i faptul că, anul trecut, industria tutunului a donat zece milioane de dolari, în California, pentru un program statal realizat în grădiniÈ›e, desemnat să avertizeze tinerii cu privire la pericolele fumatului la copii? — Nu. Dar fumatul la adulÈ›i? Le au spus celor mici că, după împlinirea vârstei de 18 ani, pot să fumeze liniÈ™tiÈ›i? Probabil că da. Cable avea în mână o listă de control È™i părea mulÈ›umit că își putea prezenta întrebările, ignorând răspunsurile. — CunoaÈ™teÈ›i faptul că industria tutunului susÈ›ine aprobarea unei legi, în statul Texas, pentru interzicerea fumatului în toate restaurantele pentru mâncăruri rapide, locuri frecventate de adolescenÈ›i? — Mda, dar dumneavoastră È™tiÈ›i de ce fac asta? Vă spun eu de ce. Pentru a putea angaja oameni ca dumneavoastră, care să le spună juraÈ›ilor aceste lucruri. Acesta este singurul motiv — sună bine în tribunal. — CunoaÈ™teÈ›i faptul că industria tutunului susÈ›ine oficial legislaÈ›ia care impune pedepse penale împotriva magazinelor de larg consum care vând produsele lor minorilor? — Mda, cred că am auzit o È™i pe asta. E numai o faÈ›adă. Câțiva dolari colo, alÈ›i câțiva dincolo, numai pentru a se pretinde serioÈ™i È™i a È™i cumpăra respectabilitatea. Fac toate astea pentru că ei cunosc adevărul, iar adevărul este că două miliarde cheltuite anual pentru reclame garantează dependenÈ›a viitoarei generaÈ›ii. Iar dumneata eÈ™ti un prost dacă nu crezi la fel! Judecătorul Harkin se aplecă peste masă. — Domnule Robilio, nu este cazul să vorbiÈ›i aÈ™a. Să nu se mai repete. Solicit ca aceste comentarii să nu fie înregistrate în procesul verbal. — ÃŽmi cer scuze, onorată instanță. ÃŽmi cer scuze È™i față de dumneavoastră, domnule Cable. Vă faceÈ›i numai datoria. Clientul dumneavoastră este cel pe care nu l pot suporta. Cable rămase surprins. ÃŽngăimă un „De ce?" È™i regretă imediat că deschisese gura. — Pentru că producătorii de tutun sunt vicleni. Au oameni străluciÈ›i, inteligenÈ›i, educaÈ›i, nemiloÈ™i, care te privesc în față È™i își spun pe tonul cel mai sincer că È›igările nu produc dependență. Și È™tiu că e o minciună. — Nu mai am alte întrebări, spuse Cable, care se îndrepta deja spre masa apărării. Gardner era un oraÈ™ cu optsprezece mii de locuitori, aflat la o oră distanță de Lubbock. Pamela Blanchard locuia în cartierul vechi al oraÈ™ului, la două rânduri de blocuri de strada principală, într o casă construită la începutul secolului È™i frumos renovată. ArÈ›ari roÈ™ii È™i aurii acopereau pajiÈ™tea din faÈ›a casei. Strada era plină de copii pe biciclete È™i planÈ™e cu roÈ›ile. Luni, la ora zece, Fitch È™tia următoarele: femeia era măritată cu preÈ™edintele unei bănci locale, om aflat la a doua căsătorie È™i a cărui primă soÈ›ie murise cu zece ani înainte. El nu era tatăl lui Nicholas Easter, sau Jeff, sau cum naiba îl chema. Banca fusese la un pas de faliment în timpul crizei petrolului de la începutul anilor '80 È™i mulÈ›i localnici încă se mai temeau să apeleze la serviciile sale. SoÈ›ul Pamelei se născuse în acel oraÈ™. Ea nu. Ea venea, probabil, din Lubbock, sau poate din Amarillo. Se căsătoriseră în Mexic, cu opt ani înainte È™i evenimentul fusese menÈ›ionat, în trecere, în presa locală. Fără poză, doar un scurt anunÈ›, lângă coloana anunÈ›urilor mortuare. N. Forrest Blanchard junior se căsătorise cu Pamela Kerr. După o scurtă lună de miere în Cozumel, perechea urma să locuiască în Gardner. Cea mai bună sursă de informaÈ›ii din oraÈ™ era un detectiv privat pe nume Rafe, care fusese poliÈ›ist timp de douăzeci de ani È™i pretindea că È™tie pe toată lumea. După ce primise o sumă considerabilă, bani gheață, Rafe lucră nonstop toată noaptea de sâmbătă. Nu închise ochii, dar înghiÈ›i o cantitate impresionantă de whisky, astfel încât, la venirea zorilor, duhnea ca naiba. Dante È™i Joe Boy stătură cu el, în biroul său sordid de pe strada principală, refuzând de nenumărate ori invitaÈ›ia de a servi câte un pahar. Rafe discută cu toÈ›i poliÈ›iÈ™tii din Gardner È™i, în cele din urmă, găsi unul care reuÈ™i să vorbească cu o doamnă care locuia vizavi de soÈ›ii Blanchard. Bingo! Pamela avea doi fii dintr o căsătorie anterioară, încheiată prin divorÈ›. Ea nu vorbea prea mult despre copii, dar unul se afla în Alaska, iar celălalt era avocat, sau studia pentru a deveni avocat. Ceva de genul ăsta. Cum nici unul dintre fii nu crescuse în Gardner, urma se răci foarte curând. Nimeni nu i cunoÈ™tea. De fapt, Rafe nu reuÈ™i să găsească pe nimeni care să i fi văzut pe fiii Pamelei. Apoi, Rafe vorbi cu avocatul său, un prăpădit, specializat în divorÈ›uri, care cunoÈ™tea o secretară de la banca domnului Blanchard. Secretara vorbi cu secretara personală a domnului Blanchard, care descoperi că Pamela nu era nici din Lubbock, nici din Amarillo, ci din Austin. Lucrase acolo pentru o asociaÈ›ie a bancherilor È™i astfel îl cunoscuse pe domnul Blanchard. Secretara È™tia despre căsătoria anterioară È™i credea că divorÈ›ul avusese loc cu mulÈ›i ani în urmă. Nu, nu i văzuse niciodată pe fiii Pamelei. Domnul Blanchard nu discuta niciodată despre ei. Cuplul ducea o viață liniÈ™tită È™i rareori primea musafiri. Fitch primea în fiecare oră câte un raport de la Dante È™i Joe Boy. Luni, către prânz, sună un cunoscut din Austin, cu care lucrase, cu È™ase ani în urmă, la un proces împotriva tutunului, ce avusese loc în Marshall, Texas. Era o urgență, îi explică Fitch. ÃŽn numai câteva minute, o duzină de detectivi cercetau deja cartea de telefoane È™i sunau diferite persoane. Nu trecu mult până când ogarii descoperiră urma căutată. Pamela Kerr fusese secretar executiv la AsociaÈ›ia Bancherilor din Texas, cu sediul în Austin. De la un telefon la altul, reuÈ™iră să localizeze un fost coleg, care lucra acum pe post de consilier al unei È™coli private. Pretextând că Pamela era pe lista posibililor juraÈ›i într un proces pentru omor cu premeditare din Lubbock, detectivul se prezentă drept asistent al procurorului districtual, care încerca să adune informaÈ›ii legale despre juraÈ›i. Colegul se simÈ›i obligat să răspundă la întrebări, deÈ™i nu o mai văzuse È™i nici nu mai vorbise cu Pamela de mulÈ›i ani. Pamela avea doi fii, Jeff È™i Alex. Alex era cu doi ani mai mare decât Jeff È™i absolvise liceul din Austin, după care plecase în Oregon. Jeff absolvise È™i el liceul din Austin, cu onoruri, apoi plecase la colegiu, în Rice. Tatăl băieÈ›ilor abandonase familia pe când copiii abia începuseră să meargă de a buÈ™ilea, iar Pamela se descurcase remarcabil ca mamă singură. Dante, proaspăt coborât dintr un avion privat, ajunse la liceu, însoÈ›it de un investigator; acolo li se permise să scormonească prin vechile dosare din bibliotecă. Poza lui Jeff Kerr, făcută în 1985, când era în anul trei de liceu, era color — haină albastră, papion mare, albastru, părul scurt, figura unui om cinstit care privea drept spre aparat. AceeaÈ™i figură pe care Dante o studiase ore întregi, în Biloxi. Fără să evite, spuse: „Acesta e omul nostru" È™i rupse pe furiÈ™ pagina din cartea anuală. ÃŽl sună imediat pe Fitch, pe telefonul mobil, chiar de acolo, dintre teancurile de cărÈ›i. Trei telefoane la Rice au dezvăluit că Jeff Kerr absolvise colegiul acolo, în 1989, obÈ›inând o diplomă în psihologie. Dându se drept reprezentant al unei firme care intenÈ›iona să l angajeze, omul de la capătul firului găsi un fost profesor de È™tiinÈ›e politice de la Rice, care își mai amintea de Kerr, fostul său student. Le povesti că tânărul plecase să urmeze Facultatea de Drept în Kansas. SusÈ›inându È™i cerinÈ›ele cu o serioasă sumă de bani, Fitch găsi, prin telefon, o firmă de detectivi care se arătă gata să lase orice altceva deoparte È™i să întoarcă oraÈ™ul Lawrence pe dos, pentru a găsi orice urmă, cât de mică, a lui Jeff Kerr. Pentru un om atât de vorbăreÈ› în mod normal, Nicholas se arătă destul de rezervat în pauza de prânz. Nu rosti nici un cuvânt cât își savură cartoful umplut adus de la O'Reilly. Evită să privească pe cineva, arătând cât se poate de trist. ToÈ›i juraÈ›ii treceau prin aceeaÈ™i stare sufletească. Vocea lui Leon Robilio le rămăsese imprimată în auz, o voce de robot, înlocuind o pe cea adevărată, pierdută din cauza tutunului, o voce de robot, care le dezvăluise oribila murdărie pe care, odată, încercase să o ascundă. Trei mii de copii pe zi, dintre care o treime aveau să moară din cauza dependenÈ›ei. Cuvintele încă le mai răsunau în urechi. Noua generaÈ›ie trebuie cucerită! Loreen Duke se plictisise de sandviciul cu pui, din care abia reuÈ™ea să ia câte o firimitură. ÃŽl privi, peste masă, pe Jerry Fernandez È™i spuse, rupând tăcerea grea: — Pot să te întreb ceva? — Sigur, îi răspunse el. — Câți ani aveai când te ai apucat de fumat? — Paisprezece. — De ce ai început? — Din cauza reclamei cu tipul de la Marlboro. ToÈ›i puÈ™tii din jurul meu fumau Marlboro. Trăiam la È›ară, ne plăceau caii È™i întrecerile de rodeo. Reclama cu Marlboro era prea frumoasă ca să i poÈ›i rezista. ÃŽn acel moment, toÈ›i juraÈ›ii văzură în faÈ›a ochilor imaginea panourilor imense de reclamă — figura bătută de soare, bărbia, pălăria, calul, pielea bătucită, poate chiar munÈ›ii cu puÈ›ină zăpadă, sentimentul de independență dat de faptul că își putea aprinde o È›igară, în timp ce toată lumea îl lăsa în pace. Cum să nu vrea un băiat de paisprezece ani să fie asemenea tipului din reclama Marlboro? — EÈ™ti dependent? îl întrebă Rikki Coleman, jucându se cu farfuria pe care se afla obiÈ™nuita ei porÈ›ie de mâncare dietetică — salată de lăptuci È™i piept de curcan fiert. Cuvântul „dependent" îi scăpase de pe buze, ca È™i cum ar fi vorbit despre heroină. Jerry reflectă o clipă È™i constată că prietenii săi erau foarte atenÈ›i. Doreau să afle ce forță menÈ›inea dependenÈ›a cuiva. — Nu È™tiu, spuse el. Cred că m aÈ™ putea lăsa. Am încercat de câteva ori. Sigur că ar fi frumos să mă las. E un obicei atât de periculos! — Nu È›i place? îl întrebă Rikki. — A, sunt momente când o È›igară e binevenită, dar am ajuns la două pachete pe zi È™i asta e prea mult. — Dar tu, Angel? o întrebă Loreen pe Angel Weese, care stătea chiar lângă ea È™i, în general, vorbea cât mai puÈ›in posibil. Câți ani aveai când ai început? — Treisprezece, răspunse ruÈ™inată Angel. — Eu aveam È™aisprezece, recunoscu Sylvia Taylor Tatum, înainte de a fi întrebată. — Eu am început să fumez la paisprezece ani, anunță Herman din capul mesei, în încercarea de a continua discuÈ›ia. M am lăsat la patruzeci de ani. — Mai e cineva? întrebă Rikki, încheind acest moment al mărturisirilor. — Eu m am apucat la È™aptesprezece ani, spuse colonelul. Când am intrat în armată. Dar am renunÈ›at la acest obicei acum treizeci de ani. Ca de obicei, era mândru de autodisciplina de care dădea dovadă. — Altcineva? întrebă Rikki din nou, după o lungă tăcere. — Eu. Am început la È™aptesprezece ani È™i m am lăsat doi ani mai târziu, spuse Nicholas, deÈ™i nu era adevărat. — E cineva aici care să fi început să fumeze după optsprezece ani? întrebă Loreen. Tăcere. Nitchman, îmbrăcat în civil, se întâlni cu Hoppy pentru a mânca împreună un sandvici. Hoppy se temea să fie văzut în public cu un agent FBI È™i răsuflă uÈ™urat când Nitchman apăru îmbrăcat în blugi È™i o cămașă în carouri. Nu se punea problema ca amicii È™i cunoÈ™tinÈ›ele lui Hoppy din oraÈ™ să miroasă din prima clipă un agent federal, dar tot era nervos. ÃŽn plus, Nitchman È™i Napier făceau parte dintr o unitate specială din Atlanta, aÈ™a cum îi spuseseră lui Hoppy. El le relată ce auzise în dimineaÈ›a aceea la tribunal, le spuse că Robilio, cel fără grai, făcuse o impresie puternică È™i că părea să aibă juriul în buzunar. Nitchman se arătă, ca È™i în alte dăți, foarte puÈ›in interesat de proces È™i îi explică din nou că făcea doar ceea ce îi cereau È™efii de la Washington. ÃŽi dădu lui Hoppy o foaie de hârtie împăturită, plină de numere È™i cuvinte scrise mărunt, spunându i că tocmai sosise de la Cristano, de la JustiÈ›ie. Doreau să i o arate lui Hoppy. ÃŽn realitate, era vorba despre o creaÈ›ie aparÈ›inând oamenilor lui Fitch, doi foÈ™ti agenÈ›i CIA care își făceau de lucru pe la Washington, distrându se pe seama nefericirii altora. Era o copie, trimisă prin facsimil, a unui raport îngrozitor cu privire la Leon Rubilio. Nu era menÈ›ionată nici sursa, nici data È™i cuprindea numai patru paragrafe, sub amenințătorul titlu de RAPORT CONFIDENÞIAL. Hoppy îl citi repede, ronțăind, din timp în timp, câte un cartof prăjit. Robilio primise o jumătate de milion de dolari pentru a depune mărturie. El fusese concediat din cadrul Consiliului pentru Studiul Tutunului, deoarece delapidase bani; fusese chiar pus sub acuzaÈ›ie, deÈ™i aceasta fusese ulterior retrasă. Robilio avea de multă vreme probleme mentale. HărÈ›uise sexual două secretare de la consiliu. Cancerul său la gât fusese probabil provocat de alcoolism, È™i nu de tutun. Robilio era un mincinos notoriu, care ura consiliul È™i urmărea să se răzbune. — Vai de mine! È™opti Hoppy, căscând gura plină de cartofi prăjiÈ›i. — Domnul Cristano s a gândit că n ar strica să i daÈ›i acest document soÈ›iei dumneavoastră, spuse Nitchman. Ea l ar putea arăta mai departe, dar numai juraÈ›ilor în care are încredere. — ÃŽn privinÈ›a asta, aveÈ›i dreptate, spuse Hoppy, împăturind repede foaia de hârtie È™i băgând o în buzunar. Privi în jur, spre mulÈ›imea adunată în restaurant, ca È™i cum se simÈ›ea vinovat de ceva. Din cărÈ›ile anuale È™i dosarele restrânse pe care arhivarul Facultății de Drept a acceptat să le arate, s a constatat că Jeff Kerr se înscrisese în primul an de studii în toamna lui 1989. Figura lui, foarte serioasă, apărea alături de colegii din anul doi, în 1991, iar după aceea nu se mai făceau alte referiri la el. Nu obÈ›inuse diploma în drept. ÃŽn anul doi jucase în echipa de rugby a facultății. O fotografie de grup îl prezenta la braÈ› cu doi colegi — Michael Dale È™i Tom Ratcliff —, amândoi absolvenÈ›i ai facultății în anul următor. Dale lucra pe post de consilier în Des Moines. Ratcliff era asociat într o firmă de avocatură din Wichita. Câte un detectiv a fost trimis în fiecare direcÈ›ie. Dante a ajuns în Lawrence È™i a fost dus la facultate, unde a confirmat identitatea lui Kerr pe baza datelor din dosar. Și a petrecut o oră studiind figurile tuturor studenÈ›ilor trecuÈ›i pe acolo între 1985 È™i 1994 È™i nu a găsit nici o fată care să semene cu cea pe care o cunoÈ™teau sub numele de Marlee. Și a încercat È™ansa la întâmplare. Toate cărÈ›ile anuale se făceau în anul al doilea. ToÈ›i erau niÈ™te tineri serioÈ™i. Toată munca lui Dante se baza pe căutarea acului în carul cu fân. Luni seara, detectivul pe nume Small l a găsit pe Tom Ratcliff ocupat până peste cap cu treaba, în biroul său micuÈ›, fără ferestre, de la firma Wise and Watkins, una dintre cele mai importante din Wichita. Au convenit să se întâlnească la un bar, într o oră. Small a vorbit cu Fitch, adunând cât mai multe amănunte cu putință sau, mai bine zis, atâtea câte dorea Fitch să i ofere. Small era un fost poliÈ›ist, cu două foste neveste. DeÈ›inea titlul de specialist în probleme de securitate, ceea ce, în Lawrence, însemna că face orice, de la pânda la motel È™i până la examene poligrafice. Nu era prea deÈ™tept, iar Fitch își dăduse seama imediat de asta. Ratcliff întârzie la întâlnire È™i fiecare comandă câte ceva de băut. Small făcu tot ce i stătea în putință pentru a face pe nebunul È™i atoateÈ™tiutorul. Ratcliff era suspicios, îi spuse puÈ›ine lucruri la început, ceea ce era normal pentru cineva pe care un om cu totul străin îl întreabă, dintr o dată, despre o cunoÈ™tință veche. — Nu l am văzut de mulÈ›i ani, spuse Ratcliff. — AÈ›i vorbit cu el? — Nu. Nici un cuvânt. A renunÈ›at la facultate după al doilea an. — EraÈ›i apropiaÈ›i? — L am cunoscut bine în anul întâi, dar n am fost chiar cei mai buni prieteni. După aceea, s a retras. Are probleme? — Nu. Nici vorbă. — Poate că ar fi mai bine să mi spuneÈ›i de ce vă interesează. ÃŽn termeni generali, Small îi spuse ceea ce l învățase Fitch, reuÈ™ind să È™i amintească aproape totul È™i apropiindu se de adevăr. Jeff Kerr era pe lista posibililor juraÈ›i într un mare proces, undeva, iar el, Small, fusese angajat de una dintre părÈ›i pentru a i cerceta dosarul. — Unde are loc procesul? întrebă Ratcliff. — Nu pot să vă spun. Dar vă asigur că nu e ceva ilegal. SunteÈ›i avocat. ÃŽnÈ›elegeÈ›i. ÃŽntr adevăr, Ratcliff înÈ›elegea. ÃŽÈ™i petrecuse cea mai mare parte a scurtei sale cariere muncind din greu la ordinele unui partener, în cazuri de litigiu. Cercetările asupra juraÈ›ilor erau o corvoadă pe care învățase deja s o urască. — Cum aÈ™ putea să verific acest lucru? întrebă el, ca un adevărat avocat. — Eu nu am autoritatea să divulg informaÈ›ii specifice despre proces. Hai să facem aÈ™a: dacă vă pun o întrebare care, după părerea dumneavoastră, ar putea să l afecteze pe Kerr, nu sunteÈ›i obligat să mi răspundeÈ›i. Vi se pare corect? — Hai să încercăm, bine? Dar dacă nu mi miroase bine, o întind de aici, bine? — Mi se pare corect. De ce a renunÈ›at la facultate? Ratcliff sorbi o gură de bere È™i încercă să È™i amintească. — Era un student foarte bun, strălucit. Dar, după primul an, a început dintr o dată să urască gândul că va deveni avocat. A lucrat într o firmă de avocaÈ›i în vara aceea, o firmă mare din Kansas, È™i asta l a dezgustat. ÃŽn plus, s a îndrăgostit. Fitch dorea cu disperare să afle dacă exista È™i o fată. — Cine era fata? întrebă Small. — Claire. — Claire È™i mai cum? ÃŽncă o înghiÈ›itură. — Nu mi amintesc în clipa asta. — O cunoÈ™teaÈ›i? — Știam cine este. Claire lucra la un bar, în centrul oraÈ™ului, un loc preferat printre studenÈ›ii de la drept. Cred că acolo l a cunoscut pe Jeff. — AÈ›i putea să mi spuneÈ›i cum arăta? — De ce? Credeam că era vorba despre Jeff. — Mi s a cerut să obÈ›in o descriere a prietenei lui din facultate. Asta e tot ce È™tiu, spuse Small, ridicând din umeri, ca È™i cum n avea ce i face. Se cântăriră unul pe celălalt din priviri timp de câteva secunde. Ce naiba? își zise Ratcliff. La urma urmelor, n o să mă mai întâlnesc niciodată cu ei. Jeff È™i Claire erau, oricum, o amintire îndepărtată. — De înălÈ›ime mijlocie, cam 1,65. Părul negru, ochii căprui, frumuÈ™ică — tot tacâmul. — Era studentă? — Nu sunt sigur. Cred că fusese studentă, mai înainte. Poate era absolventă. — La Universitatea Kansas? — Nu È™tiu. — Cum se numea localul? — Mulligan's. E în centru. Small È™tia bine locul. Câteodată mergea pe acolo să È™i înece amarul È™i să admire fetele de colegiu. — Am dat È™i eu ceva pahare pe gât la Mulligan's, spuse el. — Mda, mi e dor de el, spuse Ratcliff melancolic. — Ce a făcut Kerr după ce a renunÈ›at la facultate? — Nu È™tiu sigur. Am auzit că a plecat din oraÈ™, împreună cu Claire, dar n am mai aflat nimic despre el de atunci încoace. Small îi mulÈ›umi È™i îl întrebă dacă putea să l sune la birou, dacă mai avea întrebări. Ratcliff îi răspunse că era foarte ocupat, dar să încerce. Șeful lui Small din Lawrence avea un prieten care îl cunoÈ™tea pe patronul din ultimii cincisprezece ani al localului Mulligan's. Era unul dintre avantajele traiului într un oraÈ™ mic. CărÈ›ile de muncă nu erau chiar confidenÈ›iale, mai ales pentru proprietarul unui bar care raporta mai puÈ›in de jumătate din veniturile sale în bani gheață. Numele ei era Claire Clement. Fitch începu să È™i frece vesel mâinile la aflarea veÈ™tii. ÃŽi plăcea la nebunie această cursă. Acum, Marlee era Claire, femeie cu un trecut pe care se străduise din greu să l ascundă. — CunoaÈ™te È›i duÈ™manii, strigă el spre pereÈ›i. Era prima regulă a unui război. 24 Răzbunătoare, cifrele reveniră în proces luni după amiază. Mesagerul lor era un economist, educat să privească viaÈ›a lui Jacob Wood prin prisma unei cifre concise, în dolari. Numele lui era doctor Art Kallison, profesor pensionar dintr o È™coală privată din Oregon, de care nu auzise nimeni. Matematica nu era complicată È™i doctorul Kallison dovedea că mai fusese È™i altă dată într o sală de tribunal. Știa cum să depună mărturie, cum să simplifice lucrurile. Nota totul pe o tablă, cu creta, fără să i tremure mâna. La moartea sa, survenită pe când avea cincizeci È™i unu de ani, Jacob Wood avea un salariu de bază de 40.000 de dolari pe an, la care se adăuga fondul de pensie asigurat de firma unde lucra, plus alte beneficii. Considerând că ar fi trăit È™i muncit până la È™aizeci È™i cinci de ani, Kallison socoti eventualul câștig pierdut la valoarea de 720.000 de dolari. Legea permitea È™i calculul factorului de inflaÈ›ie, care ridica totalul la 1.180.000 de dolari. Apoi, legea prevedea ca acel total să fie redus la valoarea din prezent, ceea ce încurca puÈ›in lucrurile. ÃŽn acest punct, Kallison făcu o scurtă prezentare, cât se poate de amabilă, în beneficiul juraÈ›ilor. Suma ar fi valorat 1.180.000 de dolari dacă era obÈ›inută peste cincisprezece ani, dar pentru acest proces trebuia să stabilească valoarea ei în prezent. Astfel, suma trebuia redusă. Noua cifră era de 835.000 de dolari. A reuÈ™it perfect în încercarea de a convinge juriul că era vorba numai despre salariul pierdut. El era economist È™i nu È™tia să evalueze în bani viaÈ›a unui om. Munca lui nu avea nimic de a face cu durerea È™i suferinÈ›a îndurate de domnul Wood până la moarte; nu avea nimic de a face cu pierderea suferită de familia acestuia. Un tânăr avocat al apărării, pe nume Felix Mason, vorbi pentru prima dată în proces. Era unul dintre partenerii lui Cable, specialist în previziuni economice È™i, din nefericire pentru el, această unică apariÈ›ie avea să fie foarte scurtă. ÃŽncepu contrainterogatoriul domnului Kallison întrebându l de câte ori pe an depunea mărturie în procese. — Numai asta fac în ultima vreme. Am renunÈ›at la catedră, răspunse Kallison. Răspundea la această întrebare la fiecare proces. — AÈ›i fost plătit pentru a depune mărturie? îl întrebă Mason. ÃŽntrebarea era la fel de uzată ca È™i răspunsul. — Da. Sunt plătit pentru a mă afla aici. La fel ca dumneavoastră. — Cu cât? — Cinci mii de dolari pentru consultanță È™i mărturie. Pentru avocaÈ›i, nu încăpea îndoială că acest Kallison era de departe cel mai ieftin expert venit la proces. Mason nu era lămurit cu rata inflaÈ›iei folosită de Kallison în calculele sale È™i discutară în contradictoriu timp de 30 de minute, în legătură cu creÈ™terea istorică a indexului preÈ›urilor de la bunurile de consum. Dacă Mason reuÈ™ise, cumva, să marcheze vreun punct, nimeni nu observă acest lucru. Mason dorea să l facă pe Kallison să recunoască faptul că 680.000 de dolari ar fi fost o sumă mai rezonabilă pentru salariul pierdut de domnul Wood. ÃŽn realitate, nu era aÈ™a de important. Rohr È™i echipa lui de avocaÈ›i pledanÈ›i de calibru mare ar fi acceptat oricare cifră. Salariul pierdut era doar un punct de pornire. La aceasta, Rohr avea să adauge durerea È™i suferinÈ›a, pierderea bucuriei de a trăi, pierderea unui tovarăș de viață, plus alte elemente colaterale, cum erau costurile spitalizării domnului Wood È™i cheltuielile de înmormântare. Apoi, Rohr avea să atace potul cel mare. Avea să le arate juraÈ›ilor ce disponibilități avea Pynex în bani gheață, rugându i să solicite o porÈ›ie zdravănă, ca daune punitive. Cu o oră înainte de închiderea È™edinÈ›ei, Rohr anunță cu mândrie curtea că „apărarea își chema ultimul martor". Doamna Celeste Wood. JuraÈ›ii nu fuseseră avertizaÈ›i că acuzarea se apropia de sfârÈ™itul prezentării sale. ToÈ›i se simÈ›iră uÈ™uraÈ›i dintr o dată. Plictiseala acelei după amieze dispăru imediat. Câțiva juraÈ›i nu È™i putură stăpâni un zâmbet. AlÈ›i câțiva își descreÈ›iră frunÈ›ile. Scaunele scârțâiau, anunțând trezirea lor la viață. Era a È™aptesprezecea seară de izolare. Conform ultimei teorii prezentate de Nicholas, apărarea nu putea dura mai mult de trei zile. Acum calculau mental. Ar fi putut să se întoarcă acasă la sfârÈ™itul săptămânii! ÃŽn cele trei săptămâni cât stătuse liniÈ™tită la masă, cu zeci de avocaÈ›i în jur, Celeste Wood de abia dacă scosese câteva vorbe în È™oaptă. Demonstrase un uimitor talent de a i ignora pe avocaÈ›i, de a ignora feÈ›ele juraÈ›ilor È™i de a privi drept înainte, fără expresie, spre martori. Se îmbrăcase în toate variantele posibile de negru È™i gri, mereu cu ciorapi È™i pantofi negri. Jerry o poreclise „văduva Wood" din prima săptămână. Avea cincizeci È™i cinci de ani, aceeaÈ™i vârstă pe care ar fi avut o È™i soÈ›ul ei, dacă n ar fi murit de cancer la plămâni. Era foarte slabă, pipernicită, cu părul încărunÈ›it, tuns scurt. Lucra la biblioteca regională È™i crescuse trei copii. Juriul a primit spre studiu câteva portrete de familie. Celeste făcuse depoziÈ›ia cu un an înainte È™i o respectase sub îndrumarea profesioniÈ™tilor aduÈ™i de Rohr. Se abÈ›inea, avea emoÈ›ii, dar nu era speriată È™i se hotărâse să nu È™i arate pe față sentimentele. La urma urmelor, soÈ›ul ei era mort de patru ani. ÃŽmpreună cu Rohr, studiase planul în amănunt, pentru a nu lăsa loc nici unei greÈ™eli. Vorbi despre viaÈ›a ei cu Jacob, cât de fericiÈ›i fuseseră, despre anii de început, despre copii, apoi despre nepoÈ›i È™i visurile pentru anii pensionării. Trecuseră È™i peste clipe mai grele, nimic serios, nimic până se îmbolnăvise el. Jacob dorise din tot sufletul să se lase de fumat È™i încercase de multe ori s o facă, dar fără prea mare succes. DependenÈ›a era prea puternică. Fără prea mult efort din partea ei, Celeste stârni simpatie auditoriului. Nu i tremură vocea nici măcar o clipă. Rohr bănuise È™i avusese dreptate că lacrimile false nu ar fi fost prea bine primite de către juriu. Oricum, ea nu plângea prea uÈ™or. Cable trecu la contrainterogatoriu. Ce putea s o întrebe? Se ridică în picioare È™i, cu tristeÈ›e È™i cu un aer umil, spuse: — Onorată instanță, nu avem întrebări pentru acest martor. Fitch avea o grămadă de întrebări pentru acel martor, dar nu le putea pune, deschis, în tribunal. După perioada cuvenită de doliu, de fapt, la peste un an de la înmormântare, Celeste începuse să se întâlnească cu un bărbat divorÈ›at, cu È™apte ani mai tânăr decât ea. Surse demne de încredere afirmau că plănuiau să se căsătorească, în liniÈ™te, imediat după încheierea procesului. Fitch È™tia că Rohr însuÈ™i o obligase să amâne căsătoria până după proces. Juriul nu va afla asta în tribunal, dar Fitch punea la punct un plan pentru a strecura această informaÈ›ie pe uÈ™a din dos. — Acuzarea È™i a încheiat prezentarea, anunță Rohr, după ce Celeste luă din nou loc la masă. AvocaÈ›ii ambelor părÈ›i se grupaseră È™i discutau aprins, dar cu voce scăzută. Judecătorul rămase cu privirea aÈ›intită pe hârtiile adunate pe masa sa, apoi se întoarse spre juriul său obosit. — Doamnelor È™i domnilor, am o veste bună È™i una rea. Vestea bună este evidentă. Acuzarea È™i a încheiat expunerea È™i ne aflăm dincolo de jumătatea procesului. Se aÈ™teaptă ca acuzarea să prezinte mai puÈ›ini martori decât apărarea. Vestea proastă este că, în acest punct al procesului, trebuie să dezbatem o mulÈ›ime de moÈ›iuni. Vom face acest lucru mâine, probabil pe tot parcursul zilei. ÃŽmi pare rău, dar nu avem altă soluÈ›ie. Nicholas ridică mâna. Harkin îl privi câteva secunde, apoi reuÈ™i să rostească: — Da, domnule Easter? — VreÈ›i să spuneÈ›i că trebuie să stăm toată ziua de mâine la motel? — Mă tem că da. — Nu înÈ›eleg de ce. AvocaÈ›ii își întrerupseră scurtele conferinÈ›e È™i se întoarseră uimiÈ›i spre Easter. Se întâmpla foarte rar ca un jurat să vorbească în plină È™edință. — Pentru că există o listă cu probleme care trebuie rezolvate în absenÈ›a juriului. — A, am înÈ›eles asta. Dar de ce trebuie să stăm degeaba? — Ce doriÈ›i să faceÈ›i? — Ar fi multe posibilități. Am putea închiria un vapor, pentru o croazieră în golf, la pescuit, de exemplu. — Nu le pot cere contribuabililor acestui district să plătească aÈ™a ceva, domnule Easter. — Credeam că È™i noi suntem contribuabili. — Răspunsul este nu. ÃŽmi pare rău. — Dă i încolo de contribuabili! Sunt convins că avocaÈ›ii aici de față nu s ar supăra să pună la bătaie niÈ™te bani. UitaÈ›i ce zic eu, rugaÈ›i fiecare parte să pună câte o mie de dolari. Am putea închiria o ambarcaÈ›iune mai mare, să ne distrăm pe cinste. DeÈ™i atât Cable, cât È™i Rohr reacÈ›ionară în aceeaÈ™i clipă, Rohr reuÈ™i să vorbească primul, sărind în picioare. — Am fi fericiÈ›i să plătim jumătate din cost, onorată instanță! — Este o idee minunată, domnule judecător! adăugă Cable îndată, cât putu de tare. Harkin ridică ambele braÈ›e, cu palmele întoarse spre ei. — StaÈ›i puÈ›in! spuse el. ÃŽÈ™i frecă tâmplele È™i încercă să È™i amintească un precedent. BineânÈ›eles, nu exista nici unul. Nici o lege nu interzicea aÈ™a ceva. Nu existau conflicte de interese. Loreen Duke îl bătu pe Nicholas pe umăr È™i îi È™opti ceva la ureche. — Ei bine, sunt sigur că n am mai auzit să se fi întâmplat vreodată aÈ™a ceva, spuse judecătorul. Cred că această situaÈ›ie intră în categoria celor aflate la discreÈ›ia instanÈ›ei, nu i aÈ™a, domnule Rohr? — Nu se va întâmpla nimic, onorată instanță. Fiecare parte plăteÈ™te jumătate. Nici o problemă. — Domnule Cable? — Nu cunosc nici un statut sau regulă de procedură care să împiedice aÈ™a ceva. Sunt de acord cu domnul Rohr. Dacă ambele părÈ›i împart costurile, nu va exista nici un prejudiciu. Nicholas ridică din nou mâna. — IertaÈ›i mă, onorată instanță. Mi s a adus la cunoÈ™tință că unii dintre juraÈ›i s ar putea să prefere să meargă la cumpărături decât să se plimbe cu barca în golf. Din nou, Rohr se dovedi cu o fracÈ›iune de secundă mai rapid în reacÈ›ii. — Vom fi fericiÈ›i să împărÈ›im costul autobuzului, onorată instanță. Și al mesei de prânz. — La fel È™i din partea noastră, spuse Cable. Chiar È™i cina. Gloria Lane se repezi spre banca juraÈ›ilor cu o foaie de hârtie. Nicholas, Jerry Fernandez, Lonnie Shaver, Rikki Coleman, Angel Weese È™i colonelul Herrera optară pentru plimbarea cu vaporul. CeilalÈ›i aleseră cartierul francez. Luând în considerare È™i caseta video cu mărturia lui Jacob Wood, Rohr È™i ceilalÈ›i avocaÈ›i ai săi au prezentat zece martori în faÈ›a juriului, acoperind treisprezece zile de audieri. Cazul era foarte temeinic susÈ›inut; acum era rândul juraÈ›ilor să stabilească nu dacă È›igările sunt periculoase, ci dacă era timpul ca fabricanÈ›ii acestora să fie pedepsiÈ›i. Dacă juriul n ar fi fost izolat, Rohr ar fi chemat la bară cel puÈ›in încă trei martori: unul, pentru a discuta psihologia reclamelor publicitare; unul, expert în probleme de dependență; unul, pregătit să descrie în detaliu captarea insecticidelor È™i a pesticidelor de către frunzele de tutun. Dar juriul era cât se poate de izolat, iar Rohr È™tia că e timpul să se oprească. Evident, acesta nu era un juriu obiÈ™nuit. Un nevăzător. Un È›icnit care făcea exerciÈ›ii de yoga în pauza de prânz. Cel puÈ›in două greve până în acel moment. Liste de solicitări la fiecare pas. PorÈ›elan È™i argintărie la masă. Bere după lucru, plătită de contribuabili. Interludii comune È™i vizite personale. Judecătorul Harkin reuÈ™ea din ce în ce mai greu să adoarmă. Cu siguranță că nici pentru Fitch nu era un juriu obiÈ™nuit, iar Fitch sabotase mai multe jurii decât oricine în întreaga jurisprudență americană. Folosise capcanele obiÈ™nuite È™i adunase gunoaiele obiÈ™nuite. AcÈ›iunile sale de dezinformare se desfășurau fără greÈ™eală. O singură explozie, până în acel moment. Nimeni nu È™i rupsese oasele. Dar fata asta, Marlee, schimbase totul. Prin ea putea cumpăra un verdict, o soluÈ›ie în favoarea apărării, cu efect de È™oc, care l ar fi umilit doar pe Rohr È™i ar fi speriat legiunea de avocaÈ›i pledanÈ›i flămânzi, care pândeau ca vulturii, gata să È™i atace prada. ÃŽn acest proces, cel mai important de până atunci dintre procesele intentate împotriva industriei tutunului, în care cei mai mari avocaÈ›i ai acuzării puseseră milioane la bătaie, drăguÈ›a de Marlee avea să i aducă verdictul pe tavă. Fitch era convins de asta È™i era frământat de gânduri. Se gândea la ea în fiecare clipă È™i o revedea în somn. Dacă n ar fi fost Marlee, Fitch n ar fi dormit deloc. Era momentul potrivit, în care acuzarea putea să câștige procesul; tribunalul potrivit, starea de spirit potrivită. ExperÈ›ii prezentaÈ›i erau de departe cei mai buni pe care Fitch îi întâlnise în cei nouă ani de când conducea apărarea. Nouă ani, opt procese, opt verdicte în favoarea apărării. Chiar dacă îl ura pe Rohr, nu putea să nu recunoască, dar numai față de sine însuÈ™i, că acesta era avocatul potrivit pentru apărarea a pune la zid. O victorie asupra lui Rohr în Biloxi ar fi fost o puternică baricadă împotriva viitoarelor litigii în problema tutunului. Putea chiar să salveze întreaga industrie. Ori de câte ori Fitch socotea voturile juriului, începea cu Rikki Coleman, din cauza avortului ei. Avea votul ei în buzunar, doar că ea încă nu È™tia acest lucru. Apoi, îl adăuga pe Lonnie Shaver. Apoi, pe colonelul Herrera. Millie Dupree avea să fie o pradă uÈ™oară. ExperÈ›ii lui erau convinÈ™i că Sylvia Taylor Tatum era, practic, incapabilă de înÈ›elegere; în plus, era fumătoare. Dar experÈ›ii săi nu È™tiau că ea se culca cu Jerry Fernandez. Jerry È™i Easter erau prieteni. Fitch prevedea că toÈ›i trei — Sylvia, Jerry È™i Nicholas — aveau să voteze la fel. Loreen Duke stătea lângă Nicholas È™i cei doi erau adesea văzuÈ›i È™optindu È™i câte ceva în timpul È™edinÈ›elor. Fitch se gândi că ea îl va urma pe Easter. Iar dacă Loreen făcea acest lucru, la fel avea să se întâmple È™i cu Angel Weese, singura femeie de culoare. Părerile lui Weese erau imposibil de descifrat. Nimeni nu se îndoia că Easter va domina deliberările. Acum, când Fitch È™tia că Easter are doi ani de drept, era gata să parieze că băiatul le vorbise tuturor membrilor juriului despre acest lucru. Era imposibil de ghicit cum ar fi putut vota Herman Grimes. Dar Fitch nu conta pe el. Și nici pe Philip Savelle. Cât despre doamna Gladys Card, Fitch era liniÈ™tit. Era bătrână È™i conservatoare È™i era foarte probabil să dea înapoi când Rohr va cere vreo douăzeci de milioane. AÈ™adar, Fitch avea patru juraÈ›i în buzunar, cu posibilitatea de a trece alături È™i numele doamnei Gladys Card. ÃŽn privinÈ›a lui Herman Grimes, putea da cu banul. Putea renunÈ›a la Phillip Savelle, pe motiv că oricine care se armoniza atât de bine cu natura trebuia să dispreÈ›uiască producătorii de tutun. Mai rămâneau Easter È™i grupul lui de cinci persoane. Era nevoie de nouă voturi de oricare parte pentru obÈ›inerea unui verdict. Un număr mai mic ar fi pus juriul în impas È™i l ar fi obligat pe judecătorul Harkin să anuleze procesul. Asta însemna rejudecare — ultimul lucru pe care Fitch È™i l ar fi dorit în acest caz. Hoarda de analiÈ™ti legali È™i somități care urmăreau îndeaproape procesul cădeau rareori de acord, dar toÈ›i preziceau la unison că un verdict unanim în favoarea lui Pynex ar fi liniÈ™tit, dacă nu cumva ar fi îngheÈ›at în totalitate, È™ansele oricărui litigiu pe tema tutunului în următorii zece ani. Fitch era hotărât să obÈ›ină acest verdict, oricât l ar fi costat. Starea de spirit a celor prezenÈ›i, luni seară, în biroul lui Rohr era mult mai calmă. Neavând alÈ›i martori de prezentat în instanță, acuzarea se putea relaxa pentru moment. ÃŽn camera de conferinÈ›e se turna whisky în pahare. Rohr bea un pahar de apă minerală È™i ronțăia brânză È™i biscuiÈ›i. Mingea se afla acum în terenul lui Cable. Las' să È™i petreacă È™i el, cu echipa lui cu tot, câteva zile pentru pregătirea martorilor È™i catalogarea documentelor. Rohr nu trebuia decât să reacÈ›ioneze, să contrainterogheze — È™i, în plus, privise cu atenÈ›ie fiecare depoziÈ›ie imprimată pe casete video a fiecărui martor al apărării, de nenumărate ori. Jonathan Kotlack, avocatul însărcinat cu studiul juriului, bea la rândul său doar apă È™i făcea speculaÈ›ii, împreună cu Rohr, în legătură cu Herman Grimes. Amândoi simÈ›eau că e de al lor. Aveau încredere în Millie Dupree È™i Savelle, tipul acela ciudat. Herrera îi îngrijora. ToÈ›i cei trei juraÈ›i de culoare — Lonnie, Angel È™i Loreen — erau fermi pe poziÈ›ie, de partea lor. La urma urmelor, era vorba despre un caz în care o persoană neînsemnată se ridica împotriva unei corporaÈ›ii puternice. Cu siguranță că negrii îi vor sprijini. ÃŽntotdeauna se întâmpla aÈ™a. Easter era cheia, pentru că el era liderul lor, după cum se convinsese toată lumea. Rikki va vota ca el. Jerry era prietenul lui. Sylvia Taylor Tatum era pasivă È™i avea să accepte decizia grupului. La fel È™i doamna Gladys Card. Aveau nevoie de numai două voturi, iar Rohr era convins că le avea la dispoziÈ›ie. 25 Revenit în Lawrence, Small, detectivul, își studie lista de informaÈ›ii cu mare atenÈ›ie, dar nu ajunse la nici o concluzie. Luni seară se învârti prin localul lui Mulligan, cu paharul de alcool alături, deÈ™i i se interzisese categoric acest lucru, vorbind din timp în timp cu chelneriÈ›ele È™i cu studenÈ›ii de la drept, dar nereuÈ™ind nimic altceva decât să le trezească suspiciuni celor tineri. MarÈ›i dimineață, devreme, făcu o nouă vizită. Numele femeii era Rebecca È™i, cu câțiva ani în urmă, pe când era încă studentă la Universitatea Kansas, lucra la Mulligan's împreună cu Claire Clement. Erau prietene, după cum aflase È™eful lui Small, dintr o sursă sigură. Small o descoperi într o bancă din centrul oraÈ™ului, unde lucra ca manager. El se prezentă cu dificultate È™i femeia deveni îndată bănuitoare. — N aÈ›i lucrat cu Claire Clement, acum câțiva ani? o întrebă el, privindu È™i notiÈ›ele; stătea la un capăt al biroului, pentru că ea rămăsese în picioare, de cealaltă parte. Nu l invitase înăuntru, pentru că era ocupată. — ȘtiÈ›i unde se află acum? — Nu. De ce mă întrebaÈ›i? Small repetă povestea învățată pe dinafară. Nu era în stare de mai mult. — Păi, vedeÈ›i, se află pe lista martorilor potenÈ›iali pentru un mare proces È™i firma mea a fost angajată pentru a i cerceta dosarul. — Unde are loc procesul? — Nu vă pot spune. AÈ›i lucrat împreună la Mulligan's, nu i aÈ™a? — Da. Asta a fost demult. — De unde era ea? — Ce importanță are? — Păi, ca să fiu sincer, e una dintre întrebările de pe lista mea. Facem doar o verificare, înÈ›elegeÈ›i? ȘtiÈ›i de unde venea? — Nu. Aceasta era o întrebare importantă, pentru că urmele lui Claire începeau È™i se sfârÈ™eau în Lawrence. — SunteÈ›i sigură? Ea își lăsă capul într o parte, privindu l cu dispreÈ› pe caraghiosul din faÈ›a sa. — Nu È™tiu de unde venea. Când am întâlnit o, lucra la Mulligan's. Ultima oară când am văzut o, lucra la Mulligan's. — AÈ›i vorbit cu ea de curând? — ÃŽn ultimii patru ani, nu. — L aÈ›i cunoscut pe Jeff Kerr? — Nu. — Cine erau prietenii lui Claire aici, în Lawrence? — Nu È™tiu. Nu vă supăraÈ›i, sunt foarte ocupată È™i vă pierdeÈ›i timpul. N o cunoÈ™team chiar aÈ™a de bine pe Claire. Era o fată drăguță È™i aÈ™a mai departe, dar n am fost apropiate. Acum, vă rog, am de lucru. ÃŽn timp ce vorbea, îi arătă uÈ™a, iar Small părăsi, nemulÈ›umit, biroul. După ce Small ieÈ™i din clădirea băncii, Rebecca închise uÈ™a biroului său È™i formă numărul unui apartament din St. Louis. Vocea înregistrată de la celălalt capăt aparÈ›inea prietenei ei, Claire. Vorbeau cel puÈ›in o dată pe lună, deÈ™i nu se văzuseră de un an întreg. Claire È™i Jeff aveau o viață ciudată; erau mereu pe drum È™i nu rămâneau niciodată prea mult într un singur loc. Nu le plăcea să se È™tie unde sunt. Numai apartamentul din St. Louis rămânea acelaÈ™i. Claire o avertizase că s ar putea să apară niÈ™te tipi care să i pună întrebări ciudate. Făcuse aluzie, de mai multe ori, la faptul că ea È™i Jeff lucrau în secret pentru guvernul federal. La auzul semnalului sonor, Rebecca lăsă un scurt mesaj despre vizita lui Small. Marlee verifica robotul în fiecare dimineață, iar mesajul de la Lawrence îi îngheță sângele în vine. ÃŽÈ™i È™terse faÈ›a cu un È™erveÈ›el parfumat È™i încercă să se calmeze. O sună pe Rebecca È™i reuÈ™i să È™i păstreze calmul, deÈ™i avea gura uscată È™i îi bătea inima. Da, tipul acela, pe nume Small, întrebase direct de Claire Clement. Și menÈ›ionase È™i numele de Jeff Kerr. Cu puÈ›in ajutor din partea lui Marlee, Rebecca reuÈ™i să È™i amintească întreaga conversaÈ›ie. Rebecca È™tia că e bine să nu pună prea multe întrebări, aÈ™a că se limită la un simplu: — SunteÈ›i bine? — A, minunat, o asigură Marlee. Ne am oprit la plajă pentru o vreme. Ar fi frumos să mi spună È™i care plajă, se gândi Rebecca, dar nu spuse nimic. Nimeni nu È™i permitea să fie prea insistent cu Claire. ÃŽÈ™i luară rămas bun cu obiÈ™nuita promisiune de a păstra legătura. Nici ea È™i nici Nicholas nu È™i închipuiseră că li se va găsi urma în Lawrence. Acum, că se întâmplase, se simÈ›ea copleÈ™ită de întrebări. Cine îi găsise? Care parte — Fitch sau Rohr? Mai degrabă Fitch, pur È™i simplu pentru că avea mai mulÈ›i bani È™i era mai È™mecher. Ce greÈ™eală făcuseră? Cum fusese posibil să i urmărească dincolo de Biloxi? Cât de multe lucruri È™tiau? Și până unde aveau să meargă? Trebuia neapărat să vorbească cu Nicholas dar, în acel moment, el se afla cu barca, pe undeva prin golf, în căutare de macrouri È™i relaÈ›ii mai strânse cu colegii săi juraÈ›i. Fitch, desigur, nu pescuia. De fapt, de trei luni nu È™i mai permisese nici măcar o zi de odihnă sau de plăceri. Se afla în biroul său, aranjând cu grijă teancurile de hârtii, când sună telefonul. — Bună, Marlee, rosti el în receptor, adresându se fetei din visurile sale. — Ei, Fitch, ai mai pierdut unul! — Ce am pierdut? întrebă el, muÈ™cându È™i limba ca să nu i spună „Claire". — Un alt jurat. Loreen Duke s a lăsat cucerită de domnul Robilio, aÈ™a că acum susÈ›ine cauza reclamantei. — Dar încă nu a ascultat pledoaria apărării. — Adevărat. Acum aveÈ›i patru fumători — Weese, Fernandez, Taylor Tatum È™i Easter. Ghici câți au început să fumeze după optsprezece ani? — Nu È™tiu. — Nici unul. ToÈ›i au început de copii. Herman È™i Herrera au fumat, dar s au lăsat. Ghici câți ani aveau când au început? — Nu È™tiu. — Paisprezece È™i È™aptesprezece. Þine cont, Fitch, jumătate din juriu a început să fumeze în adolescență. — Și eu ce trebuie să fac? — Să minÈ›i mai departe, presupun. Uite, Fitch, ce È™anse sunt să ne întâlnim È™i să stăm de vorbă, între patru ochi, bineînÈ›eles, fără gorilele tale ascunse pe după tufiÈ™uri? — Sunt È™anse foarte mari. — Altă minciună. Uite ce È›i propun eu. Hai să ne întâlnim È™i să stăm de vorbă È™i, dacă oamenii mei observă vreun om de al tău prin apropiere, atunci va fi ultima noastră conversaÈ›ie. — Oamenii tăi? — Oricine poate angaja niÈ™te gorile, Fitch. Ar trebui să È™tii asta. — S a făcut. — Știi unde se află Casella's, localul acela mic, unde se mănâncă specialități marine, pe terasă, la capătul cheiului din Biloxi? — Pot să l găsesc. — Acolo mă aflu acum. Deci, când vei veni spre mine, pe chei, te voi urmări. Iar dacă văd pe cineva cât de cât dubios, înÈ›elegerea cade. — Când? — Chiar acum. Te aÈ™tept. José încetini motorul în dreptul portului pentru ambarcaÈ›iuni de agrement È™i Fitch sări, pur È™i simplu, din mersul maÈ™inii. José plecă mai departe È™i Fitch, singur È™i lipsit de orice legătură prin radio, porni pe jos de a lungul cheiului de lemn; planÈ™eele grele, de lemn, se miÈ™cau uÈ™or, lovite de valurile fluxului. Marlee era aÈ™ezată la o masă de lemn cu umbreluță de soare; stătea cu spatele spre golf, cu faÈ›a spre chei. Mai era o oră până la prânz È™i locul era pustiu. — Bună, Marlee, spuse Fitch, apropiindu se; se opri È™i se aÈ™eză în faÈ›a ei. Marlee era îmbrăcată în blugi È™i o cămașă bleu din bumbac; purta o beretă de pescar È™i ochelari de soare. — Ce plăcere, Fitch, îi răspunse ea. — Totdeauna eÈ™ti aÈ™a de îmbufnată? o întrebă el, aÈ™ezându È™i trupul masiv pe scaunul strâmt È™i făcând tot posibilul să zâmbească È™i să pară cât mai sociabil. — Ai microfoane, Fitch? — Nu. BineânÈ›eles că nu. ÃŽncet, ea scoase din poÈ™eta umflată un aparat subÈ›ire, negru, ce părea un reportofon. Apăsă un buton È™i îl aÈ™eză pe masă, îndreptat spre pântecele imens al lui Fitch. — Iartă mă, Fitch, verificam doar dacă ai avut timp să È›i pui câte un microfon, ici colo. — Am spus că nu, ce naiba, ripostă Fitch, uÈ™urat. Konrad îi propusese un minuscul microfon corporal, care să poată fi receptat dintr un camion aflat în apropiere, dar Fitch, grăbit, fusese nevoit să l refuze. Ea privi micul monitor digital de la capătul senzorului, apoi îl puse la loc în poÈ™etă. Fitch zâmbi, dar numai pentru o clipă. — Am primit un telefon de la Lawrence în dimineaÈ›a asta, spuse ea È™i Fitch înghiÈ›i cu greu. E clar că ai pe acolo niÈ™te prostănaci care bat pe la uÈ™i È™i calcă n străchini. — Nu È™tiu despre ce vorbeÈ™ti, spuse Fitch cam nesigur È™i destul de neconvingător. Fitch fusese! Ochii îl trădau; clipea È™i privea în toate părÈ›ile, cu fereală. Totul se petrecu într o fracÈ›iune de secundă, dar era o dovadă suficientă că îl descoperise. O clipă, Fitch tresări È™i respiră mai greu. Fusese prins în cursă. — Chiar aÈ™a. ÃŽncă un telefon de la vechii mei prieteni È™i n ai să mi mai auzi niciodată glasul. El își reveni destul de repede. — Ce e cu Lawrence? întrebă el, ca È™i cum integritatea sa ar fi fost pusă la îndoială. — Las o moartă, Fitch! Și adună È›i ogarii. El expiră greu, ridicând din umeri, uimit. — Bine. Cum vrei. Dar aÈ™ prefera să È™tiu despre ce vorbeÈ™ti. — Știi foarte bine. ÃŽncă un telefon È™i s a terminat, da? — Da. Ce vrei tu. DeÈ™i Fitch nu i putea vedea ochii, îi simÈ›ea aÈ›intiÈ›i asupra lui din spatele lentilelor groase. Ea nu spuse nimic timp de câteva clipe. Un chelner își făcea de lucru la o masă din apropiere, dar nu făcea nici un efort să i servească. ÃŽn cele din urmă, Fitch se aplecă spre ea È™i o întrebă: — Când o să terminăm cu jocurile astea? — Acum. — Minunat. Ce doreÈ™ti? — Bani. — Mi am imaginat. Cât? — Am să stabilesc preÈ›ul mai târziu. ÃŽnÈ›eleg că eÈ™ti gata să închei afacerea. — Sunt întotdeauna gata să închei o afacere. Dar trebuie să È™tiu ce primesc în schimb. — E foarte simplu, Fitch. Depinde de ceea ce doreÈ™ti. ÃŽn ceea ce te priveÈ™te, juriul are patru variante. Poate da un verdict în favoarea reclamantei. Opiniile pot fi împărÈ›ite, caz în care procesul ar fi suspendat È™i juriul ar fi trimis acasă, dar tu ar trebui să revii aici peste un an, sau cam aÈ™a ceva, ca să faci din nou acelaÈ™i lucru. Rohr nu pleacă nicăieri. Decizia ar putea fi de nouă la trei pentru tine, adică o victorie răsunătoare. Și mai poate fi de doisprezece la zero, situaÈ›ie în care clienÈ›ii tăi ar putea să stea liniÈ™tiÈ›i câțiva ani. — Știu toate astea. — Sigur că È™tii. Dacă lăsăm deoparte verdictul în favoarea reclamantei, atunci avem trei variante. — Ce îmi poÈ›i oferi? — Tot ce vreau eu. Inclusiv un verdict în favoarea reclamantei. — Deci, cealaltă parte e gata să plătească. — Suntem în discuÈ›ii. Să lăsăm lucrurile în această fază. — Ce i asta, o licitaÈ›ie? Verdictul tău ajunge la cel care dă mai mult? — Va fi aÈ™a cum voi dori eu. — M aÈ™ simÈ›i mai bine dacă te ai feri de Rohr. — Nu prea îmi pasă de sentimentele tale. Un alt chelner își făcu apariÈ›ia È™i îi observă. Fără chef, îi întrebă dacă doresc să bea ceva. Fitch dorea ceai cu gheață. Marlee ceru o cutie de Cola dietetică. — Spune mi cum e cu afacerea, insistă el după plecarea chelnerului. — E foarte simplu. Convenim asupra verdictului pe care îl doreÈ™ti, te uiÈ›i pe meniu È™i faci comanda. Apoi stabilim preÈ›ul. Tu pregăteÈ™ti banii. AÈ™teptăm până la sfârÈ™it, până când avocaÈ›ii își susÈ›in pledoaria finală È™i juriul se retrage pentru deliberări. ÃŽn acel moment, eu îți dau instrucÈ›iunile necesare, iar tu îmi transferi imediat banii, să zicem, într o bancă din ElveÈ›ia. Imediat ce am confirmarea că banii au sosit, juriul se întoarce cu verdictul tău. Fitch își petrecuse ore întregi imaginându È™i un scenariu care semăna remarcabil de mult cu acesta, dar să l audă de pe buzele lui Marlee, rostit cu atâta răceală È™i precizie, era un È™oc pentru el; simÈ›i că i bate inima mai tare È™i îl luă ameÈ›eala. Ar putea fi cel mai uÈ™or verdict de până atunci! — N o să meargă, spuse el îngâmfat, ca unul care negociase multe astfel de afaceri. — Ei, nu mai spune! Rohr crede că da. La naiba, ce repede se miÈ™ca fata asta! Știa exact unde să l lovească. — Dar nu există nici o garanÈ›ie, protestă el. Ea își aranjă ochelarii de soare È™i se aplecă spre el, sprijinindu se în coate. — Deci pui la îndoială cuvântul meu, Fitch? — Nu e vorba de asta. ÃŽmi ceri să transfer o sumă care va fi, probabil, foarte mare, sperând È™i rugându mă ca prietenul tău să controleze dezbaterile. Juriile sunt atât de imprevizibile. — Fitch, prietenul meu controlează deliberările chiar È™i în această clipă. Va avea voturile asigurate cu mult timp înainte ca avocaÈ›ii să termine de vorbit. Fitch avea să plătească. Luase această hotărâre cu o săptămână mai devreme È™i era gata să plătească oricât dorea ea, È™tiind că în clipa în care banii părăseau fondul nu exista nici o garanÈ›ie. Nu i păsa. Avea încredere în Marlee. Ea È™i prietenul ei Easter, sau cum naiba îl mai chema, avuseseră răbdare È™i se apropiaseră pas cu pas de Lumea Tutunului, până ajunseseră în acest punct. Pentru preÈ›ul potrivit, avea să i aducă pe tavă verdictul. Trăiseră pentru acest moment. Ah, cât de multe erau întrebările pe care voia să i le pună! Ar fi dorit să înceapă cu ei doi, s o întrebe a cui fusese ideea, planul acela atât de ingenios, de diabolic de a studia dosarul litigiilor precedente, apoi de a merge pe urmele proceselor, prin toată È›ara, pentru ca, în sfârÈ™it, să se strecoare în juriu, gata pentru negocierea unui verdict. Era un plan strălucit. Fitch ar fi putut s o È›ină pe jar ore întregi, poate chiar zile, interesându se de fiecare amănunt, dar È™tia că nu ar fi primit nici un răspuns. Știa, de asemenea, că ea se va È›ine de cuvânt. Muncise prea mult È™i ajunsese prea departe pentru a rata planul. — Nu sunt chiar aÈ™a de neputincios în treburile astea, dacă vrei să È™tii, spuse el, încă menÈ›inându se pe poziÈ›ie. — BineânÈ›eles că nu, Fitch. Sunt sigură că ai pregătit destule curse pentru a È›i asigura cel puÈ›in patru juraÈ›i. Să i numesc? Băuturile sosiră È™i Fitch sorbi din paharul său de ceai. Nu, nu dorea ca ea să i numească. N avea de gând să se joace de a ghicitul cu cineva care se baza pe fapte. Când discuta cu Marlee avea sentimentul că discută cu preÈ™edintele juriului È™i, deÈ™i era un moment plăcut, conversaÈ›ia devenea prea unidirecÈ›ională. Cum putea È™ti dacă Marlee blufa sau spunea adevărul? Pur È™i simplu, nu era cinstit. — Simt că nu eÈ™ti convins de faptul că È›in totul sub control, spuse ea. — Eu nu sunt convins de nimic. — Dar dacă fac să fie respins un jurat? — Ai respins o deja pe Stella Hulic, spuse Fitch, scoțând de la ea un prim È™i unic zâmbet. — Pot s o fac din nou. Dacă, de exemplu, hotărăsc să l trimit acasă pe Lonnie Shaver? Ai fi impresionat? Fitch fu gata să se înece cu ceaiul. ÃŽÈ™i È™terse gura cu mâneca hainei È™i spuse: — Sunt sigur că Lonnie va fi fericit. Probabil că e cel mai plictisit din toÈ›i doisprezece. — Să scap de el? — Nu. E inofensiv. ÃŽn plus, dacă lucrăm împreună, eu cred că ar trebui să l păstrăm pe Lonnie. — El È™i Nicholas stau adesea de vorbă, È™tiai? — Nicholas stă de vorbă cu toată lumea? — Da, mai mult sau mai puÈ›in. Dacă are timp. — Pari foarte încrezătoare. — Nu mă încred în abilitatea avocaÈ›ilor tăi. Dar am încredere în Nicholas È™i asta e tot ce contează. Tăcură amândoi, aÈ™teptând ca doi chelneri să aranjeze masa lângă ei. Prânzul începea să se servească la 11:30 È™i cafeneaua începea să prindă viață. ÃŽn sfârÈ™it, după plecarea chelnerilor, Fitch spuse: — Nu pot să fac o afacere dacă nu cunosc condiÈ›iile. — Iar eu nu fac o afacere cât timp îmi scormoneÈ™ti trecutul, îi răspunse ea fără nici o ezitare. — Ai ceva de ascuns? — Nu. Dar am prieteni È™i nu mi place să primesc telefoane de la ei. OpreÈ™te totul chiar acum È™i această întâlnire va fi urmată de o alta. ÃŽncă un telefon È™i n am să mai vorbesc niciodată cu tine. — Nu spune asta. — Vorbesc serios, Fitch. Cheamă È›i trepăduÈ™ii la ordine. — Nu sunt trepăduÈ™ii mei, jur. — Cheamă i, în orice caz, sau am să mi petrec mai mult timp cu Rohr. El ar putea fi de acord cu o înÈ›elegere, iar un verdict în favoarea lui ar însemna că tu îți pierzi pâinea, iar clienÈ›ii tăi pierd miliarde. Nu È›i poÈ›i permite aÈ™a ceva, Fitch. ÃŽn privinÈ›a asta, avea mare dreptate. Orice i ar fi cerut era foarte puÈ›in în comparaÈ›ie cu costul ultim al unui verdict în favoarea reclamantei. — N ar strica să ne miÈ™căm repede, spuse el. Procesul acesta nu va mai dura prea mult. — Cât de mult? îl întrebă ea. — Trei sau patru zile pentru apărare. — Fitch, mi e foame. De ce nu pleci pe unde ai venit? Am să te sun peste vreo două zile. — Ce coincidență. Și mie mi e foame. — Nu, mulÈ›umesc. Am să mănânc singură. ÃŽn plus, vreau să pleci de aici. El se ridică în picioare. — Sigur, Marlee, îi spuse. Cum doreÈ™ti. Bună ziua. Ea privi în urma lui, văzându l cum se îndreaptă la pas spre parcarea de lângă plajă, la capătul cheiului. Se opri acolo È™i chemă pe cineva prin telefonul celular. După încercări repetate de a l găsi pe Hoppy la telefon, Jimmy Hull Moke apăru neanunÈ›at la sediul firmei Dupree marÈ›i după amiază È™i fata de la recepÈ›ie, cam adormită, îi spuse că domnul Dupree e pe undeva prin spate. Plecă după aceasta È™i, cincisprezece minute mai târziu, se întoarse scuzându se, spunând că se înÈ™elase, că domnul Dupree nu este la birou È™i că, de fapt, plecase la o întâlnire importantă. — Dar maÈ™ina lui e acolo, afară, ripostă Jimmy Hull furios, arătând spre micul spaÈ›iu de parcare din faÈ›a uÈ™ii. Normal, breakul vechi al lui Hoppy se afla acolo. — A plecat cu altcineva, spuse ea, evident minÈ›ind. — Unde s a dus? întrebă Jimmy Hull, ca È™i cum ar fi avut de gând să se ducă după el. — Undeva în apropiere de Pass Christian. E tot ce È™tiu. — De ce nu mi a răspuns la telefoane? — Nu È™tiu nimic. Domnul Dupree are un program foarte încărcat. Jimmy Hull își vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor È™i o privi cu răceală. — Să i spui că am trecut pe aici, că eram foarte furios È™i că ar face mai bine să mă sune. Ai înÈ›eles? — Da, domnule. Jimmy Hull ieÈ™i din birou, urcă în camioneta sa marca Ford È™i plecă. Fata aÈ™teptă, asigurându se că totul e în regulă, apoi alergă în spate, să l elibereze pe Hoppy din debaraua pentru unelte, unde se ascunsese. AmbarcaÈ›iunea de optsprezece metri lungime, cu căpitanul Helm la cârmă, pătrunse cam cincizeci de mile în interiorul golfului unde, sub un cer fără nori È™i în adierea unei brize uÈ™oare, jumătate din juriu se puse pe pescuit macrouri, sproturi È™i roÈ™ioare. Angel Weese nu mai fusese niciodată cu barca, nu È™tia să înoate È™i i se făcea rău la numai două sute de metri de mal dar, cu ajutorul unui matelot încercat È™i al unei sticle de săruri, își reveni È™i reuÈ™i chiar să prindă primul peÈ™te. Rikki arăta grozav în È™ort, pantofi de sport Reebok È™i toÈ›i îi admirară picioarele bronzate. Colonelul È™i căpitanul își descoperiseră, inevitabil, plăceri comune È™i nu trecu mult până când Napoleon ajunse pe punte, discutând despre strategii navale È™i împărtășind din experienÈ›a sa din timpul războiului. Doi marinari pregătiră un prânz grozav, din crevete fierte, sandviciuri cu scoici la grătar, picioare de crab È™i o ciorbă din fructe de mare. Primul rând de bere se servi la prânz. Numai Rikki se abÈ›inu È™i bău apă. Berea continuă să curgă în valuri toată după masa, partida de pescuit alternând între entuziasm È™i plictiseală, sub mângâierea soarelui tot mai puternic. Barca era suficient de mare pentru cei care își căutau un loc mai retras. Nicholas È™i Jerry făceau tot posibilul ca Lonnie Shaver să aibă mereu o bere rece la îndemână. Erau hotărâți să stea de vorbă cu el pentru prima dată. Lonnie avea un unchi care lucrase mulÈ›i ani pe o barcă de pescuit crevete; într o bună zi, barca se scufundase È™i echipajul nu mai fusese găsit. Pe când era copil, Lonnie fusese la pescuit prin acele locuri, cu unchiul său È™i, ca să fie sincer, se cam săturase. Ba chiar dispreÈ›uia această îndeletnicire È™i nu mai fusese la pescuit de mulÈ›i ani. TotuÈ™i, mersul cu barca suna ceva mai bine decât călătoria cu autobuzul la New Orleans. A fost nevoie de patru beri pentru a l îmblânzi È™i a i dezlega limba. S au aÈ™ezat într o cabină mică de pe puntea superioară, deschisă pe toate laturile. Pe puntea de jos, Rikki È™i Angel priveau cum doi marinari curățau peÈ™tii prinÈ™i. — Mă întreb câți experÈ›i ar putea chema apărarea, începu Nicholas, schimbând subiectul, căci se săturase vizibil de discuÈ›iile pescăreÈ™ti. Jerry stătea întins pe un pat pliant, cu picioarele goale, cu ochii închiÈ™i È™i cu o bere în mână. — Din partea mea, pot să nu cheme nici unul, spuse Lonnie, privind spre mare. — Te ai săturat, nu? îl întrebă Nicholas. — E de a dreptul ridicol, fir ar să fie. Omul fumează treizeci È™i cinci de ani È™i pe urmă vrea milioane pentru starea de sănătate, după ce se omoară. — Vezi, È›i am spus eu! comentă Jerry, fără să deschidă ochii. — Ce? întrebă Lonnie. — Jerry È™i cu mine te am bănuit că È›ii cu apărarea, îi explică Nicholas. TotuÈ™i, a fost dificil, pentru că nu eÈ™ti prea vorbăreÈ›. — Dar voi? se interesă Lonnie. — Eu încă nu m am hotărât. Jerry înclină spre apărare, nu i aÈ™a, Jerry? — Eu nu am discutat despre caz cu nimeni. Nu am avut nici un contact neautorizat. Nu am luat mită. Sunt un jurat de care judecătorul Harkin poate fi mândru. — ÃŽnclină spre apărare, îl lămuri Nicholas pe Lonnie. Pentru că e dependent de nicotină, nu reuÈ™eÈ™te să renunÈ›e la acest obicei, dar e convins că se poate opri când doreÈ™te. Nu poate, pentru că e prea slab. Dar vrea să fie un bărbat adevărat, ca È™i colonelul Herrera. — Cine n ar vrea asta? întrebă Lonnie. — Jerry crede că, din moment ce el se poate lăsa de fumat, dacă vrea într adevăr s o facă, atunci oricine ar trebui să fie în stare să facă acest lucru pe care el nu l poate face; în concluzie, Jacob Wood ar fi trebuit să renunÈ›e la fumat cu mult timp înainte de a se îmbolnăvi de cancer. — Asta cam aÈ™a este, spuse Jerry. Dar protestez împotriva ideii că aÈ™ fi slab. — Mi se pare logic, spuse Lonnie. Cum poÈ›i să rămâi neutru? — Eee, nu È™tiu. Poate pentru că nu am ascultat încă toate mărturiile. Mda, asta e. Legea spune că trebuie să mă feresc să dau un verdict înainte de prezentarea tuturor dovezilor. Iartă mă! — Te am iertat, spuse Jerry. Acum e rândul tău să mai aduci un rând de băuturi. Nicholas vărsă restul de băutură din cutie È™i coborî scara îngustă, îndreptându se spre puntea principală. — Nu È›i face griji pentru el, spuse Jerry. Va fi de partea noastră la vremea potrivită. 26 AmbarcaÈ›iunea reveni la mal la câteva minute după ora cinci. Trupa de pescari inimoÈ™i coborî clătinându se de pe punte, oprindu se pentru fotografii cu căpitanul Theo È™i trofeele aduse, dintre care cel mai mare era un rechin de 45 de kilograme prins de Rikki È™i adus la mal de un marinar. Doi ofiÈ›eri i au aÈ™teptat È™i i au condus până la capătul cheiului; prada a fost lăsată în urmă, pentru că nu aveau ce face cu ea la motel. Autobuzul cu grupul plecat la cumpărături avea să sosească peste o oră. Sosirea lui, ca È™i a vasului, a fost urmărită, înregistrată È™i relatată lui Fitch, dar nimeni nu cunoÈ™tea motivul. Fitch dorea să È™tie, nimic mai mult. Ei erau puÈ™i să pândească. A fost o zi liniÈ™tită, în care n au avut mare lucru de făcut, decât să stea È™i să aÈ™tepte revenirea juriului. Fitch era încuiat în biroul său cu Swanson, care își petrecuse cea mai mare parte a după amiezei vorbind la telefon. „TrepăduÈ™ii", cum îi numise Marlee, fuseseră retraÈ™i. ÃŽn locul lor, Fitch trimitea profesioniÈ™ti de la aceeaÈ™i firmă din Bethesda pe care o folosise pentru cacealmaua cu care îl păcăliseră pe Hoppy. Swanson lucrase È™i el acolo pe vremuri È™i mulÈ›i dintre ageriÈ›i proveneau fie din CIA, fie din FBI. Rezultatele erau garantate. Nu se putea spune că munca lor era incitantă — descoperirea trecutului unei tinere femei. Swanson urma să plece peste o oră, cu avionul, spre Kansas City, unde avea să organizeze acÈ›iunea. Trebuia să garanteze că nimeni nu va fi prins. Fitch se afla la ananghie — trebuia s o păstreze pe Marlee È™i, în acelaÈ™i timp, trebuia să afle cine era. Două lucruri îl împingeau să È™i continue căutările. ÃŽn primul rând, pentru ea era foarte important ca el să întrerupă cercetările. Ascundea ceva esenÈ›ial. ÃŽn al doilea rând, fata făcuse tot ce i stătuse în puteri pentru a È™i acoperi urmele. Marlee plecase din Lawrence, Kansas, cu patru ani în urmă, după ce locuise acolo timp de trei ani. Nu devenise Claire Clement decât atunci când ajunsese acolo È™i încetase să se mai numească aÈ™a după plecare. ÃŽntre timp, îl întâmpinase È™i îl recrutase pe Jeff Kerr, care acum se numea Nicholas Easter È™i naiba È™tie ce făcea cu juriul. Angel Weese era îndrăgostită È™i plănuia să se căsătorească cu Derrick Maples, un superb tânăr de douăzeci È™i patru de ani, aflat între două meserii È™i între două neveste. ÃŽÈ™i pierduse slujba de agent de vânzări pentru telefoane mobile, montate pe maÈ™ini, în momentul fuzionării companiei sale, iar acum era pe punctul de a scăpa de prima sa soÈ›ie, rezultatul unei aventuri romanÈ›ioase de adolescență încheiate prost. Aveau doi copii mici. SoÈ›ia sa împreună cu avocatul ei cereau o pensie alimentară de È™ase sute de dolari pe lună. Derrick È™i avocatul lui le fluturau pe sub nas dovada de È™omaj, ca pe un steag în flăcări. Negocierile se transformaseră în ceartă È™i până la pronunÈ›area divorÈ›ului nu mai erau decât câteva luni. Angel era însărcinată în două luni, deÈ™i nimeni în afară de Derrick nu È™tia acest lucru. Fratele lui Derrick, Marvin, fusese cândva ajutor de È™erif, iar acum era preot È™i activist comunitar în timpul liber. Marvis a fost abordat de un tip pe nume Cleve, care i a spus că doreÈ™te să se întâlnească cu Derrick. S au făcut prezentările. ÃŽn lipsa unei descrieri mai potrivite, se putea spune că acest Cleve era un „pândar". Studia cazuri pentru Wendall Rohr. Sarcina lui era să descopere cazuri solide de moarte sau boală, pe care le făcea să ajungă la biroul lui Rohr. Munca lui era o artă È™i, bineînÈ›eles, Cleve era un „pândar" minunat, pentru că Rohr nu accepta decât ce era mai bun. Ca orice pândar bun, Cleve acÈ›iona în umbră, pentru că ispitirea clienÈ›ilor continua să fie, tehnic vorbind, o practică imorală, cu toate că orice accident rutier serios atrăgea mai mulÈ›i avocaÈ›i decât personal medical. De fapt, pe cartea sa de vizită scria că este „investigator". Cleve ducea hârtii pentru Rohr, trimitea citaÈ›ii, verifica martorii È™i juraÈ›ii potenÈ›iali È™i îi spiona pe ceilalÈ›i avocaÈ›i — adică tot ceea ce face un „pândar" atunci când nu stă la pândă. Pentru investigaÈ›iile sale primea un salariu, iar Rohr îi oferea È™i prime în bani gheață, atunci când găsea câte un caz deosebit de bun. ÃŽntr un local, cu câte o bere în față, Cleve a stat de vorbă cu Derrick È™i a înÈ›eles repede că tipul avea probleme financiare. Apoi a îndreptat conversaÈ›ia către Angel È™i l a întrebat dacă mai fusese contactat de altcineva înaintea lui. Nu, i a răspuns Derrick, nimeni nu venise să l întrebe despre proces. Dar Derrick locuia cu un frate de al lui, se cam ascundea È™i încerca să scape de avocatul soÈ›iei sale lacome. Bine, i a spus Cleve, pentru că el fusese angajat pe post de consultant de anumiÈ›i avocaÈ›i È™i, mă rog, procesul era extrem de important. Cleve a comandat încă un rând de băuturi È™i au mai vorbit o vreme despre cât de important era acest proces. Derrick era ager la minte, făcuse un an de colegiu È™i dorea să scoată ceva bani, aÈ™a că nu se lăsă prea mult rugat. — Ce ar fi să spuneÈ›i lucrurilor pe nume? întrebă el. Exact asta dorea È™i Cleve. — Clientul meu este gata să cumpere influență. Contra cost. Fără nici un fel de urme. — Influență, repetă Derrick È™i sorbi o gură zdravănă de bere. Zâmbetul de pe figura lui îl încurajă pe Cleve să insiste. — Cinci mii bani gheață, spuse el, aruncând o privire în jur. Jumătate acum, jumătate la terminarea procesului. Zâmbetul se lăți È™i mai mult. — Și eu ce trebuie să fac? — VorbiÈ›i cu Angel când o vedeÈ›i în timpul vizitelor personale È™i convingeÈ›i vă că înÈ›elege cât de important este acest caz pentru acuzare. Dar nu i spuneÈ›i nimic de bani sau despre mine sau despre acest aranjament. Nu acum. Poate mai târziu. — De ce nu? — Pentru că e al dracului de ilegal, aÈ›i înÈ›eles? Dacă judecătorul ajunge să afle că am vorbit cu dumneavoastră, că v am oferit bani pentru a vorbi cu Angel, atunci amândoi ajungem la închisoare. AÈ›i înÈ›eles? — Mda. — E important să vă daÈ›i seama cât de periculos este. Dacă nu doriÈ›i să continuaÈ›i, atunci mai bine să mi spuneÈ›i chiar acum. — Zece mii. — Cum? — Zece. Cinci acum È™i cinci după ce se termină procesul. Cleve mârâi, aparent dezgustat. Dacă ar fi È™tiut Derrick cât se punea la bătaie... — ÃŽn regulă. Zece. — Când pot să i iau? — Mâine. Au comandat sandviciuri È™i au mai vorbit încă o oră despre proces, despre verdict È™i despre cum ar fi fost cel mai potrivit s o convingă pe Angel. Corvoada de a l împiedica pe D. Martin Jankle să bea atât de iubita lui vodcă a căzut pe umerii lui Durwood Cable. Fitch È™i Jankle se certaseră zdravăn, dacă Jankle poate sau nu să bea marÈ›i seară, adică în seara dinainte de a depune mărturie. Fitch, fostul alcoolic, îl acuză pe Jankle că nu se poate stăpâni. Jankle îl înjură pe Fitch cu sete pentru că își permitea să i spună lui, directorului executiv al firmei Pynex — una dintre cele mai bogate 500 din lume — când, dacă È™i cât putea să bea. Cable a fost atras în dispută de Fitch. Cable a insistat ca Jankle să rămână la birou toată noaptea, pentru a È™i pregăti depoziÈ›ia. Au imaginat o audiere, urmată de un contrainterogatoriu È™i Jankle s a comportat corespunzător. Nimic spectaculos. Cable îl invită să privească înregistrarea video, împreună cu un grup de experÈ›i în probleme de juriu. Când a ajuns, în sfârÈ™it, la hotel, după ora 10 seara, Jankle a constatat că Fitch luase toate băuturile alcoolice din minibar, înlocuindu le cu băuturi răcoritoare È™i sucuri de fructe. Jack Jankle înjură È™i căută în trusa de toaletă, unde È›inea o sticluță ascunsă într un suport de piele. Nici urmă de ea. Fitch o găsise È™i pe asta. La ora unu dimineaÈ›a, Nicholas deschise fără zgomot uÈ™a camerei sale È™i privi de o parte È™i de alta a holului. Paznicul dispăruse, adormit, probabil, în camera lui. Marlee îl aÈ™tepta într o cameră de la etajul al doilea. S au îmbrățiÈ™at È™i s au sărutat, dar atât. La telefon ea făcuse aluzie la unele probleme, astfel încât îi spuse repede întreaga poveste, începând cu discuÈ›ia de dimineață, cu Rebecca din Lawrence. Nicholas reacÈ›ionă neaÈ™teptat de bine. ÃŽn afara pasiunii instinctive a celor doi amanÈ›i, relaÈ›ia lor trecea rareori prin momente de emoÈ›ie. Iar când aceasta ieÈ™ea la suprafață, ea venea aproape întotdeauna de la Nicholas, cel mai temperamental dintre ei doi — ceea ce cu greu se putea spune È™i despre ea. El ridica vocea când era furios, dar asta nu se întâmpla aproape niciodată. Marlee nu era rece, ci doar calculată. El nu o văzuse niciodată plângând, singura excepÈ›ie fiind finalul unui film care lui nu i plăcuse deloc. Certurile lor nu fuseseră niciodată prea grave, iar altercaÈ›iile lor obiÈ™nuite se terminau repede, pentru că Marlee îl învățase să È™i muÈ™te limba. Ea nu suporta manifestările sentimentale irosite, nu se bosumfla È™i nu i purta pică, nici măcar nu i făcea jocul atunci când el încerca să forÈ›eze acest lucru. Ea îi povesti, cuvânt cu cuvânt, conversaÈ›ia cu Rebecca È™i apoi încercă să È™i amintească toate amănuntele întâlnirii cu Fitch. Constatarea că fuseseră parÈ›ial descoperiÈ›i era un È™oc. Erau siguri că fusese vorba de Fitch È™i se întrebau cât de multe È™tia. Erau convinÈ™i, aÈ™a cum fuseseră în permanență, că trebuia descoperit Jeff Kerr pentru a ajunge la Claire Clement. Jeff nu avea nimic de ascuns. Trecutul lui Claire trebuia protejat, altfel era mai bine să È™i ia zborul de pe acum. Nu aveau altceva de făcut decât să aÈ™tepte. Derrick intră în camera lui Angel strecurându se pe fereastra care se deschidea în afară. N o văzuse de duminică, adică de aproape patruzeci È™i opt de ore È™i, pur È™i simplu, nu mai putea aÈ™tepta până în seara următoare, pentru că o iubea la nebunie, îi era dor È™i simÈ›ea nevoia să o È›ină în braÈ›e. Ea observă imediat că băuse. S au prăvălit imediat peste pat, consumând în tăcere o vizită personală neautorizată. Derrick se întoarse pe cealaltă parte È™i adormi imediat. Se treziră în zori È™i Angel intră în panică, pentru că avea un bărbat în cameră È™i asta, bineînÈ›eles, era o încălcare a ordinelor judecătorului. Lui Derrick nici nu i păsa. Spuse că va aÈ™tepta, pur È™i simplu, ca ei să plece spre tribunal È™i apoi se va strecura afară din cameră. Vorbele lui nu reuÈ™iră s o calmeze prea mult, aÈ™a că Angel rămase multă vreme sub duÈ™. Derrick acceptase planul lui Cleve È™i îi adusese importante îmbunătățiri. După ce plecaseră din local, cumpărase o navetă cu È™ase sticle de bere È™i condusese ore întregi de a lungul golfului. ÃŽncet, străbătând Autostrada 90 într un sens, apoi în sensul opus, pe lângă hoteluri, cazinouri È™i docuri, de la Pass Christian până la Pascagoula, stătuse la volan, sorbind câte o gură de bere È™i dezvoltând planul. După câteva rânduri de băuturi, Cleve lăsase să i scape că avocaÈ›ii reclamantei încercau să obÈ›ină milioane. Era nevoie de numai nouă juraÈ›i din doisprezece pentru asigurarea verdictului, aÈ™a că Derrick socoti că votul lui Angel valora infinit mai mult decât cele zece mii de dolari. Zece mii sunaseră grozav în barul acela, dar dacă ei erau gata să plătească atât È™i fuseseră de acord atât de repede, atunci puteau plăti È™i mai mult, dacă făceau presiuni asupra lor. Cu cât mergea mai mult, cu atât creÈ™tea valoarea votului ei. Acum ajunsese la cincizeci de mii È™i creÈ™tea cu fiecare oră trecută. Derrick era intrigat de noÈ›iunea de procentaj. Dar dacă verdictul era, de exemplu, de zece milioane? Un procent, doar un amărât de procent însemna o sută de mii. Un verdict de douăzeci de milioane? Două sute de mii de dolari. Dar dacă Derrick îi propunea lui Cleve un aranjament prin care acesta să i dea o sumă la început È™i un procentaj, la pronunÈ›area verdictului? Ar fi fost un motiv suficient de puternic pentru Derrick È™i, bineînÈ›eles, pentru prietena lui, ea urmând să facă presiuni în timpul deliberărilor în scopul obÈ›inerii unui verdict cu valoare mai mare. Intraseră È™i ei în joc. Era o È™ansă cu care puteau să nu se mai întâlnească niciodată. Angel se întoarse în dormitor È™i își aprinse o È›igară. 27 Apărarea bunului renume al companiei Pynex începu jalnic miercuri dimineață, deÈ™i nu din vina avocaÈ›ilor săi. Un analist pe nume Walter Barker, angajat al unui cunoscut săptămânal financiar cu titlul de Mogul, scrisese că È™ansele erau de 2 la 1 ca juriul din Biloxi să dea un verdict împotriva lui Pynex, cerând o sumă foarte mare ca daune. Barker nu era un oarecare. De formaÈ›ie avocat, dobândise o reputaÈ›ie formidabilă pe Wall Street, de om al cărui cuvânt trebuie ascultat atunci când un litigiu afecta situaÈ›ia comercială. Specialitatea lui era urmărirea proceselor, apelurilor È™i hotărârilor definitive È™i obiÈ™nuia să prezică rezultatul înainte de încheierea lor. De obicei, avea dreptate È™i, cu cercetările sale, făcuse avere. Rubrica lui era citită de toată lumea È™i faptul că paria împotriva companiei Pynex a È™ocat toată lumea financiară de pe Wall Street. La deschiderea bursei, stocul de acÈ›iuni Pynex se afla la È™aptezeci È™i È™ase de puncte, a căzut la È™aptezeci È™i trei È™i, către prânz, atinsese deja È™aptezeci È™i unu È™i jumătate. Miercuri, sala de È™edinÈ›e era mai plină decât de obicei. AgenÈ›ii de bursă de pe Wall Street reveniseră în forță, căci fiecare dintre ei citise articolul din Mogul È™i, brusc, toÈ›i erau de acord cu Barker, cu toate că la micul dejun, cu o oră în urmă, consensul fusese că Pynex trecuse cu bine peste prezentarea martorilor acuzării È™i că ar fi fost normal să încheie în forță. Acum citeau articolul cu feÈ›e îngrijorate È™i își revizuiau rapoartele către È™efi. De fapt, Barker fusese la proces, cu o săptămână înainte. Stătuse singur, în ultimul rând. Ce observase el È™i lor le scăpase? JuraÈ›ii È™i au ocupat locurile la ora nouă fix, conduÈ™i de Lou Dell care le È›inea mândră uÈ™a, ca È™i cum È™i ar fi adunat oile rătăcite pentru a le readuce acolo unde le era locul. Harkin îi întâmpină ca È™i cum ar fi fost plecaÈ›i o lună, făcu o glumă nu prea reuÈ™ită despre pescuit È™i apoi reluă obiÈ™nuita listă de întrebări care începea cu „AÈ›i fost agresat?". Le promise juraÈ›ilor o încheiere rapidă a procesului. Jankle fu chemat ca martor È™i apărarea își începu audierea. Scăpat de efectele alcoolului, Jankle era în formă È™i dădea răspunsuri foarte precise. Zâmbea cu uÈ™urință È™i părea bucuros că are È™ansa să È™i apere compania. Cable trecu fără probleme peste întrebările preliminare. Pe al doilea rând de scaune se afla D. Y. Taunton, avocatul de culoare de pe Wall Street care se întâlnise cu Lonnie în Charlotte. ÃŽl asculta pe Jankle, aruncând câte o privire spre Lonnie. Nu trecu mult până când acesta îl observă. Lonnie se uită o dată, nu se putu stăpâni È™i se mai uită încă o dată spre el È™i, la a treia privire, reuÈ™i să dea uÈ™or din cap È™i să zâmbească, deoarece i se părea lucrul cel mai normal. Mesajul era clar — Taunton era o persoană importantă, care făcuse tot drumul până la Biloxi pentru că era o zi importantă. Venise rândul apărării È™i Lonnie trebuia să înÈ›eleagă că era esenÈ›ial să asculte È™i să creadă fiecare cuvânt rostit din boxa martorilor. Pentru Lonnie, nu era nici o problemă. Prima reacÈ›ie dură din partea lui Jankle, în apărarea companiei sale, s a făcut remarcată în problema alegerii. A recunoscut că mulÈ›i cred despre È›igări că produc dependență, dar numai pentru că atât el, cât È™i Cable își dădeau seama că, orice altceva ar fi spus, ar fi sunat prosteÈ™te. Dar poate că nu e vorba de dependență. Nimeni nu È™tie exact, iar cercetătorii sunt la fel de nedumeriÈ›i ca È™i ceilalÈ›i. Un studiu spune una, altul spune cu totul altceva, dar el nu văzuse niciodată dovezi clare că fumatul ar produce dependență. Personal, nu credea aÈ™a ceva. Jankle fuma de douăzeci de ani, dar numai pentru că îi făcea plăcere. Fuma douăzeci de È›igări pe zi, după dorință, È™i își alesese o marcă de È›igări cu un conÈ›inut scăzut de nicotină. Nu, cu siguranță că nu era dependent. Putea să se lase oricând dorea. Fuma pentru că îi plăcea. Juca tenis de patru ori pe săptămână È™i controalele medicale anuale nu arătau nici un motiv de îngrijorare. ÃŽn sală, cu un rând în spatele lui Taunton, se afla Derrick Maples, care își făcea apariÈ›ia pentru prima dată în tribunal. Plecase de la motel la numai câteva minute după autobuz È™i își propusese să È™i petreacă ziua căutându È™i de lucru. Acum visa un câștig uÈ™or. Angel îl zări, dar continuă să l urmărească pe Jankle. Interesul brusc dovedit de Derrick pentru proces era surprinzător. De când juraÈ›ii fuseseră sechestraÈ›i, nu făcuse decât să se plângă. Jankle descrise diferitele mărci de È›igări produse de compania sa. Coborî din boxă È™i se opri în faÈ›a unei planÈ™e viu colorate, pe care fiecare dintre cele opt tipuri de È›igări apărea însoÈ›it de nivelul specific de nicotină È™i gudron. Explică de ce unele È›igări au filtru È™i unele nu, de ce unele au un conÈ›inut mai mare de nicotină È™i gudron decât altele. EsenÈ›a era posibilitatea alegerii. Jankle era mândru de linia sa de producÈ›ie. Aici era vorba despre un element esenÈ›ial È™i Jankle îl marcă foarte bine. Prin gama largă de produse oferite de Pynex, compania permitea fiecărui consumator să decidă câtă nicotină È™i cât gudron doreau. Alegere. Alegere. Alegere. AlegeÈ›i nivelul de nicotină È™i gudron. AlegeÈ›i câte È›igări fumaÈ›i în fiecare zi. AlegeÈ›i dacă doriÈ›i sau nu să inhalaÈ›i fumul. FaceÈ›i o alegere înÈ›eleaptă pentru corpul dumneavoastră È™i efectul È›igărilor asupra lui. Jankle arătă spre pachetul de Bristol, colorat cu un roÈ™u aprins; era marca de È›igări cu al doilea procent, ca mărime, de nicotină È™i gudron. Recunoscu faptul că, dacă se făcea „abuz", rezultatele puteau fi grave. Þigările puteau fi È›inute sub control, dacă erau folosite într un mod cumpătat. Ca multe alte produse — alcool, unt, zahăr sau arme, ca să numească numai câteva — puteau deveni periculoase dacă se făcea abuz. ÃŽn sală se afla È™i Hoppy, aÈ™ezat de cealaltă parte a culoarului, pe acelaÈ™i rând cu Derrick; se oprise numai pentru câteva clipe, să vadă cum mai merg lucrurile. ÃŽn plus, dorea s o vadă pe Millie È™i să i adreseze un zâmbet; ea era încântată să l vadă, dar se mira de această bruscă obsesie a soÈ›ului ei pentru proces. ÃŽn seara aceea, juriul avea dreptul la vizite personale, iar Hoppy abia aÈ™tepta să È™i petreacă trei ore în camera lui Millie, deÈ™i sexul era ultimul lucru la care se gândea. Când judecătorul Harkin anunță pauza de prânz, Jankle își încheia gândurile despre publicitate. Sigur că Pynex cheltuia o mulÈ›ime de bani, dar suma era mult mai mică decât pentru campaniile de bere, automobile sau Coca Cola. Reclama era crucială pentru supravieÈ›uirea într o lume a concurenÈ›ei diabolice, indiferent despre ce produs era vorba. BineânÈ›eles că È™i copiii vedeau reclamele sale. Cum să proiectezi un panou publicitar È™i copiii să nu l vadă? Cum să i împiedici pe copii să răsfoiască revistele la care sunt abonaÈ›i părinÈ›ii lor? Era imposibil. Jankle recunoscu, fără ezitare, că văzuse statisticile care arătau că 85% dintre copiii fumători cumpără cele trei mărci de È›igări cărora li se face cel mai mult reclamă. Dar acelaÈ™i lucru se întâmplă È™i cu adulÈ›ii! Din nou, nu se pot proiecta o reclamă È™i o campanie publicitară pentru adulÈ›i, fără să i afecteze pe copii. Fitch urmări întreaga audiere a lui Jankle de pe locul său din ultimul rând. ÃŽn dreapta sa se afla Luther Vandermeer, director executiv al companiei Trellco, cea mai mare companie producătoare de È›igări din lume. Vandermeer era liderul neoficial al Celor Patru Mari È™i singurul pe care Fitch îl suporta. ÃŽn schimb, el surprindea prin talentul de a l tolera pe Fitch. Au luat masa de prânz la Mary Mahoney's, aÈ™ezaÈ›i la o masă din colÈ›. Succesul de până atunci al lui Jankle îi mai liniÈ™tise, dar momentele cele mai grele abia de acum începeau. Articolul lui Barker din Mogul le tăiase pofta de mâncare. — Câtă influență ai asupra juriului? întrebă Vandermeer, alegând mâncarea din farfurie. Fitch nu avea de gând să i răspundă sincer. Nu asta se aÈ™tepta de la el. Afacerile lui murdare erau un secret pentru toată lumea, cu excepÈ›ia propriilor săi agenÈ›i. — Ca de obicei, răspunse Fitch. — Poate că nu e suficient. — Ce vrei să spui? Vandermeer nu i răspunse, ci măsură cu privirea picioarele unei chelneriÈ›e care lua comanda la masa alăturată. — Facem tot posibilul, spuse Fitch cu o căldură neobiÈ™nuită pentru el. Dar Vandermeer era speriat, È™i asta pe bună dreptate. Fitch È™tia că presiunea era enormă. Un verdict pentru o sumă mare în favoarea reclamantei nu ar fi fost falimentar pentru Pynex sau Trellco, dar rezultatele ar fi fost teribile È™i de lungă durată. Un studiu neoficial, făcut chiar de ei, prevedea o pierdere imediată de 20% din valoarea acÈ›iunilor tuturor celor patru companii, iar acela ar fi fost doar începutul. ÃŽn acelaÈ™i studiu, un scenariu pentru cazul cel mai nefericit prevedea un milion de procese intentate de către cei bolnavi de cancer la plămâni, împotriva companiilor, în următorii cinci ani după un astfel de verdict, fiecare proces costând în medie un milion numai pentru plata avocaÈ›ilor. Studiul nu îndrăznea să estimeze costul unui milion de verdicte. Scenariul catastrofal prevedea o acÈ›iune împotriva unei întregi clase sociale, aceea a tuturor celor care fumaseră vreodată È™i se simÈ›eau afectaÈ›i din acest motiv. La acel nivel, se putea vorbi despre faliment. Și era probabil ca în Congres să se facă eforturi pentru interzicerea producÈ›iei de È›igări. — Ai bani destui? întrebă Vandermeer. — Cred că da, răspunse Fitch, întrebându se, în sinea lui, pentru a suta oară, cam la ce sumă se gândea drăgălaÈ™a de Marlee. — Cred că fondul este destul de solid. — ÃŽntr adevăr. Vandermeer ronțăia o bucățică de pui la grătar. — De ce nu alegi nouă juraÈ›i, să le dai câte un milion de dolari? întrebă el, chicotind, ca È™i cum ar fi fost o simplă glumă. — Crede mă, m am gândit la asta. E mult prea riscant. Oamenii aceia ar putea ajunge la închisoare. — Ei, glumeam È™i eu! — Avem noi metodele noastre. Vandermeer redeveni serios. — Trebuie să câștigăm, Rankin, înÈ›elegi? Trebuie să câștigăm. Indiferent cât costă. De vreo săptămână, ca urmare a unei alte solicitări scrise din partea lui Nicholas Easter, judecătorul Harkin schimbase rutina prânzului stabilind că È™i cei doi juraÈ›i de rezervă puteau mânca alături de cei doisprezece. Nicholas argumentase că, din moment ce toÈ›i paisprezece locuiau împreună, se uitau la filme împreună, mâncau dimineaÈ›a È™i seara împreună, era aproape ridicol să fie separaÈ›i la prânz. Henry Vu fusese pilot pe un bombardier sud vietnamez È™i se prăbuÈ™ise cu avion cu tot în Marea Chinei, a doua zi după căderea Saigonului. Fusese salvat de un vas american È™i tratat într un spital din San Francisco. A durat un an până când a reuÈ™it să È™i scoată soÈ›ia È™i copii din È›ară, prin Laos, Cambodgia È™i Thailanda, iar de acolo spre San Francisco, unde întreaga familie locuise doi ani. Se stabiliseră în Biloxi în 1978. Vu a cumpărat o barcă de pescuit crevete, alăturându se numeroÈ™ilor pescari vietnamezi care făceau o puternică concurență localnicilor. Cu un an în urmă, fiica lui fusese prima din anul al patrulea de liceu È™i rostise discursul de absolvire. Primise o bursă completă la Harvard. Henry își cumpărase al patrulea vas de pescuit. Nu făcea nici un efort să evite obligaÈ›ia de jurat. Era patriot, ca È™i ceilalÈ›i, inclusiv colonelul. Nicholas, bineînÈ›eles, se împrietenise imediat cu el. Era hotărât să facă în aÈ™a fel încât Vu să fie printre cei doisprezece aleÈ™i È™i să fie prezent la începerea deliberărilor. Cu un juriu obosit de izolare, ultimul lucru pe care È™i l dorea Cable era să prelungească prezentarea cazului. Redusese lista martorilor săi la cinci È™i își propusese să limiteze audierea lor la cel mult patru zile. Era momentul cel mai prost al zilei pentru o examinare directă — prima oră după prânz — când Jankle își luă locul în boxa martorilor È™i audierea reâncepu. — Ce face compania dumneavoastră pentru combaterea fumatului în rândul minorilor? îl întrebă Cable È™i Jankle vorbi o oră întreagă. Un milion colo, pentru cutare cauză nobilă, un alt milion colo, pentru cutare campanie publicitară. Unsprezece milioane numai în ultimul an. ÃŽn anumite momente, Jankle aproape că părea să urască tutunul. După o pauză foarte lungă pentru cafea, la ora trei, Wendall Rohr È™i a încercat pentru prima dată puterile cu Jankle. A început cu o întrebare răutăcioasă È™i lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost. — Este adevărat, domnule Jankle, că această companie cheltuieÈ™te sute de milioane pentru a i convinge pe oameni să fumeze, iar când aceÈ™tia se îmbolnăvesc din cauza È›igărilor dumneavoastră, compania nu plăteÈ™te un ban pentru a i ajuta? — Este o întrebare? — Sigur că da. Acum vă rog să răspundeÈ›i! — Nu. Nu este adevărat. — Bun. Când a plătit Pynex ultima dată, o sumă cât de mică, pentru tratamentul unui fumător? Jankle ridică din umeri È™i mormăi ceva. — ÃŽmi pare rău, domnule Jankle. N am auzit. ÃŽntrebarea era când a plătit... — Am auzit întrebarea. — Atunci, răspundeÈ›i. DaÈ›i ne măcar un exemplu despre ajutorul acordat de Pynex pentru tratamentele medicale ale unei persoane care fuma È›igările produse de dumneavoastră? — Nu mi amintesc. — Deci compania dumneavoastră refuză să È™i asume responsabilitatea pentru produsele sale? — Nu, nicidecum. — Bun. DaÈ›i ne măcar un exemplu pentru a demonstra că Pynex își asumă responsabilitatea pentru produsele sale. — Produsele noastre nu sunt vătămătoare. — Nu cauzează boala È™i moartea? întrebă Rohr uimit, desfăcându È™i larg braÈ›ele. — Nu. Nici vorbă. — Cred că n am înÈ›eles bine. AfirmaÈ›i în faÈ›a juraÈ›ilor că È›igările dumneavoastră nu cauzează boala È™i moartea? — Numai dacă se face abuz. Rohr izbucni în râs, repetând cu dispreÈ› cuvântul „abuz". — Þigările dumneavoastră se aprind cu bricheta? — BineânÈ›eles. — Și fumul produs de tutun È™i hârtie trebuie tras în piept, prin capătul opus celui aprins? — Da. — Iar acest fum trebuie să pătrundă în gură? — Da. — Și să fie inhalat în aparatul respirator? — Depinde de alegerea fumătorului. — Dumneavoastră inhalaÈ›i fumul, domnule Jankle? — Da. — CunoaÈ™teÈ›i studiile care arată că 98% dintre fumători inhalează fumul? — Da. — Deci, ar fi corect să spunem că È™tiÈ›i că fumul va fi inhalat? — Cred că da. — SunteÈ›i de părere că persoanele care inhalează fumul abuzează, de fapt, de produsul în cauză? — Nu. — Atunci spuneÈ›i ne, domnule Jankle, ce înseamnă abuzul în cazul È›igărilor? — Fumatul în exces. — Cât de mult înseamnă acest „exces"? — Cred că depinde de fiecare individ. — Eu nu vorbesc cu fiecare fumător în parte, domnule Jankle. Eu vorbesc cu dumneavoastră, directorul executiv al companiei Pynex, una dintre cele mai mari producătoare de È›igări din lume. Și vă întreb pe dumneavoastră cât de mult credeÈ›i că înseamnă "în exces"? — Cred că mai mult de două pachete pe zi. — Mai mult de patruzeci de È›igări pe zi? — Da. — ÃŽnÈ›eleg. Și pe ce studiu vă bazaÈ›i această părere? — Pe nici unul. Este doar părerea mea. — Sub patruzeci, fumatul nu este nesănătos. Peste patruzeci, se face abuz. Aceasta este depoziÈ›ia dumneavoastră? — Este părerea mea. Jankle începea să se foiască în scaun È™i arunca priviri disperate spre Cable, care era furios È™i se uita în altă parte. Teoria abuzului era ceva nou, o invenÈ›ie a lui Jankle. Insistase să o folosească. Rohr își coborî vocea È™i își cercetă notiÈ›ele. Nu se grăbea, pentru că nu dorea să È™i strice plăcerea de a È™i distruge prada. — VreÈ›i să comentaÈ›i, pentru juraÈ›i, măsurile luate de dumneavoastră, în calitate de director executiv, pentru a avertiza publicul că obiceiul de a fuma peste patruzeci de È›igări pe zi este periculos? Jankle fu gata să riposteze cu duritate, dar se stăpâni. Deschise gura È™i rămase pe gânduri îndelung. Răul fusese făcut, aÈ™a că se controlă È™i răspunse: — Cred că m aÈ›i înÈ›eles greÈ™it. Rohr nu avea de gând să l lase să explice. — Sunt convins. Nu cred că am văzut vreodată un avertisment scris pe produsele dumneavoastră, prin care să se arate că mai mult de două pachete pe zi înseamnă un abuz periculos. De ce nu? — Nu suntem obligaÈ›i. — De către cine? — De către guvern. — Deci, dacă guvernul nu vă obligă să avertizaÈ›i lumea că produsele dumneavoastră pot fi consumate abuziv, nu aveÈ›i de gând să o faceÈ›i din proprie iniÈ›iativă, nu i aÈ™a? — Noi respectăm legea. — Legea obligă Pynex să cheltuiască patru sute de milioane de dolari pe publicitate, aÈ™a cum s a întâmplat anul trecut? — Nu. — Dar asta aÈ›i făcut, nu i aÈ™a? — Cam aÈ™a ceva. — Iar dacă doreaÈ›i să i avertizaÈ›i pe fumători de potenÈ›ialul pericol, aÈ›i fi putut, fără îndoială, s o faceÈ›i, nu? — Presupun că da. Rohr schimbă brusc tonul, vorbind despre unt È™i zahăr — două dintre produsele cu risc potenÈ›ial prin folosire abuzivă. Era fericit să poată scoate în evidență diferenÈ›ele dintre ele È™i È›igări, făcându l pe Jankle să pară un caraghios. Lăsă la urmă asul din mânecă. ÃŽntr o scurtă pauză, monitoarele video au fost din nou aduse în sală. La întoarcerea juriului, lumina a fost parÈ›ial stinsă È™i — iată l pe Jankle pe ecran, cu mâna dreaptă ridicată pentru a jura că va spune adevărul È™i numai adevărul. Era vorba despre o audiere în faÈ›a unui subcomitet al Congresului. Lângă Jankle se aflau Vandermeer È™i ceilalÈ›i doi directori executivi ai Celor Patru Mari, citaÈ›i, împotriva voinÈ›ei lor, pentru a depune mărturie în faÈ›a unui grup de politicieni. Păreau patru mafioÈ›i pe punctul de a declara în faÈ›a Congresului că nu există crimă organizată. Interogatoriul era brutal. Banda era montată selectiv. Unul după altul, au fost întrebaÈ›i de a dreptul dacă nicotina produce dependență È™i fiecare dintre ei a răspuns, categoric, că nu. Jankle a fost ultimul È™i, până să apuce să È™i exprime, furios, negaÈ›ia, juriul, asemenea acelui subcomitet, înÈ›elese că minÈ›ea. 28 ÃŽn cursul unei discuÈ›ii tensionate avute cu Cable în biroul său, Fitch îi aruncă în față aproape tot ce îl deranja în legătură cu modul în care își pregătise apărarea, începu cu Jankle È™i strălucitoarea sa modalitate cu totul nouă de a apăra industria tutunului, strategia abuzului de È›igări, o atitudine nebunească prin care riscau să piardă totul. Cable, care nu avea chef de cicăleală, mai ales când venea din partea unui nespecialist pe care, oricum, îl dispreÈ›uia, îi repetă că îl rugaseră pe Jankle să nu aducă vorba despre asta. Dar Jankle fusese avocat pe vremuri È™i își imagina că era un gânditor original, căruia i se oferea È™ansa unică de a salva Marea Industrie. Jankle se afla în acel moment la bordul unui avion, în drum spre New York. Iar Fitch era de părere că juriul ar putea să se fi săturat de Cable. Rohr împărÈ›ise munca din tribunal cu banda lui de hoÈ›i. De ce Cable nu permitea unui alt avocat, în afară de Felix Mason, să se ocupe de câțiva martori? Dumnezeu È™tia că au destui avocaÈ›i la dispoziÈ›ie. Era vorba de vanitate? Strigau unul la celălalt peste birou. Articolul din Mogul descătuÈ™ase nervii È™i adăugase încă un surplus de tensiune la cea existentă deja. Cable îi aminti lui Fitch că el era avocatul È™i că își petrecuse treizeci de ani străluciÈ›i în tribunal. Se pricepea mai bine să înÈ›eleagă starea de spirit È™i È™ansele unui proces. Fitch, la rândul său, îi aminti lui Cable că acesta era al nouălea proces împotriva industriei tutunului coordonat de el, ca să nu mai vorbească de cele două procese anulate datorită lui; categoric, văzuse destule pledoarii mult mai eficiente decât ceea ce îi oferea Cable. Când È›ipetele È™i înjurăturile au încetat È™i amândoi au încercat din răsputeri să se calmeze, au căzut de acord că apărarea trebuie să fie scurtă. Cable prevedea încă trei zile, iar asta urma să includă È™i contrainterogatoriul iniÈ›iat de Rohr. Trei zile, nici o clipă mai mult, spuse Fitch. IeÈ™i din birou È™i trânti uÈ™a după el, luându l pe José din hol. ÃŽmpreună, trecură în goană prin birourile încă pline de avocaÈ›i cu mânecile suflecate, asistenÈ›i mâncând pizza È™i secretare care se învârteau peste tot, încercând să È™i termine treaba, pentru a se întoarce acasă, la copii. ÃŽn maÈ™ină, José îi dădu lui Fitch un teanc de faxuri pe care acesta le citi în grabă, în timp ce se îndreptau în cea mai mare viteză spre sediu. Primul era o listă a deplasărilor lui Marlee de la întâlnirea lor pe chei, întâmplată cu o zi înainte. Nimic neobiÈ™nuit. Următorul fax era recapitularea celor întâmplate în Kansas. O Claire Clement fusese descoperită în Topeka, dar era internată într un azil. Cea din Des Moines răspunsese chiar la telefon, în magazinul de maÈ™ini de mâna a doua al cărei proprietar era soÈ›ul ei. Swanson spunea că urmăresc multe fire, dar raportul nu era prea bogat în detalii. Unul dintre amicii lui Kerr de la facultate fusese găsit în Kansas City È™i se încerca organizarea unei întâlniri. Trecând pe lângă un magazin general, reclama unei cutii de bere luminate de neon îi atrase atenÈ›ia lui Fitch. Mirosul È™i gustul unei beri reci îi umplu nările, făcându l să i lase gura apă. O singură bere. O singură bere dulce, rece ca gheaÈ›a, într o halbă înaltă. De când nu mai gustase? DorinÈ›a de a opri era teribilă. Putea să l trimită pe José înăuntru, să cumpere doar o sticlă rece, una singură, È™i cu asta, basta. Oare? Cu siguranță că, după nouă ani de abstinență, se putea descurca acum cu o singură porÈ›ie. De ce să nu bea, numai una? Pentru că băuse un milion de beri. Iar dacă José se oprea aici, avea să se oprească din nou, două rânduri de blocuri mai departe. Și, când aveau să ajungă, în sfârÈ™it, la birou, maÈ™ina ar fi fost plină de sticle goale, pe care Fitch le ar fi aruncat spre maÈ™inile din jur. Făcea foarte urât la băutură. Dar numai una, care să i calmeze nervii, să l ajute să uite această zi mizerabilă... — Vă simÈ›iÈ›i bine, È™efu'? îl întrebă José. Fitch mormăi ceva È™i renunță să se mai gândească la bere. Unde era Marlee È™i de ce nu l sunase astăzi? Procesul se apropia de sfârÈ™it. Un aranjament cerea timp pentru negociere È™i execuÈ›ie. Se gândi la articolul din Mogul È™i È™i o dori pe Marlee. ÃŽi răsună în urechi glasul idiotului de Jankle, expunând o teorie nou nouță de apărare È™i tânji după Marlee. ÃŽnchise ochii È™i văzu feÈ›ele juraÈ›ilor, È™i suspină după Marlee. Cum Derrick se considera acum un jucător important, alese un nou loc de întâlnire pentru miercuri seara. Un bar rău famat din cartierul negrilor din Biloxi, un loc în care, de fapt, Cleve mai fusese È™i altă dată. Derrick își imagina că va dicta regulile jocului dacă se afla pe terenul său. Cleve insistă să se întâlnească mai întâi în parcare. Parcarea era aproape plină. Cleve întârzia. Derrick îl observă în clipa în care își parca maÈ™ina È™i se îndreptă spre el. — Nu cred că e o idee prea bună, spuse Cleve, privind afară prin geamul abia crăpat al maÈ™inii, spre clădirea întunecată, cenuÈ™ie, cu gratii la ferestre. — Nici o problemă, spuse Derrick, puÈ›in îngrijorat la rândul său, dar nedorind să arate acest lucru. Locul e sigur. — Sigur? Trei tipi au fost înjunghiaÈ›i aici luna trecută. Eu sunt singurul alb de pe aici È™i tu îți închipui că am să intru acolo cu cinci mii în buzunar, ca să È›i i dau acolo. Ghici, care dintre noi va fi tăiat primul? Eu sau tu? Derrick înÈ›elese, dar nu dori să cedeze aÈ™a de uÈ™or. Se aplecă È™i mai mult pe geam, cercetă parcarea de jur împrejur È™i, dintr o dată, i se făcu frică. — Eu zic să intrăm, spuse el, cu tonul cel mai jovial de care era în stare. — Las o baltă, spuse Cleve. Dacă vrei banii, ne întâlnim la Waffle House, pe Autostrada 90. Cleve porni motorul È™i ridică geamul. Derrick privi în urma lui, gândindu se că încă mai poate pune mâna pe cei cinci mii de dolari bani gheață È™i porni în goană spre maÈ™ina sa. Au mâncat clătite È™i au băut cafea la tejghea. ConversaÈ›ia trena, pentru că bucătarul pregătea o omletă cu cârnaÈ›i la câțiva paÈ™i mai încolo È™i părea că se chinuie să prindă orice cuvânt. Derrick era nervos È™i îi tremurau mâinile. „Pândarii" manevrau plăți în bani gheață în fiecare zi. Afacerea avea o importanță minoră pentru Cleve. — AÈ™a că mă gândesc că zece mii e cam puÈ›in, înÈ›elegi ce vreau să zic? spuse Derrick în cele din urmă, rostind replica pe care o repetase toată după amiaza. — Credeam că ne am înÈ›eles, spuse Cleve deloc impresionat, mestecând o clătită. — Cred că încerci totuÈ™i să mă păcăleÈ™ti. — AÈ™a crezi că se face o negociere? — Nu mi oferi destul, omule. M am gândit bine. Chiar am fost la tribunal în dimineaÈ›a asta È™i am ascultat o parte din proces. Acum È™tiu ce se întâmplă. M am lămurit. — Zău? — Mda. Iar ai voÈ™tri nu joacă cinstit. — Nu mi s a părut că ai avut ceva de reclamat aseară, când ne am înÈ›eles la zece mii. — Lucrurile s au schimbat. Aseară m ai luat pe nepregătite. Cleve își È™terse gura cu un È™erveÈ›el de hârtie È™i aÈ™teptă până când bucătarul servi pe altcineva, la celălalt capăt al tejghelei. — Atunci, ce doreÈ™ti? întrebă el. — Mult mai mult. — Nu avem timp de joacă. Spune mi ce vrei. Derrick înghiÈ›i în sec È™i privi peste umăr. — Cincizeci de mii, spuse el în È™oaptă, plus un procent din suma obÈ›inută prin verdict. — Ce procent? — Cred că zece la sută ar fi corect. — Aha, aÈ™a deci, spuse Cleve, lăsând È™erveÈ›elul pe masă. Ai înnebunit, continuă el È™i puse o bancnotă de cinci dolari lângă farfurie. Ne am înÈ›eles pentru zece. Asta e. Un ban în plus È™i riscăm să fim prinÈ™i. Cleve plecă grăbit. Derrick se căută în buzunare È™i nu găsi decât câteva monede. Brusc, bucătarul apăru lângă el, urmărind căutarea sa disperată după bani. — Credeam că plăteÈ™te el, spuse Derrick, verificându È™i buzunarul cămășii. — Câți bani aveÈ›i? îl întrebă bucătarul, luând bancnota de cinci dolari de lângă farfuria lui Cleve. — Optzeci de cenÈ›i. — E destul. Derrick porni în goană spre parcare, unde îl găsi pe Cleve aÈ™teptându l cu motorul pornit È™i geamul coborât. — Pun pariu că partea cealaltă ar plăti mai bine, îi strigă el, aplecându se peste geam. — Atunci, n ai decât să încerci. Du te la ei mâine È™i spune le că vrei cincizeci de mii pentru un singur vot. — Plus zece la sută. — EÈ™ti È›icnit, băiete, spuse Cleve oprind motorul È™i coborând din maÈ™ină. ÃŽÈ™i aprinse o È›igară. Nu înÈ›elegi nimic, reluă el. Un verdict în favoarea apărării înseamnă că nu iese nici un ban. Zero pentru reclamant înseamnă zero pentru apărare. ÃŽnseamnă că nu există procentaje pentru nimeni. AvocaÈ›ii acuzării primesc patruzeci la sută din nimic. E limpede? — Mda, mormăi Derrick deÈ™i era evident că încă nu e lămurit. — Uite care e treaba, ceea ce È›i ofer eu este al naibii de ilegal. Nu te lăcomi. Altfel, o să te prindă. — Zece mii mi se par o bagatelă pentru o treabă atât de importantă. — Nu, nu privi lucrurile aÈ™a. GândeÈ™te te că ea nu are dreptul la nimic, da? Zero. ÃŽÈ™i face datoria civică, primind cincisprezece dolari pe zi pentru că e un bun cetățean. Cele zece mii înseamnă mită, un cadou murdar care trebuie uitat îndată ce va fi primit. — Dar dacă îmi oferi un procentaj, atunci voi avea motive să lucrez mai serios în camera juraÈ›ilor. Cleve trase cu sete din È›igară È™i scoase fumul încet, clătinând din cap. — Pur È™i simplu, nu înÈ›elegi. Dacă verdictul este în favoarea acuzării, vor trece câțiva ani până când vor pune mâna pe bani. Uite ce e, Derrick, complici prea mult lucrurile. Ia banii. VorbeÈ™te cu Angel. Ajută ne s o scoatem la capăt. — Douăzeci È™i cinci de mii. ÃŽncă un fum, apoi È›igara căzu pe asfalt, unde Cleve o strivi cu talpa cizmei. — Va trebui să vorbesc cu È™eful meu. — Douăzeci È™i cinci de mii pentru fiecare vot. — Pentru fiecare vot? — Mda. Angel poate aduce mai multe. — Pe cine? — Nu È›i spun. — Lasă mă să vorbesc cu È™eful meu. ÃŽn camera 54, Henry Vu citea scrisorile primite de la Harvard, de la fiica lui, în timp ce soÈ›ia lui, Qui, studia o nouă variantă de asigurare a flotei lor de bărci de pescuit. Cum Nicholas era la film, la celălalt capăt al holului, camera 48 era goală. ÃŽn camera 44, Lonnie È™i soÈ›ia lui se strângeau în braÈ›e sub pătură, pentru prima dată după aproape o lună, dar erau obligaÈ›i să se grăbească, pentru că sora ei rămăsese cu copiii. ÃŽn camera 58, doamna Grimes urmărea o comedie în serial, în vreme ce Herman încărca informaÈ›iile despre proces în computerul său. Camera 50 era goală, pentru că, în acel moment, colonelul se afla în camera de petrecere, iar doamna Herrera era plecată în Texas, în vizită la o veriÈ™oară. Iar 52 era de asemenea goală, pentru că Jerry bea o bere cu colonelul È™i cu Nicholas, aÈ™teptând ca, mai târziu, să se strecoare în camera Pudelului, de cealaltă parte a holului. ÃŽn 56, Shine Royce, jurat de rezervă numărul doi, ungea cu unt grămada de chifle pe care le luase din sufragerie, se uita la televizor È™i, încă o dată, mulÈ›umea Domnului pentru norocul său. Royce avea cincizeci È™i doi de ani, era È™omer, locuia într o rulotă închiriată cu o femeie mai tânără È™i cei È™ase copii ai ei È™i nu mai reuÈ™ise să câștige cincisprezece dolari pe zi de mulÈ›i ani. Acum, nu trebuia decât să stea È™i să asculte un proces, iar administraÈ›ia nu numai că îl plătea, dar îi È™i dădea să mănânce. ÃŽn camera 46, Phillip Savelle È™i amica sa pakistaneză beau ceai de plante È™i fumau marijuana cu ferestrele larg deschise. Vizavi, în camera 49, Sylvia Taylor Tatum vorbea la telefon cu fiul ei. La 45, doamna Gladys Card juca gin rummy cu domnul Nelson Card, cel cu prostata. La 51, Rikki Coleman îl aÈ™tepta pe Rhea, care întârzia È™i risca să nici nu ajungă, pentru că fata care avea grijă de copii nu È™i făcuse apariÈ›ia. ÃŽn camera 53, Loreen Duke stătea pe pat, ronțăia un fursec È™i asculta cu invidie cum se zgâlțâiau pereÈ›ii camerei de alături, unde se aflau Angel Weese È™i prietenul ei. Iar în camera 47, Hoppy È™i Millie Dupree făceau dragoste ca niciodată până atunci. Hoppy sosise devreme, cu o pungă imensă, plină cu mâncare chinezească È™i o sticlă de È™ampanie, cum nu mai băuseră de mult. ÃŽn condiÈ›ii normale, Millie ar fi protestat împotriva alcoolului, dar acele zile erau departe de a fi normale. Sorbi o gură din acel lichid, dintr un pahar de plastic de la motel, luându È™i o porÈ›ie zdravănă de porc cu sos dulce amărui. Apoi, Hoppy porni la atac. La sfârÈ™it, rămaseră întinÈ™i pe întuneric, vorbind în È™oaptă despre copii È™i È™coală È™i problemele casei, în general. Ea era deja obosită de acest chin È™i nerăbdătoare să se întoarcă la familia ei. Hoppy vorbea cu tristeÈ›e despre absenÈ›a ei. Copiii erau nervoÈ™i. Casa arăta jalnic. Tuturor le era dor de Millie. Hoppy se îmbrăcă È™i aprinse televizorul. Millie își luă halatul de baie È™i își mai turnă puÈ›ină È™ampanie. — N o să È›i vină să crezi, spuse Hoppy, căutând ceva cu înfrigurare în buzunarul de la haină È™i scoțând de acolo o bucată de hârtie împăturită. — Ce s a întâmplat? îl întrebă ea, luând hârtia È™i despăturind o. Era o copie a falsului raport adus de Fitch, în care erau prezentate nenumăratele păcate ale lui Leon Rubilio. Ea îl citi fără grabă, apoi își privi soÈ›ul cu suspiciune. — De unde ai făcut rost de asta? îl întrebă ea. — A sosit ieri, prin fax, răspunse Hoppy sincer. Exersase acest răspuns, pentru că nu suporta ideea de a o minÈ›i pe Millie. Se simÈ›ea jalnic, dar Napier È™i Nitchman îl pândeau pe undeva, pe afară. — Cine l a trimis? îl întrebă ea. — Nu È™tiu. Pare să vină de la Washington. — De ce nu l ai aruncat? — Nu È™tiu. Eu... — Știi că nu ai voie să mi arăți aÈ™a ceva, Hoppy, protestă Millie, aruncând hârtia pe pat È™i apropiindu se de soÈ›ul ei, cu mâinile în È™old. Ce încerci să faci? — Nimic. A venit la mine la birou, prin fax, atâta tot. — Ce coincidență! Cineva de la Washington s a întâmplat să È›i È™tie numărul de fax, s a întâmplat să È™tie că soÈ›ia ta e în juriu, s a întâmplat să È™tie că Leon Rubilio a depus mărturie È™i s a întâmplat să È™i închipuie că, dacă îți trimite È›ie faxul ăsta, tu vei fi atât de prost încât să mi l aduci aici È™i să încerci să mă influenÈ›ezi. Vreau să È™tiu ce se întâmplă! — Nimic. ÃŽÈ›i jur, spuse Hoppy speriat. — Cum de È›i s a trezit aÈ™a, dintr o dată, interesul pentru procesul acesta? — E fascinant. — E fascinant de trei săptămâni încoace, iar tu abia dacă vorbeai despre el. Ce se întâmplă, Hoppy? — Nimic. Calmează te. — Eu È™tiu când ai ceva pe suflet. — Revino È›i, Millie. Uită te la tine ce nervoasă eÈ™ti. Și eu sunt nervos. Procesul ăsta ne a înnebunit pe toÈ›i. ÃŽmi pare rău că È›i am adus hârtia asta. Millie își termină È™ampania È™i se aÈ™eză pe marginea patului. Hoppy se aÈ™eză lângă ea. Domnul Cristano de la JustiÈ›ie îi ceruse foarte categoric să facă în aÈ™a fel încât Millie să arate raportul tuturor prietenilor ei din juriu. Se îngrozea la gândul că trebuia să i spună domnului Cristano că, probabil, acest lucru nu se va întâmplă. Dar, la urma urmelor, cum putea È™ti domnul Cristano cu exactitate ce se întâmplase cu nenorocita aceea de hârtie? Pe când Hoppy reflecta la toate aceste lucruri, Millie începu să plângă. — Vreau să plec acasă, spuse ea cu ochii roÈ™ii È™i buzele tremurând. Hoppy o luă cu braÈ›ul de după umeri È™i o strânse uÈ™or. — ÃŽmi pare rău, spuse el, iar Millie începu să plângă È™i mai tare. Hoppy era È™i el gata să izbucnească în plâns. ÃŽntâlnirea asta fusese inutilă, chiar dacă făcuseră dragoste. După părerea domnului Cristano, procesul avea să se încheie în câteva zile. Era esenÈ›ial ca Millie să se convingă repede că singurul verdict normal trebuia să fie în favoarea apărării. Cum nu aveau prea mult timp la dispoziÈ›ie, Hoppy era obligat să i spună crudul adevăr. Nu acum, nu în seara asta, dar neapărat în cursul următoarei vizite personale. 29 Obiceiurile colonelului nu se schimbau niciodată. Ca un bun soldat, se scula exact la cinci È™i jumătate în fiecare zi È™i făcea cincizeci de flotări È™i genuflexiuni înainte de duÈ™ul scurt, rece. La È™ase se ducea în sufragerie, unde nici nu dorea să È™tie ce s ar fi putut întâmpla dacă nu găsea cafea proaspătă, È™i o mulÈ›ime de ziare. Mânca pâine prăjită cu gem, fără unt, È™i își saluta fiecare coleg în parte cu un entuziast salut din inimă, în timp ce ei intrau È™i ieÈ™eau pe ușă. ToÈ›i aveau ochii cârpiÈ›i de somn È™i abia aÈ™teptau să se întoarcă în camere, unde își puteau bea cafeaua È™i studia È™tirile în liniÈ™te. Era un mod grozav de a È›i începe ziua, mai ales că erau obligaÈ›i să i întoarcă salutul È™i să răspundă la peroraÈ›iile sale. Cu cât erau sechestraÈ›i acolo mai mult, cu atât devenea mai expansiv înainte de răsăritul soarelui. Câțiva dintre juraÈ›i aÈ™teptau să treacă ora opt, când se È™tia că el se ridică prompt de la masă, pentru a se întoarce în camera sa. Joi dimineață, la È™ase È™i un sfert, Nicholas îl salută pe colonel în timp ce își turna o ceaÈ™că de cafea È™i suportă o scurtă discuÈ›ie despre vreme. Părăsi sufrageria improvizată È™i străbătu fără zgomot holul pustiu, întunecat. Deja se auzeau televizoarele puse în priză. Cineva vorbea la telefon. Deschise uÈ™a camerei sale È™i puse repede ceaÈ™ca de cafea pe bufet, luă un teanc de ziare dintr un sertar È™i ieÈ™i. Cu o cheie furată de la recepÈ›ie, Nicholas pătrunse în camera 50, unde locuia colonelul. Se simÈ›ea mirosul greu de after shave ieftin. Pantofii erau rânduiÈ›i cu grijă, de a lungul unui perete. Hainele din debara erau aÈ™ezate ordonat, fără nici o cută. Nicholas se lăsă în genunchi, ridică marginea cuverturii de pe pat È™i ascunse ziarele È™i revistele dedesubt. Unul dintre ele era un exemplar din Mogul, ediÈ›ia din ziua precedentă. IeÈ™i fără zgomot È™i se întoarse în camera lui. O oră mai târziu, o sună pe Marlee. Imaginându È™i că Fitch îi înregistra toate convorbirile, spuse doar „Cu Darlene, vă rog" la care ea îi răspunse „AÈ›i greÈ™it numărul" È™i închiseră amândoi. AÈ™teptă cinci minute È™i formă numărul unui telefon celular pe care Marlee îl È›inea ascuns într o debara. Amândoi bănuiau că Fitch pusese microfoane în telefoane È™i în apartamentul ei. — Livrarea a fost efectuată, spuse el. Treizeci de minute mai târziu, Marlee părăsi apartamentul în care locuia È™i găsi un telefon public, într un local cu servire la bordul maÈ™inii. ÃŽl sună pe Fitch È™i aÈ™teptă până când i se făcu legătura. — Bună dimineaÈ›a, Marlee, îi spuse el. — Salut, Fitch. Uite, aÈ™ dori să pot sta la telefon, dar È™tiu că înregistrezi tot ce spun. — Nu, nu e adevărat. Pe cuvânt. — ÃŽn regulă. Există un magazin „Kroger", la intersecÈ›ia Străzii 14 cu Beach Boulevard, la cinci minute distanță de biroul tău. ÃŽn apropiere de intrarea principală, pe dreapta, sunt trei telefoane publice. Du te la cel din mijloc. Voi suna peste È™apte minute. GrăbeÈ™te te, Fitch! adăugă ea È™i închise. — Fir ar a dracului! urlă Fitch trântind receptorul È™i repezindu se la ușă. Strigă după José È™i, împreună, ieÈ™iră în fugă pe uÈ™a din spate È™i săriră în maÈ™ină. AÈ™a cum se aÈ™tepta, când ajunse acolo, telefonul suna. — Salut, Fitch. Uite, Herrera, numărul È™apte, a ajuns să l calce pe Nicholas pe nervi. Cred că l vom pierde astăzi. — Ceee? — M ai auzit. — Nu face asta, Marlee! — Tipul e un încurcă lume. Toată lumea s a săturat de el. — Dar e de partea noastră! — Ah, Fitch. ToÈ›i vor fi de partea noastră la sfârÈ™it. Oricum, să fii acolo la nouă, pentru momentul de suspans. — Nu, ascultă, Herrera e esenÈ›ial pentru... Fitch fu întrerupt la mijlocul frazei de declicul venit de la celălalt capăt al firului. Legătura se întrerupsese. Strânse receptorul în pumn È™i începu să tragă de el, de parcă ar fi vrut să l rupă cu totul È™i să l arunce în parcare. ÃŽn cele din urmă îi dădu drumul È™i, fără să înjure sau să strige, se întoarse calm la maÈ™ină È™i îi spuse lui José să l ducă la birou. ÃŽi va da tot ce va dori ea. Nu mai conta. Judecătorul Harkin locuia în Gulfport, la cincisprezece minute distanță de tribunal. Din motive uÈ™or de dedus, numărul său de telefon nu era trecut în carte. Cui îi trebuia să primească apeluri de la condamnaÈ›ii ajunÈ™i la închisoare, în mijlocul nopÈ›ii? Tocmai își săruta soÈ›ia È™i își pregătea cafeaua pentru drum, când telefonul din bucătărie începu să sune È™i doamna Harkin ridică receptorul. — E pentru tine, dragule, spuse ea È™i îi dădu receptorul; el lăsă cafeaua È™i servieta pe masă È™i își privi ceasul. — Alo? — Domnule judecător, îmi pare rău că vă deranjez acasă, în felul acesta, se auzi o voce nervoasă, vorbind aproape în È™oaptă. Sunt Nicholas Easter È™i, dacă vreÈ›i să închid chiar acum, aÈ™a voi face. — ÃŽncă nu. Ce s a întâmplat? — Suntem încă la motel, ne pregătim de plecare È™i, cum să spun, cred că trebuie să vorbesc cu dumneavoastră cât se poate de repede. — Ce s a întâmplat, Nicholas? — Regret că a trebuit să vă sun, dar mă tem că alÈ›i juraÈ›i ar putea intra la bănuieli în legătură cu biletele È™i discuÈ›iile noastre din tribunal. — Poate că ai dreptate. — AÈ™a că m am gândit să vă sun. ÃŽn felul acesta, ei nu vor afla că am vorbit. — Să încercăm. Dacă eu consider că discuÈ›ia trebuie să înceteze, am să È›i spun. Harkin dorea să întrebe cum era posibil ca un jurat izolat să i afle numărul de telefon, dar se hotărî să aÈ™tepte. — E vorba despre Herrera. Cred că e posibil să fi citit lucruri care nu se află pe lista aprobată. — De exemplu? — De exemplu, Mogul. Am intrat în sufragerie azi dimineață, devreme. Era acolo, singur, È™i a încercat să ascundă un exemplar din Mogul, ca să nu l observ. Asta nu e cumva un fel de revistă de afaceri? — Ba da. Harkin citise articolul lui Barker din ziua precedentă. Dacă Easter spunea adevărul — È™i de ce s ar fi îndoit? — atunci Herrera trebuia trimis imediat acasă. Citirea materialelor neautorizate era motiv pentru respingerea unui jurat, poate chiar pentru acuzarea sa de sfidare a curÈ›ii. Faptul că un jurat citise articolul din Mogul risca să constituie un motiv pentru anularea procesului. — Crezi că a discutat cu cineva despre asta? — Mă îndoiesc. Cum v am spus, încerca să l ascundă de mine. De asta am devenit bănuitor. Nu cred că ar discuta cu cineva. Dar am să ascult cu atenÈ›ie. — AÈ™a să faci. Eu am să l chem la mine pe domnul Herrera, înainte de începerea È™edinÈ›ei, È™i am să l interoghez. Probabil că i vom percheziÈ›iona camera. — Vă rog să nu i spuneÈ›i că eu l am trădat. Mă simt groaznic pentru că a trebuit să fac aÈ™a ceva. — Nici o problemă. — Dacă află ceilalÈ›i juraÈ›i că stăm de vorbă, nimeni n o să se mai încreadă în mine. — Nu È›i face griji. — Sunt doar îngrijorat, domnule judecător. ToÈ›i suntem obosiÈ›i È™i abia aÈ™teptăm să plecăm acasă. — Nu mai e mult, Nicholas. Eu îi presez pe avocaÈ›i cât de mult pot. — Știu. ÃŽmi pare rău, domnule judecător. Să nu cumva să afle cineva că sunt pe post de „cârtiță" aici. Nici nu mi vine să cred că fac aÈ™a ceva. — Faci exact ceea ce trebuie, Nicholas. Și îți mulÈ›umesc. Ne vedem în câteva minute. Harkin își sărută soÈ›ia, mult mai rapid de această a doua oară, È™i plecă. Prin telefonul din maÈ™ină, îl sună pe È™erif È™i îi ceru să meargă la motel È™i să l aÈ™tepte acolo. O sună pe Lou Dell, lucru pe care îl făcea aproape în fiecare dimineață, în drum spre tribunal, întrebând o dacă revista Mogul se găsea de vânzare la motel. Nu, nu se găsea. ÃŽÈ™i sună grefierul, cu rugămintea de a i căuta pe Rohr È™i pe Cable È™i de a le spune să l aÈ™tepte în biroul său. Deschise radioul pe un post local È™i se întrebă cum naiba era posibil ca un jurat izolat să facă rost de un exemplar dintr o revistă financiară care nu putea fi găsită chiar pe orice stradă din Biloxi. Cable È™i Rohr îl aÈ™teptau în biroul grefierului când judecătorul Harkin intră în biroul său È™i închise uÈ™a. ÃŽÈ™i scoase jacheta, se aÈ™eză È™i rezumă acuzaÈ›iile aduse lui Herrera, fără să le divulge sursa de la care obÈ›inuse informaÈ›ia. Cable era îngrijorat, pentru că toÈ›i ai săi prevedeau că Herrera va fi un puternic susÈ›inător al apărării. Rohr era iritat, pentru că se pierdea încă un jurat È™i exista riscul anulării procesului. Văzând că ambii avocaÈ›i erau nefericiÈ›i, judecătorul Harkin se simÈ›i mult mai bine. ÃŽÈ™i trimise grefierul în camera juraÈ›ilor, pentru a l aduce de acolo pe domnul Herrera, care își savura a nu È™tiu câta ceaÈ™că de cafea decofeinizată, vorbind cu Herman despre computerul său în limbaj Braille. Frank se uită nedumerit în jur când Lou Dell îl strigă pe nume È™i părăsi camera. ÃŽl urmă pe Willis, ofiÈ›erul, de a lungul coridoarelor din spatele sălii de È™edinÈ›e. Se opriră în faÈ›a unei uÈ™i laterale È™i Willis bătu, politicos, înainte de a intra. Colonelul a fost salutat cu căldură de judecător È™i avocaÈ›i, fiind invitat să ia loc pe un scaun din camera strâmtă; scaunul fusese înghesuit lângă un altul, ocupat de reporterul curÈ›ii, pregătit să stenodactilografieze totul. Judecătorul Harkin îi explică doar că avea de pus câteva întrebări, la care trebuia să răspundă sub jurământ È™i, imediat, avocaÈ›ii își scoaseră blocnotesurile, începând să ia notiÈ›e. Imediat, Herrera se simÈ›i ca un criminal. — AÈ›i citit materiale care nu au fost în mod expres autorizate de mine? îl întrebă judecătorul Harkin. ÃŽn tăcerea care urmă, avocaÈ›ii își întoarseră privirile spre el. Grefierul, reporterul È™i însuÈ™i judecătorul îi pândeau răspunsul. Chiar È™i Willis, rămas lângă ușă, era treaz È™i remarcabil de atent. — Nu. Din câte È™tiu eu, nu, răspunse colonelul, cu toată sinceritatea. — Mai exact, aÈ›i citit o revistă de afaceri numită Mogul? — De când am fost izolaÈ›i, nu. — ÃŽn mod normal, citiÈ›i Mogul? — O dată, poate de două ori pe lună. — ÃŽn camera dumneavoastră de la motel există cumva materiale neautorizate de mine? — Din câte È™tiu eu, nu. — SunteÈ›i de acord cu o percheziÈ›ie? Frank se înroÈ™i la față È™i zvâcni din umeri. — Ce înseamnă asta? protestă el. — Am motive să cred că aÈ›i citit materiale neautorizate È™i că acest lucru s a întâmplat la motel. Cred că o verificare rapidă a camerei dumneavoastră ar putea rezolva problema — ÃŽmi puneÈ›i la îndoială integritatea, spuse Herrera, jignit È™i furios. Integritatea era pentru el un element fundamental. O singură privire spre ceilalÈ›i îl făcu să înÈ›eleagă că toÈ›i erau convinÈ™i că era vinovat de o cumplită încălcare a regulamentului. — Nu, domnule Herrera, sunt doar de părere că o verificare ne va permite să continuăm desfășurarea acestui proces. Era doar o cameră de motel, nu o casă unde tot felul de lucruri personale pot fi ascunse uÈ™or. ÃŽn plus, Frank È™tia al naibii de bine că în camera lui nu se afla nimic care să l poată incrimina. — Atunci percheziÈ›ionaÈ›i o, rosti el printre dinÈ›i. — MulÈ›umesc. Willis îl conduse pe Frank afară, în hol, iar judecătorul Harkin îl sună pe È™erif, la motel. Directorul le deschise uÈ™a camerei 50. Șeriful, împreună cu două ajutoare, conduse grijuliu cercetarea debaralei, sertarelor È™i băii. Sub pat, au găsit un teanc de exemplare din Wall Street Journal È™i revista Forbes, alături de ediÈ›ia din ziua precedentă a revistei Mogul. Șeriful îl sună pe judecătorul Harkin, îi relată ce găsiseră È™i i se spuse să aducă materialele neautorizate la tribunal, fără întârziere. Nouă È™i cincisprezece È™i nici urmă de juriu. Fitch stătea nemiÈ™cat pe una dintre băncile din spatele sălii; numai ochii i se zăreau de după ziarul pe care îl È›inea deschis în față. Privea îngrijorat spre uÈ™a aflată în apropierea băncii juraÈ›ilor, È™tiind al naibii de bine că, atunci când vor sosi, juratul numărul È™apte nu va mai fi Herrera, ci mai degrabă Henry Vu. Vu era destul de suportabil din punctul de vedere al apărării, pentru că era asiatic È™i asiaticii nu se prea arătau generoÈ™i când era vorba să se cheltuiască bani pentru procese civile. Dar Vu nu era Herrera È™i experÈ›ii lui Fitch îi spuseseră de multă vreme că acest colonel era de partea sa È™i că ar fi avut un cuvânt greu de spus în timpul deliberărilor. Dacă Marlee È™i Nicholas puteau să l scoată pe Herrera din juriu, bătând din palme, cine putea fi următorul? Dacă făceau toate astea numai pentru a capta atenÈ›ia lui Fitch, se putea spune că aveau deplin succes. Judecătorul È™i avocaÈ›ii priveau uimiÈ›i ziarele È™i revistele aliniate cu grijă pe biroul lui Harkin. Șeriful dicta, pentru a fi consemnat într un scurt proces verbal, unde È™i cum găsiseră materialele; după ce își încheie relatarea, plecă. — Domnilor, nu am altă soluÈ›ie decât să decid recuzarea domnului Herrera, spuse judecătorul, iar avocaÈ›ii nu făcură nici un comentariu. Herrera a fost rechemat în cameră È™i invitat să ia loc pe acelaÈ™i scaun. — Vă rog să consemnaÈ›i, ceru judecătorul Harkin reporterului curÈ›ii. Domnule Herrera, care este numărul camerei dumneavoastră de la motelul Siesta? — 50. — Aceste materiale au fost găsite sub patul din camera 50 exact acum câteva minute, rosti Harkin, fluturând periodicele. Toate sunt recente È™i majoritatea au data de apariÈ›ie ulterioară datei de începere a perioadei de izolare. Herrera rămăsese fără grai. — BineânÈ›eles, toate sunt neautorizate, iar unele aduc prejudicii destul de grave. — Nu sunt ale mele, È™opti Herrera, simÈ›ind cum se înfurie. — ÃŽnÈ›eleg. — Cineva le a pus acolo. — Cine putea face aÈ™a ceva? — Nu È™tiu. Poate că a fost aceeaÈ™i persoană care v a dat de È™tire. Interesant, se gândi Harkin, dar nu era momentul să se ocupe de asta. Atât Cable, cât È™i Rohr se întoarseră spre judecător ca pentru a l întreba: bun, deci cine te a anunÈ›at? — Nu putem ignora faptul că acestea au fost descoperite în camera dumneavoastră, domnule Herrera. Din acest motiv, nu am altă soluÈ›ie decât să vă exclud din rândul juraÈ›ilor. Gândurile lui Frank erau din ce în ce mai limpezi È™i erau multe întrebări pe care ar fi dorit să le pună. Dorea să ridice vocea È™i să strige la Harkin, dar, dintr o dată, înÈ›elese că era pe punctul de a È™i redobândi libertatea. După patru săptămâni de proces È™i nouă nopÈ›i la motelul Siesta, putea pleca din tribunal pentru a se întoarce acasă. La ora prânzului avea să se afle pe terenul de golf. — Nu mi se pare drept, spuse el, cam Cu jumătate de gură, încercând să nu pară prea insistent. — ÃŽmi pare foarte rău. Voi studia problema sfidării curÈ›ii mai târziu. Pentru moment, trebuie să continuăm procesul. — Cum doriÈ›i, domnule judecător, spuse Frank. Diseară va cina la Vrazel's — fructe de mare È™i o întreagă selecÈ›ie de vinuri. Mâine își va revedea nepotul. — Un ofiÈ›er vă va conduce înapoi la motel, pentru a vă putea împacheta lucrurile. Vă avertizez să nu relataÈ›i nimănui cele discutate aici — mai ales presei. SunteÈ›i sub consemnul tăcerii până la noi ordine. ÃŽnÈ›elegeÈ›i? — Da, domnule. Colonelul a fost escortat pe scara din dos, ieÈ™ind din tribunal pe uÈ™a din spate, unde È™eriful îl aÈ™tepta pentru o ultimă È™i foarte scurtă călătorie la motelul Siesta. — ÃŽn aceste condiÈ›ii, voi iniÈ›ia o moÈ›iune pentru anularea procesului, rosti Cable, întorcându se spre reporterul curÈ›ii. Pe baza presupunerii că juriul ar fi putut fi influenÈ›at negativ de articolul apărut ieri în Mogul. — MoÈ›iunea este respinsă, spuse judecătorul. Altceva? AvocaÈ›ii își strânseră mâinile È™i se ridicară în picioare. Cei unsprezece juraÈ›i È™i cele două rezerve își ocupară locurile la câteva minute după ora zece, sub privirile atente ale celor prezenÈ›i în sală. Scaunul lui Frank, în rândul al doilea, în stânga, era gol, lucru observat imediat de toată lumea. Judecătorul îi întâmpină pe un ton solemn È™i anunță imediat despre ce era vorba. Ridică în mână un exemplar din revista Mogul apărută cu o zi înainte È™i întrebă dacă o văzuse sau citise cineva sau dacă auziseră câte ceva despre ce conÈ›inea. Nimeni nu se grăbi să răspundă. — Pentru motive care au fost făcute cunoscute în biroul meu È™i consemnate în procesul verbal, juratul numărul È™apte, Frank Herrera, a fost recuzat È™i din acest moment va fi înlocuit de următoarea rezervă, domnul Henry Vu. ÃŽn acel moment, Willis îi È™opti ceva lui Vu È™i acesta se ridică de pe scaunul pliant, urcând cele patru trepte care duceau spre locul numărul È™apte È™i devenind astfel un membru oficial al juriului. Shine Royce rămase singurul jurat de rezervă. Dorind cu disperare să pună lucrurile în miÈ™care È™i să abată atenÈ›ia publicului de la juriul său, judecătorul Harkin spuse: — Domnule Cable, vă rog să chemaÈ›i martorul următor. Fitch lăsă ziarul cu două palme mai jos, până la piept, È™i începu să studieze în rând cu ceilalÈ›i noua alcătuire a juriului. Rămase cu gura căscată de uimire. Era speriat, pentru că Herrera dispăruse, dar era È™i fericit, pentru că tipa lui, Marlee, făcuse numai un semn È™i împlinise exact ceea ce promisese. Fitch nu putu să nu l privească pe Easter, care păru să simtă acest lucru, pentru că se întoarse încet È™i îi susÈ›inu privirea. Timp de cinci sau È™ase secunde, care lui Fitch i se părură o eternitate, se cântăriră unul pe celălalt de la distanță. Easter era mândru, părând să i spună: „Uite ce pot să fac. EÈ™ti impresionat?" în timp ce chipul lui Fitch părea să i răspundă: „Da. Acum ce mai doreÈ™ti?" ÃŽnainte de începerea procesului, Cable alcătuise o listă cu douăzeci È™i doi de martori posibili, toÈ›i purtând titlul de doctor alături de numele lor È™i toÈ›i cu recomandări excelente. Trupa aceasta includea veterani recunoscuÈ›i din alte procese, cercetători cu minÈ›i strălucite, sponsorizaÈ›i de marea industrie a tutunului È™i nenumăraÈ›i alÈ›i susÈ›inători întruniÈ›i pentru a contraataca toate cele deja auzite de juriu. ÃŽn ultimii doi ani, toÈ›i cei douăzeci È™i doi fuseseră audiaÈ›i de Rohr È™i ai săi. Nu existau surprize. Părerea generală era că lovitura cea mai puternică dată de acuzare venise din partea lui Leon Robilio, care pretindea că industria încearcă să i prindă pe copii în cursă. Cable se gândi că acolo trebuia să È™i îndrepte primul atac. — Apărarea o cheamă pe doctorul Denise McQuade, anunță el. Femeia intră în sală printr o ușă laterală È™i curtea, dominată de bărbaÈ›i între două vârste, păru să încremenească în clipa în care ea păși în faÈ›a barei, îi zâmbi judecătorului care, fără nici un dubiu, îi răspunse la fel, È™i în cele din urmă luă loc în boxa martorilor. Doctorul McQuade era o femeie frumoasă, înaltă È™i subÈ›ire, îmbrăcată cu o rochie roÈ™ie scurtă până deasupra genunchilor; părul blond era pieptănat sever È™i strâns la ceafă. Rosti jurământul cu un zâmbet binevoitor pe buze È™i, în clipa în care își încruciÈ™a picioarele, captă atenÈ›ia tuturor. Părea mult prea tânără È™i mult prea drăguță pentru a fi implicată într o dispută atât de dură. Cei È™ase bărbaÈ›i din juriu, în special Jerry Fernandez È™i Shine Royce, rezerva, stăteau cu ochii aÈ›intiÈ›i spre ea, urmărind cum își trage uÈ™or microfonul mai aproape de gură. Ruj roÈ™u. Unghii lungi, lăcuite în roÈ™u. Dacă se aÈ™teptau cumva să aibă în faÈ›a lor o simplă femeie fatală, se înÈ™elau amarnic. Cu o voce uÈ™or voalată, își prezentă în detaliu pregătirea, nivelul profesional, specializarea È™i domeniul în care era expertă. Era psiholog, expert în caracteristici de comportament È™i avea propria sa firmă în Tacoma. Scrisese patru cărÈ›i È™i aproape patruzeci de articole, iar Wendall Rohr nu obiectă în nici un fel când Cable solicită confirmarea doctorului McQuade ca expert. Ea intră direct în subiect. Publicitatea pătrunde în toate domeniile culturii. Reclamele adresate unui anumit grup de vârstă sau unei clase sociale sunt, firesc, auzite È™i văzute È™i de cei care nu fac parte din grupul respectiv. Acest lucru nu poate fi împiedicat. Copiii văd reclamele pentru tutun pentru că ei văd ziare, reviste, panouri publicitare È™i reclame luminoase în vitrinele magazinelor, dar asta nu înseamnă că tocmai copiii sunt È›inta acestora. Copiii văd È™i reclame de bere la televizor, prezentate adesea de sportivii lor preferaÈ›i. Asta înseamnă, cumva, că firmele producătoare de bere încearcă, pe ascuns, să prindă în cursă generaÈ›ia următoare? BineânÈ›eles că nu. Firmele nu încearcă decât să vândă mai multă bere pe piață. Copiii intră pe fir, dar nu se poate face nimic, decât să se interzică toate reclamele pentru produse agresive. Þigări, bere, vin, alcool — ce să mai zicem de cafea, ceai È™i prezervative, sau de unt? Oare reclamele societăților care oferă cărÈ›i de credit încurajează lumea să cheltuiască mai mult È™i să economisească mai puÈ›in? Doctorul McQuade insistă asupra faptului că, într o societate unde libertatea cuvântului este corect respectată, restricÈ›iile cu privire la publicitate trebuie evaluate cu mare grijă. Reclamele pentru È›igări nu sunt diferite față de altele. Scopul lor este de a face lumea să È™i dorească tot mai mult să cumpere È™i să folosească produsul respectiv. Reclamele bune stimulează răspunsul natural de a merge È™i a cumpăra ceea ce se prezintă în imagine. Reclamele ineficiente nu reuÈ™esc acest lucru È™i, în mod normal, sunt retrase foarte repede. Dădu drept exemplu McDonald's, o companie pe care o studiase; ca din întâmplare, avea la ea un raport, în caz că juriul dorea să l citească mai atent. Până la trei ani, un copil învață să murmure, să fluiere sau să cânte toate refrenele folosite de McDonald's. Prima experiență a unui copil la McDonald's este de neuitat. Nu există greÈ™eli. CorporaÈ›ia cheltuieÈ™te miliarde pentru a i atrage pe copii înaintea rivalilor săi. Copiii americani mănâncă mai multe grăsimi È™i colesterol decât generaÈ›ia anterioară. Ei mănâncă mai multe chiftele cu brânză, cartofi prăjiÈ›i È™i pizza È™i beau mai mult sifon È™i băuturi răcoritoare din fructe. Să amendăm McDonald's sau Pizza Hut pentru È™iretenia cu care îi atrag pe cei tineri? Să i punem sub acuzaÈ›ie pentru că, din cauza lor, copiii noÈ™tri sunt mai graÈ™i? Nu. Noi, consumatorii, alegem în cunoÈ™tință de cauză hrana pentru copiii noÈ™tri. Nimeni nu poate susÈ›ine că alegerea noastră este cea mai bună. La fel, noi, consumatorii, alegem în cunoÈ™tință de cauză dacă fumăm sau nu. Suntem bombardaÈ›i cu reclame pentru mii de produse È™i răspundem numai la acelea care ne susÈ›in nevoile È™i dorinÈ›ele. ÃŽÈ™i schimba mereu poziÈ›ia, punând câte un picior peste celălalt la fiecare douăzeci de minute È™i fiecare miÈ™care era observată ca atare de È™irurile de avocaÈ›i de la ambele mese È™i de către cei È™ase bărbaÈ›i din juriu; chiar È™i femeile erau atente. Doctorul McQuade era plăcut de privit È™i uÈ™or de crezut. Mărturia ei era perfect logică È™i ea reuÈ™i să i convingă pe majoritatea juraÈ›ilor. La contrainterogatoriu, Rohr se duelă cu ea timp de o oră, fără să marcheze nici măcar un punct. 30 Conform spuselor lui Napier È™i Nitchman, domnul Cristano de la JustiÈ›ie cerea insistent un raport cu privire la ceea ce se întâmplase cu o seară înainte, când Hoppy se întâlnise cu Millie pentru ultima vizită personală. „Totul?" întrebă Hoppy. Cei trei stăteau de vorbă, aplecaÈ›i deasupra unei mese È™chioape dintr un local plin de fum, sorbind cafea fierbinte din pahare de hârtie È™i aÈ™teptând să li se aducă sandviciurile unsuroase cu caÈ™caval, la capac. — Fără detalii personale, spuse Napier, întrebându se dacă exista È™i aÈ™a ceva. Dac ar fi È™tiut ei, se gândi Hoppy, încă mândru de sine. — Ei bine, i am arătat lui Millie raportul despre Robilio, spuse el, neÈ™tiind cât de mult adevăr trebuie să le mărturisească. — Și? — Ei, l a citit. — BineânÈ›eles că l a citit. Pe urmă ce a făcut? întrebă Napier. — Care a fost reacÈ›ia ei? întrebă Nitchman. Sigur, ar fi putut să mintă È™i să le spună că ea a fost uimită de raport, că a crezut tot ce scria acolo È™i că abia aÈ™tepta să l arate prietenilor ei din juriu. Asta doreau ei să audă. Dar Hoppy nu È™tia ce să facă. Minciuna ar fi înrăutățit È™i mai mult lucrurile. — N a reacÈ›ionat prea bine, începu el, apoi le spuse tot adevărul. Când sosiră sandviciurile, Nitchman plecă să l sune pe domnul Cristano. Hoppy È™i Napier mâncară fără să se privească. Hoppy era ruÈ™inat de eÈ™ec. Cu siguranță că se afla cu un pas mai aproape de închisoare. — Când te mai vezi cu ea? îl întrebă Napier. — Nu sunt sigur. Judecătorul n a spus încă nimic. S ar putea ca procesul să se termine în acest sfârÈ™it de săptămână. Nitchman se întoarse È™i își reluă locul la masă. — Domnul Cristano a pornit încoace, rosti el, pe un ton grav È™i Hoppy simÈ›i un nod în stomac. Va ajunge diseară, târziu È™i vrea să vă întâlniÈ›i mâine, dis de dimineață. — Sigur. — Nu e mulÈ›umit. — Nici eu. Rohr își petrecu ora de pauză pentru prânz în biroul său, împreună cu Cleve, rezolvând treburile murdare care trebuiau să rămână secrete. Majoritatea avocaÈ›ilor se foloseau de „pândari" de tipul lui Cleve pentru a oferi bani È™i a descoperi cazuri interesante È™i pentru a face tot felul de treburi mărunte despre care nu se vorbea nimic la facultate, dar nici unul nu ar fi recunoscut aÈ™a ceva. AvocaÈ›ii pledanÈ›i È›in secretă activitatea pândarilor lor. Rohr avea mai multe variante. Putea să i spună lui Cleve să l dea naibii pe Derrick. Putea să i plătească lui Derrick Maples douăzeci È™i cinci de mii de dolari bani gheață È™i îi putea promite câte douăzeci È™i cinci de mii pentru fiecare vot în favoarea acuzării, la verdictul final, cu condiÈ›ia să fie cel puÈ›in nouă. Asta l ar fi costat cel mult două sute douăzeci È™i cinci de mii — o sumă pe care Rohr era gata s o plătească. Dar se îndoia foarte serios că Angel Weese i ar fi putut aduce mai mult de două voturi — pe al său È™i, eventual, pe cel al lui Loreen Duke. Ea nu era un lider. Rohr putea să l convingă pe Derrick să ia legătura cu avocaÈ›ii apărării È™i apoi să facă în aÈ™a fel încât cei doi să fie prinÈ™i împreună. Ca rezultat, Angel ar fi fost, probabil, exclusă din juriu, ceea ce nu era în favoarea lui Rohr. Rohr putea să fixeze un microfon pe corpul lui Cleve, să obÈ›ină afirmaÈ›ii compromițătoare din partea lui Derrick È™i apoi să l ameninÈ›e pe băiat cu o acÈ›iune în instanță, dacă nu făcea presiuni asupra prietenei sale. Era o variantă riscantă, pentru că planul de mituire se înfiripase chiar în biroul lui Rohr. Au discutat fiecare scenariu în parte, spunându È™i părerea ca niÈ™te oameni care mai făcuseră È™i altă dată astfel de lucruri. O idee își făcu, în cele din urmă, loc. — Uite ce o să facem, spuse Rohr. ÃŽi dăm cincisprezece mii acum, îi promitem încă zece după proces È™i îl È™i, înregistrăm. Vom marca o parte din bancnote, ca să l putem prinde în cursă mai târziu. ÃŽi promitem douăzeci È™i cinci de mii pentru celelalte voturi È™i, dacă obÈ›inem verdictul, îl aranjăm când ne va cere restul. Va fi înregistrat pe bandă È™i, dacă face gălăgie, îl amenințăm că anunțăm FBI ul. — ÃŽmi place, spuse Cleve. El ia banii, noi obÈ›inem verdictul, el o încurcă. Mi se pare corect. — Prinde È›i un microfon È™i fă rost de bani. Trebuie să rezolvăm totul în această după amiază. Dar Derrick avea alte planuri. S au întâlnit în salonul de la Resort Casino, un bar întunecat È™i trist, plin de ghinioniÈ™ti care încercau să uite de banii pierduÈ›i, dând pe gât băuturi ieftine, în vreme ce afară soarele strălucea È™i temperatura se îndrepta spre douăzeci de grade. Derrick nu avea de gând să se lase păcălit după stabilirea verdictului. Voia cele douăzeci È™i cinci de mii pentru Angel imediat, în bani gheață, pe față È™i mai dorea un „depozit", cum îl numea el, pentru fiecare dintre ceilalÈ›i juraÈ›i. Un acont înainte de pronunÈ›area verdictului. Tot în bani gheață, bineînÈ›eles, o sumă corectă È™i rezonabilă, de exemplu, cinci mii de fiecare jurat. Cleve făcu socoteala în minte È™i greÈ™i. Derrick își imagina un verdict în unanimitate, aÈ™a că acontul de cinci mii pentru unsprezece juraÈ›i urca la frumuÈ™ica sumă de cincizeci È™i cinci de mii de dolari. La aceÈ™tia se adăugau banii pentru Angel, iar Derrick voia optzeci de mii pe loc. CunoÈ™tea o fată care lucra la tribunal È™i ea studiase dosarul. — Voi, băieÈ›i, cereÈ›i de la compania de tutun milioane, spuse el È™i fiecare cuvânt era captat de microfonul corporal ascuns în buzunarul cămășii lui Cleve. Optzeci de mii nu reprezintă decât o picătură într un ocean. — EÈ™ti nebun, spuse Cleve. — Iar tu eÈ™ti necinstit. — Nici vorbă să È›i plătim optzeci de mii în bani gheață. AÈ™a cum È›i am mai spus, când e vorba de prea mulÈ›i bani, riscăm să fim prinÈ™i. — ÃŽn regulă. Am să discut cu compania de tutun. — AÈ™a să faci. Am să citesc relatarea în ziare. Nu È™i au mai terminat băuturile. Cleve plecă din nou mai repede, dar de data aceasta Derrick nu mai veni după el. Parada frumuseÈ›ii continuă marÈ›i după amiază când Cable o chemă la bară pe doctorul Myra Sprawling Goode, o negresă care deÈ›inea funcÈ›ia de profesor È™i cercetător la Rutgers È™i care făcu să se întoarcă toate capetele după ea atunci când se prezentă pentru a depune mărturie. Avea aproape 1,80 înălÈ›ime, era zveltă È™i È™ocantă È™i la fel de bine îmbrăcată ca È™i predecesoarea ei. Pielea ei măslinie se încreÈ›ea uÈ™or când le zâmbea juraÈ›ilor, iar zâmbetul ei zăbovi ceva mai mult asupra lui Lonnie Shaver, care îi răspunse tot cu un zâmbet. Cable beneficiase de un buget nelimitat atunci când își începuse căutările după experÈ›i, aÈ™a că nu era obligat să folosească tipi duri È™i rigizi, care nu se pricepeau să atragă oamenii obiÈ™nuiÈ›i. O imprimase pe doctorul Sprawling Good de două ori, pe bandă video, înainte de a o angaja, apoi încă o dată, în timpul depoziÈ›iei făcute de ea în biroul lui Rohr. Ca toÈ›i ceilalÈ›i martori, își petrecuse două zile la „frigare", într un tribunal simulat, cu o lună înainte de începerea procesului. Femeia se aÈ™eză picior peste picior È™i toÈ›i cei prezenÈ›i își È›inură răsuflarea. Femeia era profesor de marketing, avea două doctorate È™i referinÈ›e impresionante care nu mirau pe nimeni. Timp de opt ani lucrase în publicitate, pe Madison Avenue, imediat după terminarea facultății; după aceea se întorsese la studiu, acolo unde îi era locul. Era expert în publicitatea produselor de larg consum, subiect pe care îl preda la facultate È™i continua să l studieze. Scopul prezenÈ›ei sale în proces deveni curând foarte limpede. Un cinic ar fi putut spune că se afla acolo pentru a crea un efect estetic plăcut, pentru a realiza o legătură invizibilă cu Lonnie Shaver, Loreen Duke È™i Angel Weese, pentru a i face să se simtă mândri că un alt afro american era perfect capabil să exprime păreri documentate în acest proces crucial. De fapt, se afla acolo datorită lui Fitch. Cu È™ase ani mai înainte, după spaima trasă în New Jersey, unde un juriu deliberase timp de trei zile înainte de a se întoarce în sală cu un verdict în favoarea apărării, Fitch pusese la punct un plan pentru a găsi o cercetătoare frumoasă, de preferat de la o universitate celebră, care să ia o grămadă de bani È™i să studieze reclamele pentru È›igări È™i efectele lor asupra adolescenÈ›ilor. Parametrii acestui proiect erau vag definiÈ›i de sursa banilor È™i Fitch spera că studiul i ar putea fi util, într o bună zi, într un proces. Doctorul Sprawling Goode nu auzise niciodată de Rankin Fitch. Primise o bursă de opt sute de mii de dolari de la Institutul de Cercetare a Produselor de Larg Consum, un rezervor de aur cenuÈ™iu necunoscut până atunci, cu sediul în Ottawa È™i care urmărea, după cum se spunea în prezentare, studiul tendinÈ›elor de piață pentru mii de produse. Ea È™tia foarte puÈ›ine lucruri despre Institutul de Cercetare a Produselor de Larg Consum. La fel È™i Rohr. El È™i detectivii săi făceau cercetări de doi ani. Era un institut privat, protejat într o oarecare măsură de legile canadiene È™i susÈ›inut material de companii producătoare de bunuri de larg consum, dintre care nici una nu părea să fabrice È›igări. Rezultatele cercetărilor ei erau cuprinse într un raport frumos prezentat, legat, gros de două degete pe care Cable reuÈ™ise să l impună ca probă în proces. El se alătură altor materiale, pe lista probelor oficiale. Proba numărul optzeci È™i patru, mai exact, pe lângă cele circa douăzeci de mii de pagini luate deja în evidență È™i pe care juriul trebuia să le parcurgă în timpul deliberărilor. Ca urmare a unei pregătiri serioase È™i eficiente a terenului, cercetările ei au avut rezultate succinte È™i deloc surprinzătoare. Cu câteva excepÈ›ii, definite clar, toate reclamele pentru produse de larg consum se adresează tinerilor adulÈ›i. MaÈ™ini, pastă de dinÈ›i, săpun, fulgi de cereale, bere, băuturi răcoritoare, aparate casnice, parfum — toate produsele cel mai des prezente în reclame se adresează cu precădere tinerilor adulÈ›i. AcelaÈ™i lucru este valabil È™i pentru È›igări. Sigur, ele sunt prezentate drept produsele alese de tineri frumoÈ™i È™i zvelÈ›i, activi È™i lipsiÈ›i de griji, bogaÈ›i È™i strălucitori. Dar la fel se întâmplă cu nenumărate alte produse. ÃŽn continuare, doctorul Sprawling Goode se referi la mai multe exemple concrete, începând cu automobilele. Când aÈ›i văzut ultima dată la televizor o reclamă pentru o maÈ™ină sport, la al cărei volan să se afle un bărbat gras, de cincizeci de ani? Sau o minicamionetă condusă de o femeie casnică, grasă, cu È™ase copii È™i un câine jigărit care să scoată capul pe geam? AÈ™a ceva nu se întâmplă niciodată. Bere? Zece tineri urmăresc la televizor supercupa la baseball. Majoritatea au părul bogat, maxilare puternice, blugi noi È™i stomacul plat. Nu aceasta e realitatea, dar publicitatea are succesul garantat. DepoziÈ›ia ei deveni È™i mai amuzantă în continuare. Pasta de dinÈ›i? AÈ›i văzut vreodată o femeie urâtă, cu dinÈ›ii stricaÈ›i, rânjind la dumneavoastră prin televizor? BineânÈ›eles că nu. ToÈ›i au o dantură perfectă. Chiar È™i reclamele pentru produse împotriva acneei folosesc adolescenÈ›i cu două trei coÈ™uri, nu mai mult. Zâmbea cu uÈ™urință È™i chiar chicotea din timp în timp la propriile ei comentarii. JuraÈ›ii zâmbeau o dată cu ea. Făcea o impresie din ce în ce mai puternică asupra lor. Dacă reclama de succes depinde de atragerea tinerilor adulÈ›i, de ce nu ar avea È™i companiile producătoare de tutun dreptul să o folosească? Zâmbetul îi pieri când Cable o rugă să se refere la atragerea copiilor prin reclame. Femeia afirmă că nici ea, nici echipa ei nu descoperiseră dovezi în acest sens, deÈ™i studiaseră mii de reclame pentru È›igări din ultimii patruzeci de ani. Priviseră, cercetaseră È™i catalogaseră fiecare reclamă pentru È›igări folosită în epoca televiziunii. ÃŽn paranteză fie spus, ea observase că fumatul înregistrase o creÈ™tere de când astfel de reclame fuseseră interzise la televiziune. ÃŽÈ™i petrecuse aproape doi ani căutând dovezi ale faptului că se încearcă atragerea copiilor, pentru că, la începutul cercetării, pornise cu această idee preconcepută. Dar, pur È™i simplu, nu era adevărat. După părerea ei, singurul mod de a i împiedica pe copii să fie influenÈ›aÈ›i de reclamele pentru È›igări era acela de a le interzice pe toate — panouri, afiÈ™e în autobuze, ziare, reviste, broÈ™uri. Iar, în opinia ei, asta nu ar face decât să încetinească vânzările. Nu ar avea nici un fel de impact asupra fumatului în rândurile minorilor. Cable îi mulÈ›umi, ca È™i cum ar fi venit acolo din propria ei iniÈ›iativă. Femeia primise deja È™aizeci de mii de dolari pentru a depune mărturie È™i urma să mai încaseze încă cincisprezece mii. Rohr, care nu era nici pe departe un gentleman, cunoÈ™tea riscurile unui atac la adresa acestei frumoase femei în inima Sudului. ÃŽn loc de asta, încercă să testeze terenul. Avea multe întrebări de pus cu privire la Institutul de Cercetare a Produselor de Larg Consum È™i la cele opt sute de mii pe care îi plătise pentru acest studiu. Ea îi spuse tot ce È™tia. Era o instituÈ›ie academică, menită să cerceteze tendinÈ›e È™i să formuleze politici economice. Era susÈ›inută material de corporaÈ›ii industriale private. — Există printre ele È™i companii producătoare de tutun? — Din câte È™tiu eu, nu. — Poate că unele filiale ale acestor companii? — Nu cred. Rohr o întrebă despre companiile legate de producătorii de tutun, de companiile înrudite, afiliate, de diviziuni È™i conglomerate despre care ea nu È™tia nimic. Nu È™tia nimic, pentru că aÈ™a plănuise Fitch. Urma lui Claire luă o întorsătură neaÈ™teptată joi dimineață. Fostul prieten al unei prietene de a lui Claire acceptă o mie de dolari bani gheață È™i le spuse că fosta lui iubită lucra acum în Greenwich Village, ca ospătăriță, sperând să se afirme în serialele de televiziune. Fosta lui iubită lucrase împreună cu Claire la Mulligan's È™i se pare că erau bune prietene. Swanson luă avionul spre New York, ajunse joi după amiază, târziu È™i luă taxiul spre un mic hotel din SoHo, unde plăti cu bani gheață pentru o noapte È™i începu să dea telefoane. O găsi pe Beverly la lucru, într o pizzerie. Ea răspunse grăbită. — Beverly Monk? întrebă Swanson, imitând, cât putu de bine, vocea lui Nicholas Easter. O ascultase de nenumărate ori înregistrată. — Chiar ea. Cine întreabă? — SunteÈ›i Beverly Monk, cea care lucra la Mulligan's, în Lancaster? — Da, răspunse ea, după o pauză. Cine întreabă? — Sunt Jeff Kerr, Beverly. Nu ne am mai auzit de mult. Swanson È™i Fitch bănuiau că, după plecarea lui Claire È™i Jeff din Lawrence, nu păstraseră legătura cu Beverly. — Cine? insistă ea È™i Swanson se simÈ›i uÈ™urat. — Jeff Kerr. Știi, eram prieten cu Claire. Eram student la drept. — A, da, spuse ea ca È™i cum È™i ar fi amintit ceva, dar nu era prea sigură. — Uite, sunt în oraÈ™ È™i mă întrebam dacă nu cumva ai mai vorbit cu Claire de curând. — Nu înÈ›eleg, spuse ea încet, încercând evident să lege numele de figuri È™i să se lămurească despre cine era vorba È™i de ce se afla acolo. — Mda, e o poveste lungă, dar eu È™i Claire ne am despărÈ›it acum È™ase luni. ÃŽncerc să dau de ea. — N am mai vorbit cu Claire de patru ani. — Aha, înÈ›eleg. — Uite ce e, sunt ocupată. Poate vorbim altă dată. — Sigur că da. Swanson închise È™i îl sună pe Fitch. Hotărâră că merita să riÈ™te să se apropie de Beverly cu bani È™i s o întrebe de Claire. Dacă nu vorbiseră de patru ani, era imposibil s o găsească imediat pe Marlee È™i s o anunÈ›e că luaseră legătura cu ea. Swanson trebuia s o urmărească È™i să aÈ™tepte până a doua zi. Fiecare consultant în probleme de juriu avea obligaÈ›ia de a pregăti pentru Fitch câte un raport de o pagină, la sfârÈ™itul fiecărei zile. O pagină, text bătut la maÈ™ină, la două rânduri, clar, fără cuvinte care să depășească patru silabe È™i care să expună limpede impresiile expertului despre martorii zilei È™i modul în care depoziÈ›ia lor fusese primită de juriu. Fitch pretindea păreri oneste È™i își critica experÈ›ii, ori de câte ori limbajul era prea blând. Insista pe pesimism. Rapoartele trebuiau să ajungă pe biroul lui exact la o oră după ce judecătorul Harkin anunÈ›a retragerea curÈ›ii până a doua zi. Rapoartele de miercuri despre Jankle mergeau de la rău la foarte rău, dar rezumatele de joi, despre doctorul Denise McQuade È™i doctorul Myra Sprawling Good, nu se zgârceau cu laudele. Pe lângă înseninarea unui tribunal plin de bărbaÈ›i plicticoÈ™i, îmbrăcaÈ›i în costume de culoare închisă, amândouă femeile se descurcaseră foarte bine la bară. JuraÈ›ii fuseseră atenÈ›i È™i păruseră să creadă ceea ce auzeau. Mai ales bărbaÈ›ii. TotuÈ™i, Fitch nu era liniÈ™tit. Nu se mai simÈ›ise niciodată atât de rău în acest punct al unui proces. Apărarea pierduse unul dintre cei mai înfocaÈ›i susÈ›inători ai săi, o dată cu plecarea lui Herrera. Presa financiară din New York declarase imediat că apărarea era la ananghie È™i că nu È™i ascundea îngrijorarea cu privire la un verdict în favoarea reclamantei. Articolul lui Barker din Mogul fusese punctul fierbinte al săptămânii. Luther Vandermeer, de la Trellco, cel mai viclean È™i mai influent dintre cei patru directori executivi, îl sunase la prânz È™i îi aruncase cuvinte grele. Juriul era izolat È™i, cu cât se lungea procesul, cu atât mai înfuriaÈ›i aveau să fie juraÈ›ii, aruncând vinovăția pe umerii părÈ›ii care își chema acum martorii. A zecea noapte de sechestrare trecu fără nici un incident. Nici un fel de amoruri interzise. Nici drumuri neautorizate până la cazinou. Nici exerciÈ›ii spontane de yoga, cu incantaÈ›ii strigate în gura mare. Nimeni nu plângea după Herrera. ÃŽÈ™i făcuse bagajele în câteva minute È™i plecase, spunându i È™erifului de zeci de ori că i se întinsese o cursă È™i că jura să afle tot adevărul. Un turneu de È™ah fu organizat pe neaÈ™teptate în sufragerie, după cină. Herman avea o tablă de È™ah marcată în Braille, cu spaÈ›ii numerotate È™i, cu o seară înainte, îl bătuse pe Jerry în unsprezece partide consecutive. S au provocat la joc unii pe alÈ›ii, iar soÈ›ia lui Herman a adus în sufragerie tabla de joc. Lumea s a strâns imediat. ÃŽn mai puÈ›in de o oră, Herman îl învinse de trei ori la rând pe Nicholas, apoi pe Jerry de alte trei ori È™i pe Vu în acelaÈ™i fel, cu toate că Henry Vu nu mai jucase niciodată acest joc. Au urmat încă trei victorii în faÈ›a lui Willis È™i se pregătea să joace din nou cu Jerry, de această dată pentru o mică sumă de bani, când Loreen Duke intră în cameră după o nouă porÈ›ie de desert. Jucase È™i ea È™ah, pe când era copil, cu tatăl ei. Când îl bătu pe Herman, în prima partidă, nimeni nu simÈ›i nici o părere de rău pentru sărmanul nevăzător. Au continuat să joace până la ora de culcare. Phillip Savelle se afla, ca de obicei, în camera lui. Vorbea rar, în timpul meselor de la motel È™i al pauzelor de cafea din camera juriului, dar era foarte mulÈ›umit să stea cu nasul într o carte È™i să ignore pe toată lumea. Nicholas încercase de două ori să se apropie de el, dar fără succes. Tipului nu i plăcea bârfa È™i nu dorea să se È™tie nimic despre el. 31 După aproape douăzeci de ani de pescuit crevete, Henry Vu reuÈ™ea rareori să doarmă după ora patru È™i jumătate dimineaÈ›a. ÃŽÈ™i luă ceaiul devreme, vineri dimineață È™i, cum colonelul plecase, rămase singur la masă, răsfoind un ziar. Nu după multă vreme sosi È™i Nicholas. AÈ™a cum făcea adesea, Nicholas trecu repede peste obiÈ™nuitul schimb de amabilități È™i îl întrebă pe Vu despre fiica sa, care studia la Harvard. Era un motiv de imensă mândrie È™i ochii lui Henry sclipeau când îi vorbi despre ultima scrisoare primită de la ea. CeilalÈ›i veneau È™i plecau. ConversaÈ›ia se întorcea spre Vietnam È™i război. Pentru prima dată, Nicholas îi mărturisi lui Henry că tatăl lui fusese ucis acolo, în 1972. Nu era adevărat, dar Henry rămase foarte impresionat. După plecarea celorlalÈ›i, Nicholas îl întrebă: — Deci, ce crezi despre procesul acesta? Henry sorbi pe îndelete din ceaiul în care pusese foarte mult lapte È™i se linse pe buze. — Crezi că e bine să vorbim despre asta? — BineânÈ›eles. Suntem numai noi doi. Toată lumea vorbeÈ™te, Henry. AÈ™a sunt juraÈ›ii. ToÈ›i, în afară de Herman. — Ce cred ceilalÈ›i? — Cred că majoritatea dintre noi suntem nepărtinitori. Lucrul cel mai important este să rămânem uniÈ›i. E crucial ca acest juriu să dea un verdict, de preferință în unanimitate, dar măcar de nouă voturi la trei, indiferent în ce direcÈ›ie. Ar fi dezastruos să ne împotmolim. Henry își mai turnă o ceaÈ™că de ceai È™i rămase pe gânduri. ÃŽnÈ›elegea engleza perfect, vorbea foarte bine, deÈ™i cu un uÈ™or accent străin È™i nu prea cunoÈ™tea legile. — De ce? întrebă el. Avea încredere în Nicholas, ca majoritatea juraÈ›ilor, de altfel, pentru că Nicholas fusese student la drept È™i înÈ›elegea incredibil de uÈ™or faptele, problemele È™i tot ceea ce le scăpa celorlalÈ›i. — E foarte simplu. Acesta e cel mai mare dintre procesele împotriva tutunului, mai important decât cele de la Gettysburg, Iwo Jima, Armageddon. Aici, ambele tabere È™i au adus artileria grea. Trebuie să existe un câștigător È™i trebuie să existe un învins. Clar È™i hotărât. Aici trebuie să se decidă dacă trebuie sau nu să dăm vina pe companiile producătoare de tutun. Noi trebuie să luăm această decizie. Noi am fost aleÈ™i È™i de noi depinde verdictul. — ÃŽnÈ›eleg, spuse Henry dând din cap, încă nelămurit. — Cel mai rău ar fi să ne împotmolim, să ne împărÈ›im în două tabere È™i să forțăm anularea procesului. — Ce ar fi aÈ™a de rău în asta? — Frica de responsabilitate. Am lăsa juriul următor să scoată castanele din foc. Dacă ne împotmolim È™i plecăm acasă, fiecare tabără va trebui să cheltuiască milioane, pentru că vor fi obligaÈ›i să revină peste doi ani È™i să o ia de la început. AcelaÈ™i judecător, aceiaÈ™i avocaÈ›i, aceiaÈ™i martori, totul va fi la fel, cu excepÈ›ia juriului. Iar noi vom spune că n am fost suficient de realiÈ™ti pentru a lua o hotărâre, dar următorii juraÈ›i din Harrison vor fi mai deÈ™tepÈ›i. Henry se aplecă uÈ™or în dreapta lui, spre Nicholas. — Tu ce vei face? îl întrebă el, exact în clipa în care Millie Dupree È™i doamna Gladys Card intrară chicotind, îndreptându se spre masa pe care se afla cafeaua. Schimbară câteva fraze cu bărbaÈ›ii, apoi plecară s o vadă pe Katie în „Spectacolul zilei". O adorau pe Katie. — Ce vei face? È™opti iarăși Henry, cu ochii spre ușă. — Nu È™tiu acum, dar nu contează. Important este să fim uniÈ›i. ToÈ›i. — Ai dreptate, spuse Henry. ÃŽn cursul procesului, Fitch se obiÈ™nuise să È™i facă de lucru la birou, cu ochii pe telefon, până la încheierea fiecărei È™edinÈ›e. Rareori îl scăpa din ochi. Știa că ea va suna vineri dimineață, deÈ™i nu avea habar ce È™mecherie sau plan îi mai pregătea. La opt fix, Konrad sună prin interfon È™i îi întrerupse momentul de reflecÈ›ie, spunându i doar atât: — E ea. Fitch se repezi la telefon. — Bună, îi spuse el, amabil. — Salut, Fitch. Fii atent, cine crezi că îl deranjează pe Nicholas acum? El își înăbuÈ™i un geamăt È™i strânse pleoapele. — Nu È™tiu, îi răspunse. — Vreau să spun că tipul ăsta îl calcă pe nervi pe Nicholas. S ar putea să fim nevoiÈ›i să i facem vânt. — Cine? întrebă Fitch rugător. — Lonnie Shaver. — Ah! La naiba! Nu puteÈ›i face asta! — Vai de mine, Fitch! — N o face, Marlee! Fir ar să fie! Ea tăcu, lăsându l pradă disperării. — Cred că eÈ™ti foarte ataÈ™at de Lonnie, îi spuse după câteva clipe. — Trebuie să încetezi jocul ăsta, Marlee, ai înÈ›eles? AÈ™a nu mai ajungem nicăieri! Fitch era conÈ™tient de tonul său disperat, dar nu se mai putea abÈ›ine. — Nicholas are nevoie de armonie în juriu. Asta e tot. Lonnie e ca un spin. — Nu face asta, te rog. Hai să discutăm. — Discutăm, Fitch, dar nu prea mult. Fitch respiră adânc o dată È™i încă o dată. — Jocul e aproape de final, Marlee. Te ai distrat cum ai vrut, acum ce mai vrei? — Ai ceva de scris? — BineânÈ›eles. — E o clădire pe strada Fulton, la numărul 120. Cărămidă albă, două etaje — o clădire veche, împărÈ›ită în birouri mici. Sus, la etaj, biroul numărul 16 este al meu, cel puÈ›in pentru încă o lună. Nu e grozav, dar acolo ne vom întâlni. — Când? — ÃŽntr o oră. Numai noi doi. Te voi urmări când vii È™i când pleci È™i, dacă văd vreo gorilă de a ta, nu voi mai vorbi niciodată. — BineânÈ›eles. Cum doreÈ™ti. — Și am să mai verific dacă ai microfoane sau vrei să înregistrezi ceva. — Nu va fi cazul. Absolut toÈ›i avocaÈ›ii din echipa lui Cable erau de părere că Rohr pierduse prea mult timp cu oamenii lui de È™tiință; în total nouă zile întregi. Dar, în primele È™apte, juriul putuse pleca acasă în fiecare seară. Starea de spirit era cu totul diferită acum. De aceea hotărâseră să aleagă numai doi experÈ›i, cei mai buni, È™i să termine cât mai repede. Hotărâseră de asemenea să ignore problema dependenÈ›ei create de nicotină, ceea ce însemna o schimbare radicală față de apărarea obiÈ™nuită în cazurile de acest fel. Cable È™i echipa lui studiaseră cu atenÈ›ie fiecare dintre cele È™aisprezece procese anterioare. Vorbiseră cu mai mulÈ›i juraÈ›i care dăduseră verdictele respective È™i ei afirmaseră, nu o dată, că punctul slab al apărării era chemarea unor experÈ›i care veneau cu tot felul de teorii fanteziste pentru a dovedi că, de fapt, nicotina nu produce dependență. Toată lumea È™tia că nu era adevărat. Și cu asta, basta. Nu încercaÈ›i să i convingeÈ›i pe juraÈ›i de contrariu. Decizia necesita aprobarea lui Fitch, pe care acesta le o dădu în cele din urmă, deÈ™i fără prea mult entuziasm. Primul martor de vineri dimineață a fost un È™oarece de bibliotecă, cu părul vâlvoi, câteva fire de barbă roÈ™ie È™i ochelari cu dioptrii mari. Concursul de frumuseÈ›e luase sfârÈ™it. Bărbatul era doctorul Gunther È™i, după părerea sa, fumatul nu produce cancer. Numai 10% dintre fumători se îmbolnăvesc de cancer, deci, ce se întâmplă cu ceilalÈ›i 90%? Deloc surprinzător, doctorul Gunther avea la îndemână un teanc de studii È™i rapoarte È™i abia aÈ™tepta să ia bagheta È™i să se aÈ™eze lângă trepied, în faÈ›a juraÈ›ilor, pentru a le relata dintr o suflare ultimele sale descoperiri. Gunther nu se afla acolo pentru a demonstra ceva. Treaba lui era să i contrazică pe doctorul Hilo Kilvan È™i pe doctorul Robert Bronsky, experÈ›ii acuzării, È™i pentru a încâlci lucrurile, astfel încât juraÈ›ii să aibă mari dubii în legătură cu măsura în care fumatul reprezenta un pericol mortal. El nu putea dovedi că fumatul nu produce cancer la plămâni È™i arătă că în acelaÈ™i timp nici o cercetare nu dovedise în mod absolut că l ar produce. „Sunt necesare alte cercetări", spunea el la fiecare zece minute. Pentru cazul că ea l ar fi urmărit, Fitch străbătu pe jos ultimii metri până la numărul 120 de pe strada Fulton, o plimbare plăcută pe trotuarul umbros, printre frunzele care începeau să cadă. Clădirea se afla în cartierul vechi al oraÈ™ului, foarte aproape de golf, una dintr un rând de case cu două etaje, văruite cu grijă È™i părând să adăpostească, în cea mai mare parte, birouri. José primise ordin să l aÈ™tepte trei străzi mai încolo. Nici vorbă de microfon sau sistem de înregistrare. Ea îl dezvățase de acest obicei la ultima lor întâlnire, pe chei. Fitch era singur, curat, fără aparate de fotografiat sau agenÈ›i care să l aÈ™tepte prin apropiere. Se simÈ›ea eliberat. Trebuia să supravieÈ›uiască prin înÈ›elepciune È™i agerime, dar savura provocarea. Urcă scara veche, de lemn crăpat, È™i se opri în faÈ›a uÈ™ii biroului ei, pe care nu stătea scris nimic; constată că nici pe celelalte uÈ™i de pe palierul strâmt nu exista nici o firmă È™i bătu uÈ™or. — Cine e? se auzi vocea ei. — Rankin Fitch, răspunse el, suficient de tare pentru a fi auzit. Se auzi zăvorul tras È™i Marlee își făcu apariÈ›ia într un flanel gri È™i o pereche de blugi; nu i zâmbi È™i nu l salută în nici un fel. ÃŽnchise uÈ™a în urma lui Fitch, o încuie È™i se îndreptă spre masa ieftină, pliantă, de închiriat. Fitch studie camera — o odăiță fără ferestre, cu o singură ușă, cu vopseaua scorojită pe pereÈ›i; singurele mobile erau trei scaune È™i o masă. — DrăguÈ› loc, comentă el, observând petele de igrasie de pe tavan. — E curat, Fitch. Nu există telefoane pe care să le poÈ›i pune sub urmărire, nici găuri de ventilare pentru videocamere ascunse, nici microfoane în pereÈ›i. Am s o verific în fiecare dimineață È™i, dacă descopăr vreo dovadă că ai trecut pe aici, am să ies pe ușă È™i n am să mă mai întorc niciodată. — Ai o foarte proastă impresie despre mine. — Asta meriÈ›i. Fitch își ridică din nou privirea spre tavan, apoi se uită spre podea. — ÃŽmi place aici. — E un loc numai bun pentru ce mi trebuie mie. — La ce È›i trebuie? PoÈ™eta ei era singurul obiect de pe masă. Ea scoase de acolo acelaÈ™i senzor de data trecută È™i îl controlă pe Fitch de sus până jos. — Zău aÈ™a, Marlee, protestă el. Þi am promis. — Mda, ce să zic! EÈ™ti curat. Ia loc, îi spuse, făcând un semn cu capul spre cele două scaune aÈ™ezate de o parte a mesei. Fitch apucă scaunul pliant È™i îl scutură; era atât de fragil încât, pentru o clipă, se temu că nu va rezista sub greutatea lui. Se aÈ™eză încet È™i se aplecă puÈ›in, sprijinindu se cu coatele pe masă. Nici aceasta nu era prea stabilă, aÈ™a că poziÈ›ia lui Fitch era complet nesigură. — EÈ™ti pregătită să vorbim despre bani? o întrebă el cu un rânjet diabolic. — Da. E o afacere simplă, zău aÈ™a, Fitch. ÃŽmi transferi o grămadă de bani în cont, iar eu îți promit să È›i dau un verdict. — Cred că ar trebui să aÈ™teptăm până la pronunÈ›area verdictului. — Știi că nu sunt aÈ™a de proastă. Masa pliantă avea un metru lățime. Fitch se folosea adesea de statura sa masivă, de priviri È™i de barbiÈ™onul sinistru pentru a i intimida pe cei din jur, mai ales pe tinerii avocaÈ›i de la firmele pe care le angaja. Marlee nu arăta prin nimic că s ar fi simÈ›it cât de cât intimidată. Fitch îi admira atitudinea. Fata îl privea drept în ochi, fără să clipească, È™i asta complica lucrurile. — Atunci nu există garanÈ›ii, spuse el. JuraÈ›ii sunt imprevizibili. S ar putea să È›i dăm banii... — Las o moartă, Fitch. Amândoi È™tim că banii se vor plăti înainte de verdict. — Câți bani? — Zece milioane. El È™uieră scurt, ca È™i cum ar fi înghiÈ›it o minge de golf, È™i începu să tuÈ™ească violent, ridicând coatele È™i dându È™i ochii peste cap; tremura carnea pe el de uimire. — Cred că glumeÈ™ti, reuÈ™i să i răspundă răguÈ™it, căutând în jur o cană de apă sau niÈ™te pastile sau ceva care să l ajute să treacă peste acest È™oc teribil. Ea privi spectacolul cu calm, fără să clipească, fără să l piardă din ochi. — Zece milioane, Fitch. E o nimica toată. Fără negocieri. El începu din nou să tuÈ™ească È™i se înroÈ™i la față. ÃŽn cele din urmă, reuÈ™i să se calmeze È™i se gândi la un posibil răspuns. Bănuise că va fi vorba de milioane È™i È™tia că ar părea o prostie să încerce să negocieze o reducere a sumei, ca È™i cum clientul său nu È™i ar fi putut permite atât de mult. Probabil că ea cunoÈ™tea ultimele cifre trimestriale de afaceri ale celor patru companii. — Cât aveÈ›i în fond? întrebă ea È™i, din instinct, Fitch miji ochii. Din câte observase, ea încă nu clipise. — Ce anume? întrebă el. Nimeni nu È™tia despre existenÈ›a fondului! — Fondul, Fitch. Nu te juca cu mine. Știu totul despre micuÈ›ul vostru fond dubios. Vreau zece milioane transferate din fond într o bancă din Singapore. — Nu cred că pot face aÈ™a ceva. — PoÈ›i face tot ce vrei, Fitch. Lasă joaca. Hai să ne înÈ›elegem acum È™i să ne vedem de treburile noastre. — Dar dacă îți transferăm cinci acum È™i cinci după verdict? — Renunță, Fitch. Zece milioane, acum. Nu mi place ideea de a umbla după tine, ca să mi recuperez ultima rată, după proces. Nu È™tiu de ce, dar am impresia că ar fi o pierdere de vreme. — Când vrei să se facă transferul? — Nu mi pasă. Ai numai grijă să primesc banii înainte ca juriul să ia o hotărâre. Altfel, aranjamentul cade. — Ce se întâmplă dacă aranjamentul cade? — Una din două. Ori Nicholas face în aÈ™a fel încât juriul să nu poată lua o hotărâre unitară, ori aranjează nouă voturi la trei pentru acuzare. Masca de conveniență se fisură în dreptul frunÈ›ii È™i două cute adânci apărură pe faÈ›a lui Fitch, care reflecta la aceste previziuni spuse cu atâta naturaleÈ›e — Fitch nu se îndoi de ceea ce putea face Nicholas, pentru că nici Marlee nu se îndoia. Se frecă încet la ochi. Jocul luase sfârÈ™it. Gata cu reacÈ›iile exagerate la orice spunea ea. Gata cu uimirea prefăcută față de pretenÈ›iile ei. Ea controla situaÈ›ia. — Ne am înÈ›eles, spuse el. Noi vom transfera banii conform instrucÈ›iunilor tale. TotuÈ™i, trebuie să te avertizez că transferarea telegrafică a banilor ar putea să dureze. — Eu È™tiu mai multe decât tine despre cum se transferă banii telegrafic, Fitch. Am să È›i explic cum trebuie să faci. Mai târziu. — Da, doamnă. — Deci, ne am înÈ›eles? — Da, spuse el întinzând mâna peste masă. Ea i o strânse fără vlagă. Amândoi zâmbiră, gândindu se la absurditatea situaÈ›iei. Doi escroci își strângeau mâinile, pecetluind o înÈ›elegere care nu putea fi aplicată prin tribunal, pentru că nici un tribunal nu avea să afle vreodată despre ea. Apartamentul lui Beverly Monk era o mansardă aflată la etajul al cincilea al unei magazii murdare din Village, pe care ea o împărÈ›ea cu alte patru actriÈ›e fără slujbă. Swanson porni în urma ei spre cafeneaua de la colÈ›ul străzii È™i aÈ™teptă până când ea se aÈ™eză la o masă de lângă geam, cu un espresso, un covrig dulce È™i un ziar cu rubrică de anunÈ›uri în față. Se apropie de ea È™i, cu spatele la celelalte mese, o întrebă: — ScuzaÈ›i mă. SunteÈ›i Beverly Monk? Ea tresări, își ridică privirea È™i îi răspunse: — Da. Cine sunteÈ›i dumneavoastră? — Un prieten al lui Claire Clement, răspunse el repede È™i se strecură pe scaunul aflat în faÈ›a ei. — LuaÈ›i loc, spuse ea. Ce doriÈ›i? Era nervoasă, dar localul era plin. Era în siguranță, se gândi ea. Iar bărbatul părea destul de drăguÈ›. — InformaÈ›ii. — Dumneavoastră m aÈ›i sunat ieri, nu i aÈ™a? — Da, aÈ™a este. Am minÈ›it, spunând că sunt Jeff Kerr. Nu era adevărat. — Atunci, cine sunteÈ›i? — Mă numesc Jack Swanson. Lucrez pentru niÈ™te avocaÈ›i din Washington. — Claire are cumva probleme? — Nici vorbă de aÈ™a ceva. — Atunci ce doriÈ›i? Swanson îi prezentă o versiune prescurtată despre citarea lui Claire ca jurat într un mare proces È™i obligaÈ›ia lui de a afla câte ceva despre trecutul unor posibili juraÈ›i. De această dată, vorbi despre un caz de contaminare chimică a unui teren din Houston, unde erau în joc milioane È™i de aici È™i faptul că scormoneau atât de adânc. Swanson È™i Fitch riscau pe două planuri. ÃŽn primul rând, Beverly își amintise cu greu de numele lui Jeff Kerr când vorbise cu ea la telefon, cu o zi înainte. Al doilea era că fata spusese că nu mai vorbise cu Claire de patru ani. Ei presupuneau că ambele afirmaÈ›ii erau adevărate. — Plătim orice informaÈ›ie, spuse Swanson. — Cât? — O mie de dolari bani gheață ca să mi spuneÈ›i tot ce È™tiÈ›i despre Claire Clement, anunță Swanson È™i scoase repede din buzunarul hainei un plic pe care îl puse pe masă. — SunteÈ›i sigur că nu are probleme? întrebă Beverly, cu ochii aÈ›intiÈ›i spre mina de aur din faÈ›a ei. — Sunt sigur. LuaÈ›i banii. Dacă n aÈ›i văzut o de patru ani, ce vă pasă? Asta cam aÈ™a e, se gândi Beverly. Apucă plicul È™i îl înghesui în poÈ™etă. — Nu sunt prea multe de spus. — Cât timp aÈ›i lucrat împreună? — Șase luni. Eu eram deja chelneriță la Mulligan's când s a angajat. Am devenit prietene. Apoi, eu am plecat din oraÈ™ È™i m am îndreptat spre est. Am sunat o o dată, pe când locuiam în New Jersey, apoi nu È™tiu cum s a făcut, dar am cam uitat una de cealaltă. — ÃŽl cunoÈ™teaÈ›i pe Jeff Kerr? — Nu. ÃŽn vremea aceea nu se întâlnea cu el. Mi a vorbit despre el mai târziu, după ce am plecat din oraÈ™. — Avea alÈ›i prieteni, bărbaÈ›i È™i femei? — Da, sigur că da. Nu mi cereÈ›i să le spun numele. Am plecat din Lawrence acum patru, poate cinci ani, nici nu mai È™tiu când. — Nu puteÈ›i să mi spuneÈ›i numele nici unui prieten? Beverly bău o gură de cafea espresso È™i reflectă câteva clipe. Apoi rosti dintr o suflare trei nume ale unor persoane care lucraseră cu Claire. Una fusese verificată, fără rezultate. Alteia i se căuta urma în acel moment. Una nu fusese găsită. — Unde a făcut Claire colegiul? — Undeva în Midwest. — Nu È™tiÈ›i numele È™colii? — Nu prea cred. Claire nu prea vorbea despre trecutul ei. Aveai impresia că se întâmplase ceva groaznic cândva, demult, È™i ea nu voia să vorbească despre asta. M am gândit că poate fusese vorba despre o iubire ratată, poate chiar o căsnicie sau necazuri cu familia, o copilărie nefericită sau cam aÈ™a ceva. Dar n am aflat niciodată. — A vorbit cu cineva despre asta? — Din câte È™tiu eu, nu. — ȘtiÈ›i din ce oraÈ™ venea? — Spunea că a călătorit mult. Repet, nu i puneam prea multe întrebări. — Era din zona Kansas City? — Nu È™tiu. — SunteÈ›i sigură că numele ei adevărat era Claire Clement? Beverly dădu înapoi È™i se încruntă. — CredeÈ›i că poate nu era aÈ™a? — Avem motive să credem că se numea altfel înainte de a sosi în Lawrence, Kansas. Vă amintiÈ›i ceva despre un alt nume? — Eu am presupus întotdeauna că o cheamă Claire. De ce să È™i fi schimbat numele? — Asta am vrea să È™tim È™i noi, răspunse Swanson È™i scoase din buzunar un carneÈ›el micuÈ›, verificând o listă cu câteva probleme. Beverly părea să fie încă un drum închis. — AÈ›i fost vreodată în apartamentul ei? — O dată sau de două ori. Găteam împreună È™i ne uitam la filme. Ea nu prea dădea petreceri, dar m a invitat o dată cu niÈ™te prieteni. — Apartamentul ei avea ceva deosebit? — Mda. Era foarte drăguÈ›, un apartament de lux, modern, bine mobilat. Era evident că are bani din alte surse decât Mulligan's. Adică, vreau să spun că acolo primeam trei dolari pe oră, plus bacÈ™iÈ™urile. — Deci avea bani? — Da. Mult mai mulÈ›i decât noi, ceilalÈ›i. Dar, repet, era foarte secretoasă. Claire era o bună amică È™i o companie amuzantă. Dar nu era bine să pui prea multe întrebări. Swanson insistă asupra altor detalii È™i nu obÈ›inu nimic. ÃŽi mulÈ›umi fetei pentru ajutor, iar ea îi mulÈ›umi pentru bani; când el se ridică să plece, Beverly se oferi să dea niÈ™te telefoane. Era evident că vrea bani mai mulÈ›i. Swanson acceptă, dar o avertiză să nu destăinuiască nimănui ceea ce făcea. — Nu vă faceÈ›i griji, doar sunt actriță, nu? E floare la ureche. El îi lăsă o carte de vizită cu numărul de la hotelul din Biloxi scris pe spate. Hoppy se gândea că domnul Cristano e puÈ›in cam dur. Dar, în fond, situaÈ›ia era din ce în ce mai gravă, după spusele acelor misterioÈ™i domni de la Washington cărora domnul Cristano trebuia să le dea socoteală. La JustiÈ›ie se discuta, nici mai mult, nici mai puÈ›in, decât despre renunÈ›area la întregul plan È™i trimiterea cazului lui Hoppy către tribunalul federal. Dacă Hoppy nu È™i putea convinge propria nevastă, cum naiba voia el să influenÈ›eze un întreg juriu? Stăteau pe bancheta din spate a Chryslerului negru care mergea pe lângă Golf, fără o direcÈ›ie anume, menÈ›inându se totuÈ™i în zona Mobile. Nitchman era la volan, iar Napier stătea la pândă È™i amândoi reuÈ™eau să ignore cu desăvârÈ™ire chinul prin care trecea Hoppy pe bancheta din spate a maÈ™inii. — Când te mai vezi cu ea? îl întrebă Cristano. — Cred că în seara asta. — Hoppy, a venit timpul să i spui adevărul. Spune i ce ai făcut, spune i totul. Hoppy simÈ›i că i se umezesc ochii È™i buzele începură să i tremure; se întoarse spre geamul fumuriu È™i revăzu ochii frumoÈ™i ai soÈ›iei lui gândindu se cum îl va privi când își va deschide sufletul. Se blestemă pentru prostia pe care o făcuse. Dacă ar fi avut o armă, i ar fi putut împuÈ™ca pe Todd Ringwald È™i Jimmy Hull Moke dar, mai ales, È™i ar fi putut trage un glonÈ› în cap. Poate că ar fi fost de dorit să termine cu ăștia trei clovni mai întâi dar, nu încăpea îndoială, Hoppy È™i ar fi zburat creierii. — Cred că da, murmură el. — SoÈ›ia ta trebuie să pledeze în favoarea noastră, Hoppy. ÃŽnÈ›elegi? Millie Dupree trebuie să devină o forță în camera juraÈ›ilor. Cum n ai fost în stare s o convingi cu meritele tale, acum trebuie să i dai drept motiv teama de a nu te vedea condamnat la cinci ani de închisoare. Nu ai de ales. ÃŽn acel moment, Hoppy ar fi preferat închisoarea decât să recunoască adevărul față de Millie. Dar nu avea dreptul să aleagă. Dacă n o convingea, ea avea să afle adevărul È™i, în plus, el avea să înfunde puÈ™căria. Hoppy începu să plângă. ÃŽÈ™i muÈ™că buza È™i își acoperi ochii, încercând să oprească nenorocitele acelea de lacrimi, dar nu reuÈ™i. ÃŽn timp ce ei conduceau liniÈ™tiÈ›i mai departe, pe autostradă, pe parcursul câtorva mile nu se mai auzi decât smiorcăitul jalnic al unui bărbat distrus. Numai Nitchman nu reuÈ™i să È™i stăpânească un început de rânjet. 32 A doua întâlnire din biroul lui Marlee începu la o oră după încheierea celei dintâi. Fitch sosi din nou pe jos, cu o servietă È™i o ceaÈ™că mare de cafea. Marlee verifică servieta, căutând orice dispozitiv ascuns, spre marele lui amuzament. Când termină, el închise servieta È™i sorbi o gură de cafea. — Vreau să te întreb ceva, o anunță el. — Ce? — Acum È™ase luni, nici tu, nici Easter nu locuiaÈ›i în acest district, probabil nici în acest stat. V aÈ›i mutat aici ca să urmăriÈ›i procesul? CunoÈ™tea, bineînÈ›eles, răspunsul, dar dorea să vadă cât era dispusă să recunoască, acum când erau parteneri de afaceri È™i se presupunea că se află de aceeaÈ™i parte a baricadei. — S ar putea spune È™i aÈ™a, răspunse ea. Marlee È™i Nicholas bănuiau că Fitch ajunsese pe urmele lor până la Lawrence È™i asta nu era rău. Fitch nu putea să nu le admire abilitatea de a pune la punct un asemenea plan È™i hotărârea de a l duce la capăt. ViaÈ›a lui Marlee dinainte de Lawrence era cea care le dădea bătăi de cap. — Amândoi folosiÈ›i pseudonime, nu? întrebă el. — Nu. Folosim numele noastre legale. Gata cu întrebările despre noi, Fitch. Noi nu suntem importanÈ›i. Timpul e scurt È™i avem de lucru. — Poate că, pentru început, ar trebui să mi spui cât de departe aÈ›i ajuns cu tabăra cealaltă. Cât de mult È™tie Rohr? — Rohr nu È™tie nimic. L am ațâțat È™i l am urmărit din umbră, dar n am luat niciodată legătura cu el. — Te ai fi înÈ›eles cu el dacă eu nu eram de acord? — Da. Eu m am implicat pentru bani, Fitch. Nicholas se află în juriul acela pentru că aÈ™a am prevăzut noi. Am muncit pentru a ajunge aici. Planul va funcÈ›iona, pentru că toÈ›i actorii sunt corupÈ›i. Tu eÈ™ti corupt. ClienÈ›ii tăi sunt corupÈ›i. Eu È™i partenerul meu suntem corupÈ›i. CorupÈ›i, dar È™mecheri. Poluăm sistemul în aÈ™a fel încât să nu putem fi descoperiÈ›i. — Dar Rohr? Va fi suspicios dacă pierde. De fapt, va bănui că v aÈ›i înÈ›eles cu companiile de tutun. — Rohr nu mă cunoaÈ™te. Nu ne am întâlnit niciodată. — Hai să fim serioÈ™i! — ÃŽÈ›i jur, Fitch. Te am făcut să crezi că l am întâlnit, dar asta nu s a întâmplat niciodată. AÈ™ fi făcut o, totuÈ™i, dacă nu ai fi acceptat să negociem. — Știai că am să fiu de acord. — BineânÈ›eles. Noi È™tiam că vei fi mai mult decât nerăbdător să cumperi un verdict. Ah, Fitch avea atât de multe întrebări de pus! Cum aflaseră despre existenÈ›a lui? Cum obÈ›inuseră numerele lui de telefon? Cum se asiguraseră că Nicholas va fi chemat ca posibil jurat? Cum au aranjat ca el să intre în juriu? Și cum naiba aflaseră despre fond? Avea să i pună aceste întrebări într o zi, după ce toate greutățile vor rămâne în urmă È™i tensiunea va dispărea. Ce frumos va fi să stea la taifas cu Marlee È™i cu Nicholas, la cină, ca să primească răspuns la toate întrebările. AdmiraÈ›ia pe care o simÈ›ea pentru ei creÈ™tea cu fiecare clipă. — Promite mi că nu i faci vânt lui Lonnie Shaver, spuse el. — Am să È›i promit, Fitch, dacă mi spui de ce È›i e aÈ™a de drag de Lonnie. — E de partea noastră. — De unde È™tii? — Avem È™i noi mijloacele noastre. — Uite ce e, Fitch, dacă lucrăm amândoi pentru acelaÈ™i verdict, de ce nu putem fi cinstiÈ›i unul cu celălalt? — Chiar aÈ™a, ai dreptate. De ce l aÈ›i scos pe Herrera? — Þi am spus. Era o pacoste. Nu l plăcea pe Nicholas, iar Nicholas nu l plăcea pe el. ÃŽn plus, Nicholas e amic cu Henry Vu. AÈ™a că n am pierdut nimic. — De ce aÈ›i scos o pe Stella Hulic? — Ca să scăpăm de ea din camera juraÈ›ilor. Era cumplit de enervantă. Te scotea din sărite. — Cine urmează? — Nu È™tiu. Mai avem o posibilitate. De cine să scăpăm? — Nu de Lonnie. — Atunci, spune mi de ce. — Să zicem că Lonnie a fost cumpărat È™i plătit. Șeful lui ascultă de noi. — Pe cine aÈ›i mai cumpărat È™i plătit? — Pe nimeni. — Haide, Fitch! Vrei să câștigi sau nu? — BineânÈ›eles că vreau. — Atunci, fii sincer. Eu sunt drumul cel mai scurt spre un verdict. — Și cel mai scump. — Doar nu te ai aÈ™teptat să fie ieftin, nu? Ce câștigi dacă îmi ascunzi informaÈ›ii? — Ce câștig dacă È›i le spun? — Ar trebui să È›i fie clar. Tu îmi spui mie. Eu îi spun lui Nicholas. El are o influență mai mare asupra voturilor. Știe unde e cazul să insiste. Dar Gladys Card? — Ea face ce i se spune. N avem nimic împotriva ei. Ce crede Nicholas? — AcelaÈ™i lucru. Dar Angel Weese? — Fumează È™i e negresă. Dăm cu banul. Alta care face ce i se spune. Ce părere are Nicholas? — Că se va lua după Loreen Duke. — Dar Loreen Duke după cine se va lua? — După Nicholas. — Câți adepÈ›i a strâns până acum? Câți membri numără mica lui sectă? — Jerry, pentru început. Cum Jerry e încurcat cu Sylvia, o putem număra È™i pe ea. Plus Loreen È™i, după ea, Angel. Fitch își È›inu răsuflarea È™i socoti rapid. — Asta înseamnă cinci. Numai atât? — Cu Henry Vu, înseamnă È™ase. Șase sunt asiguraÈ›i. Ocupă te tu de socoteli, Fitch. Șase È™i mai urmează. Ce È™tii despre Savelle? Fitch aruncă o privire spre notiÈ›ele sale, ca È™i cum nu era sigur. Tot ceea ce adusese în servietă fusese citit de zeci de ori. — Nimic. E prea ciudat, spuse el cu tristeÈ›e, ca È™i cum ar fi eÈ™uat jalnic în încercarea de a găsi o modalitate să l forÈ›eze pe Savelle. — Ce secrete murdare are Herman? — Nici unul. Ce crede Nicholas? — Herman va fi ascultat, dar nu e obligatoriu ca părerea lui să fie urmată. Nu È™i a făcut prea mulÈ›i prieteni, dar nici duÈ™mani. Va vota, probabil, după cum va crede de cuviință. — Către cine înclină? — E cel mai greu de ghicit dintre juraÈ›i, pentru că e hotărât să respecte ordinele judecătorului È™i să nu discute despre caz. — ÃŽÈ›i vine să înnebuneÈ™ti! — Nicholas va avea nouă voturi înainte de încheierea dezbaterilor, poate chiar mai multe. Mai are nevoie doar de câteva clarificări cu unii dintre prietenii lui. — Cum ar fi? — Rikki Coleman. Fitch luă o gură de cafea fără să privească ceaÈ™ca. O puse pe masă È™i se trase de mustăți. Ea îi urmărea fiecare miÈ™care. — Păi, s ar putea ca noi să avem ceva aici. — De ce te joci, Fitch? Sau ai, sau nu. Sau îmi spui, ca eu să i pot spune lui Nicholas È™i să i forțăm votul, sau stai aici cu rapoartele tale ascunse, aÈ™teptând ca ea să È›i cadă în braÈ›e. — Să zicem că e vorba despre un neplăcut secret personal pe care ar fi de preferat să nu l afle soÈ›ul ei. — De ce să l È›ii secret È™i față de mine, Fitch? se răsti Marlee, furioasă. Nu lucrăm împreună? — Ba da, dar nu È™tiu dacă e cazul să È›i spun despre ce e vorba acum. — Grozav, Fitch! Ceva din trecutul ei, nu? O legătură amoroasă, un avort, o amendă pentru conducere sub influenÈ›a alcoolului? — Am să reflectez. — AÈ™a să faci, Fitch. Dacă mai joci necinstit, aÈ™a voi face È™i eu. Dar Millie? Fitch fierbea, deÈ™i părea calm È™i liniÈ™tit. Cât era bine să i spună? Instinctul îi dictă să fie prudent. Se vor întâlni È™i mâine, È™i poimâine È™i în zilele ce vor urma È™i, dacă se hotăra, putea să i povestească despre Rikki È™i Millie È™i poate chiar despre Lonnie. Nu te grăbi, își spuse în sinea lui. — N am nimic despre Millie, îi răspunse el, privindu È™i ceasul È™i gândindu se că, exact în acel moment, sărmanul Hoppy era prizonier într o limuzină neagră, cu trei agenÈ›i FBI lângă el È™i că, probabil, cedase nervos. — EÈ™ti sigur, Fitch? Nicholas se întâlnise cu Hoppy pe holul motelului, chiar în faÈ›a camerei sale, cu o săptămână în urmă, când Hoppy venea cu flori È™i ciocolată pentru soÈ›ia lui. Stătuseră de vorbă câteva clipe. ÃŽn ziua următoare, Nicholas îl văzuse pe Hoppy în sala de tribunal È™i arăta cu totul altfel, uimit È™i brusc interesat de ce se întâmpla acolo, după trei săptămâni de la începerea procesului. Cu Fitch în joc, Nicholas È™i Marlee bănuiau că orice jurat era o È›intă posibilă pentru influenÈ›e din afară. AÈ™a că Nicholas era atent la toată lumea. Uneori zăbovea pe hol atunci când soseau oaspeÈ›ii pentru vizitele personale È™i alteori își făcea de lucru pe acolo când plecau. Trăgea cu urechea la bârfele din camera juraÈ›ilor. Asculta câte trei conversaÈ›ii o dată, în timpul plimbărilor zilnice prin oraÈ™, după prânz. ÃŽÈ™i lua notiÈ›e despre fiecare persoană prezentă în tribunal, ba chiar le dăduse porecle È™i nume de cod tuturor. SimÈ›ea că Fitch încerca s o lucreze pe Millie prin Hoppy. Cei doi păreau o pereche de oameni simpatici, cumsecade; genul de oameni pe care Fitch i ar fi putut trage cu uÈ™urință în planurile sale viclene. — BineânÈ›eles că sunt sigur. Nu am nimic în privinÈ›a lui Millie. — Se poartă cam ciudat, minÈ›i Marlee. Minunat, se gândi Fitch. Păcăleala cu Hoppy funcÈ›ionase. — Ce crede Nicholas despre Royce, ultimul jurat de rezervă? — Un golan. N are nici un pic de creier. Poate fi uÈ™or manipulat. Genul de om căruia îi strecori în buzunar cinci mii È™i e de ajuns ca să l cumperi. Acesta e un alt motiv pentru care Nicholas vrea să scape de Savelle. ÃŽl obÈ›inem pe Royce, iar cu el nu e nici o problemă. Tonul firesc cu care Marlee vorbea despre mită încălzi inima lui Fitch. De multe ori, în alte procese, visase să găsească un asemenea înger, un salvator cu mâinile lipicioase, gata să „lucreze" juriile pentru el. Era aproape de necrezut! — Cine ar mai putea să accepte bani? întrebă el, nerăbdător. — Jerry e falit, are o mulÈ›ime de datorii la joc, plus un divorÈ› urât în perspectivă. Va avea nevoie de vreo douăzeci de mii. Nicholas încă nu s a înÈ›eles cu el, dar asta se va întâmpla la sfârÈ™itul săptămânii. — S ar putea ca preÈ›ul să fie prea mare, comentă Fitch, încercând să pară serios. Marlee izbucni într un râs zgomotos È™i continuă să râdă până când Fitch fu obligat să pufnească È™i el de gluma pe care o făcuse. Tocmai îi promisese zece milioane È™i mai avea de cheltuit încă două pentru apărare. ClienÈ›ii săi valorau net aproape unsprezece miliarde. Momentul de amuzament trecu È™i, pentru o vreme, se ignorară unul pe celălalt. ÃŽn cele din urmă, Marlee își privi ceasul È™i spuse: — Notează, Fitch. Acum e trei È™i jumătate, ora coastei de est. Banii nu merg în Singapore. Vreau zece milioane transferate în Banca Hanwa din Antilele Olandeze, È™i asta imediat. — Banca Hanwa? — Da. E coreeană. Banii nu vor fi depuÈ™i în contul meu, ci în al tău. — Nu am cont acolo. — ÃŽl vei deschide telegrafic, îi explică ea È™i scoase din poÈ™etă niÈ™te foi de hârtie împăturite, pe care le aruncă pe masă. Acestea sunt formularele È™i instrucÈ›iunile. — E prea târziu să mai facem asta astăzi, spuse el, luând hârtiile. Iar mâine e sâmbătă. — Taci din gură, Fitch! CiteÈ™te instrucÈ›iunile. Totul va merge ca pe roate dacă faci ce È›i se spune, nimic mai mult. Hanwa este tot timpul deschisă pentru clienÈ›ii importanÈ›i. Vreau ca banii să ajungă acolo, în contul tău, în weekend. — Cum vei afla dacă au ajuns? — Ai să mi arăți o confirmare scrisă a transferului. Banii vor rămâne acolo până la retragerea juriului pentru dezbateri, apoi vor pleca din Hanwa spre contul meu. Asta ar trebui să se întâmple luni dimineață. — Dar dacă juriul dă verdictul mai devreme? — Fitch, te asigur, nu va exista nici un verdict până când banii nu vor ajunge în contul meu. ÃŽÈ›i promit. Și dacă, din cine È™tie ce motiv, încerci să mă păcăleÈ™ti, pot să È›i mai promit că vei avea parte de un verdict de toată frumuseÈ›ea, în favoarea acuzării. Pentru o sumă piperată. — Să nu mai vorbim despre asta. — Nu, mai bine să nu vorbim. Totul a fost calculat perfect, Fitch. Nu încurca lucrurile. Fă cum È›i se spune. Acum, poÈ›i să începi transmisia. Wendall Rohr se răsti la doctorul Gunther timp de o oră È™i jumătate È™i, când termină, toÈ›i cei din sală aveau nervii zdruncinaÈ›i. Rohr însuÈ™i era, poate, cel mai calm, pentru că această hărÈ›uială nu l deranja câtuÈ™i de puÈ›in. ToÈ›i ceilalÈ›i erau îngreÈ›oÈ™aÈ›i. Era vineri, aproape de ora cinci, È™i o altă săptămână se sfârÈ™ise. Urma un alt weekend la motelul Siesta. Judecătorul Harkin era îngrijorat în privinÈ›a juriului său. JuraÈ›ii erau plictisiÈ›i È™i enervaÈ›i, sătui de captivitate È™i de obligaÈ›ia de a asculta cuvinte care nu mai aveau asupra lor nici un efect. AvocaÈ›ii erau È™i ei îngrijoraÈ›i. JuraÈ›ii nu reacÈ›ionau conform aÈ™teptărilor la prezentarea mărturiilor. Când nu se fâțâiau pe scaune, moțăiau; când nu priveau în jur cu ochii înceÈ›oÈ™aÈ›i, se ciupeau ca să nu adoarmă. Dar Nicholas nu era deloc preocupat de starea colegilor săi. Dorea să i È™tie obosiÈ›i È™i gata de revoltă. Gloata are întotdeauna nevoie de un conducător. ÃŽntr una din pauzele de după amiază, pregătise o scrisoare către judecătorul Harkin, în care îi solicita continuarea procesului în ziua de sâmbătă. Problema fusese dezbătută la prânz, dar dezbaterea nu durase decât câteva minute, pentru că el era autorul planului È™i tot el avea È™i răspunsurile. Ce rost avea să stea degeaba în camerele lor de la motel, când puteau rămâne pe banca juraÈ›ilor, încercând să încheie acest maraton? CeilalÈ›i doisprezece se arătaseră imediat de acord È™i își adăugaseră semnăturile sub cea a lui Nicholas, aÈ™a că Harkin nu mai avu ce să facă. ȘedinÈ›ele de sâmbătă erau rare, dar nu imposibile, mai ales în procesele în care juraÈ›ii erau izolaÈ›i. Judecătorul îl întrebă pe Cable la ce se puteau aÈ™tepta pentru a doua zi È™i Cable îi răspunse, confidenÈ›ial, că era posibil ca apărarea să È™i încheie prezentarea cazului. Rohr anunță că acuzarea nu are obiecÈ›ii. Continuarea procesului în ziua de duminică era exclusă. — Ar trebui ca acest proces să se încheie luni după amiază, îi informă Harkin pe juraÈ›i. Apărarea va încheia prezentarea mâine È™i vor urma pledoariile finale, luni dimineață. După părerea mea, veÈ›i primi datele finale ale cazului luni înainte de prânz. Mai mult decât atât nu pot face pentru voi, oameni buni. Brusc, pe feÈ›ele juraÈ›ilor apărură zâmbete de mulÈ›umire. Acum, când sfârÈ™itul era aproape, puteau suporta încă un weekend împreună. Pentru cină li se rezervaseră locuri într un restaurant din Gulfport, celebru pentru grătarele sale; urmau patru ore de vizite personale în fiecare zi, până duminică. Acestea fiind zise, judecătorul se scuză È™i închise È™edinÈ›a. După plecarea juraÈ›ilor, judecătorul Harkin îi convocă pe avocaÈ›i pentru două ore de discuÈ›ii aprinse cu privire la o duzină de moÈ›iuni. 33 Hoppy își făcu apariÈ›ia târziu, fără flori sau ciocolată, fără È™ampanie È™i sărutări, nimic în afară de sufletul său chinuit pe care îl punea pe masă. O luă de mână È™i o conduse spre pat, unde se aÈ™eză pe margine È™i încercă să spună ceva înainte de a È™i pierde glasul cu totul. — Ce s a întâmplat, Hoppy? îl întrebă ea, îngrijorată È™i convinsă că era pe punctul de a auzi o confesiune îngrozitoare. El nu fusese în apele lui în ultima vreme. Millie se aÈ™eză lângă el, îl bătu uÈ™or pe genunchi È™i se pregăti să l asculte. El începu prin a se plânge de cât de prost fusese. Repetă de mai multe ori că ea n o să creadă când va auzi ce făcuse È™i continuă să se lamenteze până când, în cele din urmă, ea îl întrebă, pe un ton ferm: — Ce ai făcut? Brusc, el se enervă; era furios pentru încurcătura ridicolă în care intrase. Strânse din dinÈ›i, strâmbă din buze, făcu o grimasă È™i se lansă în povestea despre domnul Todd Ringwald È™i Grupul de Proprietăți KLX, Stillwater Bay È™i Jimmy Hull Moke. Fusese o capcană! El își văzuse liniÈ™tit de treabă, ferindu se de necazuri, ocupându se, cu toată energia, de micile sale proprietăți amărâte È™i încercând să ajute noii căsătoriÈ›i să È™i găsească primul lor cămin. Și atunci a intrat în viaÈ›a lui bărbatul acela; venea din Las Vegas, era bine îmbrăcat È™i aducea cu el un teanc de proiecte arhitecturale care, o dată desfăcute deasupra biroului lui Hoppy, păreau o mină de aur. Ah, cum de fusese atât de prost? ÃŽÈ™i pierdu firea È™i începu să plângă. Ajungând la momentul sosirii agenÈ›ilor FBI la ei acasă, Millie nu se mai putu stăpâni. — La noi acasă?! — Da, da. — Doamne, Dumnezeule! Unde erau copiii? Hoppy îi povesti ce se întâmplase, cum reuÈ™ise să i scoată imediat din casă pe agenÈ›ii Napier È™i Nitchman È™i cum îi dusese la birou, unde ei îi arătaseră caseta. A fost îngrozitor, își aminti Hoppy È™i își continuă povestea. Millie începu È™i ea să plângă, iar Hoppy se simÈ›i uÈ™urat. Poate că nu l va dojeni aÈ™a de rău. Dar încă nu terminase. Ajunse la momentul în care domnul Cristano venise în oraÈ™ È™i se întâlniseră pe barcă. MulÈ›i oameni din Washington, cei buni, desigur, erau îngrijoraÈ›i de proces. Republicanii, È™i aÈ™a mai departe. Lupta împotriva crimei organizate. Ei, È™i, mai pe scurt, ajunseseră la o înÈ›elegere. Millie își È™terse obrazul cu dosul palmei È™i se opri brusc din plâns. — Dar nu È™tiu dacă vreau să votez în favoarea companiei de tutun, spuse ea, zăpăcită. Hoppy uită È™i el de lacrimi. — Ah, Millie, frumos din partea ta, n am ce zice! Trimite mă cinci ani la puÈ™cărie, ca să poÈ›i vota cum îți cere conÈ™tiinÈ›a! TrezeÈ™te te la realitate! — Dar nu e drept, spuse ea, privindu se în oglinda agățată pe perete, deasupra bufetului. — Sigur că nu e drept. Dar nu va fi, nici dacă banca ne pune casa sub sechestru, pentru că eu voi fi închis. Dar copiii, Millie? GândeÈ™te te la copii. Avem trei la colegiu È™i doi la liceu. UmilinÈ›a va fi È™i aÈ™a destul de mare, dar cine îi va educa pe copii? Hoppy profita, desigur, de pe urma orelor îndelungate în care se pregătise pentru acest moment. Sărmana Millie se simÈ›ea ca lovită de trăsnet. Nu reuÈ™ea să reflecteze suficient de repede pentru a pune întrebările potrivite. ÃŽntr o altă situaÈ›ie, lui Hoppy i ar fi fost milă de ea. — Pur È™i simplu, nu mi vine să cred, spuse ea. — ÃŽmi pare rău, Millie. ÃŽmi pare foarte rău. Am făcut ceva groaznic È™i nu e drept față de tine, È™opti Hoppy, aplecându se în față, cu coatele pe genunchi È™i capul plecat, ca un învins. — Nu e drept față de cei implicaÈ›i în acest proces. Lui Hoppy puÈ›in îi păsa de alÈ›ii, dar își muÈ™că limba. — Știu, iubita mea. Știu. Am ratat totul. Ea îi apucă mâna È™i i o strânse în mâna ei. Hoppy hotărî să i dea lovitura de graÈ›ie. — N ar fi trebuit să È›i spun, Millie, dar când agenÈ›ii FBI au venit la noi, m am gândit să iau puÈ™ca È™i să termin cu toate, chiar acolo. — Să i împuÈ™ti? — Nu pe ei, pe mine. Să mi zbor creierii. — Ah, Hoppy... — Vorbesc serios. M am gândit de multe ori la asta în săptămâna care a trecut. Prefer să apăs pe trăgaci decât să mi umilesc familia. — Nu fi prostuÈ›, îi spuse ea È™i începu din nou să plângă. La început, Fitch se gândise să falsifice transferul bancar, dar după două telefoane È™i două faxuri schimbate cu falsificatorii săi de la Washington, tot nu reuÈ™i să se convingă că era metoda cea mai sigură. Ea părea să È™tie totul despre transferurile telegrafice È™i Fitch n avea idee cât de mult È™tia despre banca din Antilele Olandeze. Cu precizia ei, probabil că avea pe cineva acolo, care aÈ™tepta transmisia. De ce să riÈ™te? După mai multe telefoane, Fitch reuÈ™i să dea peste un fost funcÈ›ionar al Trezoreriei, care locuia în districtul Columbia È™i își deschisese propria firmă de consultanță. Era unul dintre cei care È™tiau totul despre manevrarea rapidă a banilor. Fitch îi prezentă datele de bază, îl angajă prin fax È™i apoi îi transmise o copie a instrucÈ›iunilor de la Marlee. Era clar că È™tie ce vrea, spuse omul acela despre Marlee, È™i îl asigură pe Fitch că banii lui vor fi în siguranță, cel puÈ›in în prima parte a transferului. Noul cont urma să fie deschis pe numele lui Fitch; ea nu avea acces la bani. Marlee solicita o copie a confirmării, iar bărbatul îl avertiză pe Fitch să nu cumva să i arate lui Marlee nici numărul de cont din banca originară, nici pe acela al băncii Hanwa din Caraibe. Fondul avea o balanță de È™ase milioane È™i jumătate la încheierea acordului dintre Fitch È™i Marlee. In cursul zilei de vineri, Fitch discutase cu fiecare dintre cei patru directori executivi È™i le ceruse să transfere câte două milioane suplimentare. Nu avea timp de răspuns la întrebări. Le va da toate explicaÈ›iile mai târziu. Vineri, la ora cinci È™i jumătate, banii părăsiră contul secret al fondului dintr o bancă newyorkeză È™i, după numai câteva secunde, ajunseră în banca Hanwa din Antilele Olandeze, unde erau aÈ™teptaÈ›i. Noul cont, cu parola numerică, a fost creat o dată cu sosirea banilor È™i imediat a fost trimisă o confirmare la banca emitentă. Marlee a sunat la È™ase È™i jumătate È™i, după cum era de aÈ™teptat, È™tia că transferul fusese făcut. L a instruit pe Fitch să È™teargă numărul de cont de pe confirmare, lucru pe care el plănuia oricum să l facă, È™i să transmită actul respectiv prin fax, la recepÈ›ia motelului Siesta, exact la È™apte È™i cinci. — E cam riscant, nu? întrebă Fitch. — Fă ce È›i se spune, Fitch. Nicholas se va afla lângă aparat. FuncÈ›ionara îl simpatizează. La È™apte È™i un sfert, Marlee reveni cu un nou telefon, anunțându l că Nicholas primise confirmarea È™i că ea părea autentică. ÃŽi ceru lui Fitch să fie la biroul ei la zece dimineaÈ›a. Fitch acceptă bucuros. DeÈ™i banii nu È™i schimbaseră proprietarul, Fitch era încântat de succesul său. ÃŽl luă pe José cu el È™i porniră împreună într o scurtă plimbare pe jos, în tăcere — un lucru foarte rar pentru Fitch. Aerul tare îi înviora. Trotuarele erau pustii. Chiar în acel moment, un jurat izolat È›inea în mână o bucată de hârtie cu suma de zece milioane de dolari tipărită de două ori. Acel jurat È™i juriul lui erau proprietatea lui Fitch. Acest proces se terminase. Cu siguranță, nu va dormi È™i va continua să asude până la pronunÈ›area verdictului, dar, practic, procesul se încheiase. ObÈ›inuse încă o victorie, într un moment în care era la un pas de eÈ™ec. ÃŽl costase mult mai mult de data aceasta, dar È™i miza fusese mai mare. Va fi obligat să asculte răutățile lui Jankle È™i ale celorlalÈ›i, cu privire la costul acestei operaÈ›ii, dar va fi o simplă formalitate. Era normal ca ei să se plângă de cât îi costa. Erau directori executivi ai unor corporaÈ›ii. Costul real era unul despre care nu se putea vorbi: preÈ›ul unui verdict în favoarea reclamantei, care putea, foarte bine, să depășească zece milioane, plus costul incalculabil al unui potop de acÈ›iuni legale. Merita acest rar moment de mulÈ›umire, dar munca lui era departe de a se fi sfârÈ™it. Nu se putea odihni până când nu avea să o cunoască pe adevărata Marlee: de unde venea, care erau motivele ei, cum È™i de ce pregătise acest plan. Exista un secret pe care Fitch trebuia să l afle È™i se temea teribil de necunoscut. Dacă o va descoperi pe adevărata Marlee, atunci va avea răspuns la toate întrebările. Deocamdată, preÈ›iosul său verdict nu era în siguranță. După patru rânduri de blocuri de mers, Fitch redevenise omul furios, nemulÈ›umit È™i chinuit dintotdeauna. Derrick reuÈ™i să ajungă în holul principal al clădirii È™i băgă capul pe o ușă deschisă, când o tânără femeie îl rugă politicos să i spună ce doreÈ™te. Avea în braÈ›e un teanc de dosare È™i părea foarte ocupată. Era aproape ora opt, vineri seară È™i firmele de avocatură lucrau din plin. Ceea ce i trebuia lui era un avocat, unul dintre aceia pe care îi văzuse la tribunal È™i care reprezentau compania producătoare de tutun; un tip cu care să se aÈ™eze la o masă È™i să ajungă la o înÈ›elegere, în spatele uÈ™ilor închise. ÃŽÈ™i pregătise intrarea È™i învățase numele lui Durwood Cable È™i ale câtorva dintre partenerii lui. Găsise acest loc È™i aÈ™teptase afară, în maÈ™ină, timp de două ore, repetându È™i replicile, calmându È™i nervii È™i făcându È™i curaj pentru a coborî din maÈ™ină È™i a pătrunde pe uÈ™a de la intrare. Nu se mai zărea nici un alt negru prin preajmă. Nu erau oare toÈ›i avocaÈ›ii niÈ™te ticăloÈ™i? ÃŽÈ™i imagina că, dacă Rohr îi oferise bani gheață, era logic ca toÈ›i avocaÈ›ii implicaÈ›i în proces să facă la fel. Avea ceva de vânzare. Tipii aceÈ™tia erau bogaÈ›i È™i pregătiÈ›i să cumpere. Era o È™ansă unică. Dar uită cuvintele potrivite când secretara rămase lângă el, măsurându l din cap până în picioare È™i uitându se în jur, ca È™i cum ar fi avut nevoie de ajutor pentru a controla situaÈ›ia. Cleve îi spusese de zeci de ori că făcea o ilegalitate, că va fi prins dacă se lăcomeÈ™te prea mult È™i, dintr o dată, îl cuprinse frica. — Ãăă, domnul Cable este cumva aici? întrebă el, foarte nesigur. — Domnul Gabie? se miră ea, ridicând din sprâncene. — Mda, el. — Nu există nici un domn Gabie aici. Cine sunteÈ›i? Un grup de tineri asistenÈ›i în cămăși se apropiară încet de ea, studiindu l pe Derrick din cap până în picioare È™i lăsând clar să se înÈ›eleagă că el nu È™i avea locul acolo. Derrick nu avea altceva de oferit. Era sigur că nimerise la firma căutată, dar greÈ™ise numele È™i nu avea de gând să ajungă la puÈ™cărie. — Cred că am greÈ™it firma, spuse el iar fata îi zâmbi cu o amabilitate profesională. Sigur că ai greÈ™it, părea să i spună ea; acum, te rog să pleci. El se opri la masa din holul principal È™i adună cinci cărÈ›i de vizită dintr o tăviță mică de bronz. I le va arăta lui Cleve, ca dovadă a vizitei sale. ÃŽi mulÈ›umi fetei È™i plecă grăbit. Angel îl aÈ™tepta. Millie plânse, se frământă È™i se răsuci de pe o parte pe cealaltă până la miezul nopÈ›ii, când se schimbă, îmbrăcându se cu È›inuta ei preferată, un taior roÈ™u cam uzat, mărime mare, cadou de Crăciun de la unul dintre copii, primit cu mulÈ›i ani în urmă, È™i deschise uÈ™a fără zgomot. Chuck, paznicul de la celălalt capăt al holului, o întrebă în È™oaptă ce doreÈ™te. Ea îi explică doar că dorea să mănânce ceva, apoi coborâ, pe scara slab luminată, până la camera de petrecere; de acolo se auzea un zgomot slab. ÃŽnăuntru, Nicholas era singur, aÈ™ezat pe o canapea È™i mânca floricele de porumb făcute la cuptorul cu microunde, cu un pahar de apă gazoasă alături. Se uita la un meci de rugby transmis din Australia. Ora limită de închidere a camerei de petrecere, stabilită de Harkin, fusese de multă vreme uitată. — Cum de eÈ™ti încă trează? o întrebă el, reducând sonorul aparatului cu ecran lat. Millie se aÈ™eză pe un scaun din apropiere, cu spatele la ușă. Avea ochii roÈ™ii È™i umflaÈ›i. Părul ei scurt era răvășit. Nu i păsa. Millie locuia într o casă mereu plină de adolescenÈ›i. Veneau È™i plecau, rămâneau peste noapte, dormeau, mâncau, se uitau la televizor, goleau frigiderul È™i o vedeau mereu în tricourile ei roÈ™ii, la care nu ar fi renunÈ›at pentru nimic în lume. Millie era mama tuturor. — Nu pot dormi. Dar tu? îl întrebă ea. — E greu de dormit aici. Vrei niÈ™te floricele? — Nu, mulÈ›umesc. — Hoppy a trecut pe aici în seara asta? — Da. — Pare un tip cumsecade. — AÈ™a este, răspunse ea, după o pauză. Apoi nu mai adăugă nimic È™i rămaseră amândoi tăcuÈ›i, gândindu se ce să mai spună. — Vrei să vezi un film? o întrebă el, în cele din urmă. — Nu. Pot să te întreb ceva? îndrăzni ea, pe un ton foarte serios È™i Nicholas apăsă un buton de pe telecomandă, închizând televizorul. Camera era luminată slab de o singură lampă cu abajur, aÈ™ezată pe masă. — Sigur că da. Pari îngrijorată. — Sunt îngrijorată. E o problemă legală. — Am să încerc să È›i răspund. — Bine. Millie respiră adânc È™i își împreună mâinile. — Ce se întâmplă dacă un jurat ajunge la concluzia că nu poate lua o decizie dreaptă È™i imparÈ›ială? Ce ar trebui să facă? El privi spre perete, spre tavan È™i sorbi o gură de apă, apoi îi răspunse vorbind foarte rar: — Cred că depinde de motivele din spatele acestei decizii. — Nu înÈ›eleg, Nicholas. Ce băiat drăguÈ›, È™i cât de inteligent era! Fiul ei cel mai mic dorea să devină avocat, iar ea constatase că speră să l vadă ajungând la fel de priceput ca È™i Nicholas. — Ca să simplificăm lucrurile, hai să renunțăm la ipoteze, îi spuse el. Să zicem că juratul respectiv eÈ™ti tu, bine? — Bine. — Deci, s a întâmplat ceva după începerea procesului È™i acel lucru te împiedică să fii dreaptă È™i imparÈ›ială? — Da, răspunse ea abia È™optit. El reflectă câteva clipe, apoi continuă: — Cred că depinde dacă e vorba de ceva auzit în sală sau întâmplat în afara tribunalului. Ca juraÈ›i, e normal să devenim părtinitori, influenÈ›aÈ›i de cele auzite pe măsură ce procesul înaintează. AÈ™a ajungem la verdict. Nu i nimic rău în asta. Face parte din procesul luării unei hotărâri. Ea își frecă ochiul stâng È™i, încet, îl întrebă: — Dar dacă nu e asta? Dacă e vorba de ceva din afara tribunalului? — Oho! murmură el, părând È™ocat. Asta e mult mai serios. — Cât de serios? Pentru a mări efectul dramatic, Nicholas se ridică în picioare È™i făcu câțiva paÈ™i; trase un fotoliu mai aproape de Millie È™i se aÈ™eză, aproape atingând o. — Ce s a întâmplat, Millie? o întrebă el, cu blândeÈ›e. — Am nevoie de ajutor È™i n am pe cine să rog să mă ajute. Sunt închisă în locul ăsta îngrozitor, departe de familie È™i prieteni È™i n am încotro s o apuc. Mă poÈ›i ajuta, Nicholas? — Am să încerc. Ochii ei se umeziră pentru a nu È™tiu câta oară în seara aceea. — EÈ™ti un om tare drăguÈ›. CunoÈ™ti legea È™i aici e vorba de o problemă legală È™i eu n am cu cine să vorbesc, în afară de tine. ÃŽi povesti totul. Fără motiv, Lou Dell se trezi la ora două dimineaÈ›a È™i făcu o scurtă trecere în revistă a holului, aÈ™a cum era îmbrăcată, în cămaÈ™a de noapte de bumbac. ÃŽn camera de petrecere, îi găsi pe Millie È™i pe Nicholas cu televizorul închis, adânciÈ›i în conversaÈ›ie, cu un castron plin cu floricele de porumb între ei. Nicholas îi vorbi surprinzător de politicos, explicându i că nu puteau să doarmă È™i că vorbeau despre familiile lor, nimic mai mult. ÃŽn rest, totul era perfect. Lou Dell plecă, clătinând din cap. Nicholas bănuia că e vorba de un tertip, dar nu dorea ca Millie să înÈ›eleagă acest lucru. Când lacrimile lui Millie încetară, el o puse să i povestească toate detaliile È™i își luă câteva notiÈ›e. Ea îi promise să nu facă nimic până când nu vor sta din nou de vorbă. ÃŽÈ™i luară rămas bun. El se duse în cameră, formă numărul lui Marlee È™i închise imediat ce ea ridică receptorul, răspunzându i cu o voce somnoroasă. AÈ™teptă două minute È™i formă din nou acelaÈ™i număr. Sună de È™ase ori în gol, apoi închise. După încă două minute formă numărul telefonului ei celular secret. ÃŽi relată toată povestea lui Hoppy. Odihna ei din acea noapte se sfârÈ™ise. Avea multe de făcut, È™i încă repede. Au hotărât să înceapă cu numele Napier, Nitchman È™i Cristano. 34 Sala de tribunal nu se schimbă în nici un fel în ziua de sâmbătă. AceiaÈ™i funcÈ›ionari, îmbrăcaÈ›i cu aceleaÈ™i haine, își făceau de lucru cu aceleaÈ™i hârtii. Roba judecătorului Harkin era la fel de neagră. FeÈ›ele avocaÈ›ilor erau la fel de preocupate cum erau de luni până vineri. OfiÈ›erii erau la fel de plictisiÈ›i, poate chiar mai mult. La câteva minute după ce Harkin își încheie întrebările, monotonia se reinstaură, aÈ™a cum se întâmpla de luni până sâmbătă. După obositoarea performanță de vineri a lui Gunther, Cable È™i echipa lui se gândiră că era mai bine să înceapă cu puÈ›ină acÈ›iune. Cable îl chemă la bară pe un anume doctor Olney, care fu apoi confirmat ca expert; era într adevăr cercetător È™i realizase lucruri uimitoare cu cobaii, în laborator. Avea un film video despre micii È™i simpaticii subiecÈ›i ai experienÈ›elor sale, toÈ›i vii È™i aparent plini de energie — nicidecum bolnavi ori pe moarte. Erau închiÈ™i, în grupuri, în cuÈ™ti de sticlă È™i Olney trebuia să le administreze zilnic doze diferite de fum de È›igară. Asta s a întâmplat pe timp de mai mulÈ›i ani. Expunerea prelungită la doze masive de fum nu a produs nici măcar un caz de cancer la plămâni. ÃŽncercase toate metodele posibile de sufocare, pentru a omorî micile creaturi, dar pur È™i simplu nu reuÈ™ise. Avea la îndemână toate faptele È™i datele respective. Și avea convingerea fermă că È›igările nu produc cancerul la plămâni nici la È™oareci È™i nici la oameni. Hoppy asculta dezbaterile, aÈ™ezat pe locul său obiÈ™nuit din sală. Promisese să treacă pe acolo, să i facă lui Millie cu ochiul, să i demonstreze că e alături de ea È™i să i spună din nou cât de mult regretă cele întâmplate. Măcar atât putea face È™i el. Și, la urma urmelor, era sâmbătă, o zi plină pentru agenÈ›ii imobiliari, dar firma Dupree avea rareori de lucru atât de devreme. De la dezastrul cu proiectul Stillwater Bay, Hoppy își pierduse entuziasmul cu totul. Gândul că È™i ar putea petrece câțiva ani la puÈ™cărie îi măcina voinÈ›a. Taunton își făcuse din nou apariÈ›ia, în primul rând de scaune din spatele lui Cable, cu acelaÈ™i costum negru impecabil; lua notiÈ›e È™i arunca, din când în când, câte o privire spre Lonnie care nu avea nevoie de această aducere aminte. Derrick se afla mai în spate; privea ce se întâmplă È™i făcea planuri. SoÈ›ul lui Rikki, Rhea, se afla în ultimul rând, cu copiii. AceÈ™tia încercară să i facă semn cu mâna mamei lor la sosirea juraÈ›ilor. Domnul Nelson Card stătea lângă doamna Herman Grimes. Erau prezente È™i cele două fiice ale lui Loreen, aflate la vârsta adolescenÈ›ei. Familiile sosiseră pentru susÈ›inerea juraÈ›ilor È™i satisfacerea propriei lor curiozități. Auziseră destule pentru a È™i forma o părere despre subiecte, avocaÈ›i, taberele aflate în dispută, experÈ›i È™i judecător. Doreau să asculte, pentru ca mai târziu să poată, eventual, să È™i împărtășească unii altora părerile cu privire la ce ar fi de făcut. Beverly Monk ieÈ™i cu greu din starea de comă, abia către prânz. Efectele ginului, drogurilor È™i ale altor băuturi de care nu È™i mai amintea o năuceau. Lumina era orbitoare È™i își duse mâna la ochi, constatând că era întinsă pe podea. Se înveli cu o pătură murdară, păși peste un bărbat care sforăia È™i pe care nu l mai recunoÈ™tea È™i își găsi ochelarii pe cutia de lemn pe care o folosea drept bufet. Cu ochelarii vedea mai bine. Mansarda arăta jalnic — trupuri întinse pe paturi È™i podele, sticle goale peste tot, pe mobila ieftină. Cine erau aceÈ™ti oameni? Se târî până lângă fereastra micuță, trecând peste colegele de apartament È™i trupuri de necunoscuÈ›i. Ce făcuse în seara trecută? Geamul era îngheÈ›at; bruma dimineÈ›ii se aÈ™ternea pe străzi È™i apoi se topea. Trase pătura mai strâns peste trupul său emaciat È™i se aÈ™eză pe un sac de fasole de lângă geam, privind primii fulgi de nea È™i întrebându se cât mai avea din cei o mie de dolari. Trase adânc în piept aerul tare ce pătrundea prin rama ferestrei È™i privirea începu să i se limpezească. O dureau tâmplele, dar ameÈ›eala începea să i treacă. Cu ani în urmă, înainte de a o întâlni pe Claire, fusese prietenă cu o studentă de la Universitatea Kansas, pe nume Phoebe, o fată subÈ›irică, dependentă de droguri, care urmase o cură într un spital special, dar era mereu pe punctul de a se apuca din nou. Phoebe lucrase puÈ›in timp cu Claire È™i Beverly, apoi plecase de acolo cu o tinichea de coadă. Phoebe era din Wichita. O dată îi spusese lui Beverly că È™tia ceva despre trecutul lui Claire, ceva ce aflase de la un băiat care se întâlnea cu Claire. Nu era Jeff Kerr, ci un alt tip È™i, dacă n ar fi durut o capul atât de tare, poate că È™i ar fi amintit mai multe amănunte. Se întâmplase demult. Cineva mormăi sub saltea, apoi se lăsă iarăși tăcerea. Beverly își petrecuse weekendul cu Phoebe È™i familia sa catolică, numeroasă, în Wichita. Tatăl ei era doctor acolo. Nu era greu de găsit. Dacă tipul acela simpatic, domnul Swanson, îi dăduse o mie de dolari pentru câteva răspunsuri fără importanță, cât ar plăti pentru ceva serios în legătură cu trecutul lui Claire Clement? O va găsi pe Phoebe. Ultima oară când avusese veÈ™ti despre ea, se afla în Los Angeles făcând acelaÈ™i lucru ca È™i Beverly la New York. ÃŽl va scutura pe Swanson cât va putea È™i poate că după aceea își va găsi o altă locuință, un apartament mai mare È™i prieteni mai simpatici, care să i alunge necazurile. Unde era cartea de vizită de la Swanson? Fitch renunță să mai urmărească audierile de dimineață, pentru a participa la una dintre rarele informări pe care le ura. TotuÈ™i, musafirul său era unul important. Numele acelui bărbat era James Local, È™eful companiei de detectivi particulari pentru care Fitch plătea o avere. Ascunsă în Bethesda, firma lui Local angaja mulÈ›i foÈ™ti agenÈ›i guvernamentali specializaÈ›i în spionaj; într o situaÈ›ie normală, o excursie în inima țării, în căutarea unei femei americane fără cazier, era o treabă plicticoasă. Specialitatea lor era monitorizarea transporturilor ilegale de arme, descoperirea teroriÈ™tilor È™i altele asemenea. Dar Fitch avea o grămadă de bani È™i munca prezenta un risc minim de a se afla în bătaia focului. Nici nu prea avuseseră mult de lucru în ultima vreme È™i chiar acesta era motivul pentru care Local se afla în Biloxi. Swanson È™i Fitch îl ascultau pe Local care, fără cea mai mică scuză, le relată în detaliu eforturile ultimelor zile. Claire Clement nu existase înainte să È™i facă apariÈ›ia în Lawrence, în vara lui 1988. Primul apartament în care locuise era unul de lux, cu două dormitoare, închiriat cu luna È™i plătit în bani gheață. Plătea toate obligaÈ›iile — apă, electricitate, gaz — pe numele ei. Nu exista nici o dovadă că ar fi solicitat schimbarea legală a numelui într un tribunal din Kansas. Asemenea dosare se È›in sub cheie, dar ei reuÈ™iseră să ajungă la ele. Nu era înregistrată pe listele de votare, nu cumpărase tichete pentru maÈ™ină, nu È™i cumpărase proprietăți, dar avea un dosar social, de care se folosea pentru angajare în două locuri — la Mulligan's È™i într un butic de îmbrăcăminte, aflat chiar lângă campus. Cartela socială era relativ uÈ™or de obÈ›inut È™i făcea viaÈ›a mult mai uÈ™oară posesorului ei, mai ales dacă fugea de autorități. ReuÈ™iseră să facă rost de o copie a cererii sale, care nu dezvăluia nimic important. Fata nu solicitase paÈ™aport. După părerea lui Local, ea își schimbase legal numele într un alt stat, oricare dintre cele. patruzeci È™i nouă rămase, È™i apoi se mutase în Lawrence cu o identitate nou nouță. Aveau lista convorbirilor ei telefonice din cei trei ani în care locuise în Lawrence. Nu fusese înregistrat nici un fel de convorbiri interurbane. Repetă acest lucru de două ori, pentru a se face înÈ›eles exact. Nici o convorbire interurbană în trei ani. Pe vremea aceea, companiile telefonice nu înregistrau È™i convorbirile interurbane venite la numărul respectiv, astfel încât în dosar nu apăreau decât convorbirile locale. Erau numere de verificare. Ea folosea rar telefonul. — Cum poate trăi cineva fără să dea telefoane interurbane? Dar familia, vechii prieteni? întrebă Fitch, nevenindu i să creadă. — Există È™i alte posibilități, îi răspunse Local. Multe, ca să fiu mai clar. Poate că a folosit telefonul unui prieten. Poate că, o dată pe săptămână, mergea la un motel mai modest, unde te lăsa să vorbeÈ™ti direct din cameră È™i să plăteÈ™ti convorbirile când îți faci nota de plată, la plecare. Pe astea nu le poÈ›i urmări. — De necrezut, murmură Fitch. — Trebuie să vă spun, domnule Fitch, că fata e profesionistă. După È™tiinÈ›a noastră, nu a făcut până acum nici o greÈ™eală, comentă Local cu respect. O astfel de persoană își planifică fiecare miÈ™care în ideea că altcineva ar putea să facă cercetări mai târziu. — Seamănă cu Marlee, spuse Fitch, ca È™i cum È™i ar fi exprimat admiraÈ›ia pentru propria sa fiică. Fata avea două cărÈ›i de credit în Lawrence — o Visa È™i o alta, emisă de Shell Gas. Lista operaÈ›iunilor efectuate nu dezvăluise nimic util sau remarcabil. Evident, majoritatea cheltuielilor ei erau în bani gheață. Nu avea nici cartelă de telefon. N ar fi riscat o asemenea greÈ™eală. Cu Jeff Kerr era o altă poveste. Urmele lui de la Universitatea Kansas fuseseră uÈ™or de descoperit, chiar dacă treaba fusese făcută, în cea mai mare parte, de agenÈ›ii operativi ai lui Fitch. Numai după ce o întâlnise pe Claire se îmbolnăvise È™i el de secretomanie. Au părăsit Lawrence în vara lui 1991, după ce el terminase anul al doilea la drept, iar oamenii lui Local încă nu găsiseră pe nimeni care să È™tie precis când plecaseră sau încotro. Claire plătise chiria pe luna iunie a acelui an cu bani gheață, apoi dispăruse. Verificaseră cam o duzină de oraÈ™e, în căutarea unui semn al trecerii lui Claire Clement după luna mai 1991, dar până în acel moment nu descoperiseră nimic concret. Din motive evidente, era imposibil să verifice toate oraÈ™ele din È›ară. — Bănuiesc că a renunÈ›at la numele de Claire imediat după plecarea din oraÈ™, devenind o altă persoană, spuse Local. Fitch ajunsese de mult la aceeaÈ™i concluzie. — Azi e sâmbătă. Juriul primeÈ™te cazul spre dezbatere luni. Să uităm ce s a întâmplat după Lawrence È™i să ne concentrăm eforturile pentru a descoperi cine este ea cu adevărat. — De asta ne ocupăm acum. — Trebuie să lucraÈ›i mai intens. Fitch își privi ceasul È™i spuse că trebuie să plece. Marlee îl aÈ™tepta peste câteva momente. Local plecă la bordul unui avion particular, pentru o scurtă călătorie spre Kansas City. Marlee se afla în micul său birou de la ora È™ase. Dormise foarte puÈ›in de la trei, când o sunase Nicholas. Vorbiseră de patru ori înainte de plecarea lui spre tribunal. Pățania lui Hoppy purta marca lui Fitch — altfel, de ce l ar fi ameninÈ›at domnul Cristano pe Hoppy cu distrugerea totală, în caz că Millie nu vota cum trebuie? Marlee scrisese mai multe pagini de note È™i tabele È™i dăduse zeci de telefoane prin celular. Acum, soseau informaÈ›iile. Singurul George Cristano cu telefonul înregistrat în zona districtului Columbia locuia în Alexandria. Marlee îl sunase pe la patru dimineaÈ›a È™i îi explicase că era funcÈ›ionară la Delta Airlines È™i că un avion al companiei căzuse în apropiere de Tampa; o doamnă Cristano se afla la bord È™i dorea să È™tie dacă vorbea cu domnul George Cristano, de la JustiÈ›ie. Nu, el lucra în domeniul sănătății È™i protecÈ›iei sociale, slavă Domnului. Ea se scuză, închise È™i pufni în râs, gândindu se că săracul om se va repezi cu siguranță la televizor, să vadă relatarea accidentului pe CNN. Zeci de alte telefoane de acelaÈ™i gen o făcuseră să creadă că în Atlanta nu existau nici un fel de agenÈ›i FBI pe nume Napier È™i Nitchman. Nu existau nici în Biloxi, New Orleans, Mobile sau un alt oraÈ™ apropiat. La opt, intră în legătură cu un detectiv din Atlanta, care acum îi căuta pe Napier È™i Nitchman. Marlee È™i Nicholas erau aproape siguri că cei doi erau angajaÈ›i pentru a juca un rol, dar lucrul trebuia confirmat. Marlee discută cu reporteri, poliÈ›iÈ™ti, serviciul de urgență FBI È™i biroul de informaÈ›ii guvernamentale. Când Fitch sosi, prompt, la ora zece, masa era curată È™i telefonul fusese ascuns într o debara micuță. Se salutară în grabă. Fitch se întreba cine fusese ea înainte să È™i ia numele Claire, iar ea continua să analizeze următoarea miÈ™care pentru dejucarea cursei în care căzuse Hoppy. — Ai face mai bine să te grăbeÈ™ti, Fitch. JuraÈ›ii s au cam săturat. — Terminăm până după masă, la ora cinci. E destul de repede? — Să sperăm. Nu i uÈ™urezi deloc sarcina lui Nicholas. — I am spus lui Cable să se grăbească. E tot ce pot face. — Avem probleme cu Rikki Coleman. Nicholas a stat mult de vorbă cu ea È™i se lasă greu. Vrea să fie respectată de toÈ›i cei din juriu, bărbaÈ›i È™i femei deopotrivă, iar Nicholas zice că, puÈ›in câte puÈ›in, ea devine un jucător important. De fapt, a fost chiar surprins de asta. — Vrea să obÈ›ină o sumă mare prin verdict? — AÈ™a s ar părea, deÈ™i nu au discutat în amănunt. Nicholas bănuieÈ™te că femeia e nemulÈ›umită de faptul că industria de tutun împinge copiii la dependență. Nu pare să aibă prea multă înÈ›elegere pentru familia Wood, mai degrabă ar vrea să pedepsească marea industrie pentru că atrage tânăra generaÈ›ie. Oricum, tu ai spus că s ar putea să ai o surpriză pentru ea. Fără să facă vreun comentariu È™i fără să se formalizeze, Fitch scoase o singură foaie de hârtie din servietă È™i i o întinse peste masă. Marlee o studie rapid. — Avort, nu? comentă ea, continuând să citească, deloc surprinsă. — Mda. — EÈ™ti sigur că e vorba despre ea? — Categoric. Era în colegiu. — Cred că asta va fi de ajuns. — Are Nicholas destul curaj ca să i o arate? Marlee lăsă hârtia pe masă È™i aÈ›inti asupra lui Fitch o privire de gheață. — Tu n ai face la fel, pentru zece milioane? — BineânÈ›eles. Și de ce nu? Ea vede hârtia, votează cum trebuie, se uită totul È™i micul ei secret murdar e în siguranță. Dacă trage talerul în cealaltă parte, se fac amenințări. O pradă uÈ™oară. — Exact, spuse Marlee È™i împături foaia de hârtie, luând o de pe masă. Nu È›i face griji despre curajul lui Nick, bine? Am plănuit de multă vreme toate astea. — De când? — Asta nu e important. Ai ceva despre Herman Grimes? — Absolut nimic. Nicholas va trebui să se întâlnească cu el în timpul deliberărilor. — Vai, mulÈ›umesc! — Fir ar să fie, e plătit pentru asta, nu crezi? Pentru zece milioane, ar trebui să obÈ›ină câteva voturi. — Are voturile, Fitch. ÃŽn clipa asta sunt în buzunarul lui. Vrea unanimitate. Herman ar putea fi o problemă. — Atunci, scăpaÈ›i de nemernic. Pare să fie un joc care vă face plăcere. — Chiar ne gândim la asta. Fitch clătină capul uimit. — Voi vă daÈ›i seama câtă corupÈ›ie e aici? — Da, cred că da. — ÃŽmi place la nebunie. — Du te È™i bucură te în altă parte, Fitch. Asta e tot pentru moment. Am de lucru. — Da, draga mea, spuse Fitch, sărind în picioare È™i închizându È™i servieta. Sâmbătă după amiază, devreme, Marlee găsi un agent FBI din Jackson, Mississippi care se afla, din întâmplare, la birou când sună telefonul. Ea își dădu un nume fals, spuse că era angajata unei firme imobiliare din Biloxi È™i că bănuia că doi tipi se dau drept agenÈ›i FBI fără să fie. Cei doi îi hărÈ›uiseră È™eful, făcând amenințări la adresa lui, arătându i insigne È™i aÈ™a mai departe. Ea credea că tipii au legătură cu cazinourile È™i, pentru mai mult efect, aruncă în discuÈ›ie È™i numele Jimmy Hull Moke. Omul îi dădu numărul de telefon de acasă al unui tânăr agent FBI din Biloxi, pe nume Madden. Madden era în pat, cu gripă, dar gata să stea de vorbă, în special când Marlee îl informă că ar putea avea câteva informaÈ›ii confidenÈ›iale despre Jimmy Hull Moke. Madden nu auzise niciodată nici de Napier È™i nici de Nitchman, ca să nu mai vorbească de Cristano. Habar nu avea de existenÈ›a unei unități speciale de luptă împotriva crimei organizate, cu sediul în Atlanta È™i care acum acÈ›iona pe coastă; cu cât auzea mai mult, cu atât Madden se entuziasma mai mult. Dorea să investigheze puÈ›in, iar ea îi promise să l sune din nou peste o oră. Când reveni cu un nou telefon, el părea să se mai fi întremat. Nu exista nici un agent FBI pe nume Nitchman. Exista un Lance Napier în biroul din San Francisco, dar nu avea nici o treabă pe coastă. Numele Cristano era de asemenea fals. Madden discutase cu agentul însărcinat cu ancheta în cazul Jimmy Hull Moke È™i acesta îi confirmase că Nitchman, Napier È™i Cristano, oricine ar fi fost ei, nu erau nicidecum agenÈ›i FBI. Tare i ar mai plăcea să stea de vorbă cu aceÈ™ti băieÈ›i, spuse el, iar Marlee îi promise că va încerca să aranjeze o întâlnire. Apărarea își încheia prezentarea la ora trei, sâmbătă după amiază. Judecătorul Harkin anunță cu mândrie: „Doamnelor È™i domnilor, aÈ›i ascultat ultimul martor". Urmau câteva moÈ›iuni de ultimă oră È™i discuÈ›ii cu participarea lui È™i a avocaÈ›ilor, dar juraÈ›ii erau liberi să se retragă. Ca distracÈ›ie de sâmbătă seară, un autobuz era pregătit să i ducă la un meci de fotbal american universitar, un altul având drept obiectiv un cinematograf local. După aceea erau permise vizite personale, până la miezul nopÈ›ii. A doua zi, fiecare jurat avea dreptul să părăsească motelul de la ora nouă la treisprezece, pentru a participa la slujba religioasă, nesupravegheaÈ›i dacă promiteau să nu discute cu nimeni despre proces. Duminică seară erau programate vizite personale, de la È™apte la zece. Luni dimineață vor asculta pledoariile finale È™i vor primi cazul spre dezbatere înainte de prânz. 35 A i explica regulile de fotbal lui Henry Vu era mult mai dificil decât își imaginase. Dar, la urma urmelor, toată lumea se pricepe la fotbal. Nicholas fusese È™i el selectat în echipa de bază a liceului, în Texas, adică acolo unde sportul este aproape o religie. Jerry privea douăzeci de jocuri pe săptămână, de fapt participa la ele cu portofel cu tot È™i astfel pretindea că È™tie toate regulile pe de rost. Lonnie, aÈ™ezat în spatele lui Henry, jucase È™i el în È™coală È™i era gata să dea È™i el o mână de ajutor. Pudelul, aÈ™ezată lângă Jerry, sub aceeaÈ™i pătură, învățase jocul foarte bine, de la cei doi fii ai săi. Nici chiar Shine Royce nu ezita să mai adauge câte ceva. El nu jucase niciodată acest joc, dar se uita adesea la televizor. Stăteau aÈ™ezaÈ›i în grup, în zona alocată suporterilor echipei oaspete, pe scaune de aluminiu, departe de restul mulÈ›imii È™i urmăreau jocul dintre echipa unei È™coli de pe coastă È™i o alta, din Jackson. Era o ambianță perfectă pentru fotbal — vreme rece, o mulÈ›ime de susÈ›inători ai echipei gazdă, o orchestră zgomotoasă, È™efi de galerie simpatici, un scor strâns. Henry punea numai întrebări nepotrivite. De ce au pantalonii aÈ™a de strimÈ›i? Ce își spun jucătorii când se grupează între faze È™i de ce se È›in de mâini? De ce se îngrămădesc aÈ™a? Henry afirma că e pentru prima dată când vede un meci de fotbal pe viu. De pe cealaltă parte a culoarului de trecere, Chuck È™i un alt ofiÈ›er urmăreau meciul în haine civile, ignorându i pe cei È™ase juraÈ›i din cel mai important proces civil din district. Era interzis categoric ca orice jurat să ia contact cu vizitatorii unui alt jurat. InterdicÈ›ia fusese transmisă în scris, de la începutul izolării, iar judecătorul Harkin bătuse adesea monedă pe această problemă. Dar un schimb de saluturi pe culoar era inevitabil È™i Nicholas se hotărâse în mod special să încalce regula ori de câte ori era posibil. Pentru Millie, filmele nu prezentau interes, È™i cu atât mai puÈ›in fotbalul. Hoppy își făcu apariÈ›ia, aducând o pungă de clătite cu carne pe care le mâncară încet, fără să È™i spună nimic. După masă, încercară să urmărească un spectacol la televizor, dar renunÈ›ară, în cele din urmă, preferând să reia discuÈ›ia despre încurcătura în care intrase Hoppy. Alte lacrimi, alte scuze, ba chiar câteva dintre aluziile întâmplătoare la sinucidere, făcute de Hoppy, pe care Millie le găsi din cale afară de teatrale. ÃŽn cele din urmă, ea îi mărturisi că i spusese totul lui Nicholas Easter, un tânăr minunat care cunoÈ™tea legile È™i, implicit, era de încredere. La început, Hoppy se arătă È™ocat È™i furios, dar apoi curiozitatea se dovedi mai puternică È™i el dori să È™tie ce credea cineva din afară despre situaÈ›ia lui. Mai ales cineva care studiase dreptul, aÈ™a cum spunea Millie. Ea își exprimase de mai multe ori admiraÈ›ia pentru acel tânăr. Nicholas promisese să dea câteva telefoane È™i asta îl îngrijora pe Hoppy. Ah, cum îl mai cicăliseră Nitchman, Napier È™i Cristano, despre necesitatea de a păstra secretul! Nicholas era un om în care putea avea încredere, îi spuse Millie, iar Hoppy se mai liniÈ™ti. Telefonul sună la zece È™i jumătate; Nicholas revenise acasă de la meci, se afla în camera lui È™i era nerăbdător să se întâlnească imediat cu soÈ›ii Dupree. Millie descuie uÈ™a. Willis, aflat la capătul holului, îl zări, uimit, pe Nicholas strecurându se în camera lui Millie. Oare soÈ›ul ei se mai afla acolo? Nu È™i amintea. MulÈ›i dintre musafiri fuseseră deja nevoiÈ›i să plece, iar el aÈ›ipise, oricum. Doar nu era posibil ca Easter să aibă o aventură cu Millie! Willis își propuse să È›ină minte acest lucru È™i apoi adormi din nou. Hoppy È™i Millie stăteau pe marginea patului, față în față cu Nicholas, care se sprijinise de bufet, lângă televizor, începu să le vorbească, cu blândeÈ›e, despre cât de important era să nu spună nimănui nimic, ca È™i cum Hoppy n ar mai fi auzit aceste vorbe în ultima săptămână. Era suficient să È™i amintească de ordinele judecătorului, pe care le încălcau acum. Le anunță prudent ceea ce aflase. Napier, Nitchman È™i Cristano erau niÈ™te actori minori într o imensă cacealma, o conspiraÈ›ie orchestrată de compania producătoare de tutun, pentru a face presiuni asupra lui Millie. Ei nu erau agenÈ›i guvernamentali. Numele lor erau false. Hoppy fusese păcălit. El suportă cu bine această lovitură. La început se simÈ›i chiar mai penibil decât până atunci, dacă acest lucru era posibil, apoi simÈ›i că începe să se învârtă pământul cu el de spaimă. Oare aceste veÈ™ti erau bune sau rele? Dar banda? Ce trebuia să facă acum? Dar dacă Nicholas se înÈ™ela? Sute de gânduri îi treceau prin minte, copleÈ™indu l È™i Millie îi îmbrățișă genunchii È™i începu să plângă. — EÈ™ti sigur? reuÈ™i să îngaime Hoppy, gata să cedeze nervos. — Categoric. Ei nu au nici un fel de legătură cu FBI sau cu Departamentul de JustiÈ›ie. — Dar... dar aveau insigne È™i... Nicholas ridică amândouă mâinile în aer, dădu din cap, înÈ›elegător, È™i spuse: — Știu, Hoppy. Crede mă, asta a fost cel mai uÈ™or. Nimic mai simplu decât să È™i aranjeze o acoperire. Hoppy se frecă pe frunte È™i încercă să È™i pună gândurile în ordine. Nicholas continuă, spunându i că Grupul de proprietăți KXL din Las Vegas nici nu exista. Nu reuÈ™iseră să l găsească pe acel Todd Ringwald, al cărui nume era cu siguranță un alt fals. — De unde È™tii toate astea? îl întrebă Hoppy. — Bună întrebare. Am un prieten apropiat afară, specializat în căutarea informaÈ›iilor. E demn de încredere. I a luat vreo trei ore la telefon pentru a descoperi toate astea, ceea ce nu e prea rău, dacă ne gândim că e sâmbătă. Trei ore. ÃŽntr o sâmbătă. De ce nu dăduse Hoppy câteva telefoane? Avusese la dispoziÈ›ie o săptămână. Se chirci È™i mai mult, sprijinindu se cu coatele pe genunchi. Millie își È™tergea obrajii cu un È™erveÈ›el. Trecu un minut fără ca vreunul dintre ei să mai scoată vreo vorbă. — Dar înregistrarea? întrebă Hoppy. — Cu convorbirea dintre tine È™i Moke? — Da. ÃŽnregistrarea aceea. — Nu mi fac griji pentru ea, spuse Nicholas pe un ton încrezător, ca È™i cum ar fi devenit avocatul lui Hoppy. Din punct de vedere legal, sunt multe probleme. De parcă n aÈ™ È™ti, se gândi Hoppy, dar nu spuse nimic. — A fost obÈ›inută prin fals, continuă Nicholas. E un caz clar de înscenare. Se află în posesia unor oameni vinovaÈ›i, la rândul lor, de violarea legii. Nu a fost obÈ›inută prin procedură legală. Nu s a emis un mandat pentru ridicarea ei È™i nu a existat un ordin de la procuratură pentru înregistrarea cuvintelor tale. Nu te mai gândi la ea. Ce cuvinte minunate! Hoppy se îndreptă brusc de spate È™i oftă uÈ™urat. — VorbeÈ™ti serios? — Da, Hoppy. Banda nu va mai fi pusă niciodată. Millie se aplecă È™i l strânse în braÈ›e pe Hoppy, care o cuprinse È™i el, fără să i fie ruÈ™ine sau să se simtă jenat. Ea plângea, dar, de această dată, de bucurie. Hoppy sări în picioare È™i începu să È›opăie prin cameră. — Deci, ce propui? întrebă el, pocnind din degete, gata de atac. — Trebuie să avem grijă. — Arată mi ce să fac. NenorociÈ›ii! — Hoppy! — Iartă mă, draga mea. ÃŽmi vine să dau cuiva niÈ™te È™uturi în fund! — Ai grijă cum vorbeÈ™ti! Duminica a început cu un tort aniversar. Loreen Duke îi spusese doamnei Gladys Card că se apropia ziua în care avea să împlinească treizeci È™i È™ase de ani. Doamna Card o sunase pe sora ei, aflată în lumea liberă din afară È™i, duminică dimineață, aceasta i a adus un tort caramel, cu glazură de ciocolată. Trei straturi, cu treizeci È™i È™ase de luminări. JuraÈ›ii s au întâlnit în sufragerie la ora nouă È™i au mâncat tort la micul dejun. După aceea, cei mai mulÈ›i au plecat în grabă spre patru ore de multaÈ™teptată reculegere religioasă. Unii nu mai fuseseră de mulÈ›i ani la biserică, dar simÈ›eau chemarea Divinității. Unul dintre băieÈ›ii Pudelului veni după ea È™i Jerry plecă în urma lor, spre o biserică cunoscută dar, îndată ce înÈ›eleseră că nu i urmărea nimeni, schimbară direcÈ›ia, ajungând într un cazinou. Nicholas plecă însoÈ›it de Marlee È™i participă la slujbă. Doamna Gladys Card își făcu o intrare grandioasă la Biserica Baptistă. Millie plecă acasă, cu buna intenÈ›ie de a se schimba pentru biserică, dar fu copleÈ™ită de emoÈ›ie la vederea copiilor. Nimeni nu stătea cu ochii pe ea, aÈ™a că își petrecu timpul în bucătărie, gătind È™i făcând curățenie È™i răsfățându È™i progeniturile. Philip Savelle rămase la motel. Hoppy plecă la birou la ora zece. ÃŽl sunase pe Napier la opt, duminică dimineață, spunându i că avea lucruri importante de discutat despre desfășurarea procesului; îi mai spusese că făcuse mari progrese cu soÈ›ia lui È™i că ea începuse acÈ›iunea de convingere a celorlalÈ›i juraÈ›i. Dorea să se întâlnească cu Napier È™i Nitchman la biroul lui, pentru un raport complet È™i pentru a primi noi instrucÈ›iuni. Napier recepÈ›ionă apelul în apartamentul prăpădit de două camere pe care el È™i Nitchman îl foloseau ca acoperire pentru acea operaÈ›iune frauduloasă. Fuseseră instalate temporar două linii telefonice — una pe post de număr de birou, cealaltă ca rezidență pe durata aÈ™a zisei investigaÈ›ii dificile asupra corupÈ›iei de pe coasta golfului. Napier vorbi cu Hoppy, apoi îl sună pe Cristano pentru ordine. Cristano locuia la motelul Holliday aflat în apropiere de plajă. La rândul lui, Cristano îl sună pe Fitch È™i acesta se arătă încântat de veÈ™tile primite. ÃŽn sfârÈ™it, Millie se dezmorÈ›ise È™i lucra pentru ei. Fitch începuse să se întrebe dacă meritase să facă acea investiÈ›ie. Aprobă întâlnirea de la biroul lui Hoppy. Cu aceleaÈ™i costume de culoare închisă È™i ochelari de soare întunecaÈ›i, Napier È™i Nitchman își făcură apariÈ›ia la birou la ora unsprezece; Hoppy, foarte bine dispus, pregătea cafeaua. Se aÈ™ezară în jurul biroului, aÈ™teptând cafeaua. Millie era pe baricade, luptându se din răsputeri să È™i salveze soÈ›ul, spuse Hoppy, adăugând că, după părerea ei, le convinsese deja pe doamna Gladys Card È™i pe Rikki Coleman. Le arătase raportul despre Robilio È™i ele fuseseră È™ocate de felul în care tipul le păcălise. Hoppy turnă cafeaua, în timp ce Napier È™i Nitchman luau notiÈ›e cu toată seriozitatea. Un alt oaspete pătrunse neauzit în clădire, pe uÈ™a principală, lăsată deschisă de Hoppy. El se strecură pe hol, pe lângă recepÈ›ie, pășind uÈ™or pe covorul uzat È™i ajunse în faÈ›a unei uÈ™i de lemn pe care scria "HOPPY DUPREE". Ascultă câteva clipe, apoi bătu în ușă cu putere. ÃŽnăuntru, Napier È™i Nitchman lăsară cafeaua pe masă È™i Hoppy se prefăcu surprins. — Cine e? se răsti el. UÈ™a se deschise brusc È™i agentul special Alan Madden păși în încăpere, strigă „FBI!" È™i se îndreptă spre biroul lui Hoppy, rămânând cu privirea aÈ›intită asupra celor trei. Hoppy își răsturnă scaunul È™i sări în picioare, ca È™i cum se aÈ™tepta să fie percheziÈ›ionat. Napier ar fi leÈ™inat, dacă nu se afla în picioare. Nitchman rămase cu gura căscată. Amândoi păliră È™i îngheÈ›ară pe loc. — Agent Alan Madden de la FBI, spuse nou venitul, deschizând suportul pentru ca toÈ›i să i poată vedea insigna. Dumneavoastră sunteÈ›i domnul Dupree? întrebă el, răstit. — Da. Dar FBI ul se află deja aici, spuse Hoppy, privindu l pe Madden È™i întorcându se spre cei doi, apoi din nou spre Madden. — Unde? întrebă acesta, strâmbându se la Napier È™i Nitchman. — Oamenii aceÈ™tia, spuse Hoppy, interpretându È™i perfect rolul. Era cea mai frumoasă clipă din viaÈ›a lui. Acesta este agentul Napier, iar acesta, agentul Dean Nitchman. Nu vă cunoaÈ™teÈ›i? — Vă pot explica, începu Napier, dând încrezător din cap, ca È™i cum ar fi putut, într adevăr, să ofere o explicaÈ›ie satisfăcătoare. — FBI? se miră Madden. ArătaÈ›i mi legitimaÈ›iile, le ceru el, întinzând mâna cu palma în sus. Ei ezitară È™i Hoppy se repezi la ei. — HaideÈ›i! ArătaÈ›i i insignele voastre! AceleaÈ™i pe care mi le aÈ›i arătat È™i mie! — Vă rog să vă prezentaÈ›i actele, insistă Madden, tot mai furios. Napier încercă să se ridice, dar Madden îl împinse la loc pe scaun. — Pot să vă explic, spuse Nitchman, vorbind mult mai piÈ›igăiat decât de obicei. — Vă rog, spuse Madden. — VedeÈ›i, de fapt, noi nu suntem propriu zis agenÈ›i FBI, ci... — Ceee?! urlă Hoppy de peste birou, cu ochii scoÈ™i din orbite È™i gata să arunce în ei cu ce i pica în mână. Mincinos nenorocit! De zece zile încoace mă baÈ›i la cap că sunteÈ›i agenÈ›i FBI! — Adevărat? întrebă Madden. — Nu, nu tocmai, răspunse Nitchman. — Cum? urlă iarăși Hoppy. — PotoliÈ›i vă! îl apostrofă Madden. Acum, continuaÈ›i, i se adresă el lui Nitchman. Nitchman nu dorea să continue. Dorea să se repeadă pe ușă afară, să zică adio oraÈ™ului Biloxi È™i să i se piardă urma. — Suntem detectivi particulari È™i, mă rog... — Lucrăm pentru o firmă din districtul Columbia, adăugă Napier, venindu i în ajutor. Era pe punctul de a mai adăuga ceva când Hoppy apucă un sertar al biroului, îl deschise cu un gest violent È™i scoase de acolo două cărÈ›i de vizită — una pentru Ralph Napier, una pentru Dean Nitchman, amândoi etichetaÈ›i drept agenÈ›i FBI de la unitatea regională de sud est, din Atlanta. Madden studie cu atenÈ›ie cele două cărÈ›i de vizită È™i zări numerele locale mâzgălite pe spate. — Ce se petrece aici? întrebă Hoppy. — Cine e Nitchman? întrebă Madden. Nici un răspuns. — El e Nitchman! urlă Hoppy, arătând cu degetul spre acela. — Nu sunt eu, spuse Nitchman. — Ceee? zbieră Hoppy. Madden făcu doi paÈ™i spre Hoppy È™i îi arătă scaunul. — Vreau să vă aÈ™ezaÈ›i È™i să tăceÈ›i din gură, da? Să nu mai aud un cuvânt până când nu vă cer eu părerea. Hoppy se lăsă să cadă pe scaun, privindu l furios pe Nitchman. — Dumneata eÈ™ti Ralph Napier? întrebă Madden. — Nu, răspunse Napier, cu privirea plecată, ferindu se de Hoppy. — Pui de cățea! mormăi Hoppy. — Atunci cine sunteÈ›i? întrebă Madden, dar nu primi nici un răspuns. — Mi au dat cele două cărÈ›i de vizită, înÈ›elegeÈ›i? interveni Hoppy, care nu era deloc dispus să tacă. Am să mă adresez instanÈ›ei È™i am să jur pe un teanc de Biblii că ei mi au dat aceste cărÈ›i de vizită. S au dat drept agenÈ›i FBI È™i vreau să fie puÈ™i sub acuzare. — Cine sunteÈ›i? repetă Madden, adresându se celui cunoscut până atunci drept Nitchman. Nici un răspuns. Madden scoase revolverul de serviciu, acÈ›iune care îl impresionă puternic pe Hoppy È™i îi obligă pe cei doi să se ridice în picioare È™i să rămână nemiÈ™caÈ›i, cu picioarele depărtate È™i sprijiniÈ›i de birou. O percheziÈ›ie rapidă nu se soldă cu nimic în afară de ceva mărunÈ›iÈ™, niÈ™te chei È™i câțiva dolari. Nici un portofel. Nici o insignă falsă de agent FBI. Nici un fel de act de identitate. Erau prea versaÈ›i pentru a face o asemenea greÈ™eală. Madden le puse cătuÈ™ele È™i îi scoase afară din clădire; la intrare îi aÈ™tepta un alt agent FBI, sorbindu È™i cafeaua dintr un pahar de hârtie. ÃŽmpreună, îi împinseră pe cei doi pe bancheta din spate a unei maÈ™ini adevărate de la FBI. Madden își luă rămas bun de la Hoppy, îi promise să l sune mai târziu È™i demară, cu cei doi pungaÈ™i pe locurile din spate, stând pe mâini. Celălalt agent FBI îi urma cu pretinsa maÈ™ină FBI pe care o conducea de obicei Napier. Hoppy le făcu cu mâna. Madden asculta fără să scoată o vorbă. Mai târziu, cei doi aveau să i spună lui Fitch că tipul nu părea să aibă habar de soÈ›ia lui Hoppy È™i de responsabilitățile ei civice curente. Era un agent tânăr, evident amuzat de captură È™i care nu È™tia prea bine ce să facă cu ei. ÃŽn ceea ce l privea, Madden consideră cele întâmplate drept o ofensă minoră, nedemnă de o acÈ›iune judecătorească È™i, în mod sigur, nici de un efort suplimentar din partea lui. Și aÈ™a avea destule cazuri pe cap. Ultimul lucru de care avea nevoie era să È™i piardă timpul cu acuzaÈ›ii împotriva unor mincinoÈ™i de doi bani. Când trecură în statul Alabama, le È›inu o predică plină de gravitate, despre pedepsele prevăzute pentru falsa asumare a identității unui agent federal. Cei doi regretau sincer cele întâmplate. Nu se va mai întâmpla. Madden opri în dreptul unui popas, le scoase cătuÈ™ele, le dădu maÈ™ina È™i îi sfătui să nu se mai apropie de Mississippi. Ei îi mulÈ›umiră din suflet, îi promiseră să nu se mai întoarcă niciodată È™i dispărură în zare. Fitch sparse o veioză cu pumnul când primi telefonul de la Napier. Cu degetele însângerate, mârâind È™i blestemând, ascultă relatarea celor întâmplate, venită de undeva, dintr o parcare de camioane din Alabama. ÃŽl trimise pe Pang după cei doi. La trei ore după ce li se puseseră cătuÈ™e, Napier È™i Nitchman se aflau într o cameră de lângă biroul lui Fitch, în spatele magazinului de articole cu preÈ› redus. Era prezent È™i Cristano. — ÃŽncepeÈ›i cu începutul, spuse Fitch. Vreau să aud fiecare cuvânt. Apăsă un buton È™i porni înregistrarea. Cei doi se străduiră din greu să colaboreze la povestire, până când reuÈ™iră, practic, să È™i amintească totul. Fitch le dădu liber È™i îi trimise înapoi la Washington. Rămas singur, Fitch stinse lumina în birou È™i se cufundă în întuneric. Diseară, Hoppy îi va povesti lui Millie ce se întâmplase. Millie era pierdută pentru apărare; de fapt, probabil că își va schimba poziÈ›ia atât de radical, încât va cere daune de miliarde pentru sărmana văduvă Wood. Marlee putea să l salveze de la dezastru. Numai Marlee. 36 Ce lucru ciudat, spuse Phoebe încă de la începutul convorbirii surpriză cu Beverly, deoarece chiar cu două zile înainte o sunase È™i pe ea un tip, pretinzând că e Jeff Kerr È™i că o caută pe Claire. Ea își dăduse imediat seama că tipul se prefăcea, dar îl dusese cu vorba, ca să afle ce vrea. Nu mai vorbise cu Claire de patru ani. Beverly È™i Phoebe își comparară informaÈ›iile despre discuÈ›iile respective, deÈ™i Beverly nu suflă nici o vorbă în legătură cu întâlnirea ei cu Swanson sau procesul pentru care făcea investigaÈ›ii. ÃŽÈ™i amintiră de zilele petrecute la colegiul din Lawrence, care păreau atât de îndepărtate. Se minÈ›iră reciproc în legătură cu cariera actoricească È™i viteza cu care fiecare dintre ele urca treptele succesului. ÃŽÈ™i promiseseră să se întâlnească, cu prima ocazie. Apoi, își luară rămas bun. Beverly sună din nou, o oră mai târziu, ca È™i cum uitase ceva. Se gândise la Claire. Nu se despărÈ›iseră în termeni prea buni È™i asta o preocupa. Era o problemă fără importanță, pe care nu o rezolvaseră niciodată. Dorea s o vadă pe Claire, să liniÈ™tească lucrurile, măcar ca să scape de sentimentul de vinovăție. Dar n avea idee cum să dea de ea. Claire dispăruse aÈ™a de repede È™i fără urmă. ÃŽn acest punct, Beverly se gândi să riÈ™te. Din moment ce Swanson amintise de posibilitatea unui nume anterior, iar ea își amintea de misterul care înconjura trecutul lui Claire, se hotărî să arunce nada È™i să vadă dacă Phoebe cade în cursă. — Știi, de fapt nici nu se numea Claire, îi spuse ea, jucându È™i perfect rolul. — Mda, È™tiu, răspunse Phoebe. — Mi l a spus o dată, dar acum nu mi l amintesc. Phoebe ezită. — Avea un nume foarte drăguÈ›, deÈ™i nici Claire nu era rău. — Care? — Gabrielle. — Ah, da, Gabrielle. Și numele de familie? — Brant. Gabrielle Brant. Era din Columbia, Missouri È™i acolo a urmat È™coala È™i universitatea. Þi a povestit? — Poate, dar nu mi amintesc. — Avea un prieten brutal È™i nebun. A încercat să i dea papucii, iar el a început s o terorizeze. De asta a plecat din oraÈ™ È™i È™i a schimbat numele. — N am È™tiut. Cum se numeau părinÈ›ii ei? — Brant. Cred că tatăl ei a murit. Mama ei era profesoară de studii medievale la universitate. — Mai e È™i acum acolo? — Habar n am. — Am să încerc s o găsesc prin mama ei. MulÈ›umesc, Phoebe. ÃŽi trebui o oră ca să dea de Swanson la telefon. Beverly îl întrebă cât era dispus să plătească pentru informaÈ›ii. Swanson îl sună pe Fitch, care simÈ›ea nevoia unei veÈ™ti bune. El autoriză o sumă de maximum cinci mii de dolari, iar Swanson o sună pe Beverly, oferindu i jumătate. Ea voia mai mult. Negociară timp de zece minute È™i se înÈ›eleseră pentru patru mii, pe care fata îi voia în bani gheață È™i plătiÈ›i înainte să scoată un cuvânt. ToÈ›i cei patru directori executivi sosiseră în oraÈ™ pentru pledoariile finale È™i prezentarea verdictului, aÈ™a că Fitch avea la dispoziÈ›ie o minunată flotă de avioane rapide. ÃŽl trimise pe Swanson la New York cu avionul companiei Pynex. Swanson ajunse acolo în amurg È™i își reÈ›inu o cameră într un hotel din apropiere de piaÈ›a Washington. După spusele unei colege de cameră, Beverly nu se afla acolo, nu era la lucru, dar era posibil să fie la o petrecere. El sună la pizzeria unde lucra fata È™i de acolo i se spuse că fusese concediată. O sună din nou pe colega ei de cameră, care îi trânti telefonul în nas când i se păru că pune prea multe întrebări. Cum naiba să găseÈ™ti pe cineva pe străzile din Greenwich Village? Parcurse pe jos cele câteva rânduri de blocuri până la apartamentul ei, prin ploaie, până îi îngheÈ›ară picioarele. Bău o cafea în localul unde o întâlnise prima dată È™i rămase acolo până când i se uscară pantofii È™i se mai încălzi puÈ›in. Folosi o fisă de telefon pentru o altă discuÈ›ie inutilă cu aceeaÈ™i colegă de cameră. Marlee dorea o ultimă întâlnire înainte de marea zi de luni. S au întâlnit în biroul ei micuÈ›. Văzând o, lui Fitch îi venea să i sărute picioarele. Se hotărâse să i spună totul despre Hoppy È™i Millie È™i despre eÈ™uarea aranjamentului său. Nicholas trebuia să înceapă imediat să exercite presiuni asupra lui Millie, înainte ca ea să apuce să È™i convingă prietenii. La urma urmelor, Napier È™i Nitchman aflaseră, duminică dimineață devreme, chiar din gura lui Hoppy, că Millie era deja un puternic susÈ›inător al apărării, că le arăta celorlalÈ›i copii ale raportului despre Robilio. Era adevărat? Dacă da, ce naiba avea să facă acum, după ce aflase adevărul despre Hoppy? Era normal să fie furioasă. Putea schimba macazul imediat. Probabil că avea să le spună prietenilor ce oribil se purtase apărarea cu soÈ›ul ei în efortul de a i influenÈ›a votul. Fără îndoială că ar fi fost un dezastru. Marlee nu lăsă să i se citească nimic pe figură cât timp Fitch îi povesti întreaga istorie. Nu era È™ocată, ba chiar o amuza să l vadă pe Fitch asudând. — Cred că ar trebui s o scoatem din juriu, declară Fitch, la final. — Ai o copie a raportului despre Robilio? îl întrebă ea, deloc impresionată. El scoase o foaie de hârtie din servietă È™i i o dădu. — O lucrătură de a ta? îl întrebă ea, după ce îl citi. — Da. Totul e complet fals. Ea împături hârtia È™i o puse sub scaun. — Ce murdărie, Fitch! — Mda. Totul a fost frumos, până ne a prins cu minciuna. — AÈ™a faci la fiecare proces? — ÃŽncerc, cel puÈ›in. — De ce l ai ales pe domnul Dupree? — Noi l am studiat cu atenÈ›ie È™i am decis că va fi uÈ™or de păcălit. Agent imobiliar de mâna a doua, abia își plăteÈ™te notele de plată, cazinourile aduc mulÈ›i bani È™i prietenii fac avere. A căzut în plasă imediat. — Ai fost prins vreodată? — Am fost nevoiÈ›i să renunțăm la câte un plan, dar n am fost niciodată prinÈ™i în flagrant delict. — Până astăzi. — Nu chiar. Hoppy È™i Millie ar putea să bănuiască, să zicem, că în spatele acÈ›iunii se afla cineva de la compania producătoare de tutun, dar nu È™tiu cine. AÈ™a că, din acest punct de vedere, tot mai există un dubiu. — Care e diferenÈ›a? — Nu e nici o diferență. — Relaxează te, Fitch. Cred că soÈ›ul ei a exagerat puÈ›in cu eficienÈ›a ei. Nicholas È™i Millie sunt destul de apropiaÈ›i, iar ea nu a devenit un apărător al clientului tău. — Al clientului nostru. — Exact. Al clientului nostru. Nicholas nu a văzut raportul. — Crezi că Hoppy a minÈ›it? — Te miră? BăieÈ›ii tăi au reuÈ™it să l convingă că va fi acuzat. Fitch își regăsi suflul È™i aproape că zâmbi. — Nicholas trebuie neapărat să vorbească în seara asta cu Millie. Hoppy se va duce pe acolo peste vreo două ore È™i îi va spune totul. Poate Nicholas să ajungă repede la ea? — Fitch, Millie va vota cum vrem noi. Relaxează te. Fitch se relaxă. ÃŽÈ™i ridică din nou coatele pe masă È™i încercă să zâmbească. — AÈ™a, din simplă curiozitate, câte voturi avem în clipa asta? — Nouă. — Cine sunt ceilalÈ›i trei? — Herman, Rikki È™i Lonnie. — Nu a vorbit cu Rikki despre trecutul ei? — ÃŽncă nu. — Asta înseamnă zece, spuse Fitch; ochii îi jucau în orbite È™i își simÈ›ea degetele zvâcnind de nerăbdare. Putem ajunge la unsprezece, dacă reuÈ™im să scoatem pe cineva È™i să l aducem în loc pe Shine Royce, nu? — Uite, Fitch, te îngrijorezi prea mult. Ai plătit banii, i ai angajat pe cei mai buni să facă treaba, acum relaxează te È™i aÈ™teaptă È›i verdictul. E în mâini bune. — Unanim? întrebă vesel Fitch. — Nicholas e hotărât să scoată un verdict unanim. Fitch coborî treptele clădirii părăginite, simÈ›ind că pluteÈ™te, È™i străbătu în viteză aleea micuță, până când ajunse în stradă. Merse pe jos o bună bucată de drum, fluierând, gata să È›opăie, indiferent la răcoarea nopÈ›ii. José îi ieÈ™i în întâmpinare, reuÈ™ind cu greu să È›ină pasul cu el. Nu È™i văzuse niciodată È™eful atât de bine dispus. Pe o latură a sălii de conferinÈ›e erau aÈ™ezaÈ›i È™apte avocaÈ›i; fiecare dintre ei plătise câte un milion de dolari pentru privilegiul de a împărtăși acest moment. Nimeni altcineva nu se mai afla în cameră, cu excepÈ›ia lui Wendall Rohr care, de cealaltă parte a mesei lungi, măsura camera de la un capăt la altul, vorbind juriului său cu blândeÈ›e È™i cântărindu È™i fiecare cuvânt. Avea glasul profund È™i vibrant, plin de compasiune într o clipă, pentru ca, în clipa următoare, să adreseze cuvinte dure marii industrii a tutunului. Perora È™i tachina. Era amuzant È™i era furios. Le arăta fotografii È™i scria cifre pe tablă. ÃŽÈ™i încheie prezentarea în cincizeci È™i unu de minute, cel mai scurt timp de repetiÈ›ie de până atunci. Pledoaria finală trebuia să È›ină o oră sau mai puÈ›in, conform ordinelor lui Harkin. Comentariile prietenilor săi se succedau rapid, mai bune È™i mai rele; primi complimente, dar mai ales sugestii pentru îmbunătățirea prezentării. AlÈ›i ascultători mai duri nu erau de găsit. Cei È™apte se întâlniseră pentru sute de pledoarii finale, datorită cărora obÈ›inuseră verdicte care, la un loc, valorau aproape o jumătate de miliard de dolari. Știau cum să scoată sume mari de bani de la jurii. Stabiliseră să lase vanitatea la o parte. Rohr suportă o nouă repriză de muÈ™truluială, deÈ™i accepta cu greu aÈ™a ceva, È™i se arătă de acord să facă o nouă încercare. Pledoaria trebuia să fie perfectă. Victoria era foarte aproape. Cable suporta aceleaÈ™i chinuri. AudienÈ›a lui era mult mai mare — o duzină de avocaÈ›i, câțiva consultanÈ›i pentru juriu, nenumăraÈ›i asistenÈ›i. Prezentarea lui era filmată, pentru ca el s o poată studia personal. Era hotărât s o termine în jumătate de oră. Juriul va aprecia acest lucru. Cu siguranță că Rohr va vorbi mai mult. Contrastul era interesant — Cable, tehnicianul, adept al faptelor, împotriva lui Rohr, strălucitul orator care apela la emoÈ›iile juraÈ›ilor. ÃŽÈ™i prezentă discursul È™i apoi privi înregistrarea video. Iar È™i iar, în toată după amiaza de duminică È™i până spre miezul nopÈ›ii. Până să ajungă la casa de pe plajă, Fitch reuÈ™ise să revină la obiÈ™nuita lui stare de pesimist precaut. Cei patru directori executivi îl aÈ™teptau după o masă copioasă. Jankle era beat È™i stătea singur lângă cămin. Fitch își luă o cafea È™i analiză eforturile de ultim moment făcute de echipa apărării. ÃŽntrebările se concentrară rapid spre problema transferurilor telegrafice solicitate de Fitch în ziua de vineri; câte două milioane din partea fiecăruia dintre cei patru. Până vineri, fondul avusese o rezervă de È™ase milioane È™i jumătate, mai mult decât suficient pentru încheierea procesului. Pentru ce avusese nevoie de alte opt milioane? Și câți bani mai erau în acel moment în fond? Fitch le explică, în câteva cuvinte, că apărarea fusese nevoită să facă, pe neaÈ™teptate, niÈ™te cheltuieli foarte mari. — Lasă joaca, Fitch, spuse Luther Vandermeer de la Trellco. Ai reuÈ™it, în sfârÈ™it, să cumperi un verdict? Fitch încercă să nu i mintă. La urma urmelor, aceÈ™ti patru oameni îl angajaseră. Nu le spusese niciodată adevărul complet È™i, de fapt, nici ei nu se aÈ™teptau la aÈ™a ceva. Dar, ca răspuns la o întrebare directă, mai ales de o asemenea importanță, se simÈ›i obligat să facă un efort de onestitate. — Cam aÈ™a ceva, răspunse el. — Ai obÈ›inut voturile, Fitch? îl întrebă un alt director executiv. Fitch tăcu câteva clipe, studiindu i pe rând, inclusiv pe Jankle, care deveni dintr o dată atent. — Cred că da, spuse el. Jankle sări în picioare È™i clătinându se, dar reuÈ™ind să È™i păstreze privirea destul de limpede, păși spre centrul camerei. — Mai spune o dată, Fitch, îi ceru el. — Ai auzit bine, răspunse Fitch. Verdictul a fost cumpărat. Nu È™i putea ascunde mândria din glas. CeilalÈ›i trei se ridicară, la rândul lor, în picioare. ToÈ›i patru se îndreptară spre Fitch, formând un semicerc în jurul lui. — Cum? întrebă cineva. — N am să vă spun niciodată, răspunse Fitch cu răceală. Detaliile nu sunt importante. — Pretind să È™tiu! sări Jankle. — Las o baltă... O parte din munca mea constă în aranjarea treburilor murdare, pentru a vă proteja pe voi È™i companiile voastre. Dacă vreÈ›i să încheiem colaborarea, n am nimic împotrivă. Dar nu veÈ›i afla niciodată detaliile. Cei patru îl priviră lung, în tăcere. Cercul se strânse. ÃŽÈ™i sorbeau băutura din pahare fără să se grăbească È™i își admirau eroul. De opt ori fuseseră la un pas de dezastru È™i tot de opt ori Rankin Fitch își pusese în miÈ™care trucurile È™i îi salvase. Acum o făcuse pentru a noua oară. Era invincibil. Până în acel moment, nu le promisese niciodată o victorie dinainte. Nu în acest mod. Ba chiar din contră. ÃŽntotdeauna ajungea la disperare înainte de pronunÈ›area verdictului, întotdeauna prevedea înfrângerea È™i se bucura să i vadă nefericiÈ›i. De această dată se purta cu totul altfel decât îi era în fire. — Cât te a costat? vru să afle Jankle. Fitch nu le putea ascunde acest amănunt. Din motive evidente, aceÈ™ti patru bărbaÈ›i aveau dreptul să È™tie unde se duc banii. Ei instituiseră un sistem primar de contabilitate pentru fond. Fiecare companie contribuia cu părÈ›i egale, la cererea lui Fitch, È™i fiecare director executiv avea dreptul să primească o listă lunară cu cheltuielile curente. — Zece milioane, spuse Fitch. BeÈ›ivul fu primul care începu să latre. — Ai dat zece milioane unui jurat! CeilalÈ›i trei erau la fel de È™ocaÈ›i. — Nu. Nu unui jurat. Să zicem aÈ™a. Am cumpărat verdictul pentru zece milioane de dolari, bine? Asta e tot ce vă voi spune. Și nu am de gând să răspund la nici o întrebare despre modul în care am făcut plata. Poate că un săculeÈ› de mărunÈ›iÈ™ dat pe sub mână avea o logică. Cinci, poate zece mii de dolari. Dar era imposibil să È›i imaginezi că vreunul dintre aceÈ™ti mărunÈ›i provinciali din juriu avea destulă minte pentru a visa la zece milioane de dolari. Cu siguranță că nu putea fi vorba despre o sigură persoană. Rămaseră lângă Fitch, uimiÈ›i È™i tăcuÈ›i, dar gândindu se la acelaÈ™i lucru. Desigur că Fitch păcălise zece juraÈ›i. Asta ar fi fost logic. Convinsese zece persoane È™i oferise câte un milion fiecăruia. AÈ™a era cu mult mai logic. Zece proaspeÈ›i milionari pe coasta golfului. Dar cum se pot ascunde asemenea sume de bani? Fitch savura momentul. — BineânÈ›eles, nimic nu e garantat, spuse el. Nu se È™tie niciodată, până când juriul nu revine în sală. Păi, ar face foarte bine să fie garantat, când e vorba de zece milioane. Dar nu spuseră nimic. Luther Vandermeer fu primul care se retrase. ÃŽÈ™i turnă o porÈ›ie zdravănă de coniac È™i se aÈ™eză pe scaunul de la pian. Mai târziu, Fitch îi va povesti totul. Va aÈ™tepta o lună sau două, îl va aduce pe Fitch la New York, cu treburi, È™i va scoate adevărul de la el. Fitch le spuse că are treabă. Dorea ca toÈ›i patru să se afle în sală a doua zi, la prezentarea prelegerilor finale. Nu staÈ›i toÈ›i în acelaÈ™i loc, îi instrui el. 37 Sentimentul general printre juraÈ›i era acela că seara de duminică era È™i ultima petrecută în izolare. ÃŽÈ™i È™opteau că, dacă primeau cazul pentru dezbatere luni la prânz, cu siguranță că aveau să decidă verdictul până luni seara, ca să plece acasă. Nu se discuta deschis despre asta, pentru că, implicit, apăreau speculaÈ›ii în legătură cu verdictul, înăbuÈ™ite imediat de Herman. TotuÈ™i, juraÈ›ii erau liniÈ™tiÈ›i È™i mulÈ›i dintre ei își făceau bagajele în tăcere sau făceau curat în camere. Doreau ca ultima lor vizită la motelul Siesta să fie rapidă — o scurtă raită de la tribunal până acolo, pentru a È™i lua bagajele deja pregătite È™i periuÈ›ele de dinÈ›i. Duminică a fost a treia seară consecutivă de vizite personale. ToÈ›i se cam săturaseră de jumătățile lor, mai ales cei căsătoriÈ›i. Trei nopÈ›i de intimitate la rând, în camera aceea mică, era prea mult pentru majoritatea căsniciilor. Chiar È™i cei singuri aveau nevoie de o seară liberă. Prietena lui Savelle nu È™i făcu apariÈ›ia. Derrick îi spuse lui Angel că s ar putea să treacă pe acolo mai târziu, dar că avea niÈ™te lucruri importante de făcut înainte de asta. Loreen nu avea un prieten, dar se săturase de cât își văzuse fiicele adolescente într un singur weekend. Jerry È™i Pudelul se certau pentru prima dată. Duminică seară, la motel a fost liniÈ™te; nici fotbal, nici bere în camera de petrecere, nici turnee de È™ah. Marlee È™i Nicholas mâncau pizza în camera lui. Trecură în revistă punctele importante È™i stabiliră planul final. Amândoi erau nervoÈ™i È™i tensionaÈ›i È™i nici chiar relatarea ei despre trista întâmplare cu Hoppy, văzută prin prisma lui Fitch, nu reuÈ™i să i amuze decât foarte puÈ›in. Marlee plecă la ora nouă, la volanul maÈ™inii închiriate, È™i se întoarse în apartamentul ei, pentru a termina de împachetat. Nicholas străbătu holul până în camera unde Hoppy È™i Millie îl aÈ™teptau, ca doi îndrăgostiÈ›i în luna de miere. Nu È™tiau cum să i mai mulÈ›umească. El fusese cel care dejucase oribila cursă, eliberându i din nou. Era de necrezut la ce se pretau cei din industria tutunului, doar pentru a face presiuni asupra unui jurat. Millie își exprimă îngrijorarea în legătură cu rămânerea ei în juriu. Discutase această problemă cu Hoppy È™i ea nu era sigură dacă va mai putea fi corectă È™i imparÈ›ială după ceea ce îi făcuseră soÈ›ului ei. Nicholas se aÈ™teptase la asta; el avea nevoie de Millie. Mai era È™i un alt motiv, mult mai important. Dacă Millie îi vorbea judecătorului Harkin despre cursa întinsă soÈ›ului ei, judecătorul putea anula procesul. Iar asta ar fi fost o tragedie. Anularea procesului însemna că, peste un an sau doi, un alt juriu ar fi fost ales pentru a judeca acelaÈ™i caz. Fiecare tabără ar fi cheltuit încă o avere, pentru a face exact ceea ce făceau acum. — De noi depinde, Millie. Noi am fost aleÈ™i pentru a judeca acest caz È™i e responsabilitatea noastră să dăm un verdict. Următorul juriu ar păți la fel. — Sunt de acord, spuse Hoppy. Acest proces se va încheia mâine. Ar fi păcat să se decidă anularea lui chiar în ultimul moment. Astfel că Millie își muÈ™că buzele È™i își recăpătă curajul. Prietenul ei Nicholas făcea ca totul să pară mai simplu. Cleve se întâlni cu Derrick în barul cazinoului Nugget duminică seară. Băură câte o bere, urmăriră un meci de fotbal american È™i nu È™i vorbiră prea mult, pentru că Derrick era bosumflat È™i încerca să pară furios, căci se simÈ›ea păcălit. Cele cincisprezece mii, bani gheață, se aflau într un mic pachet maroniu pe care Cleve îl împinse peste masă È™i pe care Derrick îl luă, băgându l în buzunar fără să i mulÈ›umească. Conform ultimei înÈ›elegeri dintre ei, celelalte zece mii urmau să i fie plătite după verdict, dacă, bineînÈ›eles, Angel vota în favoarea reclamantei. — Acum de ce nu pleci? mormăi Derrick la câteva minute după ce banii ajunseseră cu bine în buzunarul de la piept, lângă inimă. — Grozavă idee, spuse Cleve. Du te să È›i vezi iubita. Explică i totul cu grijă. — Mă descurc eu cu ea. Cleve îi aruncă o privire plină de dispreÈ› È™i se făcu nevăzut. Derrick își goli paharul de bere È™i se repezi la toaletă; se încuie într o cabină È™i numără banii, o sută cincizeci de bancnote de câte o sută noi nouÈ›e, împachetate cu grijă. Strânse teancul, mirându se ce mic era — nu mai mult de un deget grosime. ÃŽmpărÈ›i bancnotele È™i băgă câte ceva în fiecare buzunar al perechii de blugi. Cazinoul era plin de lume. ÃŽnvățase să joace barbut de la un frate mai mare, care făcuse armata È™i, ca atras de un magnet, se îndreptă spre masa de zaruri. Urmări jocurile câteva secunde, apoi se hotărî să reziste tentaÈ›iei È™i să se ducă la Angel. Se opri să bea o bere într un bar micuÈ›, lângă masa de ruletă. La parter, de jur împrejur, se făceau È™i se desfăceau averi. E nevoie de bani ca să faci alÈ›i bani. Era seara lui norocoasă. Cumpără jetoane de o mie de dolari pentru masa de zaruri È™i se bucură de atenÈ›ia cu care sunt înconjuraÈ›i toÈ›i cei care cheltuiesc mari sume de bani. Crupierul studie bancnotele nefolosite, apoi îi zâmbi. O chelneriță blondă își făcu apariÈ›ia ca din pământ È™i Derrick comandă încă o bere. Parie zdravăn, mai mult decât oricare dintre cei prezenÈ›i la masă. Primul teanc de jetoane dispăru după cincisprezece minute, iar el schimbă altă mie de dolari fără să clipească. Nu mult după aceea, urmă o altă mie, apoi zarurile se încălziră È™i Derrick câștigă o mie opt sute de dolari în cinci minute. Cumpără mai multe jetoane. Bău bere după bere. Blonda începu să flirteze cu el. Crupierul îl întrebă dacă doreÈ™te să devină membru de onoare la Nugget. Pierdu È™irul banilor. Scotea câte ceva din toate buzunarele, apoi punea o parte la loc. Cumpără alte jetoane. După o oră, pierduse È™ase mii de dolari È™i dorea cu disperare să se oprească. Dar nu se putea să nu se schimbe norocul. Mai devreme, zarurile se încălziseră; se vor încălzi din nou. Hotărî să parieze în continuare sume mari, pentru a recupera totul atunci când norocul său avea să se schimbe. ÃŽncă o bere È™i apoi trecu pe whisky. După o mână neagră, se ridică de la masă È™i se întoarse la toaletă, în aceeaÈ™i cabină. Se încuie È™i scoase bancnotele rămase prin buzunare. Nu mai avea decât È™apte mii È™i îi venea să plângă. Se hotărî să se întoarcă acolo È™i să È™i ceară banii. Va încerca la o altă masă. Va paria altfel. Și, orice s ar fi întâmplat, se va da bătut È™i va pleca mâncând pământul dacă, Doamne fereÈ™te, va rămâne cu numai cinci mii de dolari. Nici vorbă să piardă È™i ultimele cinci mii. Trecu pe lângă o masă de ruletă unde nu se afla nici un jucător È™i, la noroc, puse jetoane de cinci sute de dolari pe roÈ™u. Crupierul puse roata în miÈ™care, ieÈ™i roÈ™u È™i Derrick câștigă cinci sute de dolari. Lăsă jetoanele pe roÈ™u È™i câștigă din nou. Fără nici o ezitare, lăsă cele două mii de dolari pe roÈ™u È™i câștigă pentru a treia oară la rând. Patru mii de dolari în mai puÈ›in de cinci minute. Comandă o bere la bar È™i se uită la un meci de box. Strigătele care se auzeau dinspre masa de zaruri îl avertizară să nu se apropie de acel loc. Se simÈ›ea norocos, cu aproape unsprezece mii de dolari în buzunare. Trecuse de ora de vizită la Angel, dar trebuia s o vadă. Trecu intenÈ›ionat printre rândurile de jocuri mecanice, cât mai departe de masa de zaruri cu putință. Mergea repede, sperând să ajungă la ușă înainte să se răzgândească È™i să se repeadă la zaruri. ReuÈ™i. Porni maÈ™ina È™i, la numai câteva minute după aceea, zări luminile albastre în spate. Era o maÈ™ină de poliÈ›ie din Biloxi, venind în mare viteză, cu farurile aprinse. Derrick nu avea nici bomboane, nici gumă de mestecat. Opri, ieÈ™i din maÈ™ină È™i aÈ™teptă ordinele poliÈ›istului, care se apropie È™i simÈ›i imediat mirosul de alcool. — AÈ›i băut? îl întrebă el. — Ah, È™tiÈ›i, vreo două beri la cazinou. PoliÈ›istul îndreptă lanterna spre Derrick orbindu l, apoi îl obligă să meargă în linie dreaptă È™i să È™i atingă nasul cu degetele. Evident, era foarte beat. ÃŽi puse cătuÈ™ele la mâini È™i îl duse la închisoare. Derrick acceptă să facă un test de alcoolemie, al cărui rezultat a fost de optsprezece la mie. I s au pus multe întrebări despre banii găsiÈ›i în buzunare. ExplicaÈ›ia era logică — avusese o seară bună la cazinou. Dar nu avea slujbă. Locuia cu fratele lui. Nu avea cazier. Gardianul înregistră suma de bani găsită asupra lui, împreună cu tot ce mai avea prin buzunare È™i încuie totul în seif. Derrick se aÈ™eză pe patul de sus din celula pentru beÈ›ivi; doi admiratori ai vinului gemeau pe podea. Un telefon nu l ar fi ajutat, pentru că nu putea s o sune pe Angel direct. Șoferii găsiÈ›i beÈ›i erau obligaÈ›i să stea cinci ore la închisoare. Trebuia să ajungă la Angel înainte de plecarea ei spre tribunal. Telefonul îl trezi pe Swanson la ora trei, în dimineaÈ›a zilei de luni. Vocea de la celălalt capăt al firului era răguÈ™ită È™i spartă ca după băutură; vorbele se legau greu, dar îi aparÈ›ineau evident lui Beverly Monk. — Bine aÈ›i venit la Big Apple, strigă ea, izbucnind într un râs isteric. — Unde sunteÈ›i? o întrebă Swanson. Am banii. — Mai târziu, spuse ea È™i Swanson auzi două voci de bărbaÈ›i furioÈ™i în fundal. Rezolvăm mai târziu. Cineva dădu drumul la radio. — Am nevoie de informaÈ›ii foarte repede. — Iar eu am nevoie de bani. — Grozav. SpuneÈ›i mi unde È™i când. — Ah, nu È™tiu, răspunse ea È™i strigă o obscenitate către cineva aflat în cameră. Swanson strânse mai tare receptorul în palmă. — Uite, Beverly, ascultă mă. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de cafeneaua aceea micuță unde ne am întâlnit data trecută? — Da, cred că da. — Pe strada 18, în apropiere de Balducci. — Ah, da. — Bine. Hai să ne întâlnim acolo cât mai repede. — Cât de repede? întrebă ea È™i izbucni în râs. Swanson era răbdător. — Ce spuneÈ›i de ora È™apte? — Cât este ceasul acum? — Trei È™i jumătate. — Oho! — Ce ziceÈ›i dacă vin eu chiar acum la dumneavoastră? SpuneÈ›i mi unde sunteÈ›i È™i iau un taxi. — Noo, nu i nevoie. Mă distrez È™i eu puÈ›in. — SunteÈ›i beată. — Și ce dacă? — Și, dacă vreÈ›i aceste patru mii de dolari, mai bine rămâneÈ›i îndeajuns de trează ca să putem sta de vorbă. — Am să vin la întâlnire, drăguÈ›ule. Cum ziceai că te cheamă? — Swanson. — ÃŽn regulă, Swanson. Am să fiu acolo la È™apte, sau cam pe acolo. Izbucni în râs È™i închise telefonul. Swanson nu se mai întoarse în pat. La cinci È™i jumătate, Marvis Maples se prezentă în faÈ›a gardianului închisorii È™i întrebă dacă poate să l ia de acolo pe fratele său, Derrick. Cele cinci ore trecuseră. Gardianul îl scoase pe Derrick din celula beÈ›ivilor, apoi scoase din seif o tăviță de metal È™i o puse pe tejghea. Derrick verifică lucrurile aflate acolo — unsprezece mii de dolari în bancnote, cheile de la maÈ™ină, un briceag de buzunar, unguent pentru buze — la acesta din urmă, fratele său rămase cu gura căscată. ÃŽn parcare, Marvis îl întrebă de bani È™i Derrick îi explică despre seara norocoasă petrecută la masa de zaruri. ÃŽi dădu lui Marvis două sute de dolari È™i îl întrebă dacă poate să i împrumute maÈ™ina. Marvis luă banii È™i acceptă să aÈ™tepte în faÈ›a închisorii până când maÈ™ina lui Derrick avea să fie adusă înapoi de poliÈ›ie. Derrick porni în viteză spre Pass Christian È™i parcă în spatele motelului Siesta chiar dacă soarele își făcu apariÈ›ia pe cer dinspre est. Se lăsă pe vine, să nu fie cumva zărit de vreun trecător, È™i se strecură prin tufiÈ™uri până când ajunse în dreptul geamului de la camera lui Angel. Era închis, bineînÈ›eles, È™i el începu să bată uÈ™or. Nu i răspunse nimeni, aÈ™a că luă o piatră È™i bătu mai tare. Se luminase de ziuă È™i Derrick intră în panică. — Nu miÈ™ca! auzi un strigăt în spatele lui. Derrick se răsuci pe călcâie È™i dădu cu ochii de Chuck, ofiÈ›erul în uniformă, care È›inea un pistol negru, cu È›eavă lungă, îndreptat spre fruntea sa. PoliÈ›istul îi făcu semn cu pistolul. — Pleacă de lângă fereastră! Mâinile sus! Derrick ridică braÈ›ele È™i ieÈ™i din tufiÈ™. Următorul ordin a fost „La pământ!" aÈ™a că Derrick s a întins pe trotuar cu picioarele desfăcute, cu mâinile la spate. Chuck a cerut ajutor prin radio. Marvis se mai afla încă în preajma închisorii, aÈ™teptând maÈ™ina lui Derrick, când fratele său reveni, pentru a doua arestare din acea noapte. ÃŽn tot acest timp, Angel dormea, neavând habar de nimic. 38 Era păcat că juratul care fusese cel mai cinstit, care ascultase dezbaterile cu mai multă atenÈ›ie decât ceilalÈ›i, care își amintea mai bine decât alÈ›ii ceea ce se spusese È™i care respectase absolut toate regulile judecătorului Harkin avea să fie ultimul scos din juriu È™i, astfel, împiedicat să afecteze verdictul. Punctuală ca un ceas, doamna Grimes sosi în sufragerie exact la È™apte È™i un sfert, luă o tavă È™i începu să adune aceleaÈ™i lucruri pentru micul dejun pe care le alesese în fiecare zi de până atunci. Fulgi de cereale integrale, lapte pasteurizat È™i o banană pentru Herman. Fulgi de porumb, lapte cu 2% grăsime, o felie de È™uncă È™i suc de mere pentru ea. AÈ™a cum se întâmpla adesea, Nicholas se întâlni cu ea la bufet È™i se oferi să o ajute. Nicholas continua să pregătească, în cursul zilei, cafeaua de la tribunal pentru Herman È™i se simÈ›ea obligat să l ajute È™i dimineaÈ›a. Două bucăți de zahăr È™i o linguriță de friÈ™că pentru Herman. Cafea neagră pentru doamna Grimes. Au discutat puÈ›in despre stadiul în care se găseau bagajele. Ea părea sincer entuziasmată la gândul că luni seară vor lua cina acasă. Atmosfera a rămas festivă toată dimineaÈ›a, Nicholas È™i Henry Vu rămânând în sufragerie È™i întâmpinându i pe colegii lor mai matinali. Plecau acasă! Doamna Grimes se întoarse după argintărie È™i Nicholas strecură în grabă patru tablete în cafeaua lui Herman, vorbind ceva despre avocaÈ›i în tot acest timp. Nu era ceva mortal. Era Methergine, un drog mai puÈ›in cunoscut, folosit mai ales la reanimare în cazuri de comă. Herman avea să se simtă rău mai multe ore, după care avea să È™i revină. Ca È™i în alte dăți, Nicholas porni în urma doamnei Grimes pe culoar, până în dreptul camerei lor, È›inând tava È™i vorbind fără încetare, despre subiecte fără importanță. Ea îi mulÈ›umi din suflet; ce tânăr cumsecade! Șocul veni treizeci de minute mai târziu È™i Nicholas nu pierdu ocazia de a se afla pe aproape. Doamna Grimes ieÈ™i pe hol È™i îl strigă pe Chuck, care stătea la postul lui, bând cafea È™i citind ziarul. Nicholas auzi strigătul femeii È™i ieÈ™i grăbit din camera lui. Herman nu se simÈ›ea bine! Lou Dell È™i Willis își făcu apariÈ›ia, întrebând speriaÈ›i ce se întâmplase; nu după multă vreme, toÈ›i juraÈ›ii erau afară, în faÈ›a camerei soÈ›ilor Grimes; uÈ™a rămăsese deschisă È™i înăuntru era o mulÈ›ime de lume. Herman era întins pe jos, în baie, ghemuit È™i È›inându se de stomacul cuprins de dureri teribile. Doamna Grimes È™i Chuck erau aplecaÈ›i deasupra lui. Lou Dell alergă la telefon È™i formă numărul salvării. Nicholas îi spuse lui Rikki Coleman, pe un ton grav, că Grimes avea dureri în piept È™i că putea fi vorba chiar de un atac de cord. Herman mai avusese unul, cu È™ase ani în urmă. ÃŽn câteva minute, toÈ›i È™tiau că Herman făcuse o criză cardiacă. Apărură È™i asistenÈ›ii cu o targă, iar Chuck îi împinse pe ceilalÈ›i juraÈ›i la o parte. Starea lui Herman se stabilizase È™i i se pusese masca de oxigen. Presiunea sângelui era doar cu puÈ›in mai ridicată decât normal. Doamna Grimes repeta întruna că această întâmplare îi amintea de primul atac de cord al soÈ›ului ei. Herman a fost scos afară din cameră, pe hol. ÃŽn zăpăceala creată, Nicholas a reuÈ™it să verse ceaÈ™ca de cafea. Salvarea în care se afla Herman demară în viteză È™i în sunet de sirene. JuraÈ›ii se retraseră în camerele lor, încercând să se calmeze. Lou Dell îl sună pe judecătorul Harkin pentru a i povesti că Herman se îmbolnăvise grav. Părerea generală era că suferise un nou atac de cord. — Au început să cadă ca muÈ™tele, spuse ea È™i apoi reflectă că, în cei optsprezece ani în slujba curÈ›ii, nu pierduse niciodată atâția juraÈ›i. ÃŽntr adevăr el nu se aÈ™tepta ca ea să ajungă chiar la ora È™apte, pentru cafea È™i bani. Cu câteva ore mai devreme era terminată È™i nu părea să aibă intenÈ›ia de a se opri, aÈ™a că era normal să nu ajungă la timp la întâlnire. Swanson mâncă pe ndelete È™i citi prima ediÈ›ie a mai multor ziare. Trecu È™i ora opt. Se aÈ™eză la o masă mai bună, lângă fereastră, de unde putea vedea trecătorii. La nouă, Swanson sună la apartament È™i reuÈ™i să se certe cu aceeaÈ™i colegă de cameră. Nu, fata nu era acolo, nu fusese acasă toată noaptea È™i poate că se mutase. Fata asta, care se mută de colo colo, trăind de pe o zi pe alta, își spuse el, fata asta care umblă după mâncare È™i destui bani pentru a rămâne în viață È™i a È™i cumpăra o nouă doză de drog, are È™i ea niÈ™te părinÈ›i. Oare È™tiau ce face ea? Avea destul timp să se gândească la asta. La zece, comandă niÈ™te pâine prăjită, deoarece chelnerul îl privea pieziÈ™, iritat că Swanson se mai afla încă acolo. Impulsionate de zvonuri care păreau foarte bine fundamentate, acÈ›iunile companiei Pynex își menÈ›inură poziÈ›ia puternică la deschiderea bursei, luni dimineață. După ce, vineri, la închidere, valorau È™aptezeci È™i trei de puncte, crescură brusc la È™aptezeci È™i È™ase o dată cu clopoÈ›elul de deschidere È™i ajunseră la È™aptezeci È™i opt în doar câteva minute. VeÈ™ti bune soseau de la Biloxi, deÈ™i nimeni nu părea să È™tie sursa. Toate stocurile de acÈ›iuni în industria tutunului crescuseră rapid la tranzacÈ›iile de dimineață. Judecătorul Harkin nu È™i făcu apariÈ›ia până aproape de nouă È™i jumătate È™i, aÈ™ezându se pe fotoliul său, constată, fără surprindere, că sala era plină până la refuz. Tocmai terminase o discuÈ›ie aprinsă cu Rohr È™i Cable, ultimul dorind declararea anulării procesului pentru recuzarea altui jurat. Nu erau motive suficiente pentru anulare. Harkin își cunoÈ™tea bine lecÈ›ia. Descoperise chiar un caz mai vechi, în care se permisese judecarea de către unsprezece juraÈ›i, într un proces civil. Fusese nevoie de nouă voturi, dar verdictul juriului fusese susÈ›inut de Curtea Supremă. Cum era de aÈ™teptat, vestea atacului de cord suferit de Herman se răspândise rapid printre numeroÈ™ii spectatori ai procesului. ConsultanÈ›ii pentru juriu ai apărării afirmau că era o victorie pentru tabăra lor, pentru că fusese evident că Herman È›inea partea acuzării. ConsultanÈ›ii pentru juriu angajaÈ›i de acuzare îi asigurară pe Rohr È™i ai lui că îndepărtarea lui Herman era o lovitură puternică pentru apărare, pentru că Herman susÈ›inea, desigur, industria tutunului. ToÈ›i experÈ›ii în materie de juriu se pretindeau satisfăcuÈ›i de includerea lui Shine Royce printre juraÈ›i, deÈ™i nu prea È™tiau cum să È™i justifice această părere. Fitch era complet zăpăcit. Cum naiba se aranjează un atac de cord? Oare Marlee avea chiar atâta sânge rece încât să otrăvească un orb? MulÈ›umi Domnului că fata era de partea lui. UÈ™a se deschise. JuraÈ›ii intrară în sală. Toată lumea își întoarse privirile într acolo, ca pentru a se asigura că Herman nu se afla printre ei. Locul lui era gol. Judecătorul Harkin vorbise cu un doctor la spital È™i începu prin a anunÈ›a juriul că Herman reacÈ›ionează bine la tratament È™i că poate nu era ceva atât de grav, cum se crezuse la început. JuraÈ›ii, mai ales Nicholas, se liniÈ™tiră. Shine Royce deveni juratul numărul cinci È™i ocupa locul lui Herman în rândul întâi, între Phillip Savelle È™i Angel Weese. Shine nu mai putea de bucurie. După ce toată lumea se aÈ™eză È™i se lăsă tăcerea, îi ceru lui Wendall Rohr să È™i înceapă rezumatul final. Să nu depășească o oră, îl avertiză el. Rohr, cu jacheta lui È›ipătoare, dar cu o cămașă scrobită È™i un papion curat, începu pe un ton blând, cerându È™i scuze pentru durata procesului È™i mulÈ›umindu le juraÈ›ilor pentru că fuseseră minunaÈ›i. Lăsând observaÈ›iile amabile la o parte, se lansă într o violentă descriere a „... celui mai distrugător produs de larg consum fabricat vreodată. Þigara. Ea ucide patru sute de mii de americani în fiecare an, de zece ori mai mult decât drogurile ilegale. Nici un alt produs nu are, nici pe departe, un efect asemănător". Reluă punctele principale ale depoziÈ›iei doctorilor Fricke, Bronsky È™i Kilvan, fără însă să amintească toate detaliile celor spuse de aceÈ™tia. Le aminti de Lawrence Krigler, omul care lucrase în această industrie È™i îi cunoÈ™tea secretele murdare. Timp de zece minute vorbi pe un ton firesc despre Leon Robilio, omul rămas fără glas, care lucrase douăzeci de ani făcând publicitate tutunului È™i care după aceea constatase cât de coruptă era această industrie. Rohr atinse punctul culminant atunci când începu să vorbească despre copii. Pentru ca marea industrie a tutunului să supravieÈ›uiască, ea trebuie să i atragă pe adolescenÈ›i È™i să se asigure că următoarea generaÈ›ie va cumpăra produsele sale. Ca È™i cum ar fi tras cu urechea la cele discutate în camera juriului, Rohr îi rugă pe juraÈ›i să È™i amintească ce vârstă aveau când au început să fumeze. Trei mii de copii cădeau pradă zilnic acestui viciu. O treime dintre ei aveau să moară din cauza lui. Ce mai era de spus? Nu era oare momentul de a forÈ›a aceste bogate companii să È™i asume responsabilitatea pentru produsele lor? Nu era timpul să li se atragă atenÈ›ia? Să fie obligate să ne lase copiii în pace? Să plătească pentru răul cauzat de produsele lor? Tonul său deveni È™i mai dur când vorbi despre nicotină È™i încăpățânarea cu care reprezentanÈ›ii acestei industrii încercau să convingă lumea că nu produce dependență. FoÈ™ti drogaÈ›i depuseseră mărturie că era mai uÈ™or să renunÈ›i la marijuana È™i cocaină decât la È›igări. Rohr se înfurie È™i mai tare când aminti de Jankle È™i teoria sa despre abuz. Apoi clipi o dată È™i deveni un alt om. Vorbi despre clienta sa, doamna Celeste Wood, o femeie minunată, soÈ›ie, mamă, prietenă, o adevărată victimă a industriei tutunului. Vorbi despre soÈ›ul ei, domnul Jacob Wood, care fumase Bristol, marca principală de È›igări produse de Pynex, È™i care încercase timp de treizeci de ani să renunÈ›e la acest obicei. Lăsase în urmă copii È™i nepoÈ›i. Murise la cincizeci È™i unu de ani, pentru că folosise un produs fabricat legal, exact aÈ™a cum trebuia să l folosească. Se opri în dreptul unei table albe aÈ™ezate pe un trepied È™i notă câteva cifre È™i operaÈ›iuni matematice simple. Valoarea financiară a vieÈ›ii lui Jacob Wood era, să zicem, de un milion de dolari. Adăugă alte câteva daune È™i totalul deveni de două milioane. Acestea erau daunele reale, o sumă la care familia avea dreptul datorită morÈ›ii lui Jacob Wood. Dar cazul de față nu se referea la daunele materiale. Rohr È›inu un scurt discurs despre daunele punitive È™i rolul lor în pedepsirea corporaÈ›iilor americane. Cum să pedepseÈ™ti o companie care dispune de opt sute de milioane de dolari, în disponibilități? Atragi atenÈ›ia companiei. Rohr avu grijă să nu sugereze o cifră deÈ™i, din punct de vedere legal, ar fi putut s o facă. Lăsă însă cifra de 800.000.000 dolari scrisă clar pe tablă È™i se întoarse la pupitru pentru a È™i încheia prezentarea. MulÈ›umi din nou juriului È™i se aÈ™eză. Totul durase patruzeci È™i opt de minute. Judecătorul anunță o pauză de zece minute. Fata întârziase patru ore, dar lui Swanson îi venea să o ia în braÈ›e. Nu făcu, totuÈ™i, acest lucru, pentru că se temea de microbi È™i pentru că era însoÈ›ită de un tânăr dubios, îmbrăcat în haine negre de piele din cap până în picioare, cu părul negru ca abanosul È™i o bărbiță vopsită la fel. Pe mijlocul frunÈ›ii își tatuase cuvântul JADE È™i purta tot felul de cercei pe ambele părÈ›i ale capului. Jade nu spuse nimic; își trase un scaun aproape de ei È™i rămase de pază, ca un doberman credincios. Beverly arăta ca bătută. Buza de sus era tăiată È™i umflată. ÃŽncercase să È™i ascundă vânătaia de pe obraz sub un strat gros de fard. ColÈ›ul ochiului drept era tumefiat. Mirosea a drog stătut È™i a whisky ieftin È™i părea să se grăbească. La cea mai mică provocare, Swanson era pregătit să l plesnească pe Jade peste tatuaj È™i să i rupă cerceii, unul câte unul. — Ai banii? îl întrebă ea, aruncând o privire spre Jade, care îl privea pe Swanson cu ochi inexpresivi. Era limpede unde se duceau banii. — Da. VorbeÈ™te mi despre Claire. — Vreau să văd banii. Swanson scoase un plic mic È™i îl întredeschise pentru a i arăta bancnotele, apoi îl puse pe masă, acoperindu l cu ambele mâini. — Patru mii. Acum spune, repede, insistă el, privindu l pe Jade cu dispreÈ›. Beverly se întoarse spre Jade, care încuviință ca un actor de cea mai proastă speță È™i îi spuse: — Dă i drumul. — Numele ei adevărat este Gabrielle Brant. E din Columbia, Missouri. A urmat cursurile universității de acolo, unde mama ei preda studii medievale. Asta e tot ce È™tiu. — Dar tatăl ei? — Cred că a murit. — Altceva? — Nu. Dă mi banii. Swanson împinse plicul pe masă È™i, imediat după aceea, sări în picioare. — MulÈ›umesc, îi spuse el È™i se făcu nevăzut. Durwood Cable avu nevoie doar de o jumătate de oră pentru a demola cu îndemânare ideea de a oferi milioane familiei unui om care fumase din proprie voință timp de treizeci È™i cinci de ani. Procesul nu era altceva decât o evidentă încercare de a pune mâna pe niÈ™te bani. Ceea ce îi displăcea cel mai mult la acest caz, aÈ™a cum fusese el prezentat de către acuzare, era faptul că se încerca deplasarea problemei de la Jacob Wood È™i obiceiurile lui, pentru a se ajunge la o dezbatere despre fumatul în rândurile adolescenÈ›ilor. Ce avea Jacob Wood de a face cu obiÈ™nuitele reclame pentru È›igări? Nu exista nici cea mai mică dovadă că Jacob Wood fusese influenÈ›at de această campanie. El începuse să fumeze pentru că aÈ™a dorise. De ce să i aducem pe copii în această luptă? Din motive sentimentale, bineînÈ›eles. Răspundem cu furie atunci când copiii sunt loviÈ›i sau manipulaÈ›i. Și, pentru ca avocaÈ›ii acuzării să vă poată convinge pe dumneavoastră, juraÈ›ii, să le daÈ›i pe mâini o avere, trebuie mai întâi să vă înfurie. Cable apelă rapid la corectitudinea lor. DecideÈ›i verdictul pe baza faptelor, nu a emoÈ›iilor. Când termină, Cable constată că reuÈ™ise să le capteze atenÈ›ia. Judecătorul îi mulÈ›umi È™i se adresă juriului. — Doamnelor È™i domnilor, din acest moment, cazul vă aparÈ›ine. Vă propun să alegeÈ›i un nou preÈ™edinte care să ia locul domnului Grimes, despre care am aflat că se simte mult mai bine. Am vorbit cu soÈ›ia lui în timpul ultimei pauze È™i mi a spus că e încă bolnav, dar probabil că în curând își va reveni complet. Dacă, indiferent din ce motiv, doriÈ›i să discutaÈ›i cu mine, vă rog să o anunÈ›aÈ›i pe doamna grefier. Restul instrucÈ›iunilor vă vor fi înmânate în camera juraÈ›ilor. Succes. ÃŽn timp ce Harkin își lua rămas bun de la ei, Nicholas se întoarse uÈ™or spre public È™i îl privi în ochi pe Rankin Fitch, ca pentru a confirma în ce stadiu se aflau lucrurile în acel moment. Fitch dădu uÈ™or din cap È™i Nicholas se ridică în picioare, împreună cu colegii săi. Era aproape ora prânzului. Curtea se retrăgea, cu posibilitatea rechemării la bară, ceea ce însemna că toÈ›i cei care doreau puteau rămâne pe acolo până când juriul ajungea la un verdict. Hoarda de specialiÈ™ti de pe Wall Street se repezi afară, pentru a telefona la birourile lor. Cei patru directori executivi ai companiilor de tutun se amestecară cu gloata timp de câteva minute, apoi își făcură loc spre ieÈ™irea din sală. Fitch plecă imediat È™i se îndreptă spre birou. Konrad stătea aplecat deasupra telefoanelor. — E ea, îi spuse el lui Fitch, îngrijorat. Ne sună de la un telefon public. Fitch porni È™i mai grăbit spre biroul lui È™i acolo ridică receptorul. — Alo! — Fitch, fii atent. Am instrucÈ›iuni noi pentru transferarea banilor. Lasă mă pe aÈ™teptare È™i du te la facsimil. Fitch se întoarse spre aparat, care tocmai primea un mesaj. — E chiar aici, răspunse el. De ce sunt necesare instrucÈ›iuni noi? — Taci din gură, Fitch. Fă ce È›i spun, È™i asta imediat. Fitch scoase faxul din maÈ™ină È™i citi în grabă mesajul scris de mână. Banii urmau să pornească spre Panama. Ea îi dădea instrucÈ›iunile de rută È™i numerele de cont. — Ai la dispoziÈ›ie douăzeci de minute, Fitch. Juriul mănâncă de prânz. Dacă nu am confirmarea până la douăsprezece È™i jumătate, înÈ›elegerea noastră se anulează, iar Nicholas schimbă macazul. Are un telefon celular în buzunar È™i aÈ™teaptă apelul meu. — Sună mă din nou la douăsprezece È™i jumătate, spuse Fitch, închizând. ÃŽi ceru lui Konrad să oprească toate celelalte apeluri. Fără excepÈ›ie. Transmise imediat mesajul către expertul său în transferuri din Washington È™i acesta îi transmise înapoi autorizaÈ›iile necesare pentru banca Hanwa din Antilele Olandeze. Păstraseră legătura cu Hanwa toată dimineaÈ›a È™i, după zece minute, banii părăsiră contul lui Fitch È™i se îndreptară spre Caraibe, către banca din Panama City unde erau aÈ™teptaÈ›i. Hanwa trimise prin fax o confirmare către Fitch care, în acel moment, ar fi dorit din inimă s o transmită mai departe, lui Marlee, numai că nu i cunoÈ™tea numărul. La douăsprezece È™i jumătate, Marlee își sună agentul bancar din Panama È™i el îi confirmă primirea sumei de zece milioane de dolari. Marlee se afla într un motel, la cinci mile depărtare È™i lucra pe un fax portabil. AÈ™teptă cinci minute È™i apoi îi trimise aceluiaÈ™i agent instrucÈ›iuni pentru a transfera banii într o bancă din insulele Cayman; toată suma, iar la încheierea operaÈ›iunii, trebuia să închidă contul din Banco Atlántico. Nicholas telefonă exact la douăsprezece È™i jumătate. Se ascundea în toaleta pentru bărbaÈ›i. Prânzul se terminase È™i era timpul să înceapă deliberările. Marlee îi spuse că banii sunt în siguranță È™i că se pregătea de plecare. Fitch aÈ™teptă până aproape de ora unu. Ea îl sună de la un alt telefon public. — Banii au ajuns cu bine, Fitch, îi spuse ea. — Grozav. Ce zici dacă te invit la prânz? — Poate mai târziu. — Deci, pe când ne putem aÈ™tepta la un verdict? — După amiază, târziu. Sper că nu eÈ™ti îngrijorat, Fitch. — Eu? Niciodată. — Relaxează te. Va fi cel mai plăcut moment din viaÈ›a ta. Doisprezece la zero, Fitch. Cum îți sună? — Dulce ca o muzică bună. De ce l aÈ›i scos pe sărmanul Herman? — Nu È™tiu despre ce vorbeÈ™ti. — Mda, sigur că da. Când vom putea sărbători? — Te sun eu mai târziu. Marlee demară în mare viteză, într o maÈ™ină închiriată, pândind orice miÈ™care din urma ei. Cealaltă maÈ™ină rămăsese în faÈ›a apartamentului, abandonată, căci nu i mai păsa de ea. Pe bancheta din spate avea două valize pline cu haine, singurele obiecte personale pe care le putuse împacheta, împreună cu faxul portabil. Mobila din apartament avea să i revină celui care îl va cumpăra la licitaÈ›ie. Intră pe un drum secundar, aÈ™a cum exersase cu o zi înainte, în caz că o urmărea cineva. BăieÈ›ii lui Fitch nu erau nicăieri prin preajmă. Străbătu mai multe străzi în zigzag, până când ajunse la aeroportul municipal din Gulfport, unde o aÈ™tepta un mic avion cu reacÈ›ie de tip Lear. Luă valizele È™i încuie cheile în maÈ™ină. Swanson sună o dată, dar nu reuÈ™i să prindă firul liber. ÃŽÈ™i sună È™eful din Kansas City È™i acesta trimise imediat doi agenÈ›i spre Columbia, oraÈ™ aflat la numai o oră distanță. AlÈ›i doi agenÈ›i lucrau prin telefon, pentru a lua cât mai rapid legătura cu Universitatea din Missouri, cu catedra de studii medievale, într o încercare disperată de a găsi pe cineva care È™tie ceva È™i e de acord să vorbească. Șase familii Brant erau înregistrate în cartea de telefon din Columbia. Au sunat la fiecare în parte de mai multe ori È™i nu au găsit pe nimeni care să fi auzit de Gabrielle Brant. ÃŽn cele din urmă, Swanson îl prinse pe Fitch la telefon, chiar după ora unu. Fitch stătea baricadat de o oră în biroul lui È™i refuza să primească apelurile. Swanson se îndrepta spre Missouri. 39 După ce vesela a fost strânsă È™i fumătorii s au întors de la fumoar, au simÈ›it cu toÈ›ii că venise timpul să facă acel lucru la care visau de o lună încoace. Se aÈ™ezară în jurul mesei, privind spre scaunul gol din capul mesei, cel pe care Herman fusese atât de mândru să l ocupe. — Cred că ne trebuie un nou preÈ™edinte, spuse Jerry. — Iar eu cred că ar trebui să fie Nicholas, adăugă repede Millie. De fapt, nu prea existau dubii în legătură cu cel care ar fi putut prelua locul preÈ™edintelui. Nimeni altcineva nu dorea acel post È™i Nicholas părea să È™tie la fel de multe despre proces ca È™i avocaÈ›ii. A fost ales cu ovaÈ›ii. Rămase în picioare, lângă scaunul lui Herman, È™i prezentă pe scurt lista de sugestii din partea judecătorului Harkin. — Judecătorul doreÈ™te ca noi să cercetăm dovezile cu atenÈ›ie, le spuse el, inclusiv probele È™i documentele, înainte de a începe să votăm. Nicholas se întoarse spre stânga lui, privind teancurile de rapoarte È™i studii surprinzătoare, adunate pe masa dintr un colÈ›, tot ceea ce adunaseră în ultimele patru săptămâni. — Eu nu am de gând să stau aici trei zile, spuse Lonnie, uitându se, asemenea celorlalÈ›i, spre masă. De fapt, eu sunt gata de vot chiar acum. — Nu te grăbi chiar aÈ™a, îi răspunse Nicholas. Acesta este un caz complicat, foarte important È™i ar fi o greÈ™eală să grăbim lucrurile fără o deliberare profundă. — Eu zic să votăm, spuse Lonnie. — Iar eu spun să facem ce zice judecătorul. ÃŽl putem chema aici, pentru o discuÈ›ie, dacă e necesar. — Doar n o să citim tot ce e acolo, nu? întrebă Sylvia, Pudelul. Cititul nu făcea parte dintre pasiunile ei. — Am o idee, spuse Nicholas. Ce ar fi să ia fiecare câte un raport, să l răsfoiască È™i apoi să facă un sumar pentru toată lumea? După aceea îi vom putea spune judecătorului Harkin cu toată sinceritatea că am revăzut toate probele È™i documentele. — Chiar crezi că va dori să afle acest lucru? îl întrebă Rikki Coleman. — Probabil că da. Verdictul nostru trebuie să se bazeze pe dovezile aflate în faÈ›a noastră — mărturiile ascultate È™i probele pe care le am primit. Trebuie măcar să facem un efort de a i urma ordinele. — Sunt de acord, spuse Millie. ToÈ›i vrem să mergem acasă, dar avem obligaÈ›ia de a cerceta cu atenÈ›ie ceea ce avem. Cu aceste cuvinte, celelalte proteste au fost înăbuÈ™ite în fașă. Millie È™i Henry Vu luară în braÈ›e rapoartele groase È™i le aÈ™ezară în centrul mesei, de unde juraÈ›ii le împărÈ›iră între ei, fără să se grăbească. RăsfoiÈ›i le, le spuse Nicholas, dăscălindu i ca pe niÈ™te È™colari. El însuÈ™i îl apucă pe cel mai gros, un studiu realizat de doctorul Frike cu privire la efectele fumului de È›igară asupra aparatului respirator È™i începu să l citească, de parcă nu ar fi întâlnit niciodată o lucrare în proză atât de dinamică. ÃŽn sala de È™edinÈ›e, câțiva curioÈ™i zăboveau în speranÈ›a că se va da un verdict rapid. Se întâmpla adesea — juriul se retrăgea, lua masa, vota È™i gata verdictul. Juriul luase hotărârea încă înainte de apariÈ›ia primului martor. Nu însă È™i în acest caz. La 41.000 de picioare înălÈ›ime È™i cu o viteză de cinci sute de mile pe oră, avionul Lear străbătu distanÈ›a dintre Biloxi È™i George Town, în insula Grand Cayman, în nouăzeci de minute. Marlee trecu prim vamă cu un paÈ™aport canadian nou nouÈ›, pe numele Lane MacRonald, o tânără drăguță din Toronto, venită pentru o săptămână de distracÈ›ie, nu de afaceri. După cum cerea legea insulelor Cayman, avea asupra ei È™i biletul de întoarcere, care demonstra că rezervase un loc spre Miami, peste È™ase zile, prin Compania Aeriană Delta. Localnicii erau încântaÈ›i să primească turiÈ™ti, dar aveau o cu totul altă părere despre noii cetățeni. PaÈ™aportul făcea parte dintr un set perfect de documente noi, pe care Marlee le cumpărase de la un falsificator foarte cunoscut din Montreal. PaÈ™aport, carnet de conducere auto, certificat de naÈ™tere, carte de alegător. Totul costase trei mii de dolari. Luă un taxi spre George Town È™i își găsi banca, Royal Swiss Trust, într o clădire veche, impunătoare, aflată la numai un rând de case depărtate de malul mării. Nu mai fusese niciodată în Cayman, deÈ™i se simÈ›ea ca acasă. Studiase locul timp de două luni. Afacerile sale financiare de acolo fuseseră aranjate cu grijă prin fax. Aerul tropical era greu È™i cald, dar abia dacă observa acest lucru. Nu venise acolo pentru soare È™i plajă. Era ora trei în George Town È™i New York È™i două după amiază în Mississippi. A fost întâmpinată de o recepÈ›ioneră, care a condus o într un mic birou, pentru a completa un alt formular care nu putea fi transmis prin facsimil. Peste numai câteva minute, un tânăr pe nume Marcus veni să se prezinte. Vorbiseră adeseori la telefon. Era un bărbat zvelt, manierat, bine îmbrăcat, cu purtare de european. Vorbea engleza perfect, dar cu un uÈ™or accent. Banii sosiseră, o informă el È™i Marlee reuÈ™i să primească vestea fără să zâmbească. Era dificil. Documentele erau în regulă. Porni în urma tânărului spre biroul lui, aflat la etaj. Denumirea funcÈ›iei lui Marcus era destul de vagă, aÈ™a cum se întâmpla cu mulÈ›i bancheri din insulele Cayman, dar era un fel de vicepreÈ™edinte È™i deÈ›inea un portofoliu. O secretară aduse cafeaua È™i Marlee comandă un sandvici. Pynex se afla la È™aptezeci È™i nouă de puncte È™i își menÈ›inuse o poziÈ›ie puternică în tranzacÈ›ii pe tot parcursul zilei, o informă Marcus verificând datele pe computer. Trellco urcase cu trei puncte È™i trei sferturi, până la cincizeci È™i È™ase. Smith Greer urcase la È™aizeci È™i patru È™i jumătate. ConPack se menÈ›inea la un nivel constant, în jur de treizeci È™i trei. Lucrând după notiÈ›e pe care, de altfel, le învățase pe de rost, Marlee făcu prima manevră comercială din viaÈ›a ei, vânzând scurt cincizeci de mii de acÈ›iuni Pynex la È™aptezeci È™i nouă bucata. Spera să le poată cumpăra din nou cât mai repede, la un preÈ› mult mai mic. Vânzarea în pachete mici era o manevră dificilă, folosită de obicei de investitorii cei mai pricepuÈ›i. Dacă preÈ›ul stocului urma să scadă, regulamentul comercial permitea ca acesta să fie scos pe piață, mai întâi la un preÈ› mai mare, pentru a fi cumpărat ulterior la un preÈ› mai mic. Cu zece milioane în buzunar, Marlee avea dreptul să vândă acÈ›iuni în valoare aproximativă de douăzeci de milioane. Marcus confirmă tranzacÈ›ia, lovind cu disperare tastele computerului, apoi se scuză o clipă, pentru a È™i pune căștile la urechi. A doua ei manevră a fost vânzarea unui stoc redus de acÈ›iuni Trellco — treizeci de mii de acÈ›iuni la cincizeci È™i È™ase È™i un sfert bucata. Marcus confirmă operaÈ›iunea È™i din acel moment începu nebunia. Ea vându patruzeci de mii de acÈ›iuni Smith Greer la È™aizeci È™i patru È™i jumătate; încă È™aizeci de mii de acÈ›iuni Pynex la È™aptezeci È™i nouă È™i o optime; alte treizeci de mii de acÈ›iuni Trellco la cincizeci È™i È™ase È™i o optime; cincizeci de mii de acÈ›iuni Smith Greer la È™aizeci È™i patru È™i trei optimi. Făcu o pauză È™i îl instrui pe Marcus să urmărească foarte atent evoluÈ›ia acÈ›iunilor Pynex. Tocmai reuÈ™ise să scape de o sută zece acÈ›iuni din stocul acesteia È™i era preocupată de răspunsul imediat al bursei din New York. Stocul rămase o vreme la È™aptezeci È™i nouă, scăzu la È™aptezeci È™i opt È™i trei sferturi È™i apoi reveni la È™aptezeci È™i nouă. — Cred că acum suntem pregătiÈ›i, spuse Marcus, care studiase atent stocul timp de două săptămâni. — Vinde încă cincizeci de mii, îi spuse ea, fără nici o ezitare. Marcus îngheță, apoi încuviință cu un semn al capului spre monitor È™i încheie operaÈ›iunea. Pynex căzu la È™aptezeci È™i opt È™i jumătate, apoi cu încă un sfert. Ea sorbea câte o gură de cafea È™i își verifica notiÈ›ele, în timp ce Marcus urmărea reacÈ›ia de pe Wall Street. Marlee se gândi la Nicholas, întrebându se ce făcea el în acel moment, dar nu era îngrijorată. De fapt, în acel moment era remarcabil de calmă. Marcus își scoase căștile de pe urechi. — Am ajuns la aproximativ douăzeci È™i două milioane de dolari, domniÈ™oară MacRonald. Cred că ar trebui să ne oprim. Pentru a continua ar trebui să obÈ›in aprobare de la È™eful meu. — E destul, spuse ea. — PiaÈ›a se închide peste cincisprezece minute. SunteÈ›i binevenită, dacă doriÈ›i să aÈ™teptaÈ›i în anticamera pentru clienÈ›i. — Nu, mulÈ›umesc. Voi merge la hotel, poate È™i pe plajă. Marcus se ridică È™i își încheie nasturii de la haină. — ÃŽncă o întrebare. Când credeÈ›i că vor apărea schimbări cu aceste stocuri? — Mâine dis de diminață. — Schimbări semnificative? Marlee se ridică în picioare È™i își verifică notiÈ›ele. — Da. Dacă doriÈ›i ca È™i ceilalÈ›i clienÈ›i să vă considere un geniu, atunci vindeÈ›i chiar acum acÈ›iunile companiilor de tutun, în stocuri mici. El trimise după o maÈ™ină a companiei, un mic Mercedes, È™i Marlee fu dusă până în faÈ›a unui hotel de pe plaja Seven Mile, nu departe de centru È™i de bancă. Dacă prezentul lui Marlee părea să fie È›inut sub control, trecutul o ajungea rapid din urmă. Un agent operativ care făcea cercetări în numele lui Fitch la Universitatea Missouri descoperi în bibliotecă mai multe catastife vechi cu numele membrilor săi. ÃŽn anul 1986, o anume doctor Evelyn Y. Brant era menÈ›ionată È™i prezentată pe scurt drept profesor de studii medievale, dar era absentă din anuarul pe 1987. Agentul sună imediat un asociat care verifica actele de la circa financiară a districtului Boone. Asociatul intră direct în biroul notarial È™i, după numai câteva minute, găsi registrul de moÈ™teniri È™i testamente. Testamentul lui Evelyn Y. Brant fusese primit pentru confirmare în luna aprilie 1987. O funcÈ›ionară îl ajută să găsească dosarul. Era o porcărie, dar merita. Doamna Brant murise pe 2 martie 1987 în Columbia, la vârsta de cincizeci È™i È™ase de ani. Era văduvă È™i lăsase ca moÈ™tenitor un singur copil, Gabrielle, în vârstă de douăzeci È™i unu de ani; ea moÈ™tenea toată averea, în conformitate cu testamentul semnat de doctorul Brant cu trei luni înainte de moarte. Dosarul avea două degete grosime È™i agentul îl răsfoi în mare viteză. Inventarul consta într o casă, evaluată la 180.000 de dolari, cu o ipotecă pentru jumătate din acea sumă, o maÈ™ină, o listă neinteresantă de mobile È™i obiecte, un certificat de depozit la o bancă locală, în valoare de 32.000 de dolari, È™i un portofoliu de acÈ›iuni È™i bonuri de valoare de 202.000 dolari. Nu fuseseră primite decât două solicitări de la creditori; era clar că doctorul Brant È™tia că e pe moarte È™i apelase la un consilier juridic. Cu aprobarea lui Gabrielle, casa fusese vândută, proprietatea fusese transformată în bani È™i, după ce fuseseră plătite impozitele, taxele legale È™i costul acÈ›iunii judecătoreÈ™ti, suma de 191.000 de dolari fusese plasată într un fond tutelar. Gabrielle era singura beneficiară. Proprietatea fusese vândută corect. Avocatul părea să fi fost prompt È™i competent. La treisprezece luni după moartea doctorului Brant, acÈ›iunea fusese încheiată. Agentul răsfoi dosarul mai departe, luându È™i notiÈ›e. Două pagini se lipiseră È™i el le desfăcu cu grijă. Pagina de dedesubt era mai mică È™i purta o È™tampilă oficială. Era certificatul de deces. Doctorul Evelyn Brant murise de cancer la plămâni. Agentul ieÈ™i pe hol È™i își chemă È™eful la telefon. Până când reuÈ™iră să stabilească legătura cu Fitch, agenÈ›ii aflară mai multe amănunte. Unul dintre aceÈ™tia, care citise dosarul cu mai multă atenÈ›ie, căci era un fost agent FBI cu diplomă de avocat, descoperi o serie de donaÈ›ii către grupuri de genul AsociaÈ›iei Americane a Bolnavilor de Plămâni, CoaliÈ›iei pentru o Lume fără Tutun, ForÈ›ei de Luptă împotriva Tutunului, Campaniei pentru un Mediu Nepoluat, È™i alte câteva, toate îndreptate împotriva fumatului. Una dintre cererile din partea creditorilor era o notă de plată de aproape douăzeci de mii de dolari, pentru ultima sa spitalizare. SoÈ›ul ei, doctorul Peter Brant, decedat, era menÈ›ionat pe o poliță de asigurare. Verificând în registru, agentul descoperi că aceasta fusese deschisă în 1981. Dosarul se afla în cealaltă parte a biroului notarial. Domnul Brant murise în 1981, la vârsta de cincizeci È™i doi de ani, lăsând în urmă o soÈ›ie iubită È™i o fiică adorată, Gabrielle, pe atunci în vârstă de cincisprezece ani. Murise la domiciliul său, conform certificatului de deces semnat de acelaÈ™i doctor care semnase È™i certificatul lui Evelyn Brant. Un oncolog. Peter Brant căzuse È™i el victimă ravagiilor cancerului pulmonar. Swanson formă numărul de telefon, dar numai după ce agenÈ›ii îl asigurară, în repetate rânduri, că faptele erau corecte. Fitch preluă apelul în biroul său, singur, cu uÈ™a încuiată È™i primi vestea foarte calm, pentru că era prea È™ocat pentru a mai reacÈ›iona. Era aÈ™ezat la birou, fără haină, cu cravata desfăcută È™i È™ireturile de la pantofi descheiate. Nu spuse prea multe. Amândoi părinÈ›ii lui Marlee muriseră de cancer la plămâni. Notă aceste cuvinte pe o bucățică de hârtie, apoi le înconjură cu un cerc cu tot felul de ramificaÈ›ii, ca È™i cum ar fi putut face o diagramă a acestei veÈ™ti, pentru a o fragmenta È™i analiza; ca È™i cum ar fi putut, cumva, să pună de acord vestea cu promisiunea ei de a i oferi un verdict. — EÈ™ti acolo, Rankin? întrebă Swanson. Stătea în frig, în faÈ›a Tribunalului din Columbia, È›inând la ureche un telefon incredibil de mic. — Mda, răspunse Fitch, apoi tăcu din nou o vreme. Diagrama creÈ™tea, dar nu ducea nicăieri. — Unde e fata? îl întrebă Swanson. — Nu È™tiu. Va trebui s o găsim. Rosti aceste cuvinte fără convingere È™i Swanson înÈ›elese că fata plecase. ÃŽncă o pauză îndelungată. — Ce să fac? întrebă Swanson. — Cred că cel mai bine ar fi să te întorci aici, spuse Fitch È™i trânti receptorul. Cifrele ceasului său digital se zăreau ca prin ceață È™i Fitch închise ochii. ÃŽÈ™i masă tâmplele care pulsau de durere, lăsă bărbia în piept, se gândi o clipă ce ar fi să izbucnească, să dea biroul de perete È™i să smulgă telefoanele din prize, dar renunță. Era nevoie de o minte limpede. Nu putea face nimic pentru a opri deliberările, poate doar să dea foc tribunalului sau să arunce grenade spre camera juraÈ›ilor. Ei erau acolo, toÈ›i cei doisprezece rămaÈ™i, cu ofiÈ›erii de pază în faÈ›a uÈ™ii. Poate că, dacă lucrau încet È™i erau nevoiÈ›i să se retragă pentru încă o noapte de izolare, Fitch reuÈ™ea să mai scoată un as din mânecă È™i să obÈ›ină o anulare. AmeninÈ›area cu o bombă ar fi fost o posibilitate. JuraÈ›ii ar fi fost evacuaÈ›i, iarăși izolaÈ›i, conduÈ™i într un loc ascuns, în care să È™i poată continua treaba. Diagrama dispăru È™i Fitch făcu o listă de posibilități — acÈ›iuni revoltătoare, toate periculoase, ilegale È™i destinate eÈ™ecului. Ceasul ticăia liniÈ™tit. Cei doisprezece aleÈ™i — unsprezece discipoli È™i maestrul lor. Se ridică încet în picioare È™i apucă cu amândouă mâinile lampa ieftină de ceramică. Era un obiect pe care Konrad intenÈ›ionase să l îndepărteze pentru că stătea pe biroul lui Fitch, loc predestinat haosului È™i violenÈ›ei. Konrad È™i Pang rămaseră pe hol, aÈ™teptând instrucÈ›iuni. SimÈ›eau că se întâmplase ceva îngrozitor. Lampa se sparse cu zgomot de ușă. Fitch începu să urle. PereÈ›ii de placaj se zguduiau. Un alt obiect se lovi È™i se sparse în bucăți; poate că era un telefon. Fitch strigă ceva despre „bani" È™i, imediat după aceea, biroul fu zdrobit de perete. Cei doi se dădură la o parte, încremeniÈ›i È™i nedorind să se afle în apropierea uÈ™ii când aceasta avea să se deschidă. Bum! Bum! Bum! Parcă era un ciocan. Fitch lovea placajul cu pumnii. — GăsiÈ›i mi fata! urlă el cu disperare. Bum! Bum! — GăsiÈ›i mi fata! 40 După un chinuitor efort de concentrare, Nicholas simÈ›i că era nevoie de niÈ™te dezbateri. Hotărî să înceapă chiar el È™i prezentă pe scurt raportul doctorului Fricke în legătură cu starea plămânilor lui Jacob Wood. Le întinse colegilor săi fotografiile de la autopsie, care nu le atraseră prea mult atenÈ›ia. Era o cărare bătută È™i auditoriul era plictisit. — ÃŽn raportul doctorului Frike se spune că fumatul prelungit produce cancer la plămâni, spuse Nicholas cu seriozitate, ca È™i cum acest lucru ar fi putut mira pe cineva. — Am o idee, spuse Rikki Coleman. Hai să vedem dacă suntem cu toÈ›ii de acord că È›igările produc cancer la plămâni. ÃŽn felul acesta, nu mai pierdem timpul. Femeia aÈ™teptase o ocazie favorabilă È™i acum era gata de luptă. — Bună idee, spuse Lonnie. El era de departe cel mai agitat È™i mai frustrat din tot grupul. Nicholas ridică din umeri, în semn de aprobare. El era preÈ™edintele, dar oricum nu avea decât un vot. JuraÈ›ii puteau să facă tot ce doreau. — Eu sunt de acord, spuse el. Toată lumea este de părere că È›igările produc cancer la plămâni? RidicaÈ›i mâinile. Douăsprezece mâini se ridicară în grabă È™i asta însemna un pas important în direcÈ›ia verdictului. — Să mergem mai departe È™i să ne referim la dependență, spuse Rikki, privind în toate părÈ›ile. Cine crede că nicotina produce dependență? Un alt „da" unanim. Ea savură acest moment È™i se pregăti pentru o nouă tentativă pe teritoriul nesigur al responsabilităților. — Hai să rămânem la unanimitate, oameni buni, spuse Nicholas. E foarte important să plecăm de aici uniÈ›i. Dacă suntem divizaÈ›i, vom eÈ™ua. Majoritatea dintre ei auziseră deja această scurtă prelegere. Motivele legale din spatele cererii lui pentru un verdict unanim nu erau prea clare, dar îl credeau, orice s ar fi întâmplat. — Acum, hai să terminăm cu rapoartele astea. Cine e gata? Dosarul ales de Loreen Duke era o prezentare foarte colorată, pregătită de doctorul Myra Sprawling Goode. Citise introducerea, în care se arăta că studiul era fundamentat pe tipurile de publicitate folosite în mod obiÈ™nuit de companiile de tutun, punând accentul mai ales pe modul în care aceste reclame puteau afecta copiii sub optsprezece ani; citise È™i concluzia, care scutea industria respectivă de orice vină în atragerea fumătorilor minori. Majoritatea celor două sute de pagini rămăseseră neatinse. Ea făcu un sumar al sumarului. — Aici scrie că nu s au putut descoperi probe care să dovedească intenÈ›ia companiilor de tutun de a atrage copiii prin publicitate. — Tu crezi asta? o întrebă Millie. — Nu. Am crezut că am stabilit deja că majoritatea fumătorilor încep să fumeze înainte de optsprezece ani. N am supus la vot, chiar aici, într una din zile? — AÈ™a este, răspunse Rikki. Și toÈ›i fumătorii de aici au început ca tineri adolescenÈ›i. — Iar majoritatea dintre ei au renunÈ›at, din câte îmi amintesc, interveni Lonnie, cu acreală. — Să mergem mai departe, spuse Nicholas. Mai e cineva? Jerry încercă, nu prea convins, să le prezinte plicticoasele descoperiri ale doctorului Kilvan, geniul statisticii care demonstrase că riscul de îmbolnăvire este mai mare la fumători. Rezumatul făcut de Jerry nu prezenta nici un interes, nu propunea nici o dezbatere È™i el părăsi camera pentru a fuma o È›igară în grabă. Se lăsă tăcerea È™i juraÈ›ii continuară să parcurgă materialul tipărit. Veneau È™i plecau după cum doreau — să fumeze o È›igară, să se mai dezmorÈ›ească, să se ducă la toaletă. Lou Dell, Willis È™i Chuck stăteau de pază în faÈ›a uÈ™ii. Doamna Gladys Card predase, pe vremuri, biologia la clasa a noua. Se pricepea la È™tiință. ReuÈ™i de minune să disece raportul doctorului Robert Bronsky despre compoziÈ›ia fumului de È›igară — cu cele peste patru mii de compuÈ™i, È™aisprezece substanÈ›e carcinogene cunoscute, paisprezece alcaline, materii iritante È™i tot restul. Folosi cel mai bun ton profesoral de care era în stare, privindu i pe ceilalÈ›i drept în ochi. Majoritatea se strâmbau, ascultând acea peroraÈ›ie care nu se mai termina. La sfârÈ™it, Nicholas, care reuÈ™ise să nu adoarmă cu totul, îi mulÈ›umi călduros È™i se ridică să È™i mai ia puÈ›ină cafea. — Deci, ce crezi despre toate astea? îl întrebă Lonnie. Stătea în faÈ›a ferestrei, cu spatele spre cameră, mâncând alune È™i È›inând în mână o sticlă de băutură răcoritoare. — După mine, demonstrează că fumul de È›igară este destul de dăunător, îi răspunse ea. Lonnie se întoarse È™i o privi drept în ochi. — Exact. Credeam că am căzut deja de acord în privinÈ›a asta. Se uită la Nicholas È™i continuă: Eu zic să începem votul. Citim de aproape trei ore, iar când mă va întreba judecătorul dacă m am uitat prin toate hârtiile alea, am să i spun „Pe onoarea mea, da. Am citit fiecare cuvinÈ›el". — Faci ce doreÈ™ti, Lonnie, ripostă Nicholas. — ÃŽn regulă. Hai să votăm. — Ce să votăm? îl întrebă Nicholas. Cei doi se aflau acum la cele două capete ale mesei, în picioare, toÈ›i ceilalÈ›i juraÈ›i fiind aÈ™ezaÈ›i pe scaune între ei. — Să vedem cine cu cine È›ine. ÃŽncep eu. — ÃŽncepe. Să auzim. Lonnie respiră adânc È™i toÈ›i se întoarseră cu privirea spre el. — Părerea mea este foarte simplă. Eu cred că È›igările sunt periculoase. Produc dependență. Sunt mortale. De asta nu m am apucat de fumat. Toată lumea cunoaÈ™te aceste lucruri, de fapt, chiar È™i noi am căzut de acord. Eu cred că fiecare om are dreptul să aleagă. Nimeni nu te poate obliga să fumezi, dar dacă o faci, accepÈ›i consecinÈ›ele. Nu e cazul să pufăi ca un nebun treizeci de ani È™i pe urmă să vrei ca eu să te îmbogățesc. Procesele astea absurde trebuie oprite. Ridicase vocea È™i toÈ›i deveniseră atenÈ›i. — Ai terminat? îl întrebă Nicholas. — Mda. — Cine urmează? — Eu am o întrebare, spuse doamna Gladys Card. Câți bani speră acuzarea să i plătim? Domnul Rohr a cam lăsat problema în suspensie. — Solicită daune de două milioane. Daunele punitive sunt lăsate la latitudinea noastră, explică Nicholas. — Atunci de ce a lăsat cifra de 800.000.000 pe tablă? — Pentru că nu i ar refuza, îi răspunse Lonnie. Ai de gând să i dai? — Nu cred, spuse ea. Nici nu È™tiam că există atâția bani pe lume. Celeste Wood i ar primi pe toÈ›i? — Vezi toÈ›i avocaÈ›ii aceia? o întrebă Lonnie, pe un ton sarcastic. Se poate considera norocoasă dacă primeÈ™te ceva. Procesul ăsta se face pentru o gaÈ™că de avocaÈ›i care se îmbogățesc acÈ›ionând în judecată companiile de tutun. Suntem niÈ™te proÈ™ti dacă ne lăsăm păcăliÈ›i. — Tu È™tii când m am apucat eu de fumat? îl întrebă Angel Weese pe Lonnie, rămas încă în picioare. — Nu. Nu È™tiu. — ÃŽmi amintesc cu exactitate ziua aceea. Aveam treisprezece ani È™i am văzut un panou publicitar pe strada Decatur, nu departe de casă, cu un tip bine făcut, de culoare, foarte frumos, cu blugii suflecaÈ›i, împroÈ™când plaja cu apă, cu o È›igară într o mână È™i o fetiÈ™cană zveltă în spate. Amândoi numai zâmbet. Amândoi cu o dantură perfectă. Salem mentolat. Ce amuzant! Eu mi am spus: Iată care este viaÈ›a adevărată! Mi ar plăcea È™i mie! aÈ™a că m am dus acasă, am căutat în sertar, mi am luat banii, am ieÈ™it în stradă È™i mi am cumpărat un pachet de Salem mentolat. Prietenii mei mă considerau grozavă, aÈ™a că de atunci numai din astea fumez. Făcu o pauză È™i o privi pe Loreen Duke, apoi se întoarse din nou spre Lonnie. — Să nu încerci să mi spui că oricine poate renunÈ›a la acest obicei. Sunt dependentă, asta e. Nu e chiar aÈ™a de uÈ™or. Am douăzeci de ani, fumez două pachete pe zi È™i, dacă nu renunÈ›, nu mai apuc cincizeci de ani. Și să nu mi spui că nu se încearcă atragerea copiilor. Companiile se adresează negrilor, femeilor, copiilor, cowboy ilor, pieilor roÈ™ii, adică tuturor È™i È™tii È™i tu foarte bine! Pentru o persoană care nu arătase nici un fel de emoÈ›ie timp de patru săptămâni, de când erau împreună, furia din glasul lui Angel era o surpriză. Lonnie o privi cu dispreÈ›, dar nu spuse nimic. Loreen veni în ajutorul lui Angel. — Una dintre fetele mele, cea de cincisprezece ani, mi a spus săptămâna trecută că a început să fumeze la È™coală, pentru că toÈ›i prietenii ei fumează. AceÈ™ti copii sunt prea mici pentru a înÈ›elege ce înseamnă dependenÈ›a È™i, până când își dau seama, sunt prinÈ™i. Am întrebat o de unde ia È›igări. ȘtiÈ›i ce mi a spus? Lonnie nu răspunse. — De la automate. E unul chiar lângă pasajul din centrul comercial, pe unde È™i fac copiii veacul. Vreo două restaurante cu gustări au automate. Și vrei să spui că nu i vizează pe copii? Mi e silă! Abia aÈ™tept să ajung acasă È™i s o învăț minte! — Și ce ai să faci când o să înceapă să bea bere? o întrebă Jerry. Ai să i dai în judecată pe cei de la Budweiser pentru zece milioane, pentru că toÈ›i ceilalÈ›i copii mai trag câte o bere? — Nu există dovezi că berea produce dependență, ripostă Rikki. — Aha, deci nu ucide? — E o diferență. — Te rog să ne explici, insistă Jerry. Dezbaterea se referea acum la două dintre viciile lui preferate. Oare aveau să urmeze pariurile È™i flirtul? Rikki reflectă o clipă, apoi se lansă într o apărare nefirească a alcoolului. — Þigara este singurul produs cu efecte mortale prin folosirea sa adecvată. Alcoolul trebuie consumat, desigur, dar în cantități nerezonabile. Iar dacă e consumat rezonabil, atunci nu mai e periculos. Sigur, oamenii se îmbată È™i se omoară în multe feluri, dar se poate argumenta că produsul nu este folosit adecvat în acele cazuri. — Deci, dacă cineva bea timp de cincizeci de ani, nu È™i grăbeÈ™te singur moartea? — Nu È™i dacă bea moderat. — Măi măi, ce veste bună mi ai dat! — Și mai e ceva. Alcoolul are un sistem natural de avertizare. SimÈ›i imediat efectele. Nu acelaÈ™i lucru se întâmplă È™i cu tutunul. E nevoie de mulÈ›i ani de fumat până când îți dai seama că îți distruge trupul. ÃŽnsă în clipa aceea eÈ™ti deja dependent È™i nu te mai poÈ›i lăsa. — Majoritatea oamenilor pot, spuse Lonnie de la fereastră, fără s o privească pe Angel. — Și de ce crezi tu că încearcă toÈ›i să se lase de fumat? îl întrebă Rikki, foarte calmă. Pentru că le plac È›igările? Pentru că se simt tineri È™i strălucitori? Nu, ei încearcă să se lase de fumat pentru a nu se îmbolnăvi de cancer la plămâni È™i boli de inimă. — Deci, cum vei vota? o întrebă Lonnie. — Cred că e evident, îi răspunse ea. La începutul acestui proces am fost nepărtinitoare, dar am ajuns la concluzia că singurul mod de a obliga companiile producătoare de tutun să È™i asume responsabilitatea pentru produsele lor este să votăm împotriva lor. — Dar tu? îl întrebă Lonnie pe Jerry, sperând să găsească în el un prieten. — ÃŽncă nu m am decis. Cred că voi asculta de ceilalÈ›i. — Dar tu? o întrebă pe Sylvia Taylor Tatum. — Mie mi e foarte greu să înÈ›eleg de ce trebuie să facem din această femeie o multimilionară. Lonnie înconjură masa, privind feÈ›ele colegilor săi, dar cei mai mulÈ›i dintre ei îl evitau. Fără îndoială, era încântat de rolul său de lider rebel. — Dar dumneavoastră, domnule Savelle? Nu prea sunteÈ›i vorbăreÈ›. Era un moment interesant. Nimeni din juriu nu avea habar ce gândea Savelle. — Eu cred în posibilitatea alegerii, spuse el. Alegerea absolută. Deplâng modul în care produsele acestor corporaÈ›ii afectează mediul. Le urăsc produsele. Dar fiecare om are puterea de a alege. — Domnule Vu? Henry își drese glasul, cumpăni lucrurile câteva clipe È™i spuse: — Mă mai gândesc. Henry avea să l asculte pe Nicholas, care, pentru moment, era uimitor de tăcut. — Dar dumneavoastră, domnule preÈ™edinte? întrebă Lonnie. — Putem termina aceste rapoarte în treizeci de minute. Hai s o facem È™i apoi vom începe să votăm. După prima ceartă mai serioasă, toÈ›i erau încântaÈ›i de perspectiva de a mai citi timp de câteva minute. Momentul tirului final era aproape. La început simÈ›i nevoia să gonească pe străzile oraÈ™ului cu maÈ™ina È™i José la volan, de la un capăt la altul al Autostrăzii 90, fără È›intă È™i fără nici o È™ansă de a o ajunge din urmă. Măcar ieÈ™ea È™i făcea ceva, în speranÈ›a că se vor întâlni întâmplător. Știa că fata plecase. AÈ™a că se instală în birou, singur lângă telefon, rugându se ca ea să mai sune încă o dată È™i să i spună că înÈ›elegerea lor a căzut. Toată după amiaza, Konrad intră È™i ieÈ™i, aducându i veÈ™tile la care Fitch se aÈ™tepta: maÈ™ina ei se afla în faÈ›a apartamentului È™i nimeni nu umblase la ea de opt ore. Ea nu era de găsit nicăieri. Dispăruse. Ciudat, cu cât juriul zăbovea mai mult, cu atât Fitch spera mai mult. Dacă ea avusese de gând de la început să ia banii È™i să dispară, făcându l mat pe Fitch cu un verdict în favoarea acuzării, atunci unde era verdictul? Poate că nu era chiar aÈ™a de uÈ™or de obÈ›inut. Poate că Nicholas avea dificultăți în obÈ›inerea voturilor. Fitch nu pierduse nici un astfel de proces È™i își repeta că se mai aflase È™i altă dată în situaÈ›ii grele, trecând prin chinurile iadului în timp ce juraÈ›ii se băteau pentru un verdict. La ora cinci fix, judecătorul Harkin rechemă curtea È™i trimise după juriu. AvocaÈ›ii se grăbiră să È™i reia rolurile în sală. Cei mai mulÈ›i dintre spectatori se întoarseră È™i ei. JuraÈ›ii luară loc. Păreau obosiÈ›i, dar toÈ›i juraÈ›ii din lume arătau la fel în astfel de momente. — Am doar câteva întrebări pentru dumneavoastră, îi anunță judecătorul. AÈ›i ales un nou preÈ™edinte? Ei încuviinÈ›ară È™i Nicholas ridică mâna. — Eu am această onoare, spuse el moale, fără cea mai mică urmă de mândrie în glas. — Bine. Vreau să È™tiÈ›i că am vorbit cu Herman Grimes acum circa o oră È™i se simte bine. Se pare că nu a fost un atac de cord È™i probabil va fi externat mâine. Vă trimite salutări. Majoritatea juraÈ›ilor reuÈ™iră să simuleze un zâmbet amabil. — Acum, după cinci ore de discutare a cazului, aÈ™ dori să È™tiu dacă faceÈ›i progrese. Nicholas se ridică în picioare stingherit, înfundându È™i mâinile în buzunarele pantalonilor kaki. — Cred că da, onorată instanță. — Bine. Fără să mi daÈ›i detalii despre cele discutate, credeÈ›i că juriul va da un verdict, indiferent în favoarea cui? Nicholas își privi colegii pe rând È™i spuse: — Cred că aÈ™a va fi, onorată instanță. Da, am convingerea că vom da un verdict. — Când credeÈ›i că veÈ›i stabili verdictul? Vreau să subliniez că nu trebuie să vă grăbiÈ›i. AveÈ›i la dispoziÈ›ie cât timp este necesar. Nu vreau decât să pregătesc curtea, în caz că vom rămâne aici la noapte. — Vrem să ajungem acasă, onorată instanță. Suntem hotărâți să ajungem la o concluzie È™i să dăm verdictul în cursul acestei seri. — Minunat. MulÈ›umesc. Cina va sosi în curând. Eu sunt în biroul meu, dacă aveÈ›i nevoie de mine. 41 Domnul O'Reilly reveni pentru ultima dată, servind cea din urmă masă È™i luându È™i rămas bun de la cei pe care acum îi considera prieteni. ÃŽmpreună cu trei angajaÈ›i, îi hrăni È™i îi servi ca pe niÈ™te regi. Cina luă sfârÈ™it la È™ase È™i jumătate; juraÈ›ii erau pregătiÈ›i să plece acasă. Au stabilit să supună mai întâi la vot problema responsabilității civile. Nicholas prezentă subiectul în termeni simpli: sunteÈ›i de acord ca Pynex să fie considerată responsabilă de moartea lui Jacob Wood? Rikki Coleman, Millie Dupree, Loreen Duke È™i Angel Weese răspunseră cu un „da" fără echivoc. Lonnie, Phillip Savelle È™i doamna Gladys Card răspunseră „nu", fără nici o îndoială. Restul se aflau undeva pe la mijloc. Pudelul era nesigură, dar înclina către „nu". Shine Royce, cel mai nou membru al juriului, nu scosese trei cuvinte toată ziua È™i se dădea după cum bate vântul. Cu siguranță că avea să aleagă soluÈ›ia cea mai uÈ™oară, îndată ce avea să o descopere. Henry Vu se declară nedecis, dar de fapt aÈ™tepta să audă părerea lui Nicholas, în timp ce acesta din urmă aÈ™tepta să termine toÈ›i ce aveau de spus. Era dezamăgit că juriul era atât de divizat. — Cred că e momentul să È›i spui părerea, îi ceru Lonnie lui Nicholas, pregătit pentru o dispută. — Chiar, să auzim! spuse È™i Rikki, gata la rândul ei de ceartă. ToÈ›i ochii erau îndreptaÈ›i spre preÈ™edinte. — Bine, spuse el È™i în cameră se lăsă o tăcere adâncă. După ce își făcuse planuri atâția ani, ajunsese până aici. ÃŽÈ™i alese cu grijă cuvintele, dar repetase acel discurs în gând de mii de ori. — Sunt convins că È›igările sunt periculoase È™i au efect mortal; ele ucid patru sute de mii de oameni pe an; conÈ›in o mare cantitate de nicotină È™i companiile producătoare È™tiu de multă vreme că ea produce dependență. Þigările ar putea fi mai puÈ›in periculoase dacă È™i companiile ar dori acest lucru, dar dacă s ar reduce conÈ›inutul de nicotină, vânzările ar avea de suferit. Cred că È›igările au dus la moartea lui Jacob È™i nici unul dintre voi nu va pune la îndoială acest lucru. Sunt convins că aceste companii mint, falsifică È™i își acoperă faptele È™i, în general, fac tot posibilul pentru a i convinge pe copii să se apuce de fumat. Sunt niÈ™te nemernici fără milă, iar eu zic să le dăm o lecÈ›ie. — Sunt de acord, spuse Henry Vu. Rikki È™i Millie erau gata să l aplaude. — VreÈ›i È™i daune punitive? întrebă Jerry, uimit peste măsură. — Verdictul nu înseamnă nimic dacă nu e semnificativ, Jerry. Trebuie să fie masiv. Un verdict pentru daune civile înseamnă doar că nu avem curajul să pedepsim industria tutunului pentru păcatele sale. — Trebuie să i doară, spuse Shine Royce, dar asta numai pentru că dorea să pară inteligent. ÃŽÈ™i găsise tovarășii potriviÈ›i. Lonnie îi studie pe Shine È™i pe Vu, nevenindu i să È™i creadă urechilor. Numără în grabă — È™apte voturi pentru acuzare. — Nu poÈ›i vorbi de bani, pentru că încă nu È›i ai adunat voturile. — Nu sunt voturile mele, spuse Nicholas. — Pe naiba! mârâi Lonnie. Ãsta e verdictul tău! Numărară din nou voturile — È™apte pentru acuzare, trei pentru apărare; Jerry È™i Pudelul erau la limită, dar își căutau un loc sigur de afirmare. Apoi doamna Gladys Card încurcă pe toată lumea, spunând: — Nu mi place ideea de a vota pentru compania de tutun dar, în acelaÈ™i timp, nu mi se pare normal să i dăm lui Celeste Wood atâția bani. — Câți bani ai vrea să i dai? o întrebă Nicholas. Femeia era nedumerită È™i jenată. — Pur È™i simplu nu È™tiu. Am să votez pentru o sumă oarecare, dar nu È™tiu exact cât. — La cât te gândeÈ™ti? îl întrebă Rikki Coleman pe preÈ™edinte È™i în cameră se lăsă din nou liniÈ™tea. LiniÈ™te È™i pace. — Un miliard, spuse Nicholas cu o față complet imobilă. Cuvintele lui avură efectul unei bombe explodate în centrul mesei. JuraÈ›ii îl priveau cu gura căscată È™i cu ochii scoÈ™i din orbite. ÃŽnainte ca altcineva să apuce să spună vreo vorbă, Nicholas le explică. — Dacă vrem cu adevărat să transmitem mesajul nostru industriei tutunului, atunci trebuie să i È™ocăm. Verdictul nostru trebuie să fie o piatră de hotar. Trebuie să fie celebru È™i cunoscut de acum înainte drept momentul în care publicul american, prin intermediul sistemului său judiciar, s a ridicat, în sfârÈ™it, împotriva industriei tutunului spunând: destul! — Þi ai pierdut minÈ›ile, spuse Lonnie È™i, în acea clipă, majoritatea juraÈ›ilor erau de aceeaÈ™i părere. — AÈ™adar, vrei să devii celebru, spuse Jerry, pe un ton plin de sarcasm. — Nu eu, ci verdictul. Nimeni nu È™i va mai aminti numele noastre săptămâna viitoare, dar toÈ›i își vor aminti de verdictul nostru. Dacă o facem, nu trebuie să umblăm cu jumătăți de măsură. — ÃŽmi place, îi È›inu isonul Shine Royce. Gândul de a dispune soarta unei asemenea sume de bani îl ameÈ›ea. Shine era singurul dintre juraÈ›i care era gata să È™i mai petreacă încă o noapte la motel, ca să mănânce pe gratis È™i să primească încă cincisprezece dolari a doua zi. — Spune ne ce se va întâmpla, îl rugă Millie, încă uimită. — Se va face apel È™i, într o zi, probabil peste doi ani, o trupă de È›api bătrâni în robe negre vor reduce verdictul. ÃŽl vor micÈ™ora, pentru a ajunge la o sumă mai rezonabilă. Vor spune că verdictul le a scăpat de sub control, pentru că juriul le a scăpat de sub control, È™i vor aranja lucrurile. Sistemul funcÈ›ionează de cele mai multe ori. — Atunci, ce rost are? întrebă Loreen. — E o schimbare. Vom pune în funcÈ›iune lungul proces prin care companiile producătoare de tutun vor fi acuzate de uciderea atâtor oameni. ÞineÈ›i minte, nu au pierdut niciodată un astfel de proces. Ele se cred invincibile. Dacă dovedim contrariul, trebuie să o facem în aÈ™a fel încât ceilalÈ›i reclamanÈ›i să nu se mai teamă să acuze industria. — Deci vrei să i aduci la faliment, spuse Lonnie. — Nu m ar deranja. Pynex valorează 1,2 miliarde È™i practic toate profiturile sale sunt obÈ›inute pe seama oamenilor care îi folosesc produsele, dar È™i ar dori să renunÈ›e. Da, dacă stau să mă gândesc, lumea ar fi mult mai frumoasă fără Pynex. Cine ar plânge după ei dacă s ar duce la fund? — Poate angajaÈ›ii săi, spuse Lonnie. — Bine zis. Dar am mai multă simpatie pentru miile de oameni dependenÈ›i de produsele sale. — Cât îi va da curtea de apel lui Celeste Wood? întrebă doamna Gladys Card. Era îngrozită la ideea că una dintre vecinele sale, mai mult, o persoană pe care ea n o cunoÈ™tea, urma să se îmbogățească. Sigur, își pierduse soÈ›ul, dar domnul Card supravieÈ›uise unui cancer la prostată, fără să se gândească să dea pe cineva în judecată. — N am idee, spuse Nicholas. Și nici nu ar trebui să ne preocupe. Se va întâmpla într o altă zi, într o altă sală de tribunal È™i există reguli pentru reducerea verdictelor prea mari. — Un miliard de dolari, repetă Loreen ca pentru sine, dar suficient de tare pentru a fi auzită. Era la fel de uÈ™or de spus ca È™i „un milion". Majoritatea juraÈ›ilor coborâseră privirile È™i repetau cuvântul „miliard". Nu era pentru prima dată când Nicholas se felicita pentru absenÈ›a lui Herrera. ÃŽntr un astfel de moment, cu un miliard de dolari pe masă, Herrera ar fi făcut scandal È™i probabil că ar fi stricat totul. Dar aÈ™a, în încăpere era liniÈ™te. Lonnie era singurul avocat al apărării È™i era foarte ocupat cu numărarea È™i renumărarea voturilor. AbsenÈ›a lui Herman era importantă, probabil, în mai mare măsură decât cea a colonelului, pentru că lumea îl asculta pe Herman. Era profund È™i calculat, nu se lăsa pradă emoÈ›iilor È™i cu siguranță că nu s ar fi lăsat păcălit de un verdict exagerat. Dar ei nu mai erau acolo. Nicholas reuÈ™ise să îndepărteze discuÈ›ia din zona responsabilității civile, îndreptând o spre subiectul daunelor; era o schimbare crucială pe care nu o observă nimeni, în afară de el însuÈ™i. Miliardul de dolari îi uimise È™i îi obligase să se gândească la bani, nu la vinovăție. Era hotărât să nu i lase să se gândească decât la bani. — Nu e decât o idee, spuse el. E important să i trezim la realitate. ÃŽi făcu repede cu ochiul lui Jerry, care reacÈ›ionă la momentul potrivit. — Nu pot merge atât de departe, spuse el pe tonul profesional al unui bun intermediar de vânzări, cu care era obiÈ™nuit È™i care își avu efectul dorit. Cum să spun, e revoltător! Sunt de acord cu ceva daune dar, fir ar să fie, asta e o adevărată nebunie! — Nu e revoltător, protestă Nicholas. Compania are opt sute de milioane în cont. Afacerile le merg strună. Pentru companiile de tutun e valabilă zicala: Ban la ban trage. Jerry deveni numărul opt È™i Lonnie se retrase într un colÈ›, începând să È™i taie unghiile. Cu Pudelul, erau nouă. — E revoltător È™i nu pot face aÈ™a ceva, spuse ea. Poate aÈ™ fi de acord cu o sumă mai mică, dar nu cu un miliard de dolari. — Atunci, cât? întrebă Rikki. Numai cinci sute de milioane. Numai o sută de milioane. Nu reuÈ™eau să pronunÈ›e acele cifre ridicole. — Nu È™tiu, spuse Sylvia. Voi ce credeÈ›i? — ÃŽmi place ideea de a le pune cuÈ›itul la gât acestor tipi, spuse Rikki. Dacă e vorba să transmitem un mesaj, atunci trebuie să avem curaj. — Un miliard? întrebă Silvia. — Mda, nu mă deranjează. — Nici pe mine, spuse Shine, simÈ›indu se mai bogat numai prin prezenÈ›a sa acolo. Se lăsă o tăcere adâncă; nu se auzea decât hârșâitul unghierei folosite de Lonnie. ÃŽn cele din urmă, Nicholas rupse tăcerea. — Cine nu poate vota pentru daune, indiferent de sumă? Savelle ridică mâna. Lonnie ignoră întrebarea, dar nici nu era nevoie să răspundă. — Raportul voturilor este de zece la două, anunță Nicholas È™i notă acest lucru. AÈ™adar, acest juriu a luat o decizie cu privire la responsabilitatea civilă. Acum, să discutăm problema daunelor. Noi, aceÈ™tia zece, putem cădea de acord că reclamanta Wood are dreptul la două milioane daune? Savelle își dădu scaunul mai în spate È™i, ridicându se, părăsi încăperea. Lonnie își turnă o ceaÈ™că de cafea È™i rămase lângă fereastră, cu spatele la grup, dar ascultând fiecare cuvânt. Cele două milioane păreau bani de buzunar în lumina discuÈ›iei anterioare È™i cei zece căzură de acord. Nicholas notă rezultatul pe un formular aprobat de judecătorul Harkin. — ÃŽn regulă. Acum, să trecem la valoarea daunelor punitive. Ce propuneÈ›i? — Eu am o idee, spuse Jerry. Să scrie fiecare o sumă pe o bucată de hârtie; le împăturim, fără să anunțăm ce am scris, adunăm sumele È™i împărÈ›im totalul la zece. ÃŽn felul acesta vedem care e media. — Și va fi acceptată de toată lumea? întrebă Nicholas, — Nu, dar măcar vom È™ti cum stăm. Ideea unui vot secret era incitantă È™i fiecare scrise în grabă o sumă oarecare, pe bucățele de hârtie. Nicholas desfăcu fiecare bilet în parte È™i îi dictă sumele lui Millie, care le scrise pe o foaie de hârtie. Un miliard, un milion, cincizeci de milioane, zece milioane, un miliard, un milion, cinci milioane, cinci sute de milioane, un miliard, două milioane. Millie făcu calculul È™i anunță: — Totalul este de trei miliarde, cinci sute È™aizeci È™i nouă de milioane. ÃŽmpărÈ›it la zece înseamnă trei sute cincizeci È™i È™ase de milioane, nouă sute de mii. Avură nevoie de câteva clipe pentru a conÈ™tientiza cifrele respective. Lonnie sări în picioare È™i începu să se plimbe în jurul mesei. — SunteÈ›i nebuni, spuse el, suficient de tare încât să poată fi auzit de toată lumea È™i ieÈ™i afară, trântind uÈ™a după el. — Nu pot face aÈ™a ceva, spuse doamna Gladys Card, vizibil È™ocată. Eu trăiesc dintr o pensie, aÈ™a să È™tiÈ›i. E o pensie bună, dar nu pot concepe asemenea cifre. — Cifrele sunt reale, spuse Nicholas. Compania dispune de opt sute de milioane bani lichizi È™i proprietăți de peste un miliard. Anul trecut, È›ara noastră a cheltuit È™ase miliarde numai pentru tratamentele medicale direct legate de fumat, iar această cifră creÈ™te an de an. Cele patru principale companii producătoare de tutun au obÈ›inut împreună, din vânzări, o sumă de aproape È™aisprezece miliarde numai anul trecut. Iar această cifră este în creÈ™tere. Trebuie să gândim în cifre mari, asta e. Tipii ăștia își râd în barbă la un verdict de cinci milioane. Nu vor schimba nimic, afacerile vor merge ca È™i până acum. AceleaÈ™i reclame, adresate copiilor. AceleaÈ™i minciuni în Congres. Totul la fel, dacă noi nu i trezim la realitate. Rikki se aplecă înainte, se sprijini în coate È™i o privi pe doamna Card peste masă. — Dacă nu puteÈ›i, mai bine plecaÈ›i după ceilalÈ›i. — Nu mă provoca! — Nu te provoc. E nevoie de curaj, înÈ›elegi? Nicholas are dreptate. Dacă nu i lovim în plin È™i nu i îngenunchem, nimic nu se va schimba. Sunt niÈ™te oameni fără milă. Doamna Card era nervoasă, tremura È™i era la un pas de o criză de nervi. — ÃŽmi pare rău. Vreau să ajut, dar pur È™i simplu nu pot face asta. — Nu i nimic, doamnă Card, spuse Nicholas încercând s o liniÈ™tească. Sărmana femeie era zăpăcită cu totul È™i avea nevoie de un prieten. Sigur, totul era în regulă atâta timp cât existau alte nouă voturi. ÃŽÈ™i putea permite s o îmbărbăteze; dar nu își putea permite să mai piardă încă un vot. Se lăsă tăcerea È™i toÈ›i aÈ™teptară să vadă dacă solidaritatea iniÈ›ială putea fi refăcută. Doamna Card respiră adânc, ridică fruntea È™i găsi curajul interior de care avea nevoie. — Pot să pun o întrebare? vorbi Angel în direcÈ›ia lui Nicholas, ca È™i cum el ar fi fost singura sursă de înÈ›elepciune. — Sigur că da, răspunse el, ridicând din umeri. — Ce se va întâmpla cu industria tutunului dacă dăm un verdict cu o sumă foarte mare, de genul celei despre care am vorbit? — Din punct de vedere legal, economic sau politic? — Toate trei. El reflectă câteva clipe, dar era nerăbdător să i răspundă. — IniÈ›ial, o panică teribilă. Multe valuri de È™oc. MulÈ›i directori executivi îngroziÈ›i de ce se va întâmpla mai departe. Se vor da la fund È™i vor aÈ™tepta să vadă dacă avocaÈ›ii pledanÈ›i îi vor bombarda cu litigii. Vor fi obligaÈ›i să È™i reexamineze strategiile publicitare. Nu vor da faliment, cel puÈ›in nu în viitorul apropiat, pentru că au foarte mulÈ›i bani. Vor alerga la Congres È™i vor cere legi speciale, iar eu bănuiesc că Washingtonul le va fi din ce în ce mai puÈ›in favorabil. Pe scurt, Angel, industria nu va mai fi niciodată aceeaÈ™i dacă noi facem ceea ce trebuie să facem. — Să sperăm că într o bună zi È›igările vor fi interzise, adăugă Rikki. — Sau asta, sau companiile nu vor mai avea capacitatea financiară de a le produce, spuse Nicholas. — Ce se va întâmpla cu noi? întrebă Angel. Adică, vom fi în pericol? Spuneai că am fost urmăriÈ›i încă înainte de începerea procesului. — Nu, vom fi în siguranță, spuse Nicholas. Nu ne pot face nimic. Cum am mai spus, săptămâna viitoare nici nu È™i vor mai aminti de numele noastre. Dar toată lumea își va aminti de verdictul nostru. Phillip Savelle se întoarse È™i își reluă locul. — Deci ce au mai hotărât haiducii? întrebă el. Nicholas îl ignoră. — Trebuie să ne decidem asupra sumei, oameni buni, dacă vrem să plecăm acasă. — Credeam că am decis deja, spuse Rikki. — Avem cel puÈ›in nouă voturi? întrebă Nicholas. — Pentru ce sumă, dacă îmi permiteÈ›i să întreb? se interesă Savelle în batjocură. — Trei sute cincizeci de milioane, plus sau minus câteva, îi răspunse Rikki. — Ah, vechea teorie a distribuÈ›iei valorii. Ciudat, dar nu semănaÈ›i deloc cu niÈ™te marxiÈ™ti. — Am o idee, spuse Jerry. Hai să rotunjim suma la patru sute, adică jumătate din lichiditățile de care dispun ei. Asta nu i va aduce la faliment. Pot să mai strângă cureaua, să mai bage un pic de nicotină, să mai păcălească niÈ™te copii È™i gata! Vor avea banii înapoi în doi trei ani. — E cumva o licitaÈ›ie? întrebă Savelle È™i nimeni nu i răspunse. — AÈ™a vom face, spuse Rikki. — NumăraÈ›i voturile, le ceru Nicholas È™i nouă mâini se ridicară în aer. El le confirmă pe rând, întrebându i dacă votau pentru acordarea unui verdict de două milioane daune civile È™i patru sute de milioane daune punitive. Fiecare dintre ei răspunse afirmativ. El completă formularul pentru verdict È™i îi puse pe toÈ›i să semneze. Lonnie se întoarse după o lungă absență. — Am ajuns la un verdict, Lonnie, îl anunță Nicholas. — Ce surpriză. Cât de mult? — Patru sute două milioane de dolari, spuse Savelle. Plus sau minus câteva. Lonnie îl privi pe Savelle, apoi se întoarse spre Nicholas. — GlumeÈ™ti? întrebă el, abia auzit. — Nu, răspunse Nicholas. E adevărat, È™i avem nouă voturi. Vrei să semnezi È™i tu? — Pe naiba! — Incredibil, nu? spuse Savelle. Imaginează È›i, vom fi cu toÈ›ii celebri. — N am mai auzit aÈ™a ceva, murmură Lonnie, sprijinindu se de perete. — Nu e chiar aÈ™a, replică Nicholas. Acum câțiva ani, Texaco a suportat un verdict de zece miliarde de dolari. — Aha, deci ăsta e un chilipir, nu? ripostă Lonnie. — Nu, spuse Nicholas ridicându se în picioare. E justiÈ›ie. Se îndreptă spre ușă, o deschise È™i o rugă pe Lou Dell să l informeze pe judecătorul Harkin că juriul său era pregătit. ÃŽn timp ce aÈ™teptau intrarea în sală, Lonnie îl trase deoparte pe Nicholas È™i, în È™oaptă, îl întrebă: — Există vreo posibilitate pentru ca numele meu să nu apară sub acest verdict? Era mai degrabă nervos decât furios. — Sigur că da. Nu È›i face griji. Judecătorul ne va cere să ne confirmăm votul È™i ne va întreba pe rând. Când te întreabă, fă în aÈ™a fel încât toată lumea să È™tie că nu eÈ™ti în nici un fel responsabil. — MulÈ›umesc. 42 Lou Dell luă biletul, aÈ™a cum făcuse È™i cu celelalte de până atunci, È™i i l dădu lui Willis; acesta străbătu culoarul È™i se făcu nevăzut. ÃŽl înmână chiar el judecătorului Harkin care, în acel moment, vorbea la telefon, dar era nerăbdător să afle verdictul. Auzise multe verdicte la viaÈ›a lui, dar intuia că acesta ar putea fi ceva mai special. Era sigur că într o bună zi va prezida un proces civil grandios, deÈ™i aÈ™a ceva era greu de crezut în acel moment. ÃŽn bilet se spunea: „Domnule judecător Harkin, puteÈ›i să cereÈ›i unui ofiÈ›er să mă escorteze la plecarea din tribunal, după retragerea curÈ›ii? Sunt speriat. Vă voi explica mai târziu. Nicholas Easter". Judecătorul dădu instrucÈ›iuni unui ofiÈ›er care aÈ™tepta în faÈ›a biroului său, apoi porni hotărât spre sala de È™edinÈ›e: acolo, tensiunea plutea în aer. AvocaÈ›ii, care rămăseseră în preajma birourilor lor aflate în apropiere aÈ™teptând chemarea lui, se strecurau acum pe culoarul dintre rândurile de scaune, grăbindu se să È™i ocupe locurile, nervoÈ™i È™i holbaÈ›i. Spectatorii reveneau È™i ei în sală, trecând prin filtrul de la intrare. Era aproape ora opt. — Am fost informat că juriul a ajuns la un verdict, spuse Harkin la microfon È™i constată că avocaÈ›ii începuseră să tremure. Vă rog să aduceÈ›i juriul în sală. Cei doisprezece intrară cu feÈ›e solemne, lucru normal pentru orice juriu. Indiferent cât de bune sunt veÈ™tile pentru o tabără sau alta, juraÈ›ii È›in întotdeauna privirea plecată, ceea ce face ca ambele tabere să înceapă, din instinct, să se teamă È™i să È™i facă planuri pentru recurs. Lou Dell luă formularul de la Nicholas È™i îl înmână judecătorului care reuÈ™i să l citească păstrându È™i o figură inexpresivă. Nu lăsă să se ghicească bomba pe care o È›inea în mâini. Verdictul îl uimea până la disperare dar, din punct de vedere procedural, nu putea face nimic. Din punct de vedere tehnic era în regulă. Aveau să urmeze moÈ›iuni pentru reducerea sumei, dar acum era legat de mâini È™i de picioare. ÃŽmpături din nou formularul È™i i l înapoie lui Lou Dell, care se întoarse cu el la Nicholas. Acesta rămăsese în picioare, pregătit pentru anunÈ›area verdictului. — Domnule preÈ™edinte, vă rog să citiÈ›i verdictul. Nicholas despături propria sa capodoperă, își drese glasul, aruncă o privire rapidă în jur, pentru a vedea dacă Fitch se afla în sală È™i, constatând că nu era acolo, citi: — Noi, membrii juriului, pronunțăm verdictul în favoarea reclamantei, Celeste Wood, stabilind daunele compensatorii în valoare de două milioane de dolari. Chiar È™i până în acest punct, decizia nu avea precedent. Wendall Rohr È™i trupa sa de avocaÈ›i respirară uÈ™uraÈ›i. Tocmai intraseră în istorie. Dar juriul nu terminase. — Și noi, membrii juriului, pronunțăm verdictul în favoarea reclamantei, stabilind daunele punitive la suma de patru sute de milioane de dolari. Din punctul de vedere al unui avocat, obÈ›inerea unui verdict favorabil este aproape o formă de artă. Nu ai dreptul să clipeÈ™ti sau să tresari. Nu ai dreptul să priveÈ™ti în jur, pentru a găsi înÈ›elegere sau pentru a jubila. Nu ai dreptul să È›i îmbrățiÈ™ezi clientul de bucurie sau pentru mângâiere. Trebuie să rămâi perfect nemiÈ™cat, încruntându te spre carnetul de notiÈ›e pe care scrii ceva la întâmplare, purtându te ca È™i cum È™tiai exact care va fi verdictul. Forma de artă era acum compromisă. Cable sări în sus ca împuÈ™cat în stomac. Colegii săi se holbau spre banca juraÈ›ilor, cu gurile căscate, cu respiraÈ›ia tăiată È™i ochii mijiÈ›i de uimire. Se auzi un „Doamne, Dumnezeule!" de undeva, din grupul avocaÈ›ilor din linia a doua a apărării, aflaÈ›i în spatele lui Cable. Rohr era numai zâmbet; o cuprinse pe Celeste Wood cu braÈ›ul pe după umeri È™i femeia începu să plângă. CeilalÈ›i avocaÈ›i pledanÈ›i se îmbrățiÈ™au, în semn de felicitare tăcută. Ah, era fiorul victoriei È™i perspectiva de a împărÈ›i patruzeci la sută din această sumă! Nicholas se aÈ™eză È™i o bătu uÈ™or pe Loreen Duke pe picior. Se terminase; în sfârÈ™it, se terminase. Judecătorul Harkin căpătă brusc un aer preocupat, ca È™i cum ar fi fost vorba de un verdict oarecare. — Acum, doamnelor È™i domnilor, voi solicita confirmarea juriului. Aceasta înseamnă că vă voi întreba pe rând dacă aÈ›i votat pentru acest verdict. Voi începe cu domniÈ™oara Loreen Duke. Vă rog să spuneÈ›i clar, pentru a se lua notă, dacă aÈ›i votat sau nu pentru acest verdict. — Am votat, răspunse ea cu mândrie. Câțiva avocaÈ›i își luau notiÈ›e. AlÈ›ii priveau, pur È™i simplu, în gol. — Domnule Easter? AÈ›i votat în favoarea acestui verdict? — Da. — Doamna Dupree? — Da, domnule. Am votat. — Domnul Savelle? — Nu. — Domnul Royce? AÈ›i votat pentru? — Da. — DomniÈ™oara Weese? — Da. — Domnul Vu? — Da. — Domnul Lonnie Shaver? Lonnie se ridică pe jumătate È™i rosti cu glas apăsat, pentru ca întreaga lume să poată auzi: — Nu, domnule, onorată instanță, eu nu am votat pentru acest verdict È™i sunt total împotriva lui. — MulÈ›umesc. Doamna Rikki Coleman? Este È™i verdictul dumneavoastră? — Da, domnule. — Doamna Gladys Card? — Nu, domnule. Pentru Cable, pentru Pynex È™i Fitch È™i pentru întreaga industrie a tutunului răsări o rază de speranță. Trei juraÈ›i respinseră verdictul. ÃŽncă unul È™i juriul avea să fie transmis înapoi pentru alte deliberări. Orice judecător își amintea de situaÈ›ii în care verdictele juraÈ›ilor săreau în aer în momentul confirmării. Un verdict suna cu totul altfel în sala de È™edinÈ›e, sub privirile avocaÈ›ilor È™i ale clienÈ›ilor, decât cu numai câteva minute mai înainte, în siguranÈ›a camerei juraÈ›ilor. Dar ultima È™ansă, cât de redusă, de a asista la un miracol a fost anulată de Jerry È™i de Pudel. Amândoi confirmară verdictul. — AÈ™adar, rezultatul este de nouă la trei, spuse judecătorul. ÃŽn rest, totul pare să fie în regulă. VreÈ›i să adăugaÈ›i ceva, domnule Rohr? Rohr clătină din cap. Nu putea mulÈ›umi juriului acum, deÈ™i i ar fi plăcut să sară peste balustradă È™i să le sărute picioarele. Rămase demn pe scaunul său, apăsând braÈ›ul peste umărul lui Celeste Wood. — Domnule Cable? — Nu, domnule judecător, reuÈ™i să îngaime Cable. Ah, câte n ar fi vrut el să le spună juraÈ›ilor, idioÈ›ii! Faptul că Fitch nu se afla în sală îl îngrijoră teribil pe Nicholas. AbsenÈ›a lui însemna că se află afară, undeva în umbră, pândind È™i aÈ™teptând. Cât de mult È™tia Fitch în acel moment? Probabil că prea mult. Nicholas dorea să părăsească mai repede curtea È™i să plece naibii din oraÈ™. Harkin începu să vorbească, exprimându È™i înflorit mulÈ›umirile È™i împănându le cu o doză mereu crescândă de patriotism È™i datorie civică, îi bombardă cu toate cliÈ™eele auzite până atunci din boxă, îi avertiză să nu cumva să discute despre deliberări È™i verdict, adăugă că puteau fi acuzaÈ›i de sfidarea curÈ›ii dacă suflau măcar o vorbă despre cele întâmplate în camera juraÈ›ilor È™i îi trimise pentru ultima dată la motel, pentru a È™i lua lucrurile. Fitch văzu È™i auzi totul din camera de vizionare aflată lângă biroul său. Era singur, căci consultanÈ›ii pentru juriu fuseseră concediaÈ›i cu câteva ore mai devreme È™i trimiÈ™i înapoi, la Chicago. L ar fi putut prinde pe Easter È™i subiectul fusese pe larg discutat cu Swanson, care aflase totul îndată ce sosise acolo. Dar ce rost mai avea? Easter nu ar fi vorbit, iar ei ar fi riscat o acuzaÈ›ie de răpire. Aveau È™i aÈ™a destule probleme, fără să mai fie nevoiÈ›i să ajungă la închisoarea din Biloxi. Se hotărâră să l urmărească, în speranÈ›a că i va duce la fată. Aici, bineînÈ›eles, apărea o altă dilemă: ce puteau face cu fata, dacă o găseau? Nu o puteau da pe mâna poliÈ›iei. Ea luase splendida hotărâre de a fura bani murdari. Ce le ar fi spus Fitch celor de la FBI în declaraÈ›ia dată sub jurământ? Că îi dăduse fetei zece milioane de dolari pentru a obÈ›ine un verdict într un proces împotriva tutunului, È™i că ea avusese curajul să l triÈ™eze? Acum, vă rog să o puneÈ›i sub acuzare? Fitch o încurcase definitiv. Urmări imaginile filmate de lentila aparatului ascuns în servieta lui Oliver McAdoo. JuraÈ›ii se ridicară în picioare, înghesuindu se spre ieÈ™ire, È™i pe bancă nu mai rămase nimeni. Cei doisprezece se adunară în camera juraÈ›ilor, pentru a È™i lua cărÈ›ile, revistele È™i lucrul de mână. Nicholas nu avea chef de vorbă. Se strecură pe ușă afară, acolo unde Chuck, devenit acum un vechi prieten, îl opri È™i îi spuse că È™eriful îl aÈ™tepta afară. Fără să mai stea de vorbă cu Lou Dell È™i Willis, sau cu oricare dintre cei cu care își petrecuse ultimele patru săptămâni, Nicholas dispăru în grabă, în spatele lui Chuck. IeÈ™iră pe uÈ™a din spate, unde È™eriful îl aÈ™tepta la volanul maÈ™inii sale — un Ford mare, maroniu. — Judecătorul mi a spus că ai nevoie de ajutor, îl anunță È™eriful din spatele volanului. — Da. MergeÈ›i spre Autostrada 49, în nord. Vă arăt eu pe unde să o luaÈ›i. Și asiguraÈ›i vă că nu ne urmăreÈ™te nimeni. — ÃŽn regulă. Cine ar putea să te urmărească? — BăieÈ›ii cei răi. Chuck închise portiera în urma lui È™i maÈ™ina demară în mare viteză. Nicholas aruncă o ultimă privire spre camera juraÈ›ilor, aflată la etajul al doilea. O văzu pe Millie de la brâu în sus, îmbrățișându se cu Rikki Coleman. — Nu aveÈ›i lucruri la motel? îl întrebă È™eriful. — Dă le ncolo de lucruri. Am să le iau mai târziu. Șeriful transmise prin radio instrucÈ›iuni pentru ca două maÈ™ini de poliÈ›ie să pornească în urma lor È™i să verifice dacă nu sunt urmăriÈ›i. Douăzeci de minute mai târziu, când goneau spre Gulfport, Nicholas începu să i explice pe unde să o ia È™i, în cele din urmă, È™eriful opri în dreptul terenului de tenis al unui complex de apartamente aflat în partea de nord a oraÈ™ului. Nicholas îi mulÈ›umi È™i coborî din maÈ™ină. — EÈ™ti sigur că e totul în regulă? îl întrebă È™eriful. — Sunt sigur. Rămân aici, cu niÈ™te prieteni. MulÈ›umesc. — Sună mă dacă ai nevoie de ajutor. — BineânÈ›eles. Nicholas dispăru în noapte È™i pândi de după colÈ› plecarea patrulei de poliÈ›ie. AÈ™teptă lângă bazinul acoperit — un loc avantajos de unde putea vedea circulaÈ›ia din ambele sensuri. Nu se vedea nimic ciudat. MaÈ™ina cu care avea să scape de acolo era nouă È™i fusese închiriată de Marlee cu două zile în urmă; era una dintre cele trei maÈ™ini abandonate în diferite parcări de la periferia oraÈ™ului Biloxi. Străbătu fără probleme drumul de nouăzeci de minute până la Hattiesburg, verificându È™i mereu spatele. Avionul tip Lear îl aÈ™tepta la aeroportul din Hattiesburg. Nicholas încuie cheile în maÈ™ină È™i porni nonÈ™alant spre clădirea micuță. PuÈ›in după miezul nopÈ›ii trecu ca vântul prin vama din George Town cu acte noi, canadiene. Nu mai erau alÈ›i pasageri; aeroportul era pustiu. Marlee îl aÈ™tepta lângă banda rulantă pentru bagaje È™i se îmbrățiÈ™ară cu disperare. — Ai auzit? o întrebă el. IeÈ™iră din aeroport È™i pala de aer cald îi lovi peste obraji. — Cum să nu, la CNN numai despre asta se vorbeÈ™te, îi răspunse ea. Numai atât ai putut face? îl întrebă È™i izbucni în râs, apoi se sărutară din nou. Cu Marlee la volan, se îndreptară spre George Town, trecând pe străzi întortocheate, pustii, pe lângă clădiri moderne, sedii de bănci îngrămădite în apropierea cheiului. — Aceea este a noastră, îi spuse ea, arătând spre clădirea băncii Royal Swiss Trust. — Drăguță. Mai târziu, se aÈ™ezară pe nisip la marginea mării, umezi de spuma risipită de valurile blânde care le mângâiau picioarele. Câteva nave palid luminate se zăreau la orizont. Hotelurile È™i blocurile cu apartamente de lux din spatele lor erau cufundate în tăcere. Pentru moment, plaja era numai a lor. Și ce moment minunat! Căutările din ultimii patru ani se încheiaseră. ÃŽn cele din urmă planul funcÈ›ionase perfect. Era atât de mult timp de când visau la această noapte, încât fuseseră adesea convinÈ™i că nu se va putea întâmpla niciodată. Orele treceau fără grabă. Stabiliră că cel mai bine era ca Marcus să nu dea deloc cu ochii de Nicholas. Exista È™i posibilitatea ca autoritățile să pună întrebări, mai târziu, aÈ™a că era mai bine ca Marcus să È™tie cât mai puÈ›in. Marlee își făcu apariÈ›ia în faÈ›a recepÈ›ionerei de la Royal Swiss Trust exact la ora nouă È™i fu însoÈ›ită până la etaj, unde Marcus o aÈ™tepta cu zeci de întrebări pe care nu i le putea pune. ÃŽi oferi o cafea È™i închise uÈ™a în urma ei. — Vânzarea rapidă a acÈ›iunilor Pynex pare să fi fost o afacere excelentă, îi spuse el zâmbind până la urechi, mândru de felul în care, cu modestie, rezumase lucrurile. — AÈ™a se pare, îi răspunse el ea. La cât sunt evaluate pentru deschidere? — Bună întrebare. Am vorbit la telefon cu cei de la New York È™i acolo e un adevărat haos. Verdictul a uimit pe toată lumea. Cu excepÈ›ia dumneavoastră, bineînÈ›eles. Marcus ar fi dorit să afle mai multe, dar È™tia că nu va primi nici un răspuns. — E posibil să nici nu se deschidă. S ar putea să îngheÈ›e tranzacÈ›iile pentru o zi sau două. Ea păru să înÈ›eleagă perfect acest lucru. Sosi È™i cafeaua, pe care o băură în timp ce verificau încă o dată valorile stabilite la închiderea bursei. Marcus își puse căștile pe urechi È™i se concentră asupra celor două monitoare de pe biroul lateral. — S a deschis piaÈ›a, anunță el, aÈ™teptând. Marlee asculta, concentrată, încercând să pară foarte calmă. Și ea, È™i Nicholas doreau să dea lovitura rapid, dintr o bucată, È™i pe urmă să plece cu tot cu bani undeva departe, într un loc pe care nu l mai văzuseră niciodată. Ea trebuia să rezolve problema celor 160.000 de acÈ›iuni Pynex, un stoc de care abia aÈ™tepta să scape. — E îngheÈ›ată, vorbi Marcus cu faÈ›a spre computer È™i ea tresări uÈ™or. El începu să apese tastele aparatului È™i luă legătura cu cineva de la New York. Mormăia cifre È™i puncte È™i, la un moment dat, îi spuse: — Se oferă acÈ›iuni la cincizeci È™i nu există cumpărători. Da sau nu? — Nu. Trecură două minute. El nu își dezlipea privirea de pe ecran. — A apărut pe tabel, la patruzeci È™i cinci. Da sau nu? — Nu. Ce se întâmplă cu celelalte? Degetele lui dansau pe tastatură. — Oho! Trellco a căzut cu treisprezece puncte, la patruzeci È™i trei. Smith Greer a scăzut cu unsprezece, până la douăzeci È™i cinci. ConPack cu opt, până la douăzeci È™i cinci. E o baie de sânge. ÃŽntreaga industrie sare în aer. — Verifică stocul Pynex. — Continuă să cadă. Patruzeci È™i doi, cu câțiva cumpărători minori. — Cumpără douăzeci de mii de acÈ›iuni la patruzeci È™i doi, spuse ea, uitându se pe notiÈ›ele ei. Trecură câteva secunde până când el îi spuse: — Confirmat. A crescut la patruzeci È™i trei. Au început să fie atenÈ›i. Eu aÈ™ lua mai puÈ›in de douăzeci de mii de acÈ›iuni data viitoare. Fără comisioane, parteneriatul Marlee/Nicholas tocmai câștigase 740.000 de dolari. — Se menÈ›ine la patruzeci È™i unu, acum a mai crescut cu jumătate, anunță el, ca un robot. Au văzut că se cumpără. — Mai cumpără cineva? — ÃŽncă nu. — Când vor începe s o facă? — Cine È™tie? Dar cred că în curând. Compania asta are prea mulÈ›i bani ca să se scufunde. Valoarea nominală pentru o acÈ›iune este cam de È™aptezeci de dolari. La cincizeci, e un adevărat chilipir. Eu mi aÈ™ sfătui toÈ›i clienÈ›ii să se repeadă chiar acum. Ea cumpără alte douăzeci de mii de acÈ›iuni la patruzeci È™i unu bucata, apoi aÈ™teptă o jumătate de oră pentru a cumpăra douăzeci de mii la patruzeci. Când Trellco scăzu până la patruzeci, cu È™aisprezece dolari mai puÈ›in, ea cumpără douăzeci de mii de acÈ›iuni, realizând un profit de 320.000 dolari. Aceasta era lovitura distrugătoare. La zece È™i jumătate, ea ceru un telefon È™i îl sună pe Nicholas, care stătea lipit de televizor, privind desfășurarea evenimentelor pe CNN. AceÈ™tia își trimiseseră reporterii în Biloxi, încercând să obÈ›ină interviuri de la Rohr, de la Cable È™i Harkin, de la Gloria Lane sau oricine altcineva care putea È™ti ce se întâmplă. Nimeni nu voia să vorbească cu ei. Nicholas urmărea È™i cotaÈ›iile bursei pe un canal financiar. Pynex ajunse la fundul sacului la o oră după deschiderea bursei. Se găsiră ceva cumpărători la treizeci È™i opt de dolari bucata, moment în care Marlee aruncă pe piață restul de optzeci de mii de acÈ›iuni. Când Trellco opuse rezistență la patruzeci È™i unu de dolari, ea cumpără patruzeci de mii de acÈ›iuni. Cu Trellco terminase. Odată încheiate majoritatea tranzacÈ›iilor, È™i încă într un mod strălucit, Marlee nu mai avea chef să mai zăbovească È™i să se lăcomească cu celelalte stocuri. Făcuse eforturi mari pentru a È™i păstra răbdarea. Repetase acest plan de multe ori È™i È™tia că nu va mai avea niciodată această ocazie. La câteva minute după prânz, pe când bursa era încă în stare de È™oc, acoperi restul de acÈ›iuni Smith Greer. Marcus își scoase căștile de pe urechi È™i își È™terse fruntea. — N a fost o dimineață prea rea, domniÈ™oară MacRoland. AÈ›i obÈ›inut un câștig net de peste opt milioane, din care se scad comisioanele. Imprimanta zumzăia uÈ™or pe birou, anunțând tipărirea confirmărilor. — Doresc să mi transferaÈ›i banii într o bancă din Zürich. — Banca noastră? — Nu, răspunse ea È™i îi înmână o foaie de hârtie cu instrucÈ›iuni. — Cât? o întrebă el. — Toată suma, minus, bineînÈ›eles, comisionul dumneavoastră. — BineânÈ›eles. Presupun că doriÈ›i un transfer prioritar. — Imediat, vă rog. Marlee făcu bagajele din mare viteză. El o privea, pentru că nu avea nimic de împachetat, cu excepÈ›ia celor două cămăși de golf È™i a perechii de blugi cumpărate de la magazinul sportiv al hotelului. ÃŽÈ™i promiseseră unul altuia să È™i înnoiască garderoba la următoarea destinaÈ›ie. Banii nu erau o problemă. ÃŽÈ™i cumpărară bilete de avion clasa întâi spre Miami, unde aÈ™teptară două ore pentru a lua cursa spre Amsterdam. Buletinul de È™tiri transmis în sectorul de clasa întâi al avionului nu prezenta decât CNN È™i È™tirile financiare. Priviră amuzaÈ›i cum verdictul era doar sumar ilustrat în Biloxi, în vreme ce pe Wall Street ieÈ™eau scântei. ExperÈ›ii își făceau apariÈ›ia peste tot. Profesorii de drept prevesteau, fără teamă, un mare viitor pentru litigiile pe tema tutunului. AnaliÈ™tii bursieri ofereau nenumărate opinii, fiecare dintre acestea fiind total diferită de cea anterioară. Judecătorul Harkin nu avea nici un comentariu. Cable nu era de găsit. ÃŽn cele din urmă, Rohr ieÈ™i din biroul său È™i își asumă integral meritele victoriei. Nimeni nu È™tia de existenÈ›a lui Rankin Fitch, ceea ce era un mare păcat, pentru că Marlee È™i ar fi dorit cu disperare să i vadă figura suferindă. Reflectând la cele întâmplate, ajunse la concluzia că totul fusese cronometrat perfect. Bursa atinse punctul său minim la puÈ›in timp după crah È™i, spre sfârÈ™itul zilei, valoarea acÈ›iunilor Pynex se stabilizase la patruzeci È™i cinci de dolari. De la Amsterdam au luat o altă cursă spre Geneva, unde au închiriat un apartament la hotel pentru o lună. 43 Fitch părăsi Biloxi la trei zile după pronunÈ›area verdictului. Se întoarse acasă, în Arlington, È™i la munca sa de rutină din Washington. DeÈ™i viitorul său ca director al fondului era compromis, micuÈ›a lui firmă anonimă avea suficient de multe procese fără nici o legătură cu tutunul, aÈ™a că avea destul de lucru. Nimic însă de talia Fondului. La o săptămână după verdict, se întâlni cu Luther Vandermeer È™i cu doctorul Martin Jankle la New York È™i le mărturisi în cele mai mici amănunte aranjamentul cu Marlee. Nu a fost o întâlnire prea plăcută. S a sfătuit cu diverÈ™i avocaÈ›i nemiloÈ™i din New York, în legătură cu metoda cea mai bună de atac împotriva verdictului. Faptul că Easter dispăruse imediat trezea suspiciuni. Herman Grimes era de acord ca fiÈ™a sa medicală să fie făcută publică. Nu existau dovezi ale iminenÈ›ei unui atac de cord. Se simÈ›ise perfect până în acea dimineață. ÃŽÈ™i amintea de gustul ciudat al cafelei, iar apoi se trezise pe podea. Colonelul în rezervă Frank Herrera dăduse deja o declaraÈ›ie sub jurământ, în care afirma categoric că nu el fusese acela care pusese materialele neautorizate sub pat. Nu avusese vizitatori. Revista Mogul nu se găsea nicăieri de vânzare în apropierea motelului. Misterul care înconjura verdictul se adâncea cu fiecare zi. AvocaÈ›ii din New York nu È™tiau nimic despre aranjamentul cu Marlee È™i nici nu aveau să afle vreodată. Cable se pregătise È™i era aproape gata să depună o moÈ›iune, prin care cerea permisiunea să discute cu juraÈ›ii, o idee ce părea să beneficieze de sprijinul judecătorului Harkin. Cum altfel se putea afla ce se întâmplase acolo? Lonnie Shaver era deosebit de doritor să vorbească. ObÈ›inuse promovarea È™i era gata să apere corporaÈ›iile americane. Existau speranÈ›e ca eforturile de după proces să fie încununate de succes. Recursul avea să fie lung È™i laborios. Cât despre Rohr È™i grupul de avocaÈ›i pledanÈ›i care puseseră la bătaie fondurile pentru proces, viitorul le surâdea din plin. O întreagă echipă de funcÈ›ionari au fost angajaÈ›i pentru a se ocupa de sutele de telefoane de la alÈ›i avocaÈ›i È™i victime potenÈ›iale. Se vorbea despre opt sute de cazuri. Erau luate în calcul È™i acÈ›iunile judecătoreÈ™ti cu reprezentare de masă. Bursa avea mai multă înÈ›elegere pentru Rohr decât pentru industria tutunului. ÃŽn săptămânile care au urmat după pronunÈ›area verdictului, acÈ›iunile Pynex nu mai depășiră valoarea de cincizeci, în timp ce acÈ›iunile celorlalte companii scăzuseră cu cel puÈ›in douăzeci la sută. Grupurile de luptă împotriva fumatului anunÈ›au deschis falimentul È™i dispariÈ›ia, în cele din urmă, a companiilor producătoare de tutun. La È™ase săptămâni după ce părăsise oraÈ™ul Biloxi, Fitch mânca singur, într un mic restaurant indian din Washington, în apropiere de Dupont Circle. ÃŽÈ™i savura castronul cu supă condimentată È™i rămăsese îmbrăcat în pardesiu, pentru că afară ningea È™i înăuntru era răcoare. Ea își făcu apariÈ›ia pe neaÈ™teptate, ca un înger, exact aÈ™a cum apăruse pe terasa hotelului St. Regis din New Orleans, cu două luni mai devreme. — Bună, Fitch, îi spuse ea È™i Fitch scăpă lingura din mână. Se uită de jur împrejur prin restaurantul slab luminat È™i nu zări decât mici grupuri de indieni aplecaÈ›i deasupra castroanelor aburinde; nimeni nu vorbea englezeÈ™te pe o rază de È™ase metri. — Ce faci aici? o întrebă el aproape fără să È™i mai miÈ™te buzele. Marlee avea faÈ›a acoperită de gulerul de blană al hainei. Fitch își amintea cât e de drăguță. Părul ei părea È™i mai scurt decât înainte. — Am trecut doar ca să te salut. — M ai salutat. — Și să È›i spun că banii îți sunt returnaÈ›i chiar în acest moment. Þi i transfer înapoi, în contul tău din banca Hanwa, în Antilele Olandeze. Toate cele zece milioane, Fitch. El nu găsi un răspuns potrivit. Se uita la figura frumoasă a singurei persoane care îl învinsese vreodată. Și tot nu i înÈ›elegea jocul. — La început m am gândit să i dau, înÈ›elegi ce vreau să spun; de exemplu, unora dintre acele grupuri de luptă împotriva fumatului. Dar ne am hotărât să renunțăm. — „Noi"? Ce mai face Nicholas? — Sunt sigură că È›i e dor de el. — Foarte mult. — E bine. — Deci, sunteÈ›i împreună? — BineânÈ›eles. — Mă gândeam că ai luat banii È™i ai fugit de toată lumea, inclusiv de el. — Să fim serioÈ™i, Fitch. — N am nevoie de bani. — Grozav. Dă i AsociaÈ›iei Americane a Bolnavilor de Plămâni. — Nu e genul meu de donaÈ›ie. De ce îmi dai banii înapoi? — Nu sunt ai mei. — Deci ai descoperit etica È™i morala, poate chiar pe Dumnezeu. — Lasă prelegerile, Fitch. Sună jalnic când vin de la tine. Eu nu mi am propus nici o clipă să i păstrez. Am vrut doar să i împrumut. — Dacă tot îți place să minÈ›i È™i să înÈ™eli, de ce n ai fura? — Nu sunt o hoață. Am minÈ›it È™i am triÈ™at pentru că e singurul limbaj pe care clientul tău îl înÈ›elege. Spune mi, Fitch, ai găsit o pe Gabrielle? — Da, am găsit o. — Și pe părinÈ›ii ei? — Știm unde sunt. — Acum înÈ›elegi, Fitch? — Da, are mai multă logică. — Amândoi erau niÈ™te oameni minunaÈ›i. InteligenÈ›i È™i puternici, iubitori de viață. Amândoi au început să fumeze când erau la colegiu È™i eu i am văzut cum s au luptat cu acest obicei, până la moarte. Urau faptul că fumează, dar n au putut niciodată să renunÈ›e. Au murit în chinuri groaznice, Fitch. I am văzut cum suferă È™i se chinuie să respire până când nu au mai avut aer. Eu am fost singurul lor copil, Fitch. Oamenii tăi au aflat toate astea? — Da. — Mama a murit acasă, pe canapeaua din hol, pentru că n a mai ajuns în dormitor. Eram numai noi două, eu È™i mama. Marlee tăcu È™i se uită în jur. Fitch observă că ochii ei erau remarcabil de limpezi. Oricât de trist ar fi fost, nu reuÈ™ea să simtă nici o urmă de compasiune. — Când ai pus acest plan în miÈ™care? o întrebă el, luând, în sfârÈ™it, o gură de supă. — La facultate. Am studiat finanÈ›ele, m am gândit să dau la drept, apoi m am împrietenit cu un avocat È™i am auzit despre litigiile în domeniul tutunului. Ideea s a conturat. — Grozav plan. — MulÈ›umesc, Fitch. Venit de la tine, este un adevărat compliment. ÃŽÈ™i trase mănuÈ™ile mai bine, ca È™i cum ar fi fost gata de plecare. — Am vrut doar să te salut, Fitch. Și să mă asigur că È™tii de ce s a întâmplat. — Ai terminat cu noi? — Nu. Vom urmări îndeaproape recursul È™i, dacă avocaÈ›ii tăi exagerează cu atacarea verdictului, să È™tii că am copii după transferurile telegrafice. Fii atent, Fitch. Noi suntem foarte mândri de verdictul acela È™i vom fi mereu la pândă. Rămase în picioare lângă masă. — Și aminteÈ™te È›i, Fitch, data viitoare când băieÈ›ii tăi vor ajunge la tribunal, vom fi È™i noi acolo. ---------------------------- |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy