agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. DEDICAÞIE ÃŽn ziua de 29 mai 2002, cu puÈ›in timp înainte de a pune punct acestei cărÈ›i, am fost la PeÈ™tera de la Lourdes, în FranÈ›a, ca să umplu cîteva sticle cu apa miraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de incintă al catedralei, un domn de vreo È™aptezeci de ani mi-a spus: „ȘtiÈ›i că semănaÈ›i cu Paulo Coelho?†I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrățiÈ™at, mi le-a prezentat pe soÈ›ia È™i pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărÈ›ilor mele în viaÈ›a lui, spunîndu-mi în încheiere: „Ele mă fac să visez.†Am mai auzit în repetate rînduri propoziÈ›ia asta È™i ea mă umple totdeauna de mulÈ›umire. Atunci însă m-am alarmat — pentru că È™tiam că Unsprezece minute trata un subiect delicat, izbitor, È™ocant. M-am dus la izvor, am umplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul FranÈ›ei, aproape de Belgia) È™i mi-am notat numele lui. Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o obligaÈ›ie față de dumneavoastră, față de soÈ›ia È™i nepoata dumneavoastră È™i față de mine însumi: să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărÈ›i ne fac să visăm, altele ne aduc la realitate, dar nici una nu poate fugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitatea cu care scrie. Pentru că eu sînt cea dintîi È™i cea de pe urmă Eu sînt cea venerată È™i cea dispreÈ›uită Eu sînt prostituata È™i sfîntă Eu sînt soÈ›ia È™i fecioara Eu sînt mama È™i fiica Eu sînt braÈ›ele mamei mele Eu sînt cea stearpă È™i numeroÈ™i sînt copiii mei Eu sînt cea căsătorită È™i fata bătrînă Eu sînt cea care aduce pe lume È™i cea care nicicînd n-a zămislit Eu sînt alinarea durerilor naÈ™terii Eu sînt soÈ›ia È™i soÈ›ul Eu am fost bărbatul care m-a crescut Eu sînt mama tatălui meu Sînt sora soÈ›ului meu Și el e copilul meu respins Poartă-mi totdeauna respect Pentru că eu sînt cea scandaloasă È™i cea magnifică Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?), descoperit la Nag Hammadi Și iată era în cetate o femeie păcătoasă È™i, aflînd că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum È™i, stînd plîngînd îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele È™i le È™tergea cu părul capului său, sărutîndu-i picioarele mereu È™i ungîndu-le cu parfum. Cînd văzu fariseul care-l invitase, își zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar È™ti cine È™i ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.†Atunci Isus luă cuvîntul È™i-i zise: „Simon, am să-È›i spun ceva.†„Spune, ÃŽnvățătoruleâ€, zise el. „ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amîndoi. Care din doi îl va iubi mai mult?†Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.†„Bine ai judecatâ€, îi zise el. ÃŽntorcîndu-se apoi către femeie, îi zise lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe cînd ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a È™ters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de cînd am intrat nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe cînd ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îți spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puÈ›in i se iartă, puÈ›in iubeÈ™te.†Luca, 7, 37-47 A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria. Un moment. „A fost odată†este cel mai nimerit mod de a începe o poveste pentru copii, pe cînd „prostituata†e un subiect pentru adulÈ›i. Cum pot scrie oare o carte cu această aparentă contradicÈ›ie iniÈ›ială? Dar, în fine, cum în fiecare clipă din viață sîntem cu un picior în basm È™i celălalt în abis, să păstrăm această formulă introductivă: A fost odată o prostituată pe nume Maria. Ca toate prostituatele, se născuse fecioară È™i nevinovată, iar în adolescență visase să-l întîlnească pe bărbatul vieÈ›ii sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, mama ei era croitoreasă, oraÈ™ul ei din interiorul Braziliei avea un singur cinematograf, un centru comercial, o agenÈ›ie bancară È™i de aceea Maria nu înceta să aÈ™tepte ziua cînd Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neaÈ™teptate, să-i răpească inima È™i să plece cu ea spre a cuceri lumea. Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămînea decît să viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasă la È™coala primară din localitate. ÃŽn prima zi de clasă, își dădu seama că nu era singură pe drum: împreună cu ea mergea un È™trengar ce locuia prin vecini È™i urma È™coala după acelaÈ™i orar. Cei doi nu schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, cînd băiatul pășea grăbit, iar ea abia își mai trăgea sufletul în efortul de a se È›ine după el. Scena s-a repetat mai multe luni de-a rîndul. Maria, care detesta să înveÈ›e È™i n-avea altă distracÈ›ie în viață în afara televiziunii, nu-È™i mai dorea decît ca ziua să treacă repede, aÈ™teptînd cu nerăbdare fiecare drum la È™coală È™i, spre deosebire de celelalte fete de vîrsta ei, găsea că sfîrÈ™iturile de săptămînă erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum pentru un copil orele trec mult mai greu decît pentru un adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, pentru că nu-i dăruiau decît zece minute cu iubirea vieÈ›ii sale È™i nenumărate ceasuri pe care È™i le petrecea cu gîndul la ea, imaginîndu-È™i ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de vorbă cu el. Și deodată s-a întîmplat. ÃŽntr-o dimineață, È™trengarul a venit la ea È™i a rugat-o să-i împrumute un creion. Maria nu a răspuns, a afiÈ™at chiar o anumită iritare în faÈ›a acelei abordări neaÈ™teptate È™i a iuÈ›it pasul. Rămăsese împietrită de spaimă cînd îl văzuse înaintînd spre ea, îi era teamă să nu afle cît de mult îl iubea, cîte speranÈ›e își punea în el, cum visa să-l ia de mînă, să treacă prin faÈ›a porÈ›ii È™colii È™i să meargă în continuare pe stradă pînă la capătul ei, unde — după cum se spunea — se aflau un mare oraÈ™, personaje de telenovele, artiÈ™ti, maÈ™ini, multe cinematografe È™i o infinitate de bunătăți la îndemînă. ÃŽn restul zilei nu mai reuÈ™i să se concentreze la ore, suferind din pricina comportării sale absurde, dar simÈ›indu-se în acelaÈ™i timp uÈ™urată, deoarece È™tia că È™i băiatul o observase, iar creionul nu fusese altceva decît un pretext ca să angajeze o conversaÈ›ie, întrucît, la apropierea lui, văzuse că avea în buzunar un pix. AÈ™teptă următoarea ocazie È™i noaptea aceea — ca È™i nopÈ›ile care urmaseră — își imagină droaia de răspunsuri pe care avea să i le dea pînă cînd avea să găsească o modalitate sigură de-a începe o poveste care să nu se mai sfîrÈ™ească niciodată. Dar altă ocazie n-a mai existat; deÈ™i continuaseră să meargă împreună la È™coală, uneori Maria în faÈ›a lui, È›inînd în mîna dreaptă un creion, alteori mergînd în urma lui, ca să-l poată contempla cu duioÈ™ie — el nu i-a mai adresat nici un cuvînt È™i ea a trebuit să se mulÈ›umească a-l iubi È™i a suferi în tăcere pînă la finele anului È™colar. Pe durata interminabilei vacanÈ›e care urmase, s-a trezit într-o bună dimineață cu coapsele scăldate în sînge, È™i-a închipuit că avea să moară; se hotărî să-i lase băiatului o scrisoare în care să-i spună că el fusese marea dragoste a vieÈ›ii sale È™i plănui să se afunde în pustietăți ca să fie sfîșiată de unul dintre animalele sălbatice care-i terorizau pe țăranii din părÈ›ile locului: vîrcolacul sau măgarul-fără-cap. Doar aÈ™a s-ar fi putut ca părinÈ›ii să nu sufere la moartea ei, căci oamenii săraci nu-È™i pierd niciodată speranÈ›a, în ciuda tragediilor ce li se-ntîmplă mereu. Astfel, ei aveau să trăiască în credinÈ›a că fusese răpită de o familie bogată È™i fără copii, dar că poate odată È™i odată, cîndva în viitor, avea să se întoarcă acasă, covîrÈ™ită de glorie È™i bani — în vreme ce iubitul actual (È™i etern) al vieÈ›ii sale avea să o poarte pentru totdeauna în amintire, suferind zi de zi că nu-i mai adresase încă o dată o vorbă. Nu apucă să scrie scrisoarea, fiindcă maică-sa intră în cameră, văzu cearÈ™aful pătat de sînge, zîmbi È™i-i spuse: — Acum te-ai făcut fată mare, draga mamei. Vru să È™tie ce legătură era între faptul că se făcuse mare È™i sîngele care-i curgea, dar mama ei nu È™tiu să-i explice clar, afirmă doar că era ceva normal È™i că de-acum înainte trebuia să folosească un fel de perniță de păpușă între picioare, vreme de patru, cinci zile pe lună. ÃŽntrebă dacă bărbaÈ›ii foloseau un tub pentru a evita ca sîngele să li se scurgă în pantaloni È™i află că asta li se întîmpla numai femeilor. Maria i se plînse lui Dumnezeu, dar în cele din urmă se obiÈ™nui cu menstruaÈ›ia. Dar cu absenÈ›a băiatului tot nu izbutea să se obiÈ™nuiască È™i nu contenea să-È™i reproÈ™eze comportamentul stupid de care făcuse dovadă fugind tocmai de ceea ce dorea mai aprins. Cu o zi înaintea primei zile de È™coală, se duse la singura biserică din oraÈ™ È™i jură în faÈ›a imaginii Sfîntului Anton că avea să ia iniÈ›iativa ca să intre în vorbă cu băiatul. A doua zi, se aranjă cît mai bine cu putință, îmbrăcîndu-se într-o rochie pe care mama i-o cususe anume pentru ocazia aceea, È™i plecă — mulÈ›umind lui Dumnezeu că în sfîrÈ™it se terminase vacanÈ›a. Dar băiatul nu-È™i făcu apariÈ›ia. Și astfel trecu încă o săptămînă chinuitoare, pînă ce află, de la niÈ™te colege, că se mutase din oraÈ™. — S-a dus departe — zise cineva. ÃŽn clipa aceea, Maria învăță că unele lucruri se pierd pentru totdeauna. Mai învăță È™i că exista un loc numit „departeâ€, că lumea era vastă, tîrgul ei era mic, iar persoanele cele mai deosebite plecau pînă la urmă. I-ar fi plăcut È™i ei să poată pleca, dar era încă foarte tînără; È™i totuÈ™i, privind străzile prăfuite ale orășelului unde locuia, hotărî că într-o bună zi o va lua pe urmele băiatului. ÃŽn următoarele nouă zile de vineri, potrivit unui obicei È›inînd de religia sa, se împărtăși È™i-o rugă pe Fecioara Maria să o scoată cîndva de-acolo. Suferi o vreme, încercînd zadarnic să dea de urma băiatului, dar nimeni nu È™tia unde se mutaseră părinÈ›ii lui. Atunci, Maria începu să considere lumea prea mare, dragostea ca pe ceva foarte primejdios, iar pe Fecioară drept o sfîntă care sălășluia într-un cer depărtat È™i nu lua seama la rugăciunile copiilor. Trecură trei ani, învăță geografie È™i matematică, începu să se uite la telenovele, citi la È™coală primele ei reviste erotice È™i începu să È›ină un jurnal unde vorbea despre viaÈ›a ei monotonă È™i despre dorinÈ›a ei de a cunoaÈ™te nemijlocit cele învățate — oceanul, zăpada, oamenii cu turban, femeile elegante È™i acoperite de bijuterii. Cum însă nimeni nu poate trăi din dorinÈ›e imposibile — mai ales cînd mama e croitoreasă, iar tatăl nu stă acasă —, înÈ›elese numaidecît că trebuia să ia aminte la cele ce se întîmplau în jurul ei. ÃŽnvăța ca să iasă învingătoare È™i totodată căuta pe cineva căruia să-i poată împărtăși visele ei de aventuri. Cînd împlini cincisprezece ani, se îndrăgosti de un băiat pe care-l cunoscuse la o procesiune din Săptămîna Sfîntă. Nu repetă greÈ™eala din copilărie: conversaseră, se împrieteniseră È™i începuseră să meargă împreună la cinema È™i la petreceri. Observă de asemenea că, la fel cum i se întîmplase cu băieÈ›elul, dragostea era legată mai mult de absenÈ›a decît de prezenÈ›a partenerului: trăia ducînd lipsa tînărului, petrecea ore în È™ir imaginîndu-È™i despre ce aveau să stea de vorbă la următoarea întîlnire È™i-È™i amintea fiecare secundă cînd fuseseră împreună, străduindu-se să descopere ce făcuse bine sau ce greÈ™ise. ÃŽi plăcea să se considere o fată cu experiență, care mai lăsase să-i scape o mare pasiune, cunoÈ™tea durerea pricinuită de asta — È™i acum era hotărîtă să lupte din răsputeri pentru bărbatul acesta, pentru căsătorie, căci el era bărbatul menit căsătoriei, pentru copii, pentru casa de la malul mării. Stătu de vorbă cu mama ei, care o imploră: — E încă prea devreme, fata mamei. — Dar dumneata te-ai măritat cu tata la È™aisprezece ani. Mama nu voia să-i explice că o făcuse din pricina unei sarcini neaÈ™teptate, aÈ™a că folosi argumentul „acum sînt alte vremuriâ€, punînd punct discuÈ›iei. A doua zi, cei doi plecară să se plimbe pe un cîmp din împrejurimile oraÈ™ului. Stăteau de vorbă, Maria îl întrebă dacă nu dorea să călătorească, dar în loc să-i răspundă, el o prinse în braÈ›e È™i o sărută. Primul sărut din viaÈ›a ei! Cît visase momentul acela! Și peisajul era deosebit — zborul stîrcilor, apusul de soare, regiunea semiaridă cu frumuseÈ›ea ei agresivă È™i zvonul unei muzici în depărtare. Maria simulă opoziÈ›ia față de avans, dar numaidecît îl îmbrățișă È™i repetă ceea ce văzuse de-atîtea ori la cinema, în reviste È™i la televizor: își frecă violent buzele de ale lui, miÈ™cîndu-È™i capul într-o parte È™i-n alta, într-o miÈ™care pe jumătate ritmată, pe jumătate necontrolată. SimÈ›i că, din cînd în cînd, limba tînărului îi atingea dinÈ›ii È™i i se păru ceva delicios. El însă încetă brusc să o mai sărute. — Nu vrei? — întrebă. Ce trebuia să răspundă? Că voia? Evident că voia! Dar o femeie nu trebuie să se expună aÈ™a, mai cu seamă cu viitorul ei soÈ›, altminteri el va rămîne tot restul vieÈ›ii rău impresionat de faptul că ea acceptă totul cu multă uÈ™urință. Preferă să nu spună nimic. El o sărută din nou, repetînd gestul, de astă dată cu mai puÈ›in entuziasm. Se opri din nou, ruÈ™inat — È™i Maria È™tia că undeva fusese o mare greÈ™eală, dar se temuse să întrebe. Se prinseră de mîini È™i o apucară spre oraÈ™, conversînd despre alte subiecte, ca È™i cum nimic nu s-ar fi întîmplat. ÃŽn noaptea aceea, alegîndu-È™i cu mare grijă cuvintele, deoarece gîndea că într-o bună zi tot ce scria avea să fie citit, È™i încredinÈ›ată că avea să se întîmple ceva foarte grav, consemnă în jurnalul ei: Cînd ne întîlnim cu cineva È™i ne îndrăgostim, avem impresia că întreg universul este de acord; azi am văzut că aÈ™a ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, dacă ceva e greÈ™it, nimic nu rămîne! Nici stîrcii, nici muzica din depărtare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate dispărea atît de repede frumuseÈ›ea care se afla acolo acum cîteva minute? ViaÈ›a este foarte rapidă; îi face pe oameni să treacă de la cer la infern în cîteva secunde. A doua zi se duse să stea de vorbă cu prietenele. Toate văzuseră că plecase la plimbare cu viitorul ei „iubit†— în definitiv nu e suficient să trăieÈ™ti o mare dragoste, e nevoie È™i să faci astfel încît toÈ›i să È™tie că eÈ™ti o persoană foarte dorită. Ele erau foarte curioase să afle ce se întîmplase, iar Maria, plină de sine, zise că cel mai bun lucru fusese limba care-i atingea dinÈ›ii. Una dintre fete rîse. — Tu n-ai deschis gura? Deodată, totul se clarificase — întrebarea, decepÈ›ia. — De ce? — Ca să laÈ™i limba să intre. — Și care-i deosebirea? — Nu È™tiu să-È›i explic. AÈ™a se sărută. Dar pe tînăr nu-l revăzu decît trei zile mai tîrziu, la o serbare de la clubul din oraÈ™, unde o È›inea de mînă pe o prietenă de-a ei — aceeaÈ™i care-i pusese întrebarea despre sărut. Se prefăcu din nou că n-avea nici o importanță, răbdă pînă la sfîrÈ™itul nopÈ›ii stînd de vorbă cu amicele despre artiÈ™ti È™i băieÈ›ii din oraÈ™, prefăcîndu-se că ignoră privirile compătimitoare pe care i le arunca din cînd în cînd una dintre ele. O dată ajunsă acasă, universul i se prăbuÈ™i, plînse toată noaptea, suferi întruna vreme de opt luni È™i trase concluzia că dragostea nu era făcută pentru ea È™i nici ea pentru dragoste. Din acel moment, începu să se gîndească la posibilitatea de a se călugări, închinîndu-È™i restul vieÈ›ii acelui fel de iubire care nu răneÈ™te È™i nu lasă urme dureroase în inimă — iubirea pentru Isus. La È™coală se vorbea despre misionari care plecau în Africa È™i ea decise că acolo era evadarea din viaÈ›a sa atît de lipsită de emoÈ›ii. Făcu planuri ca să intre în mînăstire, învăță tehnicile de prim ajutor (de vreme ce, după spusele unor profesori, în Africa mureau mulÈ›i oameni), se consacră cu È™i mai multă perseverență lecÈ›iilor de religie È™i se È™i vedea ca o sfîntă a vremurilor moderne, salvînd vieÈ›i È™i cunoscînd pădurile unde trăiau tigri È™i lei. Anul celei de-a cincisprezecea aniversări nu-i rezervase însă doar descoperirea faptului că sărutul se face cu gura deschisă sau că dragostea e în primul rînd un izvor de suferință. Descoperi un al treilea lucru: masturbarea. A fost aproape o întîmplare, tot jucîndu-se cu sexul în timp ce aÈ™tepta ca mama ei să se întoarcă acasă. ObiÈ™nuia să facă asta È™i cînd era fetiță È™i-i plăcea mult senzaÈ›ia agreabilă — pînă într-o zi cînd o surprinse tatăl ei È™i-i trase un pui de bătaie, fără a-i explica de ce. Nu uită niciodată loviturile È™i învăță că nu trebuia să se atingă aÈ™a de față cu ceilalÈ›i; cum nu o putea face în mijlocul străzii È™i cum acasă nu avea o cameră doar a ei, dădu uitării senzaÈ›ia aceea plăcută. Pînă în după-amiaza aceea, la aproape È™ase luni după sărutul cu pricina. Mama întîrzia, ea n-avea ce face, tatăl ei tocmai ieÈ™ise cu un prieten È™i, în lipsa unui program interesant la televizor, începu să-È™i examineze corpul — în speranÈ›a de a găsi fire de păr indezirabile, pe care urma să È™i le smulgă numaidecît cu o pensetă. Spre surprinderea ei, observă un mic bumb la partea superioară a vaginului; începu să se joace cu el È™i nu se mai putea opri; era tot mai plăcut, mai intens, È™i tot trupul, mai cu seamă partea pe care o atingea — i se rigidiza. Curînd intră într-un soi de paradis, senzaÈ›ia își spori intensitatea, observă că nu mai distingea sau nu mai auzea bine, totul i se părea decolorat, pînă cînd gemu de plăcere È™i avu primul ei orgasm. Orgasm! Bucurie! A fost ca È™i cum s-ar fi înălÈ›at sus de tot în cer È™i acum ar fi coborît cu paraÈ™uta, lent, pe pămînt. Trupul îi era lac de sudoare, dar se simÈ›ea întreagă, realizată, plină de energie. Deci asta era sexul! Ce miracol! Gata cu revistele pornografice, cu toată lumea sporovăind despre plăcere, dar cu feÈ›ele îmbufnate. Gata cu nevoia de bărbaÈ›i, cărora le place trupul femeii, dar îi dispreÈ›uiesc inima. Putea face totul de una singură! Repetă È™i a doua oară, de astă dată imaginîndu-È™i că o atingea un actor celebru, È™i din nou urcă în paradis È™i coborî cu paraÈ™uta, încă mai plină de energie. Cînd se pregătea să înceapă a treia oară, se întoarse acasă mama. Maria stătu de vorbă cu prietenele sale despre noua ei descoperire, evitînd să le spună însă că avusese prima experiență doar în urmă cu cîteva ore. Toate — cu excepÈ›ia a două dintre ele — È™tiau despre ce era vorba, dar nici una nu îndrăznise să vorbească despre acest subiect. A fost rîndul Mariei să se simtă revoluÈ›ionară, lider de grup È™i, inventînd un absurd „joc al confesiunilor secreteâ€, i-a cerut fiecăreia să povestească modul favorit de a se masturba. A învățat fel de fel de tehnici diferite, cum ar fi să stai sub pătură în toiul verii (deoarece, zicea una dintre ele, transpiraÈ›ia ajută), să foloseÈ™ti o pană de gîscă spre a atinge locul (nu cunoÈ™tea numele locului), să-l laÈ™i pe un băiat să facă asta (Mariei i se părea ceva inutil), să foloseÈ™ti duÈ™ul de la bideu (ea nu avea aÈ™a ceva acasă, dar de îndată ce avea să meargă în vizită la vreo prietenă bogată, își propunea să experimenteze). Oricum, după ce descoperi masturbarea È™i după ce utiliză unele din tehnicile sugerate de prietene, renunță pentru totdeauna la viaÈ›a religioasă. Asta îi procura multă plăcere — or, după cum se insinua la biserică, sexul era cel mai mare păcat. Prin intermediul aceloraÈ™i prietene, începu să audă bazaconii despre asta: masturbarea umplea faÈ›a de coÈ™uri, putea duce la nebunie sau la sarcină. Asumîndu-È™i toate riscurile, continuă să-È™i provoace plăcerea cel puÈ›in o dată pe săptămînă, de obicei miercurea, cînd tatăl ei pleca să joace cărÈ›i cu prietenii. ÃŽn acelaÈ™i timp, era tot mai nesigură în relaÈ›iile cu bărbaÈ›ii — È™i tot mai doritoare să plece din localitatea unde trăia. Se îndrăgosti pentru a treia, a patra oară, acum È™tia să sărute, mîngîia È™i se lăsa mîngîiată cînd era singură cu iubiÈ›ii — dar totdeauna intervenea ceva greÈ™it È™i relaÈ›ia se termina exact în momentul cînd era definitiv convinsă că acela era insul nimerit ca să rămînă cu el tot restul vieÈ›ii. După mult timp, ajunse la concluzia că bărbaÈ›ii aduceau numai durere, frustrare, suferință È™i senzaÈ›ia că zilele se tîrau. ÃŽntr-o după-amiază, pe cînd stătea în parc È™i se uita la o mamă care se juca cu copilul ei de doi ani, luă hotărîrea că putea să se gîndească în continuare la soÈ›, copii È™i casă cu vedere la mare, dar că nu se va mai îndrăgosti niciodată — pentru că pasiunea strica totul. Și aÈ™a se scurseră anii de adolescență ai Mariei. Se făcu tot mai frumoasă, datorită aerului ei misterios È™i trist, È™i mulÈ›i bărbaÈ›i îi dădură tîrcoale. IeÈ™i cu unul, cu altul, visă È™i suferi — în pofida promisiunii făcute de a nu se mai îndrăgosti niciodată. Cu prilejul uneia dintre aceste întîlniri, își pierdu virginitatea pe banca din spate a unei maÈ™ini; ea È™i iubitul ei se mîngîiau cu mai multă ardoare ca de obicei, tînărul se înflăcără, iar ea — sătulă să fie ultima fecioară din grupul prietenelor sale — îngădui ca el să o pătrundă. Spre deosebire de masturbare, care o ridica la cer, asta nu-i produse decît durere È™i un firiÈ™or de sînge care-i pătă fusta È™i-o împiedică să plece. Nu avu senzaÈ›ia magică a primului sărut — stîrcii zburînd, apusul de soare, muzica..., nu, nu voia să-È™i mai aducă aminte de asta. Făcu dragoste cu acelaÈ™i tînăr în alte cîteva rînduri, după care-l amenință, spunîndu-i că tatăl ei ar fi fost în stare să-l omoare dacă ar fi aflat că-i violase fata. ÃŽl transformă într-un instrument de ucenicie, străduindu-se din răsputeri să înÈ›eleagă în ce stătea plăcerea sexului cu un partener. Nu putu înÈ›elege; masturbarea cerea mult mai puÈ›ină osteneală È™i oferea mult mai multe recompense. Dar toate revistele, programele TV, cărÈ›ile, prietenele, totul, ABSOLUT TOTUL, spuneau că bărbatul este important. Maria începu să creadă că avea vreo problemă sexuală inavuabilă, se concentră È™i mai mult asupra studiilor È™i dădu uitării o vreme lucrul acela miraculos È™i asasin numit Dragoste. Din jurnalul Mariei, cînd avea È™aptesprezece ani: Scopul meu este să înÈ›eleg dragostea. Știu că eram vie cînd am iubit È™i mai È™tiu că tot ce am acum, oricît ar părea de interesant, nu mă entuziasmează. Dragostea însă e teribilă: le-am văzut pe prietenele mele suferind È™i nu vreau să mi se-ntîmple È™i mie aÈ™a ceva. Ele, care înainte rîdeau de inocenÈ›a mea, acum mă întreabă cum de reuÈ™esc să-i domin atît de bine pe bărbaÈ›i. Surîd È™i tac, pentru că È™tiu că remediul este mai rău decît durerea: pur È™i simplu nu mă îndrăgostesc. Pe zi ce trece, văd È™i mai limpede că bărbaÈ›ii sînt fragili, inconstanÈ›i, nesiguri, surprinzători... pînă È™i unii taÈ›i ai acestor prietene mi-au făcut propuneri, am refuzat. ÃŽnainte eram È™ocată, acum cred că totul È›ine de natura masculină. DeÈ™i scopul meu e să înÈ›eleg dragostea, deÈ™i sufăr din cauza persoanelor cărora mi-am încredinÈ›at inima, văd că cei care mi-au atins sufletul n-au reuÈ™it să-mi trezească trupul, iar cei care mi-au mîngîiat trupul n-au reuÈ™it să-mi atingă sufletul. ÃŽmplini nouăsprezece ani, termină liceul, își găsi o slujbă într-un magazin de textile, iar È™eful se îndrăgosti de ea — Maria însă, în situaÈ›ia ei, È™tia cum să manevreze un bărbat, fără a se lăsa manevrată de el. Nu-i îngădui niciodată să o atingă, deÈ™i se arăta totdeauna insinuantă, conÈ™tientă de puterea frumuseÈ›ii sale. Puterea frumuseÈ›ii: cum era oare lumea pentru femeile urîte? Avea cîteva prietene cărora nimeni nu le dădea atenÈ›ie la petreceri, nimeni nu le întreba „ce mai faci?†Oricît ar fi părut de incredibil, fetele acelea preÈ›uiau mult mai mult puÈ›ina iubire de care aveau parte, sufereau în tăcere cînd erau respinse È™i se străduiau să facă față viitorului căutînd È™i alte soluÈ›ii decît să se gătească pentru cineva. Erau mai independente, mai preocupate de ele însele, cu toate că în închipuirea Mariei lumea trebuie să li se fi părut insuportabilă. Ea însă era conÈ™tientă de propria-i frumuseÈ›e. DeÈ™i uita aproape totdeauna sfaturile mamei sale, unul măcar nu-i ieÈ™ea din cap: „Draga mamei, frumuseÈ›ea nu durează.†Din cauza asta, continuă să păstreze o relaÈ›ie nici apropiată, nici distantă cu patronul ei, ceea ce a însemnat o majorare considerabilă a salariului (nu È™tia pînă cînd va reuÈ™i să-i menÈ›ină vie speranÈ›a că într-o bună zi avea să o ducă la pat, dar pînă atunci cîștiga bine), pe lîngă sporurile pentru ore suplimentare (la urma urmelor, bărbatului îi plăcea să o aibă lîngă el, pesemne pentru că se temea ca ea să nu iasă noaptea, să nu întîlnească o mare iubire). Munci douăzeci È™i patru de luni fără întrerupere, putu să le dea È™i părinÈ›ilor ei un ajutor lunar, È™i-n cele din urmă izbuti! Făcu rost de suficienÈ›i bani ca să petreacă un concediu de o săptămînă în oraÈ™ul viselor sale, locul artiÈ™tilor, cartolina țării sale: Rio de Janeiro! Șeful îi propuse să o însoÈ›ească È™i să-i plătească toate cheltuielile, dar Maria îl minÈ›i, zicînd că singura condiÈ›ie pe care i-o impusese mama sa, de vreme ce mergea într-unul din locurile cele mai periculoase din lume, fusese să doarmă acasă la un văr care practica jiu-jitsul. — ÃŽn plus — continuă ea —, nu puteÈ›i nici lăsa magazinul aÈ™a, nesupravegheat de o persoană de încredere. — Nu mă mai lua cu dumneavoastră — zise el, È™i Maria zări în ochii lui ceea ce cunoÈ™tea de mult: focul pasiunii. Constatarea o surprinse, deoarece credea că bărbatul acela nu era interesat decît de sex; privirea spunea însă exact contrariul: „Pot să-È›i dau o casă, o familie È™i ceva bani pentru părinÈ›ii dumitale.†Cu gîndul la viitor, se hotărî să întreÈ›ină văpaia. Zise că avea să simtă lipsa slujbei care-i plăcea atît de mult, a persoanelor cu care era încîntată să convieÈ›uiască (avu grijă să nu menÈ›ioneze pe nimeni în particular, lăsînd să plutească misterul: oare prin „persoane†se referea la el?) È™i promitea să fie foarte atentă la geanta È™i integritatea sa. Adevărul era altul: nu voia ca nimeni, absolut nimeni, să-i strice cumva prima ei săptămînă de libertate totală. Voia să facă de toate — să se scalde în mare, să stea de vorbă cu străini, să admire vitrinele magazinelor È™i să se arate disponibilă ca să-i apară un Făt-Frumos È™i să o răpească pentru totdeauna. — ÃŽn definitiv, ce înseamnă o săptămînă? — zise ea cu un zîmbet seducător, silindu-se să nu pară falsă —. Trece repede È™i în scurt timp mă voi întoarce È™i-mi voi vedea iarăși de treburile mele. Șeful, deziluzionat, mai luptă puÈ›in, dar pînă la urmă acceptă, căci tocmai atunci își făcea planuri secrete să o ceară în căsătorie imediat după ce avea să se întoarcă È™i nu voia să fie prea îndrăzneÈ› È™i să strice totul. Maria călători patruzeci È™i opt de ore în autobuz, trase la un hotel de categoria a cincea la Copacabana (ah, Copacabana! Plaja, cerul de-acolo...) È™i, chiar înainte de a-È™i desface valizele, scoase un bikini pe care È™i-l cumpărase, È™i-l puse È™i, în ciuda timpului înnorat, se duse pe plajă. Privi marea, se simÈ›i speriată, dar în cele din urmă intră în apă, moartă de ruÈ™ine. Nimeni de pe plajă nu observă că tînăra aceea era la primul ei contact cu oceanul, cu zeiÈ›a Iemanja , cu curenÈ›ii maritimi, cu spuma valurilor È™i cu coasta Africii cu leii săi, de cealaltă parte a Atlanticului. Cînd ieÈ™i din apă, fu abordată de o femeie ce încerca să vîndă sandviÈ™uri naturale, de un negru frumos, care o întrebă dacă era liberă să iasă la noapte, È™i cu un bărbat care nu È™tia nici o vorbă în portugheză, dar gesticula È™i o invita să bea un suc de cocos cu el. Maria cumpără sandviÈ™ul pentru că îi fu ruÈ™ine să zică „nuâ€, dar evită să intre în vorbă cu alÈ›i doi străini. O clipă mai tîrziu se întristă; în definitiv, acum cînd putea face tot ce voia, de ce oare se comporta într-un mod absolut reprobabil? ÃŽn lipsa unei explicaÈ›ii convingătoare, se aÈ™eză, aÈ™teptînd ca soarele să iasă din nori, încă surprinsă de curajul ei È™i de temperatura apei, atît de rece în plină vară. Bărbatul care nu vorbea portugheza apăru între timp lîngă ea cu un suc de cocos È™i i-l oferi. MulÈ›umită că nu era obligată să converseze cu el, bău sucul de cocos, zîmbi, iar el îi răspunse tot cu un zîmbet. O vreme se complăcură în această comunicare confortabilă care nu cere să spui nimic — un zîmbet ici, un zîmbet colo — pînă cînd bărbatul scoase din buzunar un dicÈ›ionar cu copertă roÈ™ie È™i zise, cu o pronunÈ›ie stranie: „frumoasăâ€. Ea zîmbi iarăși; deÈ™i i-ar fi plăcut să-l întîlnească pe Făt-Frumos al ei, ar fi trebuit să vorbească însă pe limba ei È™i să fie ceva mai tînăr. Bărbatul insistă, răsfoindu-È™i cărÈ›ulia: — A mînca azi? După care comentă: — ElveÈ›ia! Completînd cu cuvinte care sună ca niÈ™te clopote paradiziace, în orice limbă ar fi rostite: — Job! Dolar! Maria nu cunoÈ™tea nici un restaurant „ElveÈ›iaâ€, dar e posibil oare ca lucrurile să fie atît de simple È™i visele i se împlineau atît de iute? Mai bine să fie prudentă: mulÈ›umesc pentru invitaÈ›ie, sînt ocupată, după cum nu era interesată nici să cumpere dolari. Bărbatul, care nu înÈ›elese nici o boabă din răspunsul ei, începu să se dea de ceasul morÈ›ii; după o groază de zîmbete ici, zîmbete colo, o părăsi cîteva minute È™i se întoarse numaidecît cu un interpret. ÃŽi explică prin intermediul lui că venea din ElveÈ›ia (nu era vorba de un restaurant, ci de È›ară) È™i că i-ar fi plăcut să cineze cu ea, căci avea o ofertă de slujbă. Interpretul, care se prezentă ca asistent al străinului È™i agent de pază la hotelul unde locuia bărbatul, adăugă din proprie iniÈ›iativă: — ÃŽn locul dumitale, aÈ™ accepta. Bărbatul acesta e un impresar artistic important È™i a venit să descopere talente tinere care să muncească în Europa. Dacă vreÈ›i, pot să vă prezint È™i alte persoane care au acceptat invitaÈ›ia, s-au îmbogățit È™i astăzi sînt căsătorite È™i au copii fără a fi nevoite să se confrunte cu probleme de È™omaj. Și completă, încercînd să o impresioneze cu cultura sa internaÈ›ională: — ÃŽn afară de asta, în ElveÈ›ia se fac ciocolate È™i ceasuri excelente. ExperienÈ›a artistică a Mariei se rezuma la interpretarea rolului unei vînzătoare de apă — care intra mută È™i ieÈ™ea tăcută — din piesa despre Patimile lui Cristos pusă totdeauna în scenă de către primărie în Săptămîna Sfîntă. Nu reuÈ™ise să doarmă în autobuz, dar era surescitată de mare, obosită de mîncat sandviÈ™uri naturale È™i antinaturale È™i dezorientată pentru că nu cunoÈ™tea pe nimeni È™i avea nevoie să găsească imediat un prieten. Mai trecuse prin asemenea situaÈ›ii È™i înainte, cînd un bărbat promite totul È™i nu îndeplineÈ™te nimic — È™tia deci că povestea asta cu actriÈ›a era doar un mijloc de-a încerca să-i trezească interesul pentru ceva de care se prefăcea că nu voia să È™tie. ÃŽncredinÈ›ată însă că Fecioara îi oferise acea È™ansă, convinsă că trebuia să profite de fiecare secundă a săptămînii sale de concediu, iar posibilitatea de a cunoaÈ™te un bun restaurant însemna că ar fi avut ceva foarte important de povestit cînd avea să se întoarcă acasă, se hotărî să accepte invitaÈ›ia — o dată ce o însoÈ›ea È™i interpretul, căci o cuprinsese oboseala să tot zîmbească È™i să se prefacă a înÈ›elege cele spuse de către străin. Singura problemă era È™i cea mai mare: nu avea rochie potrivită. O femeie nu mărturiseÈ™te niciodată asemenea intimități (e mai lesne de acceptat că te-a înÈ™elat bărbatul decît să mărturiseÈ™ti în ce stare îți e garderoba), cum însă nu-i cunoÈ™tea pe oamenii aceia È™i poate nici n-avea să-i mai întîlnească vreodată, își spuse că nu avea nimic de pierdut. — Abia am sosit din nord-est, nu am rochie ca să merg la un restaurant. Bărbatul, prin interpret, o rugă să nu-È™i facă nici o grijă È™i-i ceru adresa hotelului unde stătea. ÃŽn aceeaÈ™i după-amiază, primi o rochie cum nu-i mai fusese dat să vadă de cînd era pe lume, însoÈ›ită de o pereche de pantofi care trebuie să fi costat cît cîștiga ea într-un an de zile. SimÈ›i că era începutul drumului la care jinduise atît de mult în anii copilăriei È™i ai adolescenÈ›ei în fundul de provincie braziliană, convieÈ›uind cu seceta, tinerii fără viitor, oraÈ™ul cinstit, dar sărac, viaÈ›a repetitivă È™i neinteresantă: era pe punctul de a se transforma în prinÈ›esa universului! Un bărbat îi oferea serviciu, dolari, o pereche de pantofi extrem de scumpi È™i o rochie ca din poveÈ™ti! ÃŽi lipseau fardurile, dar recepÈ›ionera care se ocupa de hotelul ei, solidară, îi veni în ajutor, nu fără a o preveni că nu toate cele străine sînt bune È™i nici toate cele din Rio de Janeiro sînt de lepădat. Maria nu È›inu seama de sfat, se îmbrăcă cu darul acela căzut din cer, rămase ceasuri în È™ir în faÈ›a oglinzii, regretînd că nu-È™i adusese un aparat fotografic simplu ca să înregistreze momentul, pînă cînd își dădu seama că risca să È™i întîrzie la întîlnire. Plecă în fugă, la fel ca Cenușăreasa, È™i se duse la hotelul unde stătea elveÈ›ianul. Spre surprinderea ei, interpretul îi spuse imediat că nu avea să-i însoÈ›ească: — Nu-È›i face probleme cu limba. Important este ca el să se simtă bine alături de dumneata. — Cum aÈ™a, dacă n-o să înÈ›eleagă ce-i spun? — Tocmai de-aceea. Nu e nevoie să vorbeÈ™ti, e o chestiune de energie. Maria nu È™tia ce înseamnă o „chestiune de energieâ€. La ea acasă, oamenii trebuiau să schimbe cuvinte, fraze, întrebări, răspunsuri, ori de cîte ori se întîlneau. Dar Mailson — aÈ™a-l chema pe interpretul/agent de pază — o asigură că la Rio de Janeiro È™i-n restul lumii lucrurile stăteau altfel. — Nu e nevoie să înÈ›eleagă, încearcă doar să-l faci să se simtă bine. Omul e văduv, fără copii, patron al unui local, È™i caută brazilience doritoare să se prezinte în străinătate. I-am spus că dumneata nu ai fi potrivită, dar el a insistat, zicînd că l-ai entuziasmat cînd te-a văzut ieÈ™ind din apă. I s-a părut că aveai È™i un bikini frumos. Făcu o pauză. — Sincer vorbind, dacă vrei să-È›i găseÈ™ti un admirator aici, trebuie să cauÈ›i alt model de bikini; cu excepÈ›ia elveÈ›ianului, cred că nimănui de pe lumea asta nu i-ar putea plăcea; e foarte demodat. Maria se prefăcu că nu auzise. Mailson continuă. — Cred că nu-È™i doreÈ™te doar o aventură cu dumneata; el crede că ai destul talent ca să devii atracÈ›ia principală a localului său. Evident, nu te-a văzut cîntînd È™i nici dansînd, dar astea se pot învăța, pe cînd frumuseÈ›ea e ceva cu care te naÈ™ti. AÈ™a sînt europenii ăștia: ajung aici, își închipuie că toate braziliencele sînt senzuale È™i È™tiu să danseze samba. Dacă o să aibă intenÈ›ii serioase, te sfătuiesc să închei un contract valabil — È™i cu semnătura autentificată la consulatul elveÈ›ian — înainte de a pleca din È›ară. Mîine am să fiu pe plajă, în faÈ›a hotelului, caută-mă dacă ai vreo nelămurire. ElveÈ›ianul, zîmbind, o luă de braÈ› È™i-i arătă taxiul care-i aÈ™tepta. — Dacă vezi că el are alte intenÈ›ii, iar dumneata eÈ™ti de acord, tariful normal pentru o noapte e de 300 de dolari. Nu lăsa mai puÈ›in. Nu apucă să-i răspundă, că se È™i pomeni în drum spre restaurant, cu bărbatul care tot exersa cuvintele pe care voia să i le spună. ConversaÈ›ia a fost foarte simplă: — A munci? Dolari? Stea braziliană? ÃŽntre timp, Maria rămăsese cu gîndul la comentariul agentului de pază/interpret: trei sute de dolari pe noapte! O avere! Nu era nevoită să sufere din dragoste, putea să-l seducă aÈ™a cum făcuse cu patronul magazinului de textile, să se mărite cu el, să aibă copii È™i să le ofere alor săi o viață înlesnită acasă. Ce avea de pierdut? El era bătrîn, poate nu mai avea mult de trăit È™i ea avea să rămînă bogată — în definitiv, se pare că elveÈ›ienii aveau mulÈ›i bani È™i puÈ›ine femei în È›ara lor. Cinară fără a conversa mult — un zîmbet ici, alt zîmbet colo, Maria înÈ›elegînd în cele din urmă ce era cu „energia†— È™i bărbatul îi arătă un album cu diverse lucruri scrise într-o limbă necunoscută ei; fotografii de femei în bikini (fără îndoială mai bune È™i mai îndrăzneÈ›e decît cel pe care-l folosise în după-amiaza aceea), tăieturi din ziare, broÈ™uri È›ipătoare unde tot ce pricepea era cuvîntul „Brazilâ€, greÈ™it scris (la urma urmelor, nu învățase oare la È™coală că se scria cu „sâ€?). Bău mult, de teamă că elveÈ›ianul avea să-i facă o propunere (în definitiv, deÈ™i nu mai făcuse în viaÈ›a ei aÈ™a ceva, nimeni nu poate dispreÈ›ui trei sute de dolari, iar cu niÈ›el alcool, lucrurile devin mult mai simple, mai cu seamă dacă nu avea pe nimeni din oraÈ™ul ei prin apropiere). Bărbatul se purtă însă ca un cavaler, inclusiv împingîndu-i scaunul în momentul cînd ea se aÈ™eză È™i se ridică. ÃŽntr-un tîrziu, zise că era obosită È™i îi dădu întîlnire pe plajă a doua zi (indicat ceasul, fixat ora, făcut cu mîinile miÈ™carea valurilor mării, zis „mî-i-ne†tîrîș-grăpiÈ™). El păru mulÈ›umit, se uită È™i el la ceas (pesemne elveÈ›ian) È™i fu de acord cu ora. Nu adormi numaidecît. Visă că totul era un vis. Se trezi È™i văzu că nu era: existau în realitate o rochie pe scaunul din camera modestă, o pereche frumoasă de pantofi È™i o întîlnire pe plajă. Din jurnalul Mariei, în ziua cînd îl cunoscuse pe elveÈ›ian: Totul îmi spune că sînt gata să iau o hotărîre greÈ™ită, dar greÈ™elile sînt un mod de a acÈ›iona. Ce vrea lumea de la mine? Să nu-mi asum nici un risc? Să mă-ntorc de unde am venit, fără curajul de-a zice „da†vieÈ›ii? Am mai greÈ™it odată cînd aveam unsprezece ani È™i un băiat m-a rugat să-i împrumut un creion; de atunci am înÈ›eles că, în împrejurările cînd nu există un al doilea prilej, e mai bine să accepÈ›i darurile pe care È›i le oferă lumea. Evident că e riscant, dar să fie un risc mai mare decît un accident de autobuz căruia i-au trebuit patruzeci È™i opt de ore ca să mă aducă pînă aici? Dacă e să fiu credincioasă față de cineva sau de ceva, în primul rînd trebuie să-mi fiu fidelă mie însemi. Dacă e să caut dragostea adevărată, mai întîi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am întîlnit. PuÈ›ina mea experiență de viață m-a învățat că nimeni nu e stăpîn pe nimic, totul este o iluzie — È™i asta e valabil de la bunurile materiale pînă la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o dată un lucru pe care îl socotea garantat (ceea ce mi s-a întîmplat de-atîtea ori) învață pînă la urmă că nimic nu-i aparÈ›ine. Și dacă nimic nu-mi aparÈ›ine, nu trebuie nici să-mi pierd timpul bătîndu-mi capul cu lucruri care nu sînt ale mele; mai bine e să trăiesc ca È™i cum astăzi ar fi prima (sau ultima) zi din viata mea. A doua zi, împreună cu Mailson, interpretul/agentul de pază, care se considera acum È™i impresarul ei, spuse că acceptă invitaÈ›ia, cu condiÈ›ia să aibă un document eliberat de consulatul ElveÈ›iei. Străinul, care părea obiÈ™nuit cu o astfel de exigență, afirmă că asta nu era doar dorinÈ›a ei, ci È™i a lui, de vreme ce, pentru a munci în È›ara lui, era nevoie de un act care să probeze că nimeni nu putea face acolo ceea ce i se propusese ei. Nu era greu de obÈ›inut aÈ™a ceva, de vreme ce elveÈ›ienii nu aveau o mare înclinaÈ›ie pentru samba. Merseră împreună în centrul oraÈ™ului, agentul de pază/interpretul/impresarul pretinse un avans în bani gheață la semnarea contractului È™i se alese cu 30% din cei 500 de dolari primiÈ›i. — Ai aici un avans pe o săptămînă. O săptămînă, înÈ›elegi? O să cîștigi 500 de dolari pe săptămînă, È™i de astă dată fără comision, fiindcă eu nu-l percep decît la prima plată! Pînă în clipa aceea, călătoriile, gîndul de a pleca departe, totul părea un vis — È™i a visa e foarte comod, de vreme ce nu sîntem obligaÈ›i să punem în practică ceea ce plănuim. Astfel, nu avem de înfruntat riscuri, frustrări, momente dificile, iar cînd îmbătrînim, putem da oricînd vina pe ceilalÈ›i — pe părinÈ›ii sau pe soÈ›ii sau pe copiii noÈ™tri — pentru că n-am realizat ceea ce ne doream. Brusc, iată È™ansa pe care o aÈ™teptase atîta, dar care ameninÈ›a să nu se mai ivească nicicînd! Cum să facă față sfidărilor È™i pericolelor unei vieÈ›i pe care nu o cunoÈ™tea? Cum să abandoneze tot ce-i intrase în obiÈ™nuință? De ce oare voise Fecioara ca ea să plece atît de departe? Maria se consolă zicîndu-È™i că se putea răzgîndi în orice clipă, totul nu era altceva decît o glumă iresponsabilă — ceva mai aparte de povestit cînd avea să se întoarcă acasă. La urma urmelor, locuia la peste o mie de kilometri de-acolo, avea acum 350 de dolari în poÈ™etă, È™i dacă mîine s-ar fi hotărît să-È™i facă bagajele È™i să fugă, ei n-ar izbuti niciodată să afle unde se ascunsese. ÃŽn după-amiaza cînd se duseseră la consulat, ea se hotărî să se plimbe singură pe malul mării, uitîndu-se la copii, la jucătorii de volei, la cerÈ™etori, la beÈ›ivi, la vînzătorii de artizanat tipic brazilian (fabricat în China), la cei ce alergau È™i făceau exerciÈ›ii ca să-È™i alunge bătrîneÈ›ea, la turiÈ™tii străini, la mamele cu copii, la pensionarii care jucau cărÈ›i lîngă plajă. Văzuse Rio de Janeiro-ul, cunoscuse un restaurant de cea mai înaltă clasă, un consulat, un străin, un impresar, primise cadou o rochie È™i o pereche de pantofi pe care nimeni — absolut nimeni în regiunea ei de baÈ™tină nu È™i le-ar fi putut cumpăra. Și acum? Se uită în zare către celălalt mal al mării: lecÈ›ia ei de geografie susÈ›inea că, dacă ar fi mers în linie dreaptă, ar fi ajuns în cele din urmă în Africa, cu leii È™i junglele ei pline de gorile. ÃŽn schimb, dacă ar fi mers niÈ›el mai spre nord, ar fi pășit pînă la urmă în regatul fermecat numit Europa, unde se aflau Turnul Eiffel, Disneylandul european È™i turnul înclinat din Pisa. Ce avea de pierdut? Ca orice braziliancă, învățase să danseze samba chiar înainte de a fi spus „mamaâ€; se putea întoarce dacă nu-i plăcea, doar învățase că ocaziile sînt făcute ca să profiÈ›i de ele. ÃŽÈ™i petrecuse mare parte din timp zicînd „nu†unor lucruri la care i-ar fi plăcut să zică „daâ€, decisă să trăiască numai experienÈ›ele pe care le putea È›ine sub control — ca unele aventuri cu bărbaÈ›i, bunăoară. Acum se afla în faÈ›a necunoscutului, la fel de necunoscut cum necunoscută fusese odinioară È™i marea asta pentru navigatorii care o traversau, după cum învățase la orele de istorie. Putea zice tot „nuâ€, chiar dacă ar fi însemnat să-È™i petreacă restul vieÈ›ii lamentîndu-se, cum încă mai făcea la gîndul băieÈ›aÈ™ului care-i ceruse cîndva un creion È™i dispăruse o dată cu prima ei dragoste? Putea zice tot „nuâ€, dar de ce să nu încerce de astă dată un „daâ€? Dintr-un motiv foarte simplu: era o fată din interiorul țării, fără nici o altă experiență de viață în afara unui colegiu bun, a unei mari culturi de telenovele È™i de siguranÈ›a că era frumoasă. Asta nu era suficient ca să înfrunte lumea. Văzu un grup de persoane, rîzînd È™i uitîndu-se la mare, temîndu-se să se apropie de ea. Cu două zile în urmă, trăise È™i ea acelaÈ™i sentiment, dar acum nu-i mai era frică, intra în apă ori de cîte ori dorea, ca È™i cum s-ar fi născut acolo. Oare nu la fel avea să se întîmple în Europa? Spuse o rugăciune în gînd, ceru din nou sfaturile Fecioarei Maria È™i cîteva clipe mai tîrziu se simÈ›ea împăcată cu hotărîrea ei de a merge înainte, întrucît se simÈ›ea protejată. Se putea întoarce oricînd, dar niciodată n-ar mai avea È™ansa de a pleca atît de departe. Merita osteneala să riÈ™te, dacă visul ei rezistase È™i celor patruzeci È™i opt de ore de drum în autobuzul fără aer condiÈ›ionat È™i dacă elveÈ›ianul nu s-ar răzgîndi. Era atît de însufleÈ›ită, încît, cînd el o invită din nou la cină, vru să afiÈ™eze un aer senzual È™i-l luă de mînă, dar bărbatul È™i-o retrase numaidecît È™i Maria înÈ›elese — oarecum cu teamă, dar È™i cu uÈ™urare — că propunerea lui era într-adevăr serioasă. — Steaua samba! — zicea bărbatul —. Frumoasă steaua samba brazilian! Călătorie săptămîna viitor! Totul era un miracol, dar „călătoria săptămîna viitor†era ceva absolut de neconceput. Maria încercă să-i explice că nu putea lua o asemenea decizie fără a se consulta cu familia sa. ElveÈ›ianul, furios, îi arătă o copie a documentului semnat, È™i ea, pentru prima oară, se simÈ›i cuprinsă de teamă. — Contract! — zise el. Decisă totuÈ™i să plece, se hotărî să-l consulte pe Mailson, impresarul ei — în definitiv fusese plătit ca să o consilieze. Mailson însă părea mai preocupat acum să o seducă pe o turistă nemÈ›oaică, abia sosită la hotel È™i care făcea topless pe nisip, sigură că Brazilia e È›ara cea mai liberală din lume (fără a-È™i da seama că era singura persoană cu sînii expuÈ™i È™i că toÈ›i ceilalÈ›i o priveau cu o anumită reticență). A fost greu să-l facă a da atenÈ›ie spuselor ei. — Și dacă m-aÈ™ răzgîndi? — insistă Maria. — Nu È™tiu ce scrie în contract, dar s-ar putea ca el să ceară să fii arestată. — N-o să mă găsească niciodată! — Ai dreptate. Dar nu-È›i face griji. ElveÈ›ianul totuÈ™i, care apucase să cheltuiască 500 de dolari, o pereche de pantofi, o rochie, două cine È™i cheltuielile notariale de la consulat, începuse să se îngrijoreze în asemenea măsură, încît, de vreme ce Maria insista că trebuia neapărat să vorbească cu familia ei, se hotărî să cumpere două bilete de avion dus-întors È™i să o însoÈ›ească pînă în localitatea ei natală — cu condiÈ›ia ca totul să se rezolve în patruzeci È™i opt de ore È™i să poată pleca peste o săptămînă, potrivit aranjamentului. Cu zîmbete ici, zîmbete colo, ea începea să priceapă că aÈ™a reieÈ™ea din document È™i că nu trebuie să te joci prea mult cu seducÈ›ia, sentimentele È™i contractele. A fost o veritabilă surpriză È™i un motiv de orgoliu pentru orășel să o vadă pe frumoasa lor fiică Maria sosind însoÈ›ită de un străin, care dorea să o invite să devină o mare stea în Europa. ToÈ›i vecinii È™i prietenele din liceu o întrebau: „Dar cum a fost?†„Am avut noroc.†Voiau să È™tie dacă aÈ™a se întîmpla mereu la Rio de Janeiro, pentru că văzuseră telenovele cu episoade asemănătoare. Maria nu zise nici da, nici nu, ca să-È™i pună în valoare experienÈ›a È™i să-È™i convingă prietenele că era o persoană deosebită. Se duseră la ea acasă, unde bărbatul arătă din nou broÈ™urile, Brazilia (cu Z), contractul, în vreme ce Maria le dădea explicaÈ›ii că acum avea un impresar È™i aspira să facă o carieră artistică. Mama, uitîndu-se la dimensiunile bikinilor purtate de tinere în fotografiile pe care le arăta străinul, i le dădu imediat înapoi È™i nu vru să pună întrebări — tot ce o interesa era ca fata ei să fie fericită È™i bogată sau nefericită — dar bogată. — Cum îl cheamă? — Roger. — Rogerio! Am avut un văr cu numele ăsta! Bărbatul zîmbi, bătu din palme È™i toÈ›i își dădură seama cu nu înÈ›elesese întrebarea. Tatăl comentă cu Maria: — Bine, dar e de-o vîrstă cu mine. Mama îl rugă să nu se amestece în fericirea fetei. Cum toate croitoresele stau mult de vorbă cu clientele lor È™i dobîndesc pînă la urmă o mare experiență în materie de căsătorii È™i dragoste, ea o sfătui: — Scumpetea mea, mai bine să fii nefericită cu un bărbat bogat, decît fericită cu unul sărac, iar acolo departe ai mai multe È™anse să fii o bogată nefericită. La urma urmelor, dacă nimic nu merge bine, iei un autobuz È™i te-ntorci acasă. Maria, fată din provincie, dar cu o inteligență mai ascuÈ›ită decît își închipuiau maică-sa ori viitorul ei soÈ›, insistă doar ca să o zgîndăre: — Mămico, nu există autobuz din Europa în Brazilia. ÃŽn afară de asta, vreau să-mi fac o carieră artistică, nu vreau să mă mărit. Mama își privi fiica cu un aer aproape disperat: — Dacă ajungi acolo, poÈ›i la fel de bine să È™i pleci. Carierele artistice sînt foarte bune pentru fetele tinere, dar nu durează decît atîta cît È›ine vocea frumoasă, È™i asta se termină mai mult sau mai puÈ›in pe la treizeci de ani. Profită totuÈ™i, găseÈ™te pe cineva care să fie cinstit, iubitor È™i, te rog, mărită-te. Nu e nevoie să te gîndeÈ™ti mult la dragoste — la început nu-l iubeam pe tatăl tău, dar banii cumpără orice, pînă È™i dragostea adevărată. Și vezi că tatăl tău nici bogat nu e! Era un sfat mizerabil de prietenă, dar un excelent sfat de mamă. Patruzeci È™i opt de ore mai tîrziu se întorcea la Rio, nu fără a fi trecut înainte — singură — pe la vechiul său loc de muncă, înaintîndu-È™i demisia È™i auzindu-l pe patronul magazinului de textile: — Am aflat că un mare impresar francez s-a hotărît să te ducă la Paris. Nu te pot împiedica să-È›i cauÈ›i fericirea, dar vreau ca, înainte de a pleca de-aici, să È™tii ceva. Scoase din buzunar un lănÈ›iÈ™or cu un medalion. — E vorba de Medalionul Făcător de minuni al Maicii Domnului a Milostivirilor. Biserica ei este la Paris, deci du-te acolo È™i roag-o să te apere. Vezi ce stă scris aici. Maria văzu că, în jurul Fecioarei, erau cîteva cuvinte: „ O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine. Amin.†— Nu uita să rosteÈ™ti fraza asta cel puÈ›in o dată pe zi. Și... Șovăi, dar acum era tîrziu. — ... dacă te vei întoarce cîndva, să È™tii că am să te aÈ™tept. Am pierdut ocazia să-È›i spun un lucru atît de simplu: „Te iubesc.†Poate e tîrziu, dar mi-ar plăcea să o È™tii. „A pierde ocaziaâ€: ea învățase foarte repede ce însemna asta. „Te iubesc†era însă o propoziÈ›ie pe care o auzise de multe ori de-a lungul celor douăzeci È™i doi de ani ai săi È™i părea a nu mai avea nici un sens — pentru că niciodată nu dusese la ceva serios, profund, care să se traducă într-o relaÈ›ie durabilă. Maria îi mulÈ›umi pentru cele spuse, le notă în subconÈ™tientul său (niciodată nu se È™tie ce ne pregăteÈ™te viaÈ›a È™i e totdeauna bine să È™tii unde se află ieÈ™irea de urgență), îl sărută cast pe obraji È™i plecă fără a se mai uita în urmă. Se întoarseră la Rio, în doar o zi își obÈ›inu paÈ™aportul (Brazilia se schimbase cu adevărat, comentase Roger cu ajutorul cîtorva cuvinte în portugheză È™i cu o droaie de semne, pe care Maria le traduse „Înainte vreme se întîrzia multâ€). ÃŽn scurt timp, cu ajutorul lui Mailson, agentul de pază/interpretul/impresarul, se făcură restul pregătirilor (rochii, pantofi, farduri, tot ce-È™i putea visa o femeie ca ea). Roger o văzu dansînd într-un local de noapte pe care-l vizitaseră în ajunul călătoriei în Europa, rămînînd de-a dreptul entuziasmat de alegerea lui — se afla realmente în faÈ›a unei mari stele pentru cabaretul Cologny, frumoasa brunetă cu ochii luminoÈ™i È™i părul negru ca aripile graunei (o pasăre braziliană, cu care scriitorii țării obiÈ™nuiesc să compare părul negru). Atestatul de muncă al consulatului ElveÈ›iei fu gata la timp, își făcură bagajele È™i o zi mai tîrziu se aflau în drum către È›ara ciocolatei, a ceasurilor È™i a brînzei, Maria plănuind în secret să-l facă pe bărbatul acela să se îndrăgostească de ea — în definitiv nu era nici bătrîn, nici urît, nici sărac. Ce-È™i putea dori mai mult? Ajunse epuizată È™i încă de pe aeroport simÈ›i o strîngere de inimă È™i teamă: își dădu seama că era total dependentă de bărbatul de lîngă ea — nu cunoÈ™tea È›ara, limba È™i frigul. Comportamentul lui Roger se modifica pe măsură ce treceau orele; nu mai încerca să fie amabil È™i, măcar că nu încercase niciodată să o sărute sau să o mîngîie pe sîni, privirea îi devenise cum nu se poate mai distantă. O instală într-un mic hotel, prezentînd-o altei brazilience, o femeie tînără È™i tristă pe nume Vivian, care urma să se ocupe de pregătirea ei pentru muncă. Vivian o măsură cu privirea din cap pînă-n picioare, fără cea mai mică ceremonie sau cea mai mică afecÈ›iune pentru cineva aflat la prima sa experiență în străinătate. ÃŽn loc să o întrebe cum se simÈ›ea, trecu numaidecît la subiect. — Nu-È›i face iluzii. El se duce în Brazilia de fiecare dată cînd una dintre dansatoarele lui se căsătoreÈ™te È™i, după cum se vede, asta se întîmplă foarte des. El È™tie ce vrea È™i cred că È™i dumneata È™tii: se vede că ai venit în căutarea unuia din trei lucruri — aventură, bani sau soÈ›. Cum È™i-ar fi putut închipui? Oare toată lumea umbla după acelaÈ™i lucru? Sau se vede că Vivian putea citi gîndurile celorlalÈ›i? — Toate fetele de-aici umblă după unul din aceste trei lucruri — continuă Vivian, iar Maria fu convinsă că-i citea gîndurile —. Cît despre aventură, e foarte frig pentru aÈ™a ceva È™i de altfel banii nu ajung pentru călătorii. Cît despre bani, va trebui să munceÈ™ti aproape un an ca să-È›i plăteÈ™ti călătoria retur, nemaipunînd la socoteală cheltuielile pentru locuință È™i masă. — Dar... — Da, È™tiu: nu aÈ™a a fost aranjamentul. La drept vorbind, dumneata ai uitat să întrebi, cum de altfel toată lumea uită. Dacă ai fi fost mai atentă, dacă ai fi citit contractul pe care l-ai semnat, ai fi È™tiut exact în ce te-ai băgat — pentru că elveÈ›ienii nu mint, deÈ™i se folosesc de tăcere. Mariei îi fugea pămîntul de sub picioare. — ÃŽn sfîrÈ™it, cît despre soÈ›, fiecare fată care se căsătoreÈ™te înseamnă un mare prejudiciu economic pentru Roger, astfel încît ni se interzice să stăm de vorbă cu clienÈ›ii. Dacă ai de gînd ceva în sensul ăsta, vei risca foarte mult. Aici nu e un loc unde oamenii se întîlnesc, ca în Rue de Berne. Rue de Berne? — BărbaÈ›ii vin aici cu nevestele lor, iar puÈ›inii turiÈ™ti, de îndată ce-È™i dau seama de ambianÈ›a familială, pleacă să caute femei în alte localuri. Știi să dansezi; dacă ai È™ti să È™i cînÈ›i, salariul È›i-ar creÈ™te, ca È™i invidia celorlalte. Chiar dacă ai fi însă cea mai bună voce din Brazilia, îți sugerez să uiÈ›i asta È™i să nu încerci să cînÈ›i. Și mai ales nu folosi telefonul. Ai cheltui tot ce mai poÈ›i cîștiga, ceea ce va însemna foarte puÈ›in. — Dar mi-a promis 500 de dolari pe săptămînă! — Ai să vezi. Din jurnalul Mariei, în a doua sa săptămînă în ElveÈ›ia: Am fost la local, am găsit un „instructor de dans†dintr-o È›ară numită Maroc È™i am fost nevoită să învăț fiecare pas din ceea ce el — fără a fi pus niciodată piciorul în Brazilia — crede că e „sambaâ€. N-am avut timp să mă odihnesc după lunga călătorie cu avionul, a trebuit să zîmbesc È™i să dansez — încă din prima noapte. Sîntem È™ase fete, nici una din ele nu e fericită È™i nici una nu È™tie ce face aici. ClienÈ›ii beau È™i bat din palme, trimit bezele È™i fac gesturi pornografice pe ascuns, dar nu mai mult de-atît. Salariul a fost plătit astăzi, doar o zecime din cît ne înÈ›elesesem — restul, potrivit contractului, va fi folosit pentru a-mi plăti călătoria È™i È™ederea. După calculele Vivianei, aÈ™a va rămîne timp de un an — adică în perioada asta n-am unde fugi. Merită să fug însă? Abia am sosit, încă nu cunosc nimic. Care e problema să dansez vreme de È™apte nopÈ›i pe săptămînă? ÃŽnainte făceam asta de plăcere, acum o fac pentru bani È™i glorie; picioarele nu se plîng, singurul lucru dificil e să-mi menÈ›in zîmbetul pe buze. Pot alege între a fi o victimă a lumii sau o aventurieră în căutarea comorii sale. Totul È›ine de felul cum îmi voi privi viaÈ›a. Maria optă să fie o aventurieră în căutarea comorii sale — își lăsă la o parte sentimentele, încetă să mai plîngă în fiecare noapte, uită cine era; descoperi că avea suficientă voință ca să simuleze că abia se născuse È™i ca atare nu era nevoită să-i fie dor de rumeni. Sentimentele puteau să mai aÈ™tepte, acum se impunea să cîștige bani, să cunoască È›ara È™i să se întoarcă acasă triumfătoare. De altfel, totul în jurul ei aducea cu Brazilia în general È™i cu oraÈ™ul ei în particular: femeile vorbeau în portugheză, se plîngeau de bărbaÈ›i, vorbeau tare, protestau împotriva orarelor, ajungeau cu întîrziere la local, îl sfidau pe patron, se credeau cele mai frumoase din lume È™i spuneau poveÈ™ti despre FeÈ›i-FrumoÈ™ii lor — care de obicei erau foarte departe, sau erau căsătoriÈ›i, sau nu aveau bani È™i trăiau de pe urma muncii lor. AmbianÈ›a, spre deosebire de ceea ce-È™i imaginase cînd văzuse broÈ™urile publicitare aduse de Roger, era exact cum o descrisese Vivian: familială. Fetele nu puteau accepta invitaÈ›ii sau ieÈ™i cu clienÈ›ii, pentru că erau înregistrate ca „dansatoare de samba†în cărÈ›ile lor de muncă. Dacă erau prinse că primesc un bilet cu un număr de telefon, erau oprite să muncească cincisprezece zile. Maria, care se aÈ™tepta la ceva mult mai dinamic È™i emoÈ›ionant, se lăsă cuprinsă în scurt timp de tristeÈ›e È™i plictis. ÃŽn primele cincisprezece zile, părăsi rar pensiunea unde locuia — mai cu seamă cînd văzu că nimeni nu-i vorbea limba, chiar dacă pronunÈ›a FOAR-TE-RAR fiecare frază. Rămase de asemenea surprinsă că, spre deosebire de ceea ce se întîmpla în È›ara ei, oraÈ™ul unde stătea acum avea două nume diferite — Geneve pentru cei care locuiau acolo È™i Genebra pentru brazilience. ÃŽn fine, în lungile ceasuri de plictiseală din odăiÈ›a ei fără televizor, ajunse la următoarele concluzii: a) niciodată nu va izbuti să găsească ceea ce căuta dacă nu va È™ti să spună ce gîndeÈ™te. ÃŽn acest scop, trebuia să înveÈ›e limba locului; b) cum toate camaradele ei căutau acelaÈ™i lucru, ea trebuia să fie diferită. Pentru asta încă nu avea o soluÈ›ie sau o metodă. Din jurnalul Mariei, la patru săptămîni după debarcarea la Geneve/Genebra: Mă simt aici de-o veÈ™nicie, nu vorbesc limba, îmi petrec ziua ascultînd muzică la radio, contemplîndu-mi camera, gîndindu-mă la Brazilia, abia aÈ™teptînd să se facă ora de muncă È™i — cînd muncesc — abia aÈ™teptînd să se facă ora ca să mă întorc la pensiune. Altfel spus, trăiesc viitorul în loc de prezent. ÃŽntr-o zi, într-un viitor îndepărtat, voi putea să-mi plătesc biletul de avion, voi putea să mă întorc în Brazilia, să mă mărit cu patronul magazinului de textile, să ascult comentariile răutăcioase ale prietenelor care n-ar risca niciodată È™i tocmai de aceea se simt în stare să taxeze eÈ™ecul celorlalÈ›i. Nu, nu pot să mă întorc aÈ™a: prefer să mă arunc din avion cînd traversează oceanul. Cum ferestrele avionului nu se deschid (a fost ceva la care nu m-am aÈ™teptat niciodată; ce păcat că nu poÈ›i simÈ›i aerul curat!), am să mor aici. Dar înainte de-a muri, vreau să lupt pentru viață. Dacă voi putea rămîne singură, mă voi duce unde vreau. A doua zi se înscrise imediat la un curs matinal de franceză, unde cunoscu oameni de toate credinÈ›ele, convingerile È™i vîrstele, oameni cu veÈ™minte multicolore È™i multe lanÈ›uri de aur pe braÈ›e, femei totdeauna cu un văl pe cap, copii care învățau mai repede ca adulÈ›ii — cînd de fapt lucrurile ar trebui să stea exact invers, întrucît adulÈ›ii au mai multă experiență. Era mîndră aflînd că toÈ›i îi cunoÈ™teau È›ara, carnavalul, samba, fotbalul È™i pe omul cel mai celebru din lume, numit Pele. La început vru să fie simpatică È™i încercă să le corecteze pronunÈ›ia (este Pele! Peleee!!!), dar după cîtva timp renunță, deoarece È™i ei îi ziceau Maria, mania asta a străinilor de a schimba toate numele, ba mai È™i crezînd că au dreptate. ÃŽn ceasurile după-amiezei, ca să practice limba, îndrăzni să facă primii paÈ™i prin oraÈ™ul acela cu două nume, descoperi o ciocolată delicioasă, o brînză cum nu mai mîncase niciodată, o uriașă fîntînă arteziană în mijlocul lacului, zăpada pe care picioarele nici unuia dintre locuitorii oraÈ™ului ei nu o călcaseră, berzele, restaurantele cu È™emineuri (chiar dacă nu intrase niciodată în vreunul din ele, vedea focul înăuntru È™i asta îi dădea o senzaÈ›ie plăcută de bunăstare). Rămase de asemenea mirată cînd văzu că nu toate firmele făceau reclamă la ceasuri, ci erau È™i bănci — deÈ™i nu izbutise să priceapă de ce existau atîtea bănci pentru atît de puÈ›ini locuitori È™i observase că rareori vedea pe cineva în interiorul agenÈ›iilor, dar se hotărî să nu pună nici o întrebare. După trei luni de autocontrol la lucru, sîngele ei brazilian — senzual È™i sexual cum gîndea toată lumea — a precumpănit; se îndrăgosti de un arab care studia franceza la acelaÈ™i curs. SituaÈ›ia dură trei săptămîni pînă cînd, într-o noapte, se hotărî să lase totul baltă È™i să viziteze un munte de lîngă Geneva. Cînd veni la lucru seara următoare, Roger o chemă la el în birou. De îndată ce deschise uÈ™a, fu concediată fără multă vorbă, întrucît le dădea un prost exemplu celorlalte fete care lucrau acolo. Roger, isteric, zise că avea încă o dată toate motivele să fie decepÈ›ionat, că femeile brazilience nu erau de încredere (ah, Dumnezeule, mania asta de a generaliza totul). N-a fost de nici un folos să-i spună că totul nu fusese decît din pricina unei febre foarte mari cauzate de diferenÈ›a de temperatură, bărbatul nu se lăsă convins È™i chiar pretinse că trebuia să meargă iar în Brazilia ca să angajeze o înlocuitoare, È™i că ar fi fost mai bine să facă un show cu balerine iugoslave, care erau mult mai frumoase È™i mai responsabile. Maria, deÈ™i încă tînără, nu era deloc toantă — mai cu seamă după ce amantul ei arab îi spuse că în ElveÈ›ia legile privitoare la muncă sînt foarte severe È™i putea susÈ›ine că era folosită la o muncă de sclav, deoarece localul rămînea cu mare parte din salariul ei. Se întoarse în biroul lui Roger, vorbind de astă dată o franceză rezonabilă, care includea în vocabularul ei È™i cuvîntul „avocatâ€. Plecă de-acolo cu o ploaie de injurii È™i o indemnizaÈ›ie de cinci mii de dolari — bani la care niciodată nu visase, totul din pricina acelui cuvînt magic, „avocatâ€. Acum putea să-l iubească nestînjenită pe arab, să cumpere unele cadouri, să-È™i facă fotografii în zăpadă È™i să se întoarcă acasă cu victoria visată. Primul lucru pe care-l făcu fu să-i telefoneze unei vecine a mamei sale È™i să spună că era fericită, avea o carieră frumoasă în față, nimeni de-acasă nu trebuie să-È™i facă griji. După aceea, cum avea un termen pentru a părăsi camera de pensiune pe care i-o închinase Roger, nu-i rămînea decît să se ducă la arab, să-i jure dragoste veÈ™nică, să se convertească la religia lui, să se mărite cu el — chiar dacă ar fi fost obligată să poarte pe cap una din pînzele acelea ciudate; la urma urmelor, toÈ›i de-acolo È™tiau că arabii erau foarte bogaÈ›i, È™i asta era de ajuns. Arabul însă, la vremea aceea, era de-acum departe — pesemne în Arabia, o È›ară pe care Maria nu o cunoÈ™tea — È™i în adîncul sufletului îi aduse mulÈ›umiri Fecioarei Maria că nu fusese obligată să-È™i trădeze religia. Acum, vorbind deja destul de bine franceza, cu bani pentru drumul de întoarcere, carte de muncă unde era clasificată ca „dansatoare de sambaâ€, o viză de È™edere încă valabilă È™i È™tiind că în ultimă instanță se putea mărita cu un comerciant de textile, Maria se hotărî să facă ceea ce È™tia că era în stare: să cîștige bani cu frumuseÈ›ea ei. ÃŽncă din Brazilia citise o carte despre un păstor care, în căutarea comorii sale, întîmpină diferite dificultăți, iar aceste dificultăți îl ajută să obÈ›ină ceea ce doreÈ™te; acesta era exact È™i cazul ei. Acum era pe deplin încredinÈ›ată că fusese trimisă în lume ca să se întîlnească cu adevăratul ei destin — model sau manechin. ÃŽnchirie o cameră mică (fără televizor, fiindcă se impunea să economisească la maximum, pînă cînd avea să cîștige într-adevăr mulÈ›i bani), iar a doua zi începu să viziteze diverse agenÈ›ii. Peste tot află că trebuia să lase fotografii profesionale, dar, în definitiv, era o investiÈ›ie în propria ei carieră — orice vis costă mult. Cheltui o parte considerabilă din bani la un fotograf excelent, care vorbea puÈ›in È™i pretindea mult: avea o garderobă uriașă în atelierul său È™i ea poză în costumaÈ›ii sobre, extravagante È™i chiar într-un bikini, care l-ar fi făcut pe unicul ei cunoscut din Rio de Janeiro, agentul de pază/interpretul È™i ex-impre-sarul Mailson, să plesnească de mîndrie. Ceru o serie de copii suplimentare, scrise o scrisoare în care spunea că era fericită în ElveÈ›ia È™i le trimise familiei sale. Aveau să creadă că era bogată, cu o garderobă demnă de invidiat, È™i că devenise fiica cea mai ilustră a orășelului lor. Dacă totul avea să iasă după gîndul ei (È™i citise multe cărÈ›i de „gîndire pozitivăâ€, aÈ™a încît nu avea nici cea mai mică îndoială cu privire la propriul ei triumf), avea să fie primită la întoarcere cu fanfara È™i toÈ›i l-ar fi convins pe primar să dea numele ei unei pieÈ›e. ÃŽÈ™i cumpără un telefon mobil, din cele care utilizează cartele preplătite (de vreme ce nu avea domiciliu stabil) È™i, în zilele următoare, aÈ™teptă invitaÈ›ii la lucru. Mînca în restaurante chinezeÈ™ti (cele mai ieftine) È™i, ca să-È™i petreacă timpul, studia ca o apucată. Timpul se scurgea însă în zadar È™i telefonul nu suna. Spre surprinderea ei, nimeni nu se agăța de ea cînd se plimba pe malul lacului, cu excepÈ›ia unor traficanÈ›i de droguri care stăteau mereu în acelaÈ™i loc, sub unul din podurile care făceau legătura dintre frumoasa grădină veche È™i o parte mai nouă a oraÈ™ului. ÃŽncepu să se îndoiască de frumuseÈ›ea ei, pînă cînd una dintre fostele ei colege de muncă, cu care se întîlnise din întîmplare într-o cafenea, îi spuse că nu ea era de vină, ci elveÈ›ienii, cărora nu le place să deranjeze pe nimeni, È™i străinii, cărora le e frică să nu fie arestaÈ›i pentru „agresiune sexual㆗ o chestie inventată pentru ca femeile din lumea întreagă să se simtă cum nu se poate mai rău. Din jurnalul Mariei, într-o noapte cînd nu mai avea curaj să iasă, să trăiască, să mai aÈ™tepte apelul telefonic care nu mai venea: Azi am trecut prin faÈ›a unui parc de distracÈ›ii. Cum nu pot continua să cheltuiesc bani la întîmplare, m-am gîndit că ar fi mai bine să observ oamenii. M-am oprit mult timp în faÈ›a montagne-russe-ului: am văzut că majoritatea persoanelor intrau acolo în căutarea senzaÈ›iilor tari, dar cînd începea să funcÈ›ioneze, mureau de frică È™i cereau oprirea cărucioarelor. Atunci ce vor? Dacă aleg aventura, n-ar trebui să fie pregătite ca să meargă pînă la capăt? Sau cred c-ar fi mai inteligent să nu treacă prin atîtea urcuÈ™uri È™i coborîșuri È™i să stea tot timpul într-un carusel, învîrtindu-se în acelaÈ™i loc? ÃŽn clipa cînd sînt prea singură ca să mă gîndesc la dragoste, dar simt nevoia să mă conving că asta se va întîmpla, îmi voi găsi o slujbă È™i mă aflu aici pentru că am ales destinul acesta. Montagne-russe-ul e viaÈ›a mea, viaÈ›a este un joc dur È™i halucinant, viaÈ›a înseamnă salturi cu paraÈ™uta, înseamnă risc, înseamnă să cazi È™i să te ridici, înseamnă alpinism, înseamnă voință de a ajunge în punctul tău cel mai înalt È™i a te simÈ›i nemulÈ›umit È™i neliniÈ™tit cînd nu reuÈ™eÈ™ti să o faci. Nu e uÈ™or să fiu departe de familia mea, de limba în care-mi pot exprima toate emoÈ›iile È™i sentimentele, dar de azi înainte, cînd voi fi deprimată, îmi voi aminti de acel parc de distracÈ›ii. Dacă aÈ™ fi adormit È™i m-aÈ™ fi trezit brusc într-un montagne-russe, oare ce aÈ™ simÈ›i? Bun, prima senzaÈ›ie ar fi că sînt prizonieră, aÈ™ fi îngrozită de curbe, mi-ar veni să vomit È™i să plec de-acolo. Dar dacă mă încredinÈ›ez că È™inele sînt destinul meu, că Dumnezeu conduce mecanismul, coÈ™marul acesta s-ar transforma în stimulent. Nu este decît exact ceea ce este, un montagne-russe, o jucărie sigură È™i confortabilă, care ajunge la terminus, dar din care, cît È›ine călătoria, trebuie să privesc peisajul din jur, să È›ip de emoÈ›ie. DeÈ™i era capabilă să scrie consideraÈ›ii pe care le socotea foarte înÈ›elepte, nu era în stare să-È™i urmeze propriile sfaturi; momentele de depresie deveneau tot mai frecvente È™i telefonul continua să nu sune. Ca să se distreze È™i să practice limba franceză în acele ceasuri incerte, Maria începu să cumpere reviste cu artiÈ™ti celebri, dar își dădu seama repede că cheltuia mulÈ›i bani în acest scop È™i se duse să le caute la o bibliotecă din apropiere. Doamna care se ocupa de împrumutul cărÈ›ilor îi spuse că acolo nu puneau la dispoziÈ›ie reviste, dar îi putea sugera unele titluri care să o ajute să stăpînească tot mai bine franceza. — N-am timp de citit cărÈ›i. — Cum nu aveÈ›i timp? Ce faceÈ›i? — Multe: studiez franceza, È›in un jurnal È™i... — Și mai ce? Era să spună „și aÈ™tept să sune telefonulâ€, dar socoti că era mai bine să tacă. — Fată dragă, dumneata eÈ™ti tînără, ai toată viaÈ›a în față. CiteÈ™te. Uită ce È›i s-a spus despre cărÈ›i È™i citeÈ™te. — Și pînă acum am citit mult. Brusc, Maria își aminti de ceea ce agentul de pază Mailson îi descrisese cîndva sub denumirea de „energieâ€. Bibliotecara din faÈ›a ei părea o ființă sensibilă, binevoitoare, cineva care ar putea să o ajute dacă ceva sau nimic n-ar merge. Trebuia să o cucerească, intuiÈ›ia îi spunea că acolo își putea găsi o posibilă prietenă. Se răzgîndi pe loc: — Dar vreau să citesc È™i mai mult. Vă rog să mă ajutaÈ›i în alegerea cărÈ›ilor. Femeia îi aduse Micul prinÈ›. ÃŽn noaptea aceea începu să o răsfoiască, văzu desenele de la început, unde apărea o pălărie — dar autorul spunea că, la drept vorbind, pentru copii, aceea era o cobră cu un elefant înăuntru. „Cred că niciodată n-am fost copilâ€, își spuse în sinea ei. „Pentru mine, asta pare mai degrabă o pălărie.†În absenÈ›a televizorului, începu să-l însoÈ›ească pe prinÈ›iÈ™or în călătoriile lui, întristîndu-se totuÈ™i ori de cîte ori apărea subiectul „dragoste†— își interzisese să se mai gîndească la tema asta sau, de nu, risca să se sinucidă. Cu excepÈ›ia cinelor romantice la care luau parte un prinÈ›, o vulpe È™i un trandafir, cartea era foarte interesantă È™i uită să verifice la fiecare cinci minute dacă bateria celularului era încărcată (murea de frică să nu-È™i piardă È™ansa cea mare din pricina unei neglijenÈ›e). Maria începu să frecventeze biblioteca, să stea de vorbă cu femeia care părea la fel de singură ca È™i ea, să-i ceară sugestii, să discute despre viață È™i autori — pînă cînd banii aproape i se terminară; încă două săptămîni È™i nu È™i-ar mai fi putut cumpăra biletul de întoarcere. Și cum viaÈ›a aÈ™teaptă mereu situaÈ›ii critice ca să-È™i arate latura strălucitoare, în cele din urmă telefonul sună. La trei luni după ce descoperise cuvîntul „avocat†și la două de cînd trăia din indemnizaÈ›ia încasată, o agenÈ›ie de modele întrebă dacă doamna Maria se mai găsea la numărul acela. Răspunsul fu un „da†rece, repetat cu mult timp înainte, ca să nu manifeste nici un fel de anxietate. Află atunci că unui arab, profesionist în materie de modă în È›ara lui, îi plăcuseră mult fotografiile ei È™i voia să o invite să participe la o paradă. Maria își aminti de recenta decepÈ›ie, dar È™i de banii de care avea nevoie cu disperare. ÃŽÈ™i dădură întîlnire într-un restaurant foarte È™ic. ÃŽntîlni un domn elegant, mai încîntător È™i mai matur decît experienÈ›a sa anterioară, care o întrebă: — ȘtiÈ›i de cine e tabloul acela? De Joan Miro. ȘtiÈ›i cine e Joan Miro? Maria rămase tăcută, ca È™i cum s-ar fi concentrat asupra mîncării, destul de diferită de cea din restaurantele chinezeÈ™ti. Pe de altă parte, își făcea însemnări în minte: trebuie să ceară o carte despre Miro cu prilejul proximei sale vizite la bibliotecă. Arabul insista însă: — Masa aceea era preferată de Federico Fellini. Ce credeÈ›i despre filmele lui Fellini? ÃŽi răspunse că le adora. Arabul vru să intre în detalii, È™i Maria, dîndu-È™i seama că pregătirea ei culturală n-avea cum să reziste la proba aceea, se hotărî să treacă direct la subiect: — Nu vreau să mă prefac față de dumneavoastră. Tot ce È™tiu este deosebirea dintre o coca-cola È™i o pepsi. Nu doriÈ›i să discutăm despre o paradă de mode? FrancheÈ›ea fetei păru a-i face o bună impresie. — O vom face cînd vom lua un drink, după cină. Se instală o pauză, timp în care cei doi se priveau È™i încercau să-È™i ghicească gîndurile. — SînteÈ›i foarte frumoasă — insistă arabul —. Dacă vreÈ›i să luaÈ›i un drink cu mine la hotelul meu, vă dau o mie de franci. Maria înÈ›elese imediat. Era vina agenÈ›iei de modele? Era vina ei, ar fi trebuit să se intereseze mai exact despre cină? Nu era nici vina agenÈ›iei, nici a ei, nici a arabului: chiar aÈ™a funcÈ›ionau lucrurile. Brusc, simÈ›i nevoia de peisajul natal, de Brazilia, de îmbrățiÈ™area mamei. ÃŽÈ™i aminti de biletul lui Mailson, cînd vorbea de trei sute de dolari; pe atunci socotise exagerat, mult peste ceea ce spera să primească pentru o noapte cu un bărbat. Dar în clipa aceea își dădu seama că nu mai avea pe nimeni, absolut pe nimeni pe lume cu care să poată sta de vorbă; era singură, într-un oraÈ™ străin, la vîrsta ei de douăzeci È™i doi de ani relativ bine trăiÈ›i, dar inutili dacă era vorba să o ajute la găsirea celui mai bun răspuns. — Mai daÈ›i-mi, vă rog, puÈ›in vin. Arabul îi mai turnă vin în pahar, în timp ce gîndul îi călătorea mai rapid decît Micul prinÈ› în plimbarea lui pe diverse planete. Venise să caute aventură, bani È™i poate un soÈ›, È™tia că în cele din urmă va accepta È™i propuneri ca asta, fiindcă nu era inocentă È™i se obiÈ™nuise cu comportamentul bărbaÈ›ilor. Dar încă mai credea în agenÈ›iile de modele, străluciri, un soÈ› bogat, familie, copii, nepoÈ›i, rochii, întoarcere triumfătoare în oraÈ™ul natal. Visa să depășească toate dificultățile doar cu ajutorul inteligenÈ›ei, al farmecului, al voinÈ›ei sale. Realitatea sfîrÈ™ise prin a i se prăbuÈ™i în cap. Spre surprinderea arabului, începu să plîngă. Bărbatul, sfîșiat între teama de scandal È™i instinctul masculin de a o proteja pe fată, nu È™tia ce să facă. ÃŽi făcu semn ospătarului să aducă nota de plată, dar Maria îl întrerupse: — Nu faceÈ›i asta. Mai turnaÈ›i-mi vin È™i lăsaÈ›i-mă să plîng niÈ›el. Și Maria se gîndi la băieÈ›aÈ™ul care-i ceruse un creion, la adolescentul care o sărutase pe gura închisă, la bucuria de a fi cunoscut Rio de Janeiro-ul, la bărbaÈ›ii care o folosiseră fără a-i fi dat nimic în schimb, la pasiunile È™i iubirile irosite de-a lungul drumului ei de pînă acum. ViaÈ›a sa, în ciuda aparentei libertăți, era un È™ir nesfîrÈ™it de ceasuri în aÈ™teptarea unui miracol, a unei iubiri adevărate, a unei aventuri cu acelaÈ™i final romantic pe care-l văzuse mereu în filme È™i despre care citise în cărÈ›i. Un autor scrisese că pe om timpul nu-l transformă, învățătura nu-l transformă — unicul lucru care te poate face să-È›i schimbi gîndurile este dragostea. Ce prostie! Cine a scris asta cunoÈ™tea doar o față a monedei. ÃŽntr-adevăr, dragostea era primul lucru capabil să schimbe total viaÈ›a unei persoane de la o clipă la alta. Exista însă cealaltă față a monedei, un al doilea lucru care face ca fiinÈ›a umană să urmeze o cale total diferită de cea plănuită: se numea disperarea. Da, poate dragostea ar fi în stare să-l transforme pe cineva; disperarea operează însă această transformare mai repede. Și acum, Maria? Să fugă de-acolo, să se întoarcă în Brazilia, să se transforme în profesoară de franceză, să se mărite cu patronul magazinului de textile? Să meargă oare mai departe, o singură noapte, într-un oraÈ™ unde nu cunoÈ™tea pe nimeni È™i nimeni nu o cunoÈ™tea? Oare o singură noapte È™i banii atît de uÈ™or cîștigaÈ›i ar face-o să meargă mai departe, pînă la un punct al drumului de unde nu s-ar mai fi putut întoarce? Ce se întîmpla în acel minut: o mare ocazie sau o încercare din partea Fecioarei Maria? Ochii arabului se plimbau peste tabloul lui Joan Miro, peste locul unde lua masa Fellini, peste fata care păzea hainele, peste clienÈ›ii care intrau È™i ieÈ™eau. — Nu È™tiaÈ›i? — ÃŽncă niÈ›el vin, vă rog — fu răspunsul Mariei, tot printre lacrimi. Se ruga ca ospătarul să nu se apropie È™i să vadă ce se întîmpla — È™i ospătarul, care asista la toate de departe cu coada ochiului, se ruga ca bărbatul cu fetiÈ™cana să achite repede nota, pentru că restaurantul era ticsit È™i era lume care aÈ™tepta un loc. ÃŽn cele din urmă, după un răstimp care-i păruse o veÈ™nicie, ea vorbi: — AÈ›i spus un drink pentru o mie de franci? Pînă È™i Maria se miră de tonul vocii sale. — Da — răspunse arabul, regretînd că făcuse propunerea —. Dar nu vreau nicidecum... — AchitaÈ›i nota. Să luăm acel drink la hotelul dumneavoastră. Din nou, își părea o străină. Pînă atunci fusese o tînără amabilă, educată, veselă, È™i nu folosise niciodată o asemenea tonalitate a vocii cu un străin. Dar se părea că tînăra aceea murise definitiv: în faÈ›a ei era altă existență, unde drinkurile costau o mie de franci sau, într-o monedă mai universală, circa È™ase sute de dolari. Și totul se petrecu întocmai conform aÈ™teptărilor: se duse la hotel cu arabul, bău È™ampanie, se îmbătă aproape de tot, își desfăcu coapsele, aÈ™teptă ca el să aibă orgasm (nici nu-i trecu prin cap să simuleze că avea È™i ea unul), se spălă în cada de marmură, luă banii È™i-È™i îngădui luxul de a lua un taxi pînă acasă. Se aruncă în pat È™i dormi o noapte fără vise. Din jurnalul Mariei, a doua zi: ÃŽmi amintesc de toate, mai puÈ›in de momentul în care am luat hotărîrea. Curios, nu am nici un sentiment de vinovăție. ÃŽnainte obiÈ™nuiam să le privesc pe fetele care se culcau cu bărbaÈ›i pentru bani ca pe niÈ™te fiinÈ›e cărora viaÈ›a nu le lăsase nici o alegere — iar acum văd că nu e aÈ™a. Puteam zice „da†sau „nuâ€, nimeni nu mă silea să accept ceva. Merg pe străzi, mă uit la oameni, oare își aleg ei înÈ™iÈ™i propriile vieÈ›i? Nu cumva È™i ei, ca È™i mine, au fost „aleÈ™i†de către destin? Doamna care visa să devină model, funcÈ›ionarul bancar care se gîndise să fie muzician, dentistul care își È›inea o carte ascunsă È™i căruia i-ar fi plăcut să se consacre literaturii, fata care ar fi adorat să lucreze la televiziune, dar tot ce a găsit a fost un post de casieră la un supermarket. Nu simt nici un fel de compasiune față de mine însămi. Nu mă consider o victimă, fiindcă puteam să fi plecat de la restaurant cu demnitatea intactă È™i cu poÈ™eta goală. Puteam să-i fi dat lecÈ›ii de morală bărbatului din faÈ›a mea sau să fi încercat a-l face să vadă că avea sub ochi o prinÈ›esă È™i că era mai bine s-o cucerească decît s-o cumpere. Puteam să fi adoptat infinite atitudini, dar — ca majoritatea fiinÈ›elor umane — am lăsat ca destinul să aleagă ce drum să urmez. Nu sînt unica, deÈ™i destinul meu poate părea ilegal È™i marginal în raport cu al celorlalÈ›i. Dar, în căutarea fericirii, ne poticnim cu toÈ›ii: funcÈ›ionarul/muzician, dentistul/scriitor, casiera/actriță, doamna/model, nici unul dintre noi nu e fericit. Deci asta e? Era uÈ™or aÈ™a? Se afla într-un oraÈ™ străin, nu cunoÈ™tea pe nimeni, ceea ce ieri era un supliciu îi dădea azi o imensă senzaÈ›ie de libertate, nu era nevoită să dea explicaÈ›ii nimănui. Luă hotărîrea, pentru prima oară după mulÈ›i ani, să-È™i consacre întreaga zi ca să se gîndească la ea însăși. Pînă atunci trăia preocupată mereu de ceilalÈ›i: mama, colegele de È™coală, tatăl, funcÈ›ionarii de la agenÈ›ia de modele, profesorul de franceză, ospătarul, bibliotecara, ce anume gîndeau persoanele de pe stradă — pe care nu le mai văzuse niciodată —. La drept vorbind, nimeni nu se gîndea la nimic, cu atît mai puÈ›in la ea, o biată străină căreia, dacă ar fi dispărut mîine, nici măcar poliÈ›ia nu i-ar fi dus lipsa. Destul. IeÈ™i grăbită, își luă cafeaua de dimineață în localul obiÈ™nuit, merse puÈ›in în jurul lacului, se uită la o manifestaÈ›ie a unor refugiaÈ›i. O femeie cu un cățeluÈ™ comentă că erau kurzi È™i, de astă dată, în loc să se prefacă a È™ti răspunsul, ca să arate că era mai cultă È™i mai inteligentă decît își închipuiau, întrebă: — De unde vin kurzii? Femeia, spre surprinderea ei, nu È™tiu să-i răspundă. AÈ™a sînt oamenii: vorbesc de parcă ar È™ti totul, iar dacă îndrăzneÈ™ti să întrebi, nu È™tiu nimic. Intră într-un cybercafe È™i descoperi pe internet că kurzii veneau din Kurdistan, o È›ară inexistentă, azi împărÈ›ită între Turcia È™i Irak. Se întoarse la locul de unde plecase, încercînd să o găsească pe femeia cu cățelul — dar aceasta plecase, poate pentru că animalul nu mai suporta să încremenească o jumătate de oră ca să vadă o ceată de oameni cu eÈ™arfe, văluri, muzici È™i strigăte ciudate. „AÈ™a sînt È™i eu. Sau mai bine zis, aÈ™a eram: o persoană care se făcea că È™tie totul, ascunsă în tăcerea mea, pînă cînd arabul acela m-a iritat atît de tare, încît am avut curajul să spun că nu È™tiam decît deosebirea dintre niÈ™te băuturi răcoritoare. A fost oare È™ocat? Și-a schimbat părerea despre mine? Nici vorbă! Spontaneitatea mea se vede că i s-a părut fantastică. Totdeauna am pierdut cînd am vrut să par mai pricepută decît sînt: È™i cu asta, basta!†Își aminti de agenÈ›ia de modele. Știau ce vrea arabul — È™i-n cazul ăsta Maria făcuse încă o dată pe ingenua — sau crezuseră cu adevărat că era capabil să-i găsească de lucru în Danemarca? Oricum, Maria se simÈ›ea mai puÈ›in singură în dimineaÈ›a aceea cenuÈ™ie din Geneva, cu temperatura apropiată de zero, kurzii manifestînd, tramvaiele ajungînd la fix în fiecare staÈ›ie, magazinele rearanjînd bijuteriile în vitrine, băncile deschizîndu-se, cerÈ™etorii dormind, elveÈ›ienii ducîndu-se la muncă. Era mai puÈ›in singură, deoarece alături de ea era altă femeie, poate invizibilă pentru trecători. Nu-i observase niciodată prezenÈ›a, dar ea se afla acolo. Zîmbi pentru femeia invizibilă de lîngă ea, care semăna cu Fecioara Maria, mama lui Isus. Femeia îi răspunse tot cu un zîmbet, îi spuse să aibă grijă, căci lucrurile nu erau atît de simple cum credea ea. Maria nu dădu importanță sfatului, răspunse că era o persoană adultă, responsabilă de propriile decizii, È™i nu putea crede că exista o conspiraÈ›ie cosmică împotriva ei. Aflase că erau bărbaÈ›i dispuÈ™i să plătească o mie de franci elveÈ›ieni pentru o noapte, pentru o jumătate de oră între coapsele ei, È™i tot ce trebuia să decidă în zilele următoare era dacă lua cei o mie de franci elveÈ›ieni pe care-i avea acum acasă, cumpăra un bilet de avion È™i se întorcea în oraÈ™ul unde se născuse. Sau dacă mai rămînea puÈ›in, doar cît să cumpere o casă pentru părinÈ›i, rochii frumoase È™i bilete pentru locurile pe care visase cîndva să le viziteze. Femeia invizibilă de lîngă ea îi spuse iarăși, insistînd, că lucrurile nu erau chiar atît de simple, dar Maria, deÈ™i mulÈ›umită de nesperata tovărășie, o rugă să nu-i mai întrerupă gîndurile, trebuia să ia hotărîri importante. Analiză din nou, de astă dată cu mai multă grijă, posibilitatea de a se întoarce în Brazilia. Prietenele ei de colegiu, care nu plecaseră niciodată de-acolo, ar fi comentat numaidecît că fusese dată afară din serviciu, că nu avusese niciodată talent ca să devină o stea internaÈ›ională. Mama ei s-ar fi întristat pentru că nu primise suma lunară făgăduită — deÈ™i Maria, în scrisorile ei, susÈ›inuse că poÈ™ta fura banii. Tatăl ei ar fi privit-o tot restul vieÈ›ii cu expresia aceea „știam euâ€, ea È™i-ar fi reluat munca în magazinul de textile, s-ar fi căsătorit cu patronul, după ce călătorise în avion, mîncase brînză elveÈ›iană, învățase franÈ›uzeÈ™te È™i pășise în zăpadă. Pe de altă parte, existau drinkurile de o mie de franci elveÈ›ieni. Poate n-ar fi durat mult timp — în definitiv, frumuseÈ›ea trece iute ca vîntul —, dar într-un an ar avea bani ca să recupereze totul È™i să se întoarcă în lume, de astă dată stabilind ea însăși regulile jocului. Unica ei problemă concretă era că nu È™tia ce era de făcut, cum să înceapă. Acum cîtva timp, în localul acela familial, o fată menÈ›ionase un loc numit Rue de Berne — de altminteri, fusese unul din primele ei comentarii, chiar înainte de a-i fi arătat unde să-È™i lase bagajele. Se duse la unul dintre marile panouri care se găseau în numeroase locuri din Geneva, oraÈ™ul acela atît de amabil cu turiÈ™tii, încît nu suporta să-i vadă rătăcindu-se — È™i, ca să evite una ca asta, panourile respective aveau anunÈ›uri într-o parte È™i hărÈ›i în cealaltă. Acolo era un bărbat È™i ea îl întrebă dacă È™tia unde era Rue de Berne. El o privi intrigat, o întrebă dacă asta căuta sau voia să È™tie unde era autostrada care ducea la Berna, capitala ElveÈ›iei. — Nu, răspunse Maria, vreau să găsesc chiar strada de-aici, din oraÈ™. Bărbatul o măsură din cap pînă-n picioare È™i se îndepărtă fără să scoată o vorbă, încredinÈ›at că era pesemne filmat de unul din programele acelea de televiziune, în care marea bucurie a publicului e de a face ca toÈ›i să pară ridicoli. Maria rămase acolo cincisprezece minute — în definitiv oraÈ™ul era mic — È™i pînă la urmă găsi locul. Prietena ei invizibilă, care păstrase tăcerea cîtă vreme Maria se concentrase asupra hărÈ›ii, acum încerca să argumenteze; nu era o chestiune de morală, ci se angaja pe un drum fără întoarcere. Maria răspunse că, aÈ™a cum a fost capabilă să aibă bani ca să se întoarcă din ElveÈ›ia, ar fi capabilă să iasă din orice situaÈ›ie. ÃŽn plus, nici una dintre persoanele cu care se încruciÈ™a în timpul plimbării sale nu alesese singură ce anume dorea să facă. Asta era realitatea vieÈ›ii. „Sîntem într-o vale a plîngeriiâ€, i se adresă ea prietenei sale invizibile. „Putem avea multe vise, dar viaÈ›a e aspră, implacabilă, tristă. Ce vrei să-mi spui? Că lumea mă va condamna? Nu va È™ti nimeni — È™i asta va fi doar o perioadă din viaÈ›a mea.†Cu un zîmbet dulce, dar trist, prietena invizibilă dispăru. Merse pînă la parcul de distracÈ›ii, cumpără un bilet pentru montagne-russe, È›ipă ca toÈ›i ceilalÈ›i, înÈ›elegînd însă că nu era nimic periculos, era doar o jucărie. Mîncă într-un restaurant japonez, nici nu È™tia ce mănîncă, È™tia doar că era foarte scump, iar acum era dispusă să-È™i facă toate capriciile. Era veselă, nu trebuia să mai aÈ™tepte nici un telefon È™i nici să numere centimele cheltuite. La sfîrÈ™itul zilei, luă legătura cu agenÈ›ia, spuse că întîlnirea fusese foarte bună È™i că le mulÈ›umea. Dacă ar fi fost serioÈ™i, ar fi întrebat de fotografii. Dacă ar fi fost traficanÈ›i de femei, ar fi aranjat noi întîlniri. Trecu podul, se întoarse în odăiÈ›a ei, se hotărî să nu-È™i cumpere televizor, chiar dacă avea bani È™i multe planuri în cap: trebuia să gîndească, să-È™i folosească tot timpul spre a gîndi. Din jurnalul Mariei în noaptea aceea (cu o adnotare pe margine, zicînd: „Nu sînt foarte convinsăâ€). Am înÈ›eles de ce plăteÈ™te un bărbat pentru o femeie: vrea să fie fericit. Nu plăteÈ™te o mie de franci doar ca să aibă un orgasm. Vrea să fie fericit. Și eu vreau, toată lumea vrea È™i nimeni nu reuÈ™eÈ™te. Ce am de pierdut dacă mă decid să mă transform pentru o vreme într-o... cuvîntul e greu de conceput È™i de scris... dar haide... ce pot pierde dacă mă decid să fiu prostituată o vreme? Onoarea. Demnitatea. Respectul față de mine însămi. Dacă mă gîndesc bine, n-am avut niciodată nici unul din aceste trei lucruri. N-am cerut să mă nasc, n-am izbutit să fiu iubită de cineva, totdeauna am luat hotărîri greÈ™ite — acuma las viaÈ›a să decidă în locul meu. AgenÈ›ia telefonă a doua zi, întrebă de fotografii È™i la ce dată va fi parada de mode, deoarece încasau un comision de la fiecare acÈ›iune. Maria le spuse că arabul urma să intre în legătură cu ei, trăgînd imediat concluzia că nu È™tiau nimic. Se duse la bibliotecă È™i ceru cărÈ›i despre sex. Dacă lua serios în considerare posibilitatea de a munci — doar un an, È™i-o făgăduise — într-un domeniu pe care nu-l cunoÈ™tea, primul lucru pe care trebuia să-l facă era să înveÈ›e cum să acÈ›ioneze, cum să furnizeze plăcere È™i să primească bani în schimb. Spre dezamăgirea ei, bibliotecara zise că aveau doar cîteva tratate tehnice, deoarece acolo era o instituÈ›ie publică. Maria citi cuprinsul unuia dintre tratatele tehnice È™i-l dădu imediat înapoi; habar n-aveau de fericire, vorbeau doar de erecÈ›ie, penetraÈ›ie, impotență, precauÈ›ii, lucruri fără nici cel mai mic haz. O clipă își puse în mod serios problema să împrumute ConsideraÈ›ii psihologice despre frigiditatea femeii, de vreme ce, în cazul ei, nu reuÈ™ea să aibă orgasme decît prin masturbaÈ›ie, deÈ™i era foarte plăcut să fie posedată È™i penetrată de un bărbat. Dar nu se afla acolo în căutarea plăcerii, ci în vederea unei munci. ÃŽi mulÈ›umi bibliotecarei, trecu printr-un magazin È™i făcu prima sa investiÈ›ie în posibila carieră ce i se arăta la orizont — rochii care i se păreau destul de sexy ca să trezească tot felul de dorinÈ›e. Se duse apoi în locul identificat pe hartă. Rue de Berne începea de la o biserică (È™i, coincidență, aproape de restaurantul japonez unde cinase cu o zi înainte), se transforma în vitrine unde se vindeau ceasuri ieftine, pînă cînd, la capătul ei, se găseau localurile de care auzise vorbindu-se, toate închise la ora aceea din zi. Se întoarse iar ca să se plimbe în jurul lacului, cumpără — fără nici o reÈ›inere — cinci reviste pornografice ca să studieze ce ar fi avut eventual de făcut, aÈ™teptă să se înnopteze È™i se îndreptă iarăși către locul cu pricina. Acolo alese ca din întîmplare un bar cu sugestivul nume brazilian Copacabana. Nu luase nici o hotărîre, își zicea în sinea ei. Era doar o experiență. Niciodată nu se simÈ›ise atît de bine È™i atît de liberă în tot timpul petrecut în ElveÈ›ia. — CauÈ›i de lucru — zise patronul, care spăla pahare în spatele unei tejghele, nepunînd nici măcar un semn de întrebare la sfîrÈ™itul frazei. Localul consta dintr-o serie de mese, un colÈ› cu un soi de pistă de dans È™i cîteva sofale rezemate de pereÈ›i —. N-avem nimic. Ca să munceÈ™ti aici, întrucît ne supunem legii, trebuie să ai cel puÈ›in o carte de muncă. Maria i-o arătă pe-a ei È™i bărbatul păru a-È™i mai domoli mahmureala. — Ai experiență? Ea nu È™tia ce să spună: dacă ar fi răspuns afirmativ, el ar fi întrebat-o unde mai lucrase înainte. Dacă ar fi negat, ar fi fost capabil să o refuze. — Scriu o carte. Ideea îi țîșnise din neant, ca È™i cum o voce invizibilă i-ar fi sărit în ajutor în clipa aceea. Observă că bărbatul È™tia că minte È™i se prefăcea că o crede. — ÃŽnainte de a te hotărî, vorbeÈ™te cu una din fete. Avem cel puÈ›in È™ase brazilience È™i vei putea afla tot ce te aÈ™teaptă. Maria vru să-i spună că nu avea nevoie de sfaturile nimănui È™i că nu luase nici o decizie, dar bărbatul se È™i deplasase de cealaltă parte a barului, fără a-i oferi nici măcar un pahar de apă. Sosiră fetele, patronul le identifică pe cîteva brazilience È™i le ceru să stea de vorbă cu nou-venita. Nici una din ele nu părea dispusă să asculte, È™i Maria deduse că le era teamă de concurență. Sonorizarea localului fu conectată, începură să se-audă niÈ™te cîntece braziliene (în definitiv, localul se numea Copacabana), intrară fete cu trăsături asiatice, altele care păreau venite din munÈ›ii înzăpeziÈ›i È™i romantici din jurul Genevei. ÃŽn fine, după aproape două ore de aÈ™teptare, multă sete, cîteva È›igări, o senzaÈ›ie tot mai profundă că lua o hotărîre greÈ™ită, o repetiÈ›ie mentală necontenită a propoziÈ›iei „ce caut eu aici?†și o iritare în faÈ›a totalei lipse de interes atît din partea proprietarului, cît È™i a fetelor, în cele din urmă una dintre brazilience se apropie de ea. — De ce ai ales localul ăsta? Maria putea să recurgă la istoria cu cartea sau să facă exact ceea ce făcuse în privinÈ›a kurzilor È™i a lui Joan Miro: să spună adevărul. — După nume. Nu È™tiu de unde să încep È™i nu È™tiu nici dacă vreau să încep. Fata păru a rămîne surprinsă de comentariul direct È™i franc. Bău o înghiÈ›itură din ceva ce părea whisky, ascultă o melodie braziliană care tocmai începuse, făcu comentarii despre dorul de È›ară, zise că deverul avea să fie slab în noaptea aceea din cauză că se anulase un mare congres internaÈ›ional care urma să aibă loc în împrejurimile Genevei. ÃŽn fine, văzînd că Maria nu pleca, spuse: — E foarte simplu, trebuie să respecÈ›i trei reguli. Prima: nu trebuie să te îndrăgosteÈ™ti de nimeni cu care lucrezi sau cu care faci dragoste. A doua: să nu crezi în promisiuni È™i să încasezi plata cu anticipaÈ›ie. A treia: să nu foloseÈ™ti droguri. Făcu o pauză. — Și începe imediat. Dacă te întorci acasă fără să prinzi un bărbat, ai să te gîndeÈ™ti de două ori È™i n-o să mai ai curaj să revii. Maria se pregătise doar pentru o consultaÈ›ie, pentru o informaÈ›ie despre posibilitățile unei munci provizorii, dar își dădu seama că se confrunta cu acel sentiment care îți impune să iei o decizie rapid — disperare! — E-n ordine. ÃŽncep azi. Nu mărturisi că începuse de ieri. Femeia se duse la patronul barului, pe care-l strigă Milan, È™i acesta veni să discute cu Maria. — Ai desuuri frumoase? Nimeni nu-i mai pusese întrebarea asta. Nici iubiÈ›ii ei, nici arabul, nici prietenele, cu atît mai puÈ›in un străin. Dar aÈ™a era viaÈ›a în localul acela: direct la subiect. — Port un chiloÈ›el albastru-deschis. „Și fără sutienâ€, plusă ea, provocatoare. Dar nu obÈ›inu decît o punere la punct: — De mîine, să poÈ›i chiloÈ›el negru, sutien È™i ciorapi. Face parte din ritual să dai jos cît mai multe piese de îmbrăcăminte cu putință. Fără să piardă timpul È™i de astă dată avînd certitudinea că avea de-a face cu o novice, Milan o instrui în restul ritualului: Copacabana trebuie să fie un local agreabil, nu un bordel. BărbaÈ›ii intrau în localul acela vrînd să creadă că aveau să întîlnească o femeie neînsoÈ›ită, singură. Dacă cineva se apropia de masa ei È™i nu era oprit pe parcurs (deoarece, mai presus de orice, funcÈ›iona conceptul de „client exclusiv al anumitor feteâ€), cu siguranță urma să o invite: — Vrei să bei ceva? La care Maria putea răspunde da sau nu. Era liberă să-È™i aleagă compania, deÈ™i nu era recomandabil să zică „nu†mai mult de o dată pe noapte. ÃŽn cazul unui răspuns pozitiv, urma să ceară cu cocteil de fructe, care (întîmplător) era băutura cea mai scumpă de pe listă. Nimic alcoolic, nici vorbă să-l lase pe client să facă alegerea în locul ei. Apoi, trebuia să accepte o eventuală invitaÈ›ie la dans. Majoritatea frecventatorilor erau cunoscuÈ›i È™i, cu excepÈ›ia „clienÈ›ilor exclusiviâ€, asupra cărora nu intră în detalii, nimeni nu prezenta vreun risc. PoliÈ›ia È™i Ministerul Sănătății pretindeau analize de sînge lunare, ca să se constate dacă nu erau purtătoare de maladii cu transmisie sexuală. Utilizarea prezervativului era obligatorie, deÈ™i nu aveau cum supraveghea dacă norma respectivă era sau nu respectată. Era interzis să provoace vreun scandal — Milan era căsătorit, tată de familie, grijuliu cu reputaÈ›ia È™i bunul nume al localului său. Continuă să-i explice ritualul: după dans, se întorceau la masă, iar clientul, ca È™i cum ar fi spus ceva neaÈ™teptat, o invita să meargă cu el la un hotel. PreÈ›ul normal era de 350 de franci, din care 50 de franci îi rămîneau lui Milan, cu titlul de concesionare a mesei (un artificiu legal pentru a evita, în viitor, complicaÈ›iile juridice È™i acuzaÈ›ia de a exploata sexul în scopuri lucrative). Maria încercă să argumenteze: — Dar am cîștigat o mie de franci pentru asta. Patronul făcu gestul amenințător de a se îndepărta, dar brazilianca aceea, care asista la conversaÈ›ie, interveni: — GlumeÈ™te. Și, adresîndu-i-se Mariei, îi spuse într-o portugheză clară È™i sonoră: — Aici e localul cel mai scump din Geneve (aici, oraÈ™ul se numea Geneve, nu Genebra). Să nu mai spui vreodată asta. El cunoaÈ™te preÈ›ul pieÈ›ei È™i È™tie că nimeni nu se culcă cu o femeie pentru o mie de franci, afară de cazul — dacă ai noroc È™i competență — „clienÈ›ilor specialiâ€. Ochii lui Milan, despre care Maria avea să afle mai tîrziu că era un iugoslav ce trăia acolo de douăzeci de ani, nu lăsau nici o umbră de îndoială: — PreÈ›ul e de 350 de franci. — Da, ăsta e preÈ›ul — repetă Maria umilită. ÃŽntîi, întreabă ce culoare au desuurile. Apoi, decide preÈ›ul trupului ei. Nu avea însă timp de reflecÈ›ie, bărbatul continua să-i dea instrucÈ›iuni: nu trebuia să accepte invitaÈ›ii ca să meargă la case sau hoteluri sub cinci stele. Dacă clientul nu ar avea unde s-o ducă, urma să meargă ea la un hotel situat la cinci intersecÈ›ii de-acolo, dar totdeauna în taxi, pentru a evita ca alte femei de la alte localuri de pe Rue de Berne să se obiÈ™nuiască cu figura ei — Maria nu-l crezu, ci își imagină că adevăratul motiv era să nu primească invitaÈ›ia de a lucra în condiÈ›ii mai bune, în alt local. ÃŽÈ™i păstră însă gîndurile pentru sine, îi ajungea discuÈ›ia despre preÈ›. — Repet încă o dată: la fel ca poliÈ›iÈ™tii la cinema, să nu bei niciodată cînd lucrezi. Te las acum, miÈ™carea începe în scurt timp. — MulÈ›umeÈ™te-i — zise, în portugheză, brazilianca. Maria îi mulÈ›umi. Bărbatul zîmbi, dar încă nu-È™i terminase lista de recomandări: — Am uitat ceva: timpul dintre comanda băuturii È™i momentul plecării nu trebuie cu nici un chip să depășească 45 de minute, iar în ElveÈ›ia, cu ceasuri în toate părÈ›ile, pînă È™i iugoslavii È™i brazilienii învață să respecte orarul. Þine mine că eu îmi hrănesc copiii din comisionul dumitale. Avea să-È™i amintească. ÃŽi dădu un pahar de apă minerală carbogazoasă cu lămîie — putea trece uÈ™or drept gin tonic — È™i-i ceru să aÈ™tepte. ÃŽn scurt timp, localul începu să se umple: bărbaÈ›ii intrau, priveau în jur, se aÈ™ezau singuri È™i imediat apărea cineva de-al casei, ca È™i cum ar fi fost o serbare È™i toÈ›i s-ar fi cunoscut de multă vreme, iar acum ar fi profitat ca să se distreze niÈ›el după o lungă zi de muncă. La fiecare bărbat care-È™i aranja o companie, Maria suspina, uÈ™urată, deÈ™i începuse să se simtă mult mai bine. Poate pentru că era în ElveÈ›ia, poate pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, avea să întîlnească aventuri, bani sau un soÈ› la care visase dintotdeauna. Poate pentru că — abia acum își dădea seama — era prima oară în multe săptămîni cînd ieÈ™ea noaptea È™i mergea într-un local unde cînta muzica È™i unde, din cînd în cînd, putea auzi pe cineva vorbind în portugheză. Se distra cu fetele din jurul ei, consumînd cocteil de fructe, conversînd vesele. Nu o văzuse pe nici una din ele felicitînd-o sau dorindu-i succes în noua profesie, era însă normal, în definitiv era o concurentă, o adversară, disputîndu-È™i acelaÈ™i trofeu. ÃŽn loc să fie abătută, avu un sentiment de orgoliu — lupta, se bătea, nu era cineva descumpănit. Putea, dacă ar fi vrut, să deschidă uÈ™a È™i să plece de-acolo pentru totdeauna, dar avea să-È™i amintească mereu că avusese curajul de-a ajunge acolo, de a negocia È™i discuta despre lucruri la care, în nici un alt moment al vieÈ›ii, nu îndrăznise să se gîndească. Nu era o victimă a destinului, È™i-o repeta în fiecare clipă: își asuma toate riscurile, pînă dincolo de limitele sale, trăind experienÈ›e pe care, într-o zi, în tăcerea inimii sale, în momentele copleÈ™ite de urît ale bătrîneÈ›ii, È™i le-ar putea aminti cu anumită doză de nostalgie — oricît ar putea părea de absurd. Era sigură că nimeni nu avea să se apropie de ea È™i mîine totul nu avea să i se pară altceva decît un vis nebunesc, pe care n-ar mai cuteza niciodată să-l repete; fiindcă tocmai își dăduse seama că o mie de franci pentru o noapte se întîmplă o singură dată, mai sigur ar fi să-È™i cumpere biletul de întoarcere în Brazilia. Ca să-i treacă timpul mai repede, începu să calculeze cît ar cîștiga fiecare din fetele acelea: dacă ar ieÈ™i de trei ori pe zi, i-ar reveni fiecăreia patru ore de muncă. ÃŽntr-o zi, echivalentul salariului ei pe două luni de la magazinul de textile. Doar atîta? Bun, ea cîștigase o mie de franci într-o noapte, dar fusese poate doar un soi de începătoare. Oricum, veniturile unei prostituate normale erau mai mari, mult mai mari decît ar fi putut cîștiga dînd ore de franceză la ea acasă. Totul presupunînd, ca unic efort, să stea o vreme într-un bar, să danseze, să desfacă picioarele È™i punct. Nu era nevoie nici măcar să stea de vorbă. Banii puteau fi o bună motivaÈ›ie, gîndi ea mai departe. Dar asta era totul? Oare persoanele aflate acolo, clienÈ›ii È™i femeile, reuÈ™eau să se distreze cît de cît? Lumea era oare atît de diferită de ceea ce învățase ea la È™coală? Dacă ar folosi prezervativul, nu risca nimic, nici chiar acela de a fi recunoscută de cineva din È›ara ei. Nimeni nu vizitează Geneva, cu excepÈ›ia — cum li se spusese odată la un curs — acelora cărora le plăcea să frecventeze băncile. Ceea ce le place însă brazilienilor, în marea lor majoritate, e să bată magazinele, de preferință la Miami sau Paris. Trei sute de franci pe zi, cinci zile pe săptămînă. O avere! Ce tot făceau fetele alea acolo, dacă într-o lună cîștigau bani suficienÈ›i ca să se întoarcă acasă È™i să le cumpere o casă mamelor lor? Oare munceau doar de puÈ›in timp? Sau — È™i Maria se temu de propria-i întrebare — sau le-o fi plăcînd? Din nou simÈ›i nevoia de a bea — È™ampania o ajutase considerabil în ziua anterioară. — AcceptaÈ›i un drink? ÃŽn faÈ›a ei, un bărbat de vreo treizeci de ani, în uniforma unei companii aeriene. Lumea începu să pară filmată cu încetinitorul È™i Maria trăi senzaÈ›ia de ieÈ™ire din propriul trup, contemplîndu-se din exterior. Murea de ruÈ™ine, dar făcu efortul de a-È™i stăpîni îmbujorarea de pe față, dădu afirmativ din cap, zîmbi È™i înÈ›elese că din clipa aceea viaÈ›a i se schimbase pentru totdeauna. Cocteil de fructe, conversaÈ›ie, ce faci aici, e frig, nu-i aÈ™a? PovesteÈ™te-mi despre È›ara dumitale. AveÈ›i carnaval. Braziliencele sînt frumoase, nu-i aÈ™a? Să surîzi È™i să accepÈ›i complimentul, să arborezi poate un aer pe jumătate timid. Să dansezi iar, dar fiind atentă la privirea lui Milan, care uneori dă din cap È™i arată spre ceasul de la mînă. Miros de parfum bărbătesc, înÈ›elege repede că trebuie să se deprindă cu mirosurile. Cel puÈ›in acesta e de parfum. Dansează strîns lipiÈ›i. ÃŽncă un cocteil de fructe, timpul trece, oare nu-i spusese că se scurseseră patruzeci È™i cinci de minute? Se uită la ceas, el o întreabă dacă aÈ™teaptă pe cineva, ea îi spune că peste o oră aveau să vină niÈ™te prieteni, el o invită să iasă. Hotel, 350 de franci, duÈ™ după sex (bărbatul comentă, intrigat, că nimeni nu mai făcuse aÈ™a ceva înainte). Nu Maria, altă persoană e în trupul ei, care nu simte nimic, îndeplineÈ™te doar mecanic un soi de ritual. E o actriță. Milan o învățase de toate, mai puÈ›in cum să se despartă de client, ea mulÈ›umeÈ™te, e È™i el moleÈ™it È™i somnoros. Șovăie, vrea să se întoarcă acasă, dar trebuie să se ducă la local ca să depună cei 50 de franci, iar atunci alt bărbat, un nou cocteil, întrebări despre Brazilia, iarăși duÈ™ (de astă dată fără comentarii), se întoarce la bar, patronul își încasează comisionul È™i-i spune că poate pleca, deverul e slab astăzi. Nu ia un taxi, străbate toată Rue de Berne pe jos, uitîndu-se la celelalte localuri, la vitrinele cu ceasuri, la biserica din colÈ› (închisă, mereu închisă...). Nimeni nu-i întoarce privirea — ca totdeauna. Merge prin frig. Nu simte temperatura scăzută, nu plînge, nu se gîndeÈ™te la banii cîștigaÈ›i, e într-un fel de transă. Unii s-au născut ca să înfrunte viaÈ›a singuri, asta nu e nici bine, nici rău, e doar viaÈ›a. Maria face parte din rîndul lor. ÃŽncepe să se străduiască a reflecta la cele întîmplate, a început azi È™i se È™i consideră o profesionistă, i se pare că o face de multă vreme, că a făcut asta toată viaÈ›a. ÃŽÈ™i simte o afecÈ›iune ciudată pentru sine, e mulÈ›umită că nu fugise. Acum trebuie să se hotărască dacă va merge mai departe. Dacă va continua, avea să fie cea mai bună — ceea ce niciodată nu fusese, în nici o împrejurare. ViaÈ›a o învăță însă — foarte repede — că numai cei puternici supravieÈ›uiesc. Ca să fii puternică, trebuie să fii cea mai bună, nu există alternativă. Din jurnalul Mariei, o săptămînă mai tîrziu: Eu nu sînt un corp care are suflet, sînt un suflet care are o parte vizibilă, numită corp. ÃŽn toate aceste zile, exact invers de cum îmi puteam imagina, sufletul acesta a fost mult mai prezent. Nu-mi spunea nimic, nu mă critica, nu-i era milă de mine: doar mă observa. Azi mi-am dat seama de ce se întîmpla aÈ™a: de multă vreme nu mă mai gîndesc la ceva numit dragoste. Se pare că ea fuge de mine, ca È™i cum n-ar mai avea nici o importanță È™i nu s-ar simÈ›i bine venită. Dar dacă nu mă voi gîndi la dragoste, nu voi fi nimic. Cînd m-am întors a doua zi la Copacabana, am È™i început să fiu privită cu mai mult respect — de unde am înÈ›eles că multe fete apar pentru o noapte È™i nu mai pot continua. Cine merge mai departe devine un soi de aliată, de camaradă — fiindcă poate înÈ›elege dificultățile motivaÈ›iilor sau, mai bine zis, lipsa de motivaÈ›ii de a-È™i fi ales acest tip de viață. Toate visează la cineva care să sosească È™i să le descopere ca pe o adevărată femeie, tovarășă, senzuală, prietenoasă. Dar toate È™tiu, din prima clipă a unei noi întîlniri, că nimic asemănător nu are să se întîmple. Trebuie să scriu despre dragoste. Trebuie să gîndesc, să gîndesc, să scriu È™i iar să scriu despre dragoste — altminteri sufletul meu nu suportă. Chiar dacă credea că dragostea e ceva atît de important, Maria nu uită de sfatul pe care-l primise în prima noapte È™i încercă să o trăiască numai în paginile jurnalului ei. ÃŽn rest, căuta cu disperare un mijloc de a fi mai bună, de a cîștiga mulÈ›i bani într-un timp scurt, a nu gîndi mult È™i a găsi un motiv temeinic ca să facă ceea ce făcea. Aici era partea cea mai dificilă: care să fi fost adevăratul motiv? O făcea pentru că avea nevoie. Nu, nu era bine — toată lumea are mereu nevoie să cîștige bani, dar nu toÈ›i optează pentru o viață total în marginea societății. O făcea pentru că voia să trăiască o experiență nouă. Oare? OraÈ™ul era plin de experienÈ›e noi — precum schiatul sau plimbările în barcă pe lac — È™i ea nu avusese niciodată vreo curiozitate în sensul acesta. O făcea pentru că nu mai avea nimic de pierdut, viaÈ›a îi era o frustrare cotidiană È™i constantă. Nu, nici unul dintre răspunsuri nu era adevărat, mai bine să uite de subiectul acesta È™i să continue pur È™i simplu să trăiască ceea ce i se ivea în cale. Avea multe în comun cu celelalte prostituate È™i cu celelalte femei pe care le cunoscuse în viaÈ›a ei: măritiÈ™ul È™i o viață sigură reprezentau cel mai mare dintre toate visele. Cele care nu se gîndeau la asta fie aveau soÈ› (aproape o treime din colegele sale erau căsătorite), fie ieÈ™eau dintr-o experiență recentă de divorÈ›. Din pricina asta, ca să se înÈ›eleagă pe sine, căută — cu toată grija — să înÈ›eleagă de ce oare își aleseseră acea profesie colegele ei. Nu auzi nimic nou È™i-È™i făcu o listă cu răspunsurile: a) ziceau că erau nevoite să-È™i ajute soÈ›ul de acasă (È™i gelozia? Și dacă se ivea vreun prieten de-al soÈ›ului lor? Nu avu însă curaj să ajungă atît de departe); b) să cumpere o casă pentru mama lor (disculpă asemănătoare cu a ei, dar era cea mai răspîndită); c) să adune bani pentru biletul de întoarcere (columbienele, thailandezele, peruanele È™i braziliencele adorau motivul acesta, deÈ™i cîștigaseră de multe ori banii necesari È™i se scuturaseră numaidecît de ei, din teama de a nu-È™i realiza visul); d) plăcerea (nu se prea potrivea cu ambianÈ›a, suna fals); e) nu reuÈ™iseră să facă nimic (nici acesta nu era un motiv serios, ElveÈ›ia era plină de locuri de muncă pentru femei de serviciu, È™oferiÈ›e, bucătărese). ÃŽn sfîrÈ™it, nu descoperi nici un motiv temeinic È™i încetă a mai încerca să-È™i explice universul din jurul ei. Văzu că proprietarul, Milan, avea dreptate: niciodată cineva nu-i mai oferise o mie de franci elveÈ›ieni ca să petreacă cîteva ceasuri cu ea. Pe de altă parte, nimeni nu protesta cînd cerea 350 de franci, ca È™i cum ar fi È™tiut dinainte È™i ar fi întrebat doar ca să te umilească sau ca să nu aibă surprize neplăcute. Una dintre fete comentă: — ProstituÈ›ia e o afacere diferită de celelalte: cine începe cîștigă mai mult, cine are experiență cîștigă mai puÈ›in. Prefă-te mereu că eÈ™ti începătoare. ÃŽncă nu È™tia ce erau „clienÈ›ii specialiâ€, subiect menÈ›ionat doar în treacăt în prima noapte — nimeni nu aborda subiectul acesta. ÃŽn scurt timp învăță două din trucurile cele mai importante ale profesiei, È™i anume să nu pună niciodată întrebări despre viaÈ›a personală, să zîmbească È™i să vorbească cît mai puÈ›in cu putință, să nu stabilească niciodată întîlniri în afara localului. Sfatul cel mai important îi veni de la o filipineză pe care o chema Nyah: — Trebuie să gemi în momentul orgasmului. Asta îl face pe client să-È›i rămînă fidel. — De ce? Ei plătesc ca să se satisfacă. — Te înÈ™eli. Bărbatul nu-È™i dovedeÈ™te că e mascul doar cînd are erecÈ›ie. Este mascul dacă e capabil să-i dea È™i plăcere unei femei. Dacă vede că e capabil să-i producă plăcere unei prostituate, atunci o să se considere cel mai bun. Și aÈ™a se scurseră È™ase luni: Maria învăță toate lecÈ›iile de care avea nevoie — ca, de pildă, modul de funcÈ›ionare al Copacabanei. Fiind unul din localurile cele mai scumpe de pe Rue de Berne, clientela era alcătuită în marea sa majoritate din cadre de conducere, care aveau permisiunea de a veni tîrziu acasă, întrucît „luau cina cu clienÈ›iâ€, dar limita pentru aceste „cine†nu trebuia să depășească ora 23:00. Majoritatea prostituatelor aveau între 18 È™i 22 de ani È™i rămîneau în local în medie doi ani, fiind numaidecît înlocuite cu altele nou-sosite. Se duceau atunci la Neon sau la Xenium È™i, pe măsură ce vîrsta femeii sporea, preÈ›ul cobora È™i orele de muncă se evaporau. Terminau aproape toate la Tropical Extasy, care accepta femei de peste treizeci de ani. O dată ajunsă acolo, totuÈ™i, unica soluÈ›ie era să se întreÈ›ină, cîștigînd atîta cît să-i ajungă pentru masa de prînz È™i comision, cu unul, doi studenÈ›i pe zi (media preÈ›ului pentru întreg programul: atîta cît să cumpere o sticlă de vin ieftin). S-a culcat cu mulÈ›i bărbaÈ›i. Nu se uita niciodată la vîrstă sau la hainele uzate, ci răspunsul ei afirmativ sau negativ depindea de mirosul pe care-l exalau. Nu avea nimic împotriva È›igării, dar detesta parfumurile ieftine, pe cei care nu se spălau È™i pe cei cu hainele impregnate de băutură. Copacabana era un local liniÈ™tit È™i ElveÈ›ia era poate cea mai bună È›ară din lume ca să lucrezi ca prostituată — cu condiÈ›ia să ai permis de È™edere È™i de muncă, actele în regulă È™i să-È›i plăteÈ™ti cu religiozitate asigurarea socială; Milan repeta întruna că nu dorea să fie văzut de copiii săi în paginile ziarelor de senzaÈ›ie È™i se comporta cu mai multă rigiditate decît un poliÈ›ist cînd era vorba să verifice situaÈ›ia angajatelor sale. Pe scurt, o dată depășit obstacolul primei sau celei de-a doua nopÈ›i, era o profesie ca oricare alta, unde munceai din greu, luptai împotriva concurenÈ›ei, te străduiai să-È›i păstrezi un patron de calitate, să respecÈ›i orarele, te stresai un pic, aveai nevoie de miÈ™care È™i te odihneai duminicile. Cele mai multe dintre prostituate aveau fiecare un gen de credință È™i-È™i frecventau cultele, liturghiile, rugăciunile, întîlnirile lor cu Dumnezeu. Ca să nu-È™i piardă sufletul, Maria se lupta însă cu paginile jurnalului ei. Descoperi, spre surprinderea sa, că, la fiecare cinci clienÈ›i, unul venise nu ca să facă dragoste, ci ca să stea puÈ›in de vorbă. Plăteau preÈ›ul consumaÈ›iei, hotelul È™i, în momentul cînd se pregătea să se dezbrace, spuneau că nu era nevoie. Voiau să vorbească despre dificultățile muncii, despre soÈ›ia care-i înÈ™ela cu cineva, de faptul că se simÈ›iseră singuri È™i nu avuseseră cu cine să stea de vorbă (ea cunoÈ™tea bine situaÈ›ia). La început i se păru foarte ciudat. Pînă într-o bună zi cînd, ducîndu-se la hotel cu un francez important, însărcinat să vîneze talente pentru înalte funcÈ›ii executive (îi explica asta de parcă ar fi fost lucrul cel mai interesant de pe lume), auzi următorul comentariu al clientului său: — Știi cine este persoana cea mai singură din lume? E cadrul de conducere care are o carieră de succes, un salariu foarte ridicat, se bucură de încrederea superiorilor È™i a subordonaÈ›ilor săi, are o familie cu care își petrece vacanÈ›ele, copii pe care-i ajută să-È™i îndeplinească obligaÈ›iile È™colare, iar într-o bună zi apare un tip ca mine, cu următoarea propunere: „Vrei să-È›i schimbi serviciul, să cîștigi încă o dată pe-atîta?†Omul acela, care are tot ce-i trebuie ca să se simtă realizat È™i fericit, devine insul cel mai mizerabil de pe planetă. De ce? Pentru că nu are cu cine să stea de vorbă. E tentat să-mi accepte propunerea, dar nu o poate discuta cu colegii de serviciu, deoarece aceÈ™tia ar face tot posibilul ca să-l convingă să rămînă unde este. Nu poate vorbi cu nevasta care i-a însoÈ›it atîta amar de ani cariera victorioasă È™i gustă situaÈ›iile sigure, dar nu admite riscurile. Nu poate vorbi cu nimeni, È™i totuÈ™i se află în faÈ›a marii hotărîri a vieÈ›ii sale. Oare poÈ›i să-È›i imaginezi ce simte omul ăsta? Nu, nu el era insul cel mai singuratic de pe lume, deoarece Maria cunoÈ™tea persoana cea mai singură de pe faÈ›a pămîntului: ea însăși. Și totuÈ™i fu de acord cu clientul ei, în speranÈ›a unui bacÈ™iÈ™ bun — pe care îl È™i primi. Și începînd cu discuÈ›ia aceea, înÈ›elese că trebuia să descopere ceva ca să-È™i elibereze clienÈ›ii de presiunea enormă căreia păreau a-i fi supuÈ™i; asta însemna o ameliorare în calitatea serviciilor sale È™i o posibilitate de cîștiguri în plus. Cînd înÈ›elese că descărcarea tensiunii sufleteÈ™ti era la fel sau chiar mai rentabilă decît descărcarea tensiunii trupului, reîncepu să frecventeze biblioteca. ÃŽncepu să ceară cărÈ›i despre problemele conjugale, psihologie, politică, iar bibliotecara era încîntată — fiindcă fata la care È›inea atît de mult renunÈ›ase să se gîndească la sex È™i acum se concentra asupra unor lucruri mai importante. ÃŽncepu să citească în mod regulat ziarele, parcurgînd, ori de cîte ori o putea face, paginile de economie — întrucît cea mai mare parte a clienÈ›ilor ei erau cadre de conducere. Ceru cărÈ›i de autoajutor — deoarece aproape toÈ›i îi cereau sfaturi. Se adînci în tratate despre emoÈ›ia umană — de vreme ce toÈ›i sufereau, dintr-un motiv sau altul. Maria era o prostituată respectabilă, diferită, È™i, la sfîrÈ™itul celor È™ase luni de muncă, avea o clientelă selectă, numeroasă È™i fidelă, trezind invidia sau gelozia, dar È™i admiraÈ›ia colegelor. Cît despre sex, nimic pînă atunci nu-i îmbogățise viaÈ›a: însemna să-È™i desfacă picioarele, să le pretindă să-È™i pună un prezervativ, să geamă un pic ca să sporească posibilitatea unui bacÈ™iÈ™ (graÈ›ie filipinezei Nyah, descoperise că gemetele puteau aduce 50 de franci în plus) È™i să facă apoi un duÈ™ imediat după contact, astfel încît apa să-i poată spăla niÈ›el È™i sufletul. Nici o variaÈ›ie. Nici vorbă de sărut — sărutul, pentru o prostituată, era mai sacru decît orice alt lucru. Nyah o învățase că trebuia să-È™i păstreze sărutul pentru iubitul vieÈ›ii ei, ca în povestea cu Frumoasa Adormită; un sărut care ar face-o să se trezească din somn È™i să se întoarcă în lumea basmului, în care ElveÈ›ia se preschimba iarăși în È›ara ciocolatei, a vacilor È™i a ceasurilor. La fel, nici vorbă de orgasme, plăcere sau lucruri excitante. ÃŽn încercarea ei de a deveni cea mai bună, Maria asistase la cîteva spectacole de filme porno, sperînd să înveÈ›e ceva care să-i poată fi de folos în muncă. Văzuse multe lucruri interesante, dar pe care nu se încumeta să le practice cu clienÈ›ii ei — cereau prea mult timp, È™i Milan era totdeauna mulÈ›umit cînd femeile se întîlneau cu trei inÈ™i pe noapte. La sfîrÈ™itul acestor È™ase luni, Maria își depusese 60 000 de franci la bancă, începuse să ia masa la restaurante mai scumpe, își cumpără un televizor (pe care nu-l folosea niciodată, dar îi plăcea să-l aibă la îndemînă) È™i acum lua serios în calcul posibilitatea de a se muta într-un apartament mai bun. Acum își putea cumpăra cărÈ›i, dar continua să frecventeze biblioteca, aceasta fiind puntea ei de legătură cu lumea reală, cea mai solidă È™i mai durabilă. ÃŽi plăcea să stea de vorbă cîteva minute cu bibliotecara, care era fericită la gîndul că Maria avea să-È™i găsească în cele din urmă o iubire È™i poate o slujbă, dar pînă atunci nu o întrebase nimic, deoarece elveÈ›ienii sînt timizi È™i discreÈ›i (adevărată minciună, pentru că la Copacabana È™i în pat erau dezinhibaÈ›i, veseli sau complexaÈ›i ca oricare alt popor din lume). Din jurnalul Mariei, într-o după-amiază de duminică: ToÈ›i bărbaÈ›ii, scunzi sau înalÈ›i, aroganÈ›i sau timizi, simpatici sau distanÈ›i, au în comun o caracteristică: intră în local temători. Cei mai experimentaÈ›i își ascund frica vorbind tare, cei inhibaÈ›i nu reuÈ™esc să È™i-o mascheze È™i încep să bea ca să vadă dacă senzaÈ›ia dispare. Nu am însă nici o îndoială, cu rarisime excepÈ›ii — È™i acestea sînt „clienÈ›ii specialiâ€, pe care Milan încă nu mi i-a prezentat — ei sînt speriaÈ›i. De ce le e teamă? La drept vorbind, mie ar trebui să-mi fie teamă. Sînt cine sînt, merg într-un local străin, n-am forță fizică, nu port arme. BărbaÈ›ii sînt foarte ciudaÈ›i, È™i eu nu vorbesc de aceia pe care i-am văzut pînă acum la Copacabana, ci de toÈ›i pe care i-am cunoscut pînă azi. Pot să bată, pot să strige, pot să ameninÈ›e, dar mor de frica femeii. Poate nu de frica celei cu care se vor căsători, dar totdeauna există una care îi sperie È™i-i supune tuturor capriciilor sale. Chiar dacă e propria lor mamă. BărbaÈ›ii pe care-i cunoscuse de cînd sosise la Geneva făceau totul ca să pară siguri de ei, ca È™i cum ei ar fi condus lumea È™i propriile vieÈ›i; Maria însă vedea în ochii fiecăruia dintre ei frica de soÈ›ie sau panica de a nu obÈ›ine o erecÈ›ie, de a nu fi destul de masculi în faÈ›a unei simple prostituate, pe care o mai È™i plăteau. Dacă ar fi fost la un magazin È™i nu le-ar fi plăcut încălțămintea, ar fi fost în stare să se întoarcă fluturînd în mînă bonul È™i să pretindă banii înapoi. ÃŽn schimb, chiar dacă ar fi trebuit să plătească cu o firmă, dacă n-ar fi avut erecÈ›ie, nu s-ar mai fi întors niciodată în acelaÈ™i local, deoarece își închipuiau că povestea se răspîndise printre toate celelalte femei, o adevărată ruÈ™ine. „Doar mie ar trebui să-mi fie ruÈ™ine pentru că n-am reuÈ™it să excit un bărbat. Dar, în fapt, le este lor.†Ca să evite asemenea accese de timiditate, Maria căuta să-i lase totdeauna în voia lor, iar cînd vreunul părea mai băut sau mai fragil decît era firesc, evita sexul È™i se concentra doar asupra mîngîierilor È™i masturbării — ceea ce-i lăsa foarte mulÈ›umiÈ›i — oricît de absurdă ar fi fost situaÈ›ia, deoarece se puteau masturba È™i singuri. Era obligatoriu să nu-i lase să se simtă ruÈ™inaÈ›i. BărbaÈ›ii aceia, atît de puternici È™i de aroganÈ›i la locurile lor de muncă, unde se războiau necontenit cu funcÈ›ionarii, clienÈ›ii, furnizorii, preconcepÈ›iile, secretele, atitudinile false, ipocrizia, teama, apăsarea, își terminau ziua într-un local È™i nu le păsa că plătesc 350 de franci elveÈ›ieni ca să înceteze a mai fi ei înÈ™iÈ™i pe timpul nopÈ›ii. „Pe timpul nopÈ›ii? Stai, Maria, exagerezi. La drept vorbind, sînt patruzeci È™i cinci de minute È™i, chiar aÈ™a, dacă scădem dezbrăcatul, încercatul cîtorva alinturi false, conversaÈ›ia pe teme banale, îmbrăcatul, vom reduce timpul acesta la unsprezece minute de sex propriu-zis.†Unsprezece minute. Lumea gravita în jurul a ceva ce dura doar unsprezece minute. Și din cauza acestor unsprezece minute dintr-o zi de douăzeci È™i patru de ore (admițînd că toÈ›i fac dragoste cu soÈ›iile lor în fiecare zi, ceea ce era o adevărată absurditate È™i o minciună totală), ei se căsătoreau, întreÈ›ineau o familie, suportau plînsetul copiilor, se dădeau de ceasul morÈ›ii ca să se justifice cînd ajungeau tîrziu acasă, se uitau la zeci, sute de alte femei cu care le-ar fi plăcut să se plimbe în jurul lacului din Geneva, își cumpărau haine scumpe pentru ei, rochii încă È™i mai scumpe pentru ele, plăteau prostituate ca să compenseze ceea ce le lipsea, susÈ›ineau o uriașă industrie de cosmetice, diete, gimnastică, pornografie, putere — È™i cînd se întîlneau cu alÈ›i bărbaÈ›i, contrar legendei, nu vorbeau niciodată despre femei. Discutau despre funcÈ›ii, bani È™i sport. Era ceva putred cu civilizaÈ›ia; È™i nu era vorba despre despădurirea Amazoniei, stratul de ozon, dispariÈ›ia urÈ™ilor panda, fumatul, alimentele cancerigene, situaÈ›ia din penitenciare, cum urlau ziarele. Era exact domeniul în care lucra ea: sexul. Maria nu se afla totuÈ™i acolo ca să salveze umanitatea, ci pentru a-È™i mări contul bancar, a supravieÈ›ui încă È™ase luni solitudinii È™i alegerii pe care o făcuse, a-i trimite în mod regulat ajutorul lunar mamei sale (care fu foarte mulÈ›umită cînd află că întîrzierea banilor se datora doar poÈ™tei elveÈ›iene, care nu funcÈ›iona la fel de bine ca poÈ™ta braziliană), a-È™i cumpăra tot ce visase întotdeauna È™i nu avusese niciodată. Se mută într-un apartament mult mai bun, cu încălzire centrală (deÈ™i vara venise deja), iar de la fereastra ei putea zări o biserică, un restaurant japonez, un supermarket È™i o cafenea simpatică, pe care obiÈ™nuia să o frecventeze ca să răsfoiască ziarele. ÃŽn rest, aÈ™a cum își făgăduise sieÈ™i, trebuia să mai suporte o jumătate de an rutina de totdeauna: Copacabana, accepÈ›i un drink, dans, ce crezi despre Brazilia, hotel, plată anticipată, conversaÈ›ie È™i priceperea de a atinge punctele sensibile — atît ale trupului, cît È™i ale sufletului, mai cu seamă ale sufletului —, ajutor în problemele intime, din care unsprezece minute vor fi cheltuite cu desfăcutul picioarelor, strînsul picioarelor, gemetele simulate de plăcere. MulÈ›umesc, te aÈ™tept săptămîna viitoare, eÈ™ti bărbat, nu glumă, nu trebuie, pentru că È™i mie mi-a făcut mare plăcere să fiu cu dumneata. Și, mai cu seamă, să nu se îndrăgostească niciodată. Era cel mai important, cel mai judicios sfat pe care i-l dăduse brazilianca — înainte de a ceda, pesemne pentru că se îndrăgostise. ÃŽn două luni de lucru primise deja diverse propuneri de căsătorie, dintre care cel puÈ›in trei erau foarte serioase: directorul unei firme de contabilitate, pilotul cu care ieÈ™ise în prima noapte È™i patronul unui magazin specializat în bricege È™i arme albe. Cei trei îi promiseseră „să o scoată din viaÈ›a aceea†și să-i ofere o casă decentă, un viitor, poate copii È™i nepoÈ›i. Totul doar pentru unsprezece minute pe zi? Nu era posibil. Acum, după experienÈ›a ei la Copacabana, È™tia că nu era singura persoană care se simÈ›ea singură. Și fiinÈ›a umană poate îndura o săptămînă de sete, două săptămîni de foame, mulÈ›i ani fără acoperiÈ™, dar singurătatea nu o poate îndura. E cea mai cumplită dintre toate torturile, dintre toate suferinÈ›ele. BărbaÈ›ii aceia È™i mulÈ›i alÈ›ii care-i căutau tovărășia sufereau ca È™i ea de acest sentiment distrugător — senzaÈ›ia că nimănui de pe pămîntul acesta nu-i păsa de ei. Pentru a evita ispitele dragostei, inima ei exista numai în jurnal. Intra în Copacabana doar cu trupul È™i creierul ei, de fiecare dată mai sensibil, mai ascuÈ›it. Izbutise în cele din urmă să ajungă la convingerea că sosise la Geneva È™i sfîrÈ™ise în Rue de Berne dintr-o raÈ›iune superioară, È™i, de fiecare dată cînd împrumuta o carte de la bibliotecă, constatarea aceasta i se confirma: nimeni nu scrisese anume despre aceste unsprezece minute cele mai importante ale zilei. Poate acesta era destinul ei, oricît de dur ar fi putut părea deocamdată: să scrie o carte, să-È™i povestească istoria, aventura. Da, aventura. DeÈ™i era un cuvînt interzis, pe care nimeni nu îndrăznea să-l rostească, pe care majoritatea prefera să-l vadă la televiziune, în filme care rulau o dată È™i încă o dată la cele mai diferite ore ale zilei, asta era ceea ce căuta ea. Mergea cu deÈ™erturi, cu călătorii în locuri necunoscute, cu oameni misterioÈ™i conversînd într-o barcă în mijlocul fluviului, cu avioane, studiouri cinematografice, triburi de indieni, gheÈ›ari, Africa. ÃŽi plăcu ideea cărÈ›ii È™i ajunse să se gîndească la titlu: Unsprezece minute. ÃŽncepu să-i clasifice pe clienÈ›i în trei tipuri: Exterminatorii (nume dat în cinstea unui film ce-i plăcuse mult), care intrau de la început mirosind a băutură, prefăcîndu-se că nu se uitau la nimeni, dar crezînd că toÈ›i se uitau la ei, dansînd puÈ›in È™i mergînd direct la hotel. Pretty Woman (tot din cauza unui film), care se străduiau să fie eleganÈ›i, gentili, afectuoÈ™i, ca È™i cum lumea ar fi depins de acel tip de bunătate ca să se învîrtească în jurul axei sale, ca È™i cum ar fi mers pe stradă È™i ar fi intrat din întîmplare în local; erau blînzi la început È™i nesiguri cînd ajungeau la hotel È™i, din cauza asta, erau pînă la urmă mai exigenÈ›i decît Exterminatorii. ÃŽn sfîrÈ™it, NaÈ™ii (tot datorită unui film), care tratau trupul femeii ca È™i cum ar fi fost vorba de o marfă. Erau cei mai autentici, dansau, conversau, nu lăsau bacÈ™iÈ™, È™tiau ce cumpără È™i cît valorează, nu se lăsau niciodată duÈ™i de conversaÈ›ia femeii alese, oricare ar fi fost ea. Aceia erau unicii care, într-o manieră mult mai subtilă, cunoÈ™teau semnificaÈ›ia cuvîntului aventură. Din jurnalul Mariei, într-o zi cînd era la ciclu È™i nu putea lucra: Dacă ar trebui să-mi povestesc astăzi viaÈ›a cuiva, aÈ™ putea-o face în aÈ™a fel, încît m-ar considera o femeie independentă, curajoasă È™i fericită. Nici vorbă: îmi e interzis să menÈ›ionez unicul cuvînt care e mult mai important decît cele unsprezece minute — dragostea. ÃŽn timpul întregii mele vieÈ›i, am înÈ›eles dragostea ca pe un soi de sclavie consimÈ›ită. E o minciună: libertatea nu există decît în prezenÈ›a ei. Cine se dăruieÈ™te total, cine se simte liber iubeÈ™te la maximum. Și cine iubeÈ™te la maximum se simte liber. Din cauza asta, în pofida a tot ce pot trăi, face, descoperi, nimic nu are sens. Sper ca timpul să treacă repede, ca să mă pot întoarce la căutarea de mine însămi — întîlnind un bărbat care să mă înÈ›eleagă, care să nu mă facă să sufăr. Dar ce tot spun o prostie ca asta? ÃŽn dragoste, nimeni nu poate leza pe nimeni; fiecare dintre noi e răspunzător pentru ceea ce simte È™i nu putem da vina pe altul pentru asta. M-am mai simÈ›it rănită cînd i-am pierdut pe bărbaÈ›ii de care m-am îndrăgostit. Astăzi sînt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experiență a libertății: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda. Trecură încă trei luni, sosi toamna, sosi în sfîrÈ™it È™i data marcată în calendar: nouăzeci de zile pînă la călătoria de întoarcere. Totul trecuse atît de repede È™i atît de încet, gîndi ea, descoperind că timpul curge în două dimensiuni diferite, în funcÈ›ie de propria stare de spirit, dar în ambele cazuri aventura ei se apropia de sfîrÈ™it. Ar fi putut continua, evident — dar nu putea uita surîsul femeii invizibile care o însoÈ›ise în plimbarea din jurul lacului, spunîndu-i că lucrurile nu erau chiar atît de simple. Oricît de ispitită s-ar fi simÈ›it ca să continue, oricît de pregătită ar fi fost pentru provocările care i se iviseră în cale, toate aceste luni de convieÈ›uire doar cu sine însăși o învățaseră că există un moment ineluctabil cînd totul încetează. Peste nouăzeci de zile avea să se întoarcă în interiorul Braziliei, avea să cumpere o mică fermă (în definitiv cîștigase mai mult decît sperase), cîteva vaci (braziliene, nu elveÈ›iene), avea să-i invite pe tatăl È™i pe mama sa să locuiască împreună cu ea, avea să-È™i ia doi angajaÈ›i È™i să pună pe roate întreprinderea. DeÈ™i înÈ›elesese că dragostea reprezintă adevărata experiență a libertății È™i că nimeni nu poate poseda pe altcineva, își alimenta încă dorinÈ›ele tainice de răzbunare È™i le integra în întoarcerea sa triumfală în Brazilia. După ce avea să-È™i pună la punct ferma, avea să se ducă în oraÈ™, să treacă prin faÈ›a băncii unde lucra băiatul care plecase cu cea mai bună prietenă a sa È™i avea să-È™i deschidă un mare depozit în bani. „Bună, ce mai faci, nu mă mai recunoÈ™ti?†avea să o întrebe el. Ea avea să simuleze un mare efort de memorie È™i să termine zicînd că nu, fiindcă petrecuse un an întreg în E-U-RO-PA (avea să pronunÈ›e foarte lent È™i răspicat, ca să audă toate colegele ei). Mai bine zis în EL-VE-ÞI-A (suna mai exotic È™i mai aventurist decît FranÈ›a), unde există cele mai bune bănci din lume. Cu cine avea plăcerea? El avea să menÈ›ioneze anii de liceu. Ea avea să spună „Ah..., parcă-mi aduc aminteâ€, dar cu figura cuiva care nu-È™i amintea nimic. Apoi, după consumarea răzbunării, se impunea să muncească mai mult, iar cînd afacerea avea să meargă după cum prevăzuse, avea să se poată consacra lucrului care o interesa cel mai mult în viață: să-È™i descopere adevărata dragoste, bărbatul care o aÈ™teptase toÈ›i anii aceÈ™tia, dar pe care nu avusese ocazia să-l cunoască. Maria se hotărî să uite pentru totdeauna ideea de-a scrie o carte cu titlul Unsprezece minute. Acum trebuia să se concentreze asupra fermei, asupra proiectelor de viitor, altminteri va sfîrÈ™i prin a-È™i amîna călătoria, un risc fatal. După-amiază ieÈ™i ca să se întîlnească cu cea mai bună — È™i unica — ei prietenă, bibliotecara. Ceru o carte despre creÈ™terea vitelor È™i administrarea fermelor. Bibliotecara îi mărturisi: — Știi, acum cîteva luni, cînd ai venit aici ca să cauÈ›i titluri despre sex, începusem să mă tem de soarta dumitale. La urma urmelor, multe fete frumoase se lasă antrenate de iluzia banilor cîștigaÈ›i uÈ™or È™i uită că într-o bună zi vor fi bătrîne È™i nu vor mai avea ocazia să-l întîlnească pe bărbatul vieÈ›ii lor. — VorbiÈ›i de prostituÈ›ie? — Un cuvînt foarte tare. — După cum v-am spus, muncesc într-o firmă de import È™i export de carne. Dar dacă s-ar ivi prilejul de a mă prostitua, urmările ar fi oare atît de grave dacă m-aÈ™ opri la un moment dat? ÃŽn definitiv, a fi tînăr înseamnă a face greÈ™eli. — ToÈ›i drogaÈ›ii zic aÈ™a; e destul să È™tii cînd să te opreÈ™ti. Și nici unul nu se opreÈ™te. — Dumneavoastră trebuie să fi fost o femeie foarte frumoasă, născută într-o È›ară care-È™i respectă locuitorii. Asta v-a fost oare de ajuns ca să vă simÈ›iÈ›i fericită? — Sînt mîndră de felul cum mi-am depășit obstacolele. Să-È™i continue istoria? Da, fata aceea trebuia să înveÈ›e ceva despre viață. — Am avut o copilărie fericită, am învățat într-una din cele mai bune È™coli din Berna, am venit să muncesc în Geneva, l-am întîlnit È™i m-am măritat cu bărbatul pe care-l iubeam. Am făcut totul pentru el, la fel È™i el pentru mine, timpul a trecut È™i a venit pensia. Cînd a rămas liber È™i È™i-a putut folosi timpul după voie, ochii i-au devenit mai triÈ™ti — pentru că, în toată viaÈ›a lui, nu se gîndise poate niciodată la el însuÈ™i. Nu ne-am certat niciodată serios, n-am avut mari emoÈ›ii, nu mi-a arătat niciodată lipsă de respect în public. Trăiam o viață normală, dar atît de normală, încît, fără muncă, el s-a simÈ›it de prisos, fără însemnătate, È™i a murit de cancer, un an mai tîrziu. Spunea adevărul, dar o putea influenÈ›a negativ pe fata din faÈ›a ei. — Oricum ar fi, e mai bună o viață fără surprize — conchise ea —. Dacă n-ar fi fost aÈ™a, poate că bărbatul meu ar fi murit mai devreme. Maria plecă hotărîtă să-È™i adîncească cercetările despre ferme. Cum era liberă după-amiaza, se decise să se plimbe puÈ›in È™i, într-un tîrziu, observă, în partea veche a oraÈ™ului, o mică placă galbenă cu un soare È™i o inscripÈ›ie: „Drumul Sfîntului Iacobâ€. Ce însemna asta? ÃŽntrucît de cealaltă parte a străzii era un bar È™i cum se învățase să întrebe tot ce nu È™tia, se hotărî să intre È™i să se informeze. — N-am idee — zise fata din spatele barului. Era un local elegant È™i cafeaua costa de trei ori mai mult decît preÈ›ul normal. Dar dacă tot avea bani È™i era acolo, ceru o cafea È™i se hotărî să-È™i consacre următoarele ore ca să înveÈ›e totul despre administrarea fermelor. Deschise cartea cu entuziasm, dar nu izbuti să se concentreze asupra lecturii — era ucigător de plicticoasă. Avea să fie mult mai interesant să discute cu unul din angajaÈ›ii ei despre acest subiect — ei È™tiu întotdeauna cea mai bună metodă de administrare a banilor. Plăti cafeaua, îi mulÈ›umi fetei care o servise, lăsă un bacÈ™iÈ™ bun (își dezvoltase o superstiÈ›ie în privinÈ›a asta, dacă dădea mult, avea să È™i primească mult), o apucă spre ușă È™i, fără a-È™i da seama de importanÈ›a acelui moment, auzi cuvintele care aveau să-i modifice pentru totdeauna planurile, ferma, ideea despre fericire, sufletul de femeie, atitudinea sa de om, locul său în lume. — Mai staÈ›i puÈ›in. Se uită surprinsă într-o parte. Era un bar respectabil, nu era Copacabana, unde bărbaÈ›ii au dreptul să zică asta, iar femeile pot răspunde „plec, n-o să mă opreÈ™ti dumneataâ€. Se pregătea să ignore intervenÈ›ia, dar curiozitatea îi fu mai puternică È™i se întoarse în direcÈ›ia glasului. Văzu o scenă ciudată: un bărbat de vreo treizeci de ani (sau să fi gîndit oare „un tînăr de vreo treizeci de ani?†Lumea ei îmbătrînise foarte repede), cu părul lung, îngenuncheat pe jos, cu fel È™i fel de pensule risipite împrejurul lui — îl desena pe un domn aÈ™ezat pe un scaun, cu un pahar de anason în față. Nu-i remarcase la intrare. — Nu plecaÈ›i încă. Termin portretul ăsta È™i mi-ar plăcea să vă pictez È™i pe dumneavoastră. Maria răspunse — È™i, răspunzînd, realiză legătura care lipsise din univers. — Nu mă interesează. — AveÈ›i lumină. DaÈ›i-mi voie să vă fac măcar o schiță. Ce e aia schiță? Ce e aia „luminăâ€? Nu încetase a fi o femeie vanitoasă, închipuieÈ™te-È›i să ai un portret al tău făcut de cineva care părea serios! ÃŽncepu să bată cîmpii: È™i dacă o fi un pictor celebru? Avea să fie imortalizată pentru totdeauna pe o pînză! Expusă la Paris sau la Salvador da Bahia! Fantastic! Pe de altă parte, ce făcea bărbatul acela, cu toată harababura din jurul lui, într-un bar atît de scump È™i frecventat doar de o clientelă de bună condiÈ›ie? Ghicindu-i gîndurile, fata care-i servea pe clienÈ›i îi spuse aproape în È™oaptă: — E un artist foarte cunoscut. IntuiÈ›ia ei nu o înÈ™elase. Maria încercă să se stăpînească È™i să-È™i păstreze sîngele rece. — Vine aici din cînd în cînd, È™i totdeauna cu cîte un client important. Zice că-i place ambianÈ›a, îl inspiră. Face un panou cu persoanele care reprezintă oraÈ™ul, i-a fost comandat de primărie. Maria se uită la bărbatul care poza. Din nou chelneriÈ›a îi citi gîndul. — Este un chimist care a făcut o descoperire revoluÈ›ionară. A cîștigat premiul Nobel. — Nu plecaÈ›i încă — repetă pictorul —. Termin în cinci minute. ComandaÈ›i ce doriÈ›i È™i treceÈ›i în contul meu. Ca hipnotizată de ordin, ea se aÈ™eză la bar, ceru un lichior de anason (cum nu obiÈ™nuia să bea, singurul lucru care-i trecu prin cap a fost să-l imite pe cel cu premiul Nobel) È™i continuă să-l privească pe bărbatul care lucra. „Nu reprezint oraÈ™ul, de aceea se vede că-l interesează altceva. Dar nu e genul meuâ€, gîndi ea automat, repetînd ceea ce-È™i zicea mereu în sinea ei, de cînd începuse să lucreze la Copacabana; era scîndura ei de salvare È™i renunÈ›area voluntară la capcanele inimii. O dată clarificate toate acestea, n-o costa nimic să mai aÈ™tepte puÈ›in — poate fata de la bar È™tiuse ce spune È™i bărbatul acela i-ar fi putut deschide porÈ›ile unei lumi pe care nu o cunoÈ™tea, dar la care visase dintotdeauna; în definitiv, oare nu se gîndise la cariera de model? Observa agilitatea È™i rapiditatea cu care-È™i încheia lucrul — după cît se vedea, era o pînză foarte mare, dar era complet împăturită È™i nu putea zări celelalte figuri pictate acolo. Și dacă i se ivea o nouă ocazie? Bărbatul (se hotărîse că era „bărbatâ€, nu „tînărâ€, altminteri ar fi început să se simtă prea bătrînă pentru vîrsta ei) nu părea să fie tipul care face o asemenea propunere doar ca să petreacă o noapte cu ea. Cinci minute mai tîrziu, după cum promisese, el își terminase lucrul, în timp ce Maria se concentra asupra Braziliei, asupra viitorului ei strălucit È™i lipsei sale absolute de interes de a cunoaÈ™te persoane noi — care i-ar fi putut eventual compromite toate planurile acestea. — MulÈ›umesc, puteÈ›i să vă schimbaÈ›i poziÈ›ia — i se adresă pictorul chimistului, care păru a se fi trezit dintr-un vis. Și, întorcîndu-se către Maria, îi spuse fără menajamente: — DuceÈ›i-vă în colÈ›ul acela È™i staÈ›i cum vreÈ›i. Lumina e perfectă. Ca È™i cum totul fusese de mult aranjat de soartă, ca È™i cum ar fi fost lucrul cel mai firesc de pe lume, ca È™i cum l-ar fi cunoscut de-o viață pe bărbatul acela sau ca È™i cum ar fi trăit clipa aceea în vis È™i acum ar fi È™tiut ce să facă în viaÈ›a reală, Maria își luă paharul cu lichior de anason, poÈ™eta, cărÈ›ile despre administrarea fermelor È™i se îndreptă spre locul indicat de bărbat — o masă de lîngă fereastră. El își aduse pensulele, pînza de mari dimensiuni È™i o mulÈ›ime de sticluÈ›e pline de cerneluri de diverse culori, un pachet de È›igări È™i se aÈ™eză în genunchi la picioarele ei. — Rămîi în aceeaÈ™i poziÈ›ie. — Ceri prea mult. ViaÈ›a e mereu în miÈ™care. Era o frază pe care o considera strălucită, dar tînărul nu-i dădu nici o atenÈ›ie. Maria, căutînd să-È™i menÈ›ină firescul, pentru că privirea lui o făcea să se simtă foarte stingherită, se uită în partea de dincolo de fereastră, unde se zărea strada È™i placa: — Ce înseamnă „Drumul Sfîntului Iacobâ€? — O rută de pelerinaj. ÃŽn Evul Mediu, oameni din întreaga Europă treceau pe drumul ăsta, îndreptîndu-se către un oraÈ™ din Spania, Santiago de Compostela. Deplie o parte din pînză È™i-È™i pregăti pensulele. Maria tot nu È™tia ce să facă. — Vrei să spui că, dacă merg pe strada asta, ajung în Spania? — Peste două, trei luni. Dar pot să te rog ceva? Păstrează tăcerea, nu durează mai mult de zece minute. Și ia pachetul de pe masă. — Sînt cărÈ›i — răspunse ea, cu o anumită doză de iritare din pricina tonului autoritar al cererii. Trebuia să È™tie că în faÈ›a lui se afla o femeie cultă, care-È™i petrecea timpul în biblioteci, nu prin magazine. Dar luă chiar el pachetul È™i-l puse pe jos, fără nici un fason. Nu reuÈ™ise să-l impresioneze. De altfel, nu avea nici cea mai mică intenÈ›ie de a-l impresiona, era în afara orarului ei de lucru, È›inea să-È™i păstreze seducÈ›ia pe mai tîrziu, cu bărbaÈ›i care o plăteau bine pentru efort. De ce să intre în legătură cu pictorul acela care poate n-avea bani nici ca să o invite la o cafea? Un bărbat de treizeci de ani nu trebuie să poarte părul lung, e ridicol. De ce credea că nu avea bani? Fata de la bar îi spusese că era o persoană cunoscută — sau celebru era doar chimistul? Luă aminte la felul cum era îmbrăcat, dar nici asta n-o duse mai departe; viaÈ›a o învățase că bărbaÈ›ii îmbrăcaÈ›i neglijent — cum era cazul cu el — păreau totdeauna să aibă mai mulÈ›i bani decît cei care purtau costum È™i cravată. „Dar la ce bun să mă gîndesc la bărbatul ăsta? Mă interesează doar tabloul.†Zece minute nu era un preÈ› prea mare pentru È™ansa de a deveni nemuritoare într-o pictură. Văzu că o picta alături de chimistul premiat È™i începu să se întrebe dacă nu avea să-i ceară pînă la urmă un onorariu. — ÃŽntoarce faÈ›a spre fereastră. Ascultă încă o dată, fără să pună nici o întrebare — ceea ce nu-i stătea cîtuÈ™i de puÈ›in în fire. Privea trecătorii, placa indicatoare despre drumul cu pricina, imaginîndu-È™i că drumul trecea pe-acolo de multe veacuri, un drum care supravieÈ›uise progresului, prefacerilor lumii, chiar È™i prefacerilor omului. Era poate o prevestire bună, tabloul acela putea fi un semn al destinului, putea rămîne într-un muzeu È™i în următorii cinci sute de ani. Bărbatul începu să deseneze È™i, pe măsură ce lucrul progresa, ea își pierdu veselia iniÈ›ială È™i începu să se simtă insignifiantă. Cînd intrase în barul acela, era o femeie sigură pe sine, capabilă să ia o decizie foarte dificilă — să părăsească o profesie care-i aducea bani buni — È™i să accepte o provocare È™i mai dificilă — să conducă o fermă în È›ara ei. Acum revenise parcă la senzaÈ›ia de nesiguranță în faÈ›a lumii, lucru pe care o prostituată nu-È™i putea permite niciodată luxul de a-l simÈ›i. Pînă la urmă descoperi motivul disconfortului: pentru prima oară în multe luni, cineva o privea ca pe un obiect, nu ca pe o femeie, ci ca pe ceva ce ea nu izbutea să înÈ›eleagă, deÈ™i definiÈ›ia cea mai apropiată ar fi fost „el îmi vede sufletul, temerile, fragilitatea, incapacitatea de a lupta cu o lume pe care mă prefac a o domina, dar în raport cu care nu reprezint nimicâ€. Ridicol, continua să bată cîmpii. — AÈ™ vrea să... — Te rog, nu vorbi — zise bărbatul —. ÃŽÈ›i văd lumina. Nimeni niciodată nu-i spusese aÈ™a ceva. „Îți văd sînii tariâ€, „îți văd coapsele bine făcuteâ€, „îți văd frumuseÈ›ea exotică de la tropice†sau, cel mult, „văd că vrei să renunÈ›i la viaÈ›a asta, de ce nu-mi dai o È™ansă să-È›i ofer un apartamentâ€. Astea erau comentariile pe care obiÈ™nuia să le audă, dar... lumina ei? Se referea oare la înserare? — Lumina dumitale personală — completă el, dîndu-È™i seama că ea nu înÈ›elesese nimic. Lumina personală. Bine, nimeni nu putea fi mai departe de realitate decît pictorul acela inocent, care nici la cei treizeci de ani ai lui posibili nu învățase nimic de la viață. După cum toată lumea È™tie, femeile se maturizează mai repede decît bărbaÈ›ii, È™i Maria — deÈ™i nu petrecuse nopÈ›i albe cugetînd la conflictele ei filozofice — măcar un lucru È™tia: nu avea ceea ce pictorul numea „lumina†și pe care ea o interpreta ca pe „o strălucire aparteâ€. Era o persoană ca toate celelalte, își îndura solitudinea în taină, încerca să-È™i justifice tot ce făcea, se prefăcea că e tare cînd de fapt era foarte slabă, renunÈ›ase la orice pasiune în numele unei munci periculoase, dar acum, aproape de final, avea proiecte de viitor È™i remuÈ™cări din trecut — È™i o persoană ca ea nu are nici un fel de „strălucire aparteâ€. Se vede că era doar un mod de a o face să tacă È™i să fie mulÈ›umită că stătea acolo, imobilă, pe post de toantă. „Lumină personală. Putea să fi găsit altceva, cum ar fi «ai un profil frumos».†Cum intră lumina într-o casă? Dacă ferestrele sînt deschise. Cum intră lumina într-un ins? Dacă poarta iubirii este deschisă. Și, fără discuÈ›ie, a ei nu era deschisă. Se vede că era un pictor foarte prost, nu înÈ›elegea nimic. — Am terminat — zise el È™i începu să-È™i adune ustensilele. Maria nu se miÈ™că. Ar fi vrut să-i ceară să vadă tabloul, dar asta putea însemna È™i o lipsă de politeÈ›e, un semn că nu ai încredere în ceea ce a făcut altcineva. Curiozitatea însă precumpăni. ÃŽi ceru totuÈ™i, el fu de acord. ÃŽi desenase doar chipul; semăna cu ea, dar dacă ar fi văzut cîndva tabloul acela fără să cunoască modelul, ar fi zis că era o persoană foarte puternică, plină de o „lumină†pe care nu izbutea să È™i-o vadă reflectată în oglindă. — Numele meu este Ralf Hart. Dacă vrei, pot să-È›i mai ofer un drink. — Nu, mulÈ›umesc. După cum se vede, întîlnirea o ia acum pe drumul pe care-l prevăzuse cu tristeÈ›e: bărbatul încearcă să o seducă pe femeie. — Te rog, încă două lichioruri de anason — comandă el, fără a da atenÈ›ie comentariului Mariei. Ce avea de făcut? Să citească o carte oribilă despre administrarea fermelor. Să se plimbe, cum făcuse de sute de ori, pe malul lacului. Sau să stea de vorbă cu cineva care văzuse în ea o lumină necunoscută ei, exact la data marcată în calendar ca începutul sfîrÈ™itului „experienÈ›ei†sale. — Ce faci? Era întrebarea pe care nu voia s-o audă, care o făcuse să evite multe întîlniri cînd, dintr-un motiv sau altul, cineva se apropia de ea (ceea ce în ElveÈ›ia se întîmpla rareori, dată fiind firea discretă a locuitorilor săi). Care ar fi răspunsul posibil? — Lucrez într-un local. Gata. Se despovără de o greutate enormă È™i fu mulÈ›umită de tot ce învățase de cînd venise în ElveÈ›ia; să întrebi (ce sînt kurzii? ce e Drumul Sfîntului Iacob?) È™i să răspunzi (lucrez într-un local) fără a-È›i păsa de părerea celorlalÈ›i. — Cred că te-am mai văzut. Maria simÈ›i că el voia să treacă mai departe È™i-È™i savură mica victorie; pictorul, care, cu cîteva minute în urmă, îi dăduse ordine, părînd absolut sigur de ce voia, acum redevenea un bărbat ca toÈ›i ceilalÈ›i, nesigur în faÈ›a unei femei pe care nu o cunoÈ™tea. — Și cărÈ›ile astea? I le arătă. Administrarea fermelor. Bărbatul păru È™i mai nesigur ca înainte. — Lucrezi în domeniul sexului? El riscase. Se îmbrăca oare ca o prostituată? Oricum, trebuia să cîștige timp. Se observa, totul începea să fie un joc interesant, nu avea absolut nimic de pierdut. — Oare de ce se gîndesc bărbaÈ›ii numai la asta? El puse cărÈ›ile la loc în sacoșă. — Sexul È™i administrarea fermelor. Două lucruri cum nu se poate mai detestabile. Ce? Brusc, ea se simÈ›i sfidată. Cum de putea vorbi atît de dispreÈ›uitor de profesia ei? Sigur, nu È™tia încă în ce domeniu lucra ea, făcuse doar o încercare, dar nu-l putea lăsa fără replică. — Ei bine, eu cred că nimic nu e mai detestabil ca pictura. Un lucru încremenit, o miÈ™care întreruptă, o fotografie care nu e niciodată fidelă originalului. Un lucru mort, care nu interesează pe nimeni, cu excepÈ›ia pictorilor — oameni care se socotesc importanÈ›i, culÈ›i, dar care n-au evoluat ca restul lumii. Ai auzit vorbindu-se de Joan Miro? Eu n-am auzit niciodată decît de la un arab, într-un restaurant, È™i asta n-a schimbat absolut nimic în viaÈ›a mea. Nu È™tia dacă nu mersese prea departe, pentru că băuturile sosiseră È™i conversaÈ›ia fu întreruptă. Cei doi rămaseră tăcuÈ›i un răstimp. Maria gîndi că era timpul să plece, iar Ralf Hart gîndise poate la fel. Dar în faÈ›a lor mai erau două pahare pline cu băutura aceea oribilă, È™i asta era un pretext ca să mai rămînă împreună. — De ce cartea despre ferme? — Ce vrei să spui? — Păi am fost în Rue de Berne. După ce mi-ai spus unde lucrezi, mi-am amintit unde te-am mai văzut: în localul acela scump. Cît timp te-am pictat, nu mi-am dat seama: „lumina†dumitale era foarte puternică. Maria simÈ›i că-i fugea pămîntul de sub picioare. Pentru prima oară își dădu seama că era ruÈ™inată de ceea ce făcea, deÈ™i nu avea nici un motiv, muncea ca să se întreÈ›ină, pe ea È™i familia ei. Lui trebuia să-i fie ruÈ™ine că se ducea în Rue de Berne; de la o clipă la alta, toată vraja aceea posibilă se destrămase. — AscultaÈ›i, domnule Hart, deÈ™i sînt braziliancă, stau de nouă luni în ElveÈ›ia. Și am învățat că elveÈ›ienii sînt discreÈ›i deoarece trăiesc într-o È›ară foarte mică, aproape toÈ›i se cunosc, după cum tocmai am văzut, motiv pentru care nimeni nu se interesează de viaÈ›a altuia. Comentariul dumneavoastră a fost inoportun È™i foarte nedelicat — dar dacă scopul dumneavoastră a fost să mă umiliÈ›i ca să vă simÈ›iÈ›i mai în larg, vă pierdeÈ›i timpul degeaba. MulÈ›umesc pentru lichiorul de anason, care e oribil, dar pe care o să-l beau pînă la ultima picătură. Apoi am să fumez o È›igară. Și-n cele din urmă, am să mă ridic È™i am să plec. Dumneavoastră însă puteÈ›i pleca chiar în clipa asta, întrucît pictorilor celebri nu le stă bine să È™adă la aceeaÈ™i masă cu o prostituată. Fiindcă asta sînt, È™tiÈ›i? O prostituată. Pur È™i simplu, din cap pînă-n picioare, de sus È™i pînă jos — o prostituată. Și asta este virtutea mea: să nu înÈ™el pe nimeni, deci nici pe dumneavoastră. Pentru că nu merită osteneala. Dumneavoastră nu meritaÈ›i o minciună. Ia închipuiÈ›i-vă ce-ar fi dacă celebrul chimist, din celălalt capăt al restaurantului, ar descoperi ce sînt eu? Ea începu să ridice glasul. — O prostituată! Și mai È™tiÈ›i ceva? Mă eliberaÈ›i — È™tiu că am să plec din È›ara asta blestemată după exact nouăzeci de zile, plină de bani, mult mai cultă, capabilă să aleg un vin bun, cu punga plină de fotografii pe care le-am făcut pe zăpadă È™i după ce am învățat să înÈ›eleg natura oamenilor! Fata de la bar asculta, speriată. Chimistul părea a nu le da atenÈ›ie. O fi fost poate alcoolul, poate È™i senzaÈ›ia că în scurt timp va fi iarăși o femeie din interiorul Braziliei, poate marea bucurie de a fi putut spune ce lucra È™i a putea face haz de reacÈ›iile È™ocate, de privirile critice, de gesturile scandalizate. — AÈ›i priceput bine, domnule Hart? De sus pînă jos, din cap pînă-n picioare, sînt o prostituată, È™i asta e calitatea mea, virtutea mea! El nu zise nimic. Și nu se clinti. Maria simÈ›i că-È™i recîștiga încrederea în sine. — Și mai aflaÈ›i că sînteÈ›i un pictor care nu-È™i înÈ›elege modelele. Poate că chimistul care sade acolo, cu gîndurile aiurea, adormit, o fi în realitate un feroviar. Și toate celelalte persoane din tabloul dumneavoastră or fi doar ceea ce nu sînt. De n-ar fi aÈ™a, n-aÈ›i spune niciodată că puteÈ›i vedea o „lumină specială†într-o femeie care, aÈ™a cum v-aÈ›i dat seama în timp ce pictaÈ›i, NU E ALTCEVA DECÃŽT O PROSTITUATÃ! Ultimele cuvinte fură rostite lent, cu glas tare. Chimistul se trezi, iar fata de la bar aduse nota. — N-are nimic de-a face cu prostituata, ci cu femeia care eÈ™ti — Ralf ignoră nota È™i răspunse la fel de tacticos, dar cu voce scăzută —. Ai strălucire. O lumină care-È›i dă puterea de voință, puterea cuiva care sacrifică lucruri importante în numele altor lucruri pe care le socoteÈ™te È™i mai importante. Ochii — lumina asta se manifestă în ochi. Maria se simÈ›i dezarmată; el nu-i acceptase provocarea. A vrut să creadă că dorea să o seducă, nimic mai mult. Nu mai avea voie să gîndească — cel puÈ›in în următoarele nouăzeci de zile — că există bărbaÈ›i interesanÈ›i pe faÈ›a pămîntului. — Vezi lichiorul ăsta de anason din faÈ›a dumitale? — continuă el —. Ei bine, vezi doar un lichior de anason. Eu însă, pentru că trebuie să pătrund în ceea ce fac, văd planta din care s-a născut, furtunile pe care le-a înfruntat planta asta, mîna care a cules grăunÈ›ele, călătoria unei nave dintr-un alt continent pînă aici, mirosurile È™i culorile pe care planta asta, înainte de-a fi fost pusă în alcool, le-a lăsat să fie percepute È™i să facă parte din ea. Dacă într-o bună zi aÈ™ picta masa asta, aÈ™ picta toate aceste lucruri — deÈ™i, văzînd tabloul, dumneata ai crede că te afli în faÈ›a unui simplu pahar cu lichior de anason. La fel, în timp ce priveai strada È™i te gîndeai — deoarece È™tiu că te gîndeai — la Drumul Sfîntului Iacob, eu È›i-am pictat copilăria, adolescenÈ›a, visele dizolvate în trecut, visele din viitor, dorinÈ›a — adică lucrul care mă intrigă cel mai mult. Cînd È›i-ai văzut tabloul... Maria își deschise garda, È™tiind că ar fi fost foarte greu să rămînă cu ea închisă. — Eu am văzut lumina asta... — ... deÈ™i acolo era doar o femeie asemănătoare cu dumneata. Din nou se instală tăcerea stingheritoare. Maria se uită la ceas. — ÃŽn cîteva minute trebuie să plec. De ce ai spus că sexul e detestabil? — Dumneata trebuie să È™tii mai bine ca mine. — Eu È™tiu pentru că asta mi-e munca. Fac acelaÈ™i lucru în fiecare zi. Dar dumneata eÈ™ti un bărbat de treizeci de ani... — Douăzeci È™i nouă... — ... tînăr, atrăgător, celebru, care ar trebui să fii încă interesat de lucrurile astea, nu aveai nevoie să te duci în Rue de Berne ca să-È›i găseÈ™ti o pereche. — Ba da, aveam nevoie. M-am culcat cu cîteva dintre colegele dumitale, nu pentru că aÈ™ fi avut probleme să-mi găsesc o pereche. Problema mea sînt eu însumi. Maria simÈ›i o înÈ›epătură de gelozie È™i fu cuprinsă de spaimă. Acum înÈ›elegea că trebuia într-adevăr să plece. — Era ultima mea încercare. Acum am renunÈ›at — zise Ralf, începînd să-È™i adune materialul împrăștiat pe podea. — Ai vreo problemă fizică? — Nici una. Doar lipsa de interes. Nu era posibil. — PlăteÈ™te nota. Hai să ne plimbăm. ÃŽn realitate mulÈ›i simt acelaÈ™i lucru, dar nimeni n-o spune — È™i e bine să stai de vorbă cu cineva atît de sincer. O luară pe Drumul Sfîntului Iacob, era un urcuÈ™, apoi un coborîș care se termina la fluviu, care se termina în lac, care se termina în munÈ›ii care se terminau într-o localitate îndepărtată din Spania. Trecură printre oameni care se întorceau de la masa de prînz, mame cu scumpetea lor de bebeluÈ™i, turiÈ™ti care fotografiau frumoasa arteziană din mijlocul lacului, femei musulmane cu capul acoperit de un văl, băieÈ›i È™i fete făcînd jogging, cu toÈ›ii pelerini în căutarea acestui oraÈ™ mitic, Santiago de Compostela, care poate nici nu exista, poate era o legendă în care oamenii au nevoie să creadă ca să-È™i dea un sens vieÈ›ii lor. Pe drumul bătut de atîta lume, de-atîta timp, mergea È™i bărbatul acela cu părul lung, cărînd o desagă plină de pensule, culori, pînze, creioane, È™i o fată ceva mai tînără, cu o sacoșă plină de cărÈ›i despre administrarea fermelor. Nici unuia dintre ei nu le dădu prin cap să întrebe de ce făceau împreună pelerinajul acela, era lucrul cel mai firesc din lume, el È™tia totul despre ea, fără ca ea să È™tie nimic despre el. Și din pricina asta, se hotărî să întrebe — acum întreba totul. La început, el făcu pe modestul, dar ea È™tia cum să obÈ›ină orice de la un bărbat, È™i el îi povesti pînă la urmă că fusese căsătorit de două ori (record pentru douăzeci È™i nouă de ani!), călătorise mult, cunoscuse regi, actori celebri, sărbători de neuitat. Se născuse în Geneva, locuise la Madrid, Amsterdam, New York È™i într-un oraÈ™ din sudul FranÈ›ei, numit Tarbes, care nu se afla pe nici un circuit turistic important, dar pe care el îl adora datorită apropierii munÈ›ilor È™i căldurii din inima locuitorilor săi. Talentul îi fusese descoperit la vîrsta de douăzeci de ani, cînd un mare negustor de artă se dusese să mănînce, din întîmplare, într-un restaurant japonez din oraÈ™ul său natal — decorat cu lucrările lui. Cîștigase mulÈ›i bani, era tînăr È™i sănătos, putea să facă orice, să se întîlnească cu oricine ar fi dorit, trăise toate plăcerile pe care le poate trăi un bărbat, făcea ce-i plăcea È™i, între timp, în ciuda tuturor acestor lucruri, celebritate, bani, femei, călătorii, era un om nefericit, căruia îi rămăsese o singură bucurie în viață: munca. — Femeile te-au făcut să suferi? — întrebă ea, dîndu-È™i numaidecît seama că era o întrebare idioată, consemnată probabil într-un manual despre Tot ce trebuie să È™tie femeile ca să cucerească un bărbat. — Nu m-au făcut niciodată să sufăr. Am fost foarte fericit în fiecare dintre mariajele mele. Am fost înÈ™elat È™i am înÈ™elat ca orice om normal. După o vreme însă nu m-a mai interesat sexul. Continuam să iubesc, simÈ›eam nevoia unei companii, dar sexul..., de ce vorbim despre sex? — Pentru că, aÈ™a cum ai spus chiar dumneata, eu sînt o prostituată. — ViaÈ›a mea nu prezintă mare interes. Un artist care a izbutit să aibă succes încă de tînăr, lucru rar, È™i încă în pictură, ceea ce e rarisim, care astăzi poate picta orice fel de tablou, cîștigînd de pe urma lui bani frumoÈ™i, în vreme ce criticii fac spume, crezînd că doar ei È™tiu ce e „artaâ€. Cineva despre care toÈ›i cred că are răspunsuri la toate È™i cu cît sînt mai tăcut, cu atît mai inteligent mă consideră. Continuă să-È™i povestească viaÈ›a: în fiecare săptămînă era invitat pentru ceva undeva în lume. Avea un agent care locuia în Barcelona — È™tia unde este? Da, Maria È™tia, este în Spania. Acel agent se ocupa de tot ce È›inea de bani, invitaÈ›ii, expoziÈ›ii, dar niciodată nu exercita asupra lui presiuni ca să facă ce nu dorea, o dată ce, după mulÈ›i ani de muncă, obÈ›inuseră o anumită stabilitate pe piață. — E o istorie interesantă? — glasul lui denota un pic de nesiguranță. — AÈ™ zice că e o istorie foarte deosebită. Multor oameni le-ar plăcea să fie în locul dumitale. Ralf vru să afle despre Maria. — Eu sînt trei, în funcÈ›ie de persoana care mă caută. Fata Ingenuă, care se uită la bărbaÈ›i cu admiraÈ›ie È™i se preface impresionată de istoriile lor de putere È™i glorie. Femeia Fatală, care-i atacă imediat pe cei ce se simt mai nesiguri È™i, procedînd astfel, È›ine sub control situaÈ›ia, îi lasă fără voință, fiindcă ei nu mai au nevoie să se preocupe de nimic. Și, în fine, Maica AtotînÈ›elegătoare, care are grijă de cei ce au nevoie de sfaturi È™i le ascultă, cu aerul că înÈ›elege tot, poveÈ™tile care-i intră pe-o ureche È™i-i ies pe alta. Pe care din cele trei vrei s-o cunoÈ™ti? — Pe dumneata. Maria povesti tot, fiindcă avea nevoie să povestească — era pentru prima oară cînd făcea asta, de cînd plecase din Brazilia. ÃŽn sfîrÈ™it, descoperi că, în ciuda ocupaÈ›iei ei deloc convenÈ›ionale, nu i se întîmplase nimic foarte emoÈ›ionant în afara săptămînii de la Rio È™i a primei săptămîni în ElveÈ›ia. Casă, muncă, iar casă, iar muncă — È™i nimic altceva. Cînd isprăvi, È™edeau iar la o masă dintr-un bar — de astă dată în cealaltă parte a oraÈ™ului, pe Drumul Sfîntului Iacob, fiecare gîndindu-se la ce-i rezervase celuilalt destinul. — ÃŽÈ›i lipseÈ™te ceva? — întrebă ea. — Să pot zice „pe curîndâ€. Da. Pentru că nu fusese o după-amiază ca toate celelalte. Ea se simÈ›ea neliniÈ™tită, încordată, fiindcă deschisese o ușă È™i nu È™tia cum s-o închidă la loc. — Cînd am să pot vedea pînza? Ralf îi întinse o carte de vizită a agentului său din Barcelona. — Telefonează pentru ea peste È™ase luni, dacă o să mai fii în Europa. „Chipurile din Genevaâ€, oameni celebri È™i oameni anonimi, va fi expusă prima oară într-o galerie din Berlin. Apoi va face un tur european. Maria își aminti de calendar, de cele nouăzeci de zile pe care le mai avea, de toate implicaÈ›iile periculoase pe care le-ar putea antrena orice relaÈ›ie, orice legătură. „Care e lucrul cel mai important în viaÈ›a asta? Să trăiesc sau să mă prefac că trăiesc? Să risc acum, să spun că a fost seara cea mai frumoasă pe care am petrecut-o în oraÈ™ul acesta? Să-i mulÈ›umesc pentru că m-a ascultat fără critici È™i fără comentarii? Sau pur È™i simplu să îmbrac armura femeii cu putere de voință, cu «lumină specială», È™i să plec fără nici un comentariu?†Între timp mergeau pe Drumul Sfîntului Iacob È™i, pe măsură ce se asculta pe sine însăși povestin-du-È™i viaÈ›a, fusese o femeie fericită. Se putea mulÈ›umi cu atîta — era deja un mare cadou al vieÈ›ii. — O să te caut — zise Ralf Hart. — Să nu faci asta. ÃŽn scurt timp am să plec în Brazilia. Nu mai avem nimic de împărÈ›it unul cu altul. — Am să te caut în calitate de client. — Pentru mine, asta va însemna o umilință. — Te voi căuta ca să mă salvezi. Vorbise È™i la început despre dezinteresul său față de sex. Vru să spună că simÈ›ea acelaÈ™i lucru, dar se controlă — mersese prea departe în refuzurile sale, era mai inteligent să stea liniÈ™tită. Ce treabă patetică. Era încă o dată acolo cu un băieÈ›el, care de astă dată nu-i cerea un creion, ci un dram de companie. Privi în propriu-i trecut È™i, pentru prima oară, se iertă pe sine însăși: vina nu fusese a ei, ci a băiatului nesigur pe el, care renunÈ›ase de la prima tentativă. Erau copii, È™i copiii aÈ™a procedează — nici ea, nici băieÈ›elul nu greÈ™iseră, iar asta îi produse o mare uÈ™urare, se simÈ›i mai bine, nu-È™i călcase în picioare prima oportunitate din viață. ToÈ›i fac aÈ™a, face parte din iniÈ›ierea fiinÈ›ei umane în căutarea celeilalte părÈ›i a sale, aÈ™a se întîmplă. Acum situaÈ›ia era însă diferită. Oricît de majore erau motivele (plec în Brazilia, lucrez într-un local, n-am avut timp să ne cunoaÈ™tem bine, nu sînt interesată de sex, nu vreau să aud de dragoste, trebuie să învăț cum se administrează fermele, habar n-am de pictură, trăim în lumi diferite), viaÈ›a o punea în faÈ›a unei provocări. Nu mai era copil, trebuia să aleagă. Preferă să nu răspundă. ÃŽi strînse mîna, cum se obiÈ™nuia în È›ara aceea, È™i plecă în direcÈ›ia casei sale. Dacă ar fi fost bărbatul care i-ar fi plăcut să fie, el nu s-ar fi lăsat intimidat de tăcerea ei. Pasaj din jurnalul Mariei, scris în aceeaÈ™i zi: Azi, în timp ce mergeam în jurul lacului, pe drumul acela ciudat al Sfîntului Iacob, bărbatul care era cu mine — un pictor, o viață diferită de a mea — a aruncat o pietricică în apă. ÃŽn locul unde a căzut piatra, au apărut mici cercuri care s-au mărit, s-au lărgit, pînă cînd au atins o rață ce trecea întîmplător pe-acolo È™i n-avea nimic de-a face cu piatra. ÃŽn loc să se sperie de unda neaÈ™teptată, raÈ›a s-a hotărît să se joace cu ea. Cu cîteva ore înainte de cină, am intrat într-o cafenea, È™i totul a fost ca È™i cum Dumnezeu ar fi aruncat o pietricică în locul acela. Undele de energie ne-au atins pe mine È™i pe un bărbat care stătea într-un colÈ›, pictînd un tablou. El a simÈ›it vibraÈ›ia pietrei, la fel È™i eu. Și acum? Pictorul È™tie cînd întîlneÈ™te un model. Muzicianul È™tie cînd instrumentul îi este bine acordat. Aici, în acest jurnal al meu, sînt conÈ™tientă că anumite fraze nu sînt scrise de mine, ci de o femeie plină de „lumină†care sînt eu, dar pe care nu vreau să o accept. Pot continua aÈ™a. Pot însă, ca rățuÈ™ca de pe lac, să mă joc È™i să mă amuz cu ondulaÈ›ia care s-a format brusc È™i a dezechilibrat apa. Piatra asta are un nume: pasiunea. Ea poate descrie frumuseÈ›ea unei întîlniri fulminante dintre două persoane, dar nu se mărgineÈ™te la atîta. O găsim în surescitarea întîmplării neaÈ™teptate, în voinÈ›a de a realiza ceva cu fervoare, în certitudinea că îți vei putea realiza un vis. Pasiunea ne dă semnale care ne călăuzesc viaÈ›a — È™i mie îmi revine să descifrez aceste semnale. Mi-ar plăcea să cred că sînt îndrăgostită. De cineva pe care nu-l cunosc È™i care nu intra în vederile mele. Toate lunile astea de autocontrol, de respingere a dragostei au dus exact la contrariu: să mă las dusă de primul ins care mi-a acordat o atenÈ›ie de alt gen. Tot e bine că nu i-am cerut numărul de telefon, că nu È™tiu unde locuieÈ™te, că-l pot pierde fără să mă acuz că am pierdut ocazia. Și chiar dacă ar fi fost aÈ™a, chiar dacă aÈ™ fi pierdut-o, am cîștigat o zi fericită în viaÈ›a mea. Gîndindu-mă cum este lumea, o zi fericită e aproape un miracol. Cînd intră în Copacabana în seara aceea, era È™i el acolo, aÈ™teptînd. Era unicul client. Milan, care observa viaÈ›a acelei brazilience cu o veritabilă curiozitate, constată că fata pierduse bătălia. — AccepÈ›i un drink? — Trebuie să lucrez. Nu pot să-mi pierd slujba. — Sînt un client. ÃŽÈ›i fac o propunere profesională. Bărbatul acela, care în după-amiaza aceea, la cafenea, păruse atît de sigur de el, care mînuia bine penelul, se întîlnea cu personaje sus-puse, avea un agent la Barcelona È™i cîștiga pesemne mulÈ›i bani — își arăta acum fragilitatea, intrase în ambianÈ›a necuvenită, nu mai era într-o cafenea romantică de pe Drumul Sfîntului Iacob. Farmecul serii se destrămă. — Atunci, accepÈ›i drinkul? — Accept altă dată. Acum am alÈ›i clienÈ›i care mă aÈ™teaptă. Milan auzi finalul frazei; se înÈ™elase, fata nu se lăsase furată de capcana promisiunilor de dragoste. Chiar È™i aÈ™a, la finele unei nopÈ›i fără mare dever, se întrebă de ce preferase compania unui bătrîn, a unui contabil mediocru È™i a unui agent de asigurări. Mă rog, era problema ei. De vreme ce-È™i plătea comisionul, nu era de competenÈ›a lui să decidă cu cine trebuia sau nu să se culce. Din jurnalul Mariei, după noaptea cu bătrînul, contabilul È™i agentul de asigurări: Ce vrea pictorul ăsta de la mine? Nu È™tie că aparÈ›inem unor țări, culturi È™i sexe diferite? Crede oare că È™tiu mai multe decît el despre plăcere È™i vrea să înveÈ›e ceva? De ce nu mi-a spus altceva decît „sînt un clientâ€? Era atît de uÈ™or să spună: „ți-am simÈ›it lipsa†sau „am fost încîntat de seara petrecută împreunăâ€, l-aÈ™ fi răspuns È™i eu la fel (sînt o profesionistă), dar el este cel obligat să-mi înÈ›eleagă nesiguranÈ›ele, pentru că sînt femeie, sînt fragilă, È™i în localul acela sînt altă persoană. El e bărbat. E artist: e obligat să È™tie că marele scop al fiinÈ›ei umane este să înÈ›eleagă dragostea totală. Dragostea nu este în celălalt, este în noi înÈ™ine; noi o trezim. Dar pentru trezirea asta, avem nevoie de altul. Universul are sens doar cînd avem cu cine să ne împărtășim emoÈ›iile. E sătul de sex? Și eu — È™i, cu toate acestea, nici el, nici eu nu È™tim ce e asta. Lăsăm să moară unul din lucrurile cele mai importante din viață — aveam nevoie să fiu salvată de el, avea nevoie să-l salvez, dar el nu mi-a lăsat nici o alegere. Era speriată. ÃŽncepea să-È™i dea seama că, după atîta autocontrol, presiunea, cutremurul, vulcanul sufletului ei dădeau semne că vor să explodeze, or, din clipa cînd s-ar întîmpla una ca asta, n-ar mai avea cum să-È™i controleze sentimentele. Cine era otrava aceea de artist, care putea prea bine să fi minÈ›it în legătură cu viaÈ›a lui, cu care nu petrecuse mai mult de cîteva ceasuri, care nu o atinsese, nu încercase să o seducă — putea fi oare ceva mai rău decît asta? De ce îi dădea semnale de alarmă inima? Deoarece credea că È™i el simÈ›ea acelaÈ™i lucru — dar, evident, se înÈ™ela total. Ralf Hart voia să se întîlnească cu femeia capabilă să-i reaprindă focul care aproape i se stinsese; voia să o transforme în marea lui zeiță a sexului, cu o „lumină specială†(È™i aici fusese sincer), gata să-l ia de mînă È™i să-i arate drumul de întoarcere la viață. Nu-È™i putea imagina că Maria simÈ›ea acelaÈ™i dezinteres, că își avea È™i ea problemele ei (nici măcar după atîția bărbaÈ›i nu-È™i obÈ›inuse orgasmul în timpul penetraÈ›iei), își făcuse planuri în dimineaÈ›a aceea È™i-È™i pusese la cale o întoarcere triumfătoare în È›ara ei. De ce se gîndea la el? De ce se gîndea la cineva care chiar în clipa aceea picta poate altă femeie, spunîndu-i că avea o „lumină specialăâ€, că putea fi zeiÈ›a sexului? „Mă gîndesc la el pentru că am putut sta de vorbă.†Ce ridicol! Ce, se gîndea È™i la bibliotecară? Nu. Se gîndea la Nyah, filipineza, singura dintre toate femeile de la Copacabana cu care putea să-È™i împartă un pic sentimentele? Nu, nu se gîndea. Erau persoane cu care fusese de multe ori împreună È™i cu care se simÈ›ea în largul ei. ÃŽncercă să-È™i abată atenÈ›ia asupra căldurii care se instalase ori asupra supermarketului pe care nu reuÈ™ise să-l viziteze în ajun. ÃŽi scrise o lungă scrisoare tatălui ei cu privire la terenul pe care i-ar plăcea să-l cumpere — asta avea să-i mulÈ›umească familia. Nu preciză data întoarcerii, dar dădu de înÈ›eles că avea să fie în scurt timp. Dormi, se trezi, dormi din nou, iarăși se trezi. Descoperi că tratatul despre ferme era foarte bun pentru elveÈ›ieni, dar nu le era de nici un folos brazilienilor — lumile lor erau total diferite. Pe parcursul după-amiezei văzu că cutremurul, vulcanul, presiunea se reduseseră. Se simÈ›i mai relaxată; acest tip de pasiune subită i se mai întîmplase È™i alteori È™i lua sfîrÈ™it totdeauna a doua zi — ce bine, universul ei continua să rămînă acelaÈ™i. Avea o familie care o iubea, un bărbat care o aÈ™tepta È™i care acum îi scria foarte des, povestindu-i că magazinul de textile se extindea. Se hotărîse chiar să-È™i plătească biletul de avion în seara aceea, avea bani suficienÈ›i ca să-È™i cumpere un loc. Depășise cea mai dificilă parte, bariera limbii, singurătatea, prima zi la restaurant cu arabul, modul în care-È™i convinsese sufletul să nu-i pese de ce făcea cu trupul său. Știa foarte bine care îi era visul È™i era dispusă la orice pentru el. Și visul acesta nu includea bărbaÈ›i, desigur. Cel puÈ›in, nu includea bărbaÈ›i care să nu vorbească limba ei maternă È™i care să nu trăiască în oraÈ™ul ei. După ce se potoli cutremurul, Maria înÈ›elese că parte din vină îi revenea. Fiindcă la clipa potrivită nu spusese: „Sînt singură, sînt la fel de nefericită ca È™i dumneata, azi mi-ai văzut «lumina», È™i a fost primul lucru frumos È™i sincer pe care mi l-a spus un bărbat de cînd am sosit aici.†La radio cînta un cîntec vechi: „Iubirea mea moare chiar înainte de a se naÈ™te.†Da, acesta era cazul ei, destinul ei. Pasaj din jurnalul Mariei, la două zile după revenirea la normal: Pasiunea te face să nu mai mănînci, să nu mai dormi, să nu mai munceÈ™ti, să fii împăcat. MulÈ›i se sperie de ea, deoarece, cînd își face apariÈ›ia, doboară toate lucrurile vechi pe care le întîlneÈ™te. Nimeni nu vrea să-È™i dezorganizeze lumea. De aceea, mulÈ›i oameni izbutesc să controleze ameninÈ›area asta È™i sînt capabili să menÈ›ină în picioare o casă sau o construcÈ›ie care era deja putredă. Ei sînt inginerii lucrurilor depășite. Alte persoane gîndesc exact pe dos: se abandonează fără să reflecteze, nădăjduind să găsească în pasiune soluÈ›iile pentru toate problemele lor. ÃŽÈ™i pun în cealaltă persoană toată răspunderea pentru posibila lor fericire. Sînt mereu euforice fiindcă li s-a întîmplat ceva minunat sau deprimate pentru că ceva neaÈ™teptat a sfîrÈ™it prin a distruge totul. Să te îndepărtezi de pasiune sau să i te abandonezi orbeÈ™te — care dintre aceste două atitudini e cea mai puÈ›in distructivă? Nu È™tiu. A treia zi, sculat parcă din morÈ›i, Ralf Hart se întoarse È™i ajunse chiar ceva mai tîrziu, pentru că Maria se È™i întreÈ›inea cu alt client. Cînd însă îl văzu, ea îi spuse politicos celuilalt că nu voia să danseze, aÈ™tepta pe altcineva. Doar atunci își dădu seama că-l aÈ™teptase toate zilele acestea. Și în clipa aceea, acceptă tot ce-i pusese-n cale destinul. Nu se plînse; se simÈ›i mulÈ›umită, își putea îngădui un asemenea lux, pentru că într-o zi avea să plece din oraÈ™ul acela, È™tia că dragostea asta era imposibilă È™i, ca atare, de vreme ce nu aÈ™tepta nimic, avea să aibă tot ce încă mai aÈ™tepta de la acea etapă a vieÈ›ii sale. Ralf o întrebă dacă voia un drink, È™i Maria ceru un cocteil de fructe. Patronul barului, prefăcîndu-se că spăla paharele, trase cu ochiul la braziliancă fără să mai priceapă ceva: ce o făcuse oare să se răzgîndească? Spera să nu rămînă acolo doar cu băutura — È™i răsuflă uÈ™urat cînd el o luă la dans. ÃŽndeplineau un ritual, nu era nici un motiv de îngrijorare. Maria îi simÈ›ea mîna pe după talie, cu obrazul lipit de-al ei, muzica era foarte tare È™i, slavă Domnului, făcea imposibilă orice conversaÈ›ie. Un cocteil de fructe nu ajungea ca să prinzi curaj È™i puÈ›inele cuvinte pe care le schimbaseră fuseseră exclusiv formale. Acum era o chestiune de timp: aveau să meargă la un hotel? Aveau să facă dragoste? N-avea de ce să fie greu, întrucît ea îi È™i spusese că sexul n-o interesa, acum era vorba doar să-È™i îndeplinească angajamentul profesional. Asta avea să contribuie la uciderea oricărui vestigiu de pasiune posibilă — nu È™tia de ce se chinuise atîta imediat după prima întîlnire. ÃŽn noaptea asta avea să fie Mama AtotînÈ›elegătoare. Ralf Hart nu era decît un bărbat disperat, ca milioane de alÈ›i bărbaÈ›i. Dacă È™i-ar interpreta bine rolul, dacă ar reuÈ™i să-È™i respecte programul pe care È™i-l impusese de cînd începuse să lucreze la Copaca-bana, n-ar avea de ce să-È™i facă griji. Era foarte riscant să-l aibă lîngă ea pe bărbatul acela, acum, cînd îi simÈ›ea mirosul — È™i-l savura — îi experimenta atingerea — È™i-i plăcea — se surprinsese pe sine că-l aÈ™tepta — È™i nu-i plăcea. ÃŽn patruzeci È™i cinci de minute îndepliniseră toate regulile, È™i bărbatul i se adresă patronului localului: „O voi lua pentru tot restul nopÈ›ii. Voi plăti ca È™i cum ar fi fost trei clienÈ›i.†Patronul ridică din umeri È™i se gîndi iarăși că fata braziliancă avea să cadă pînă la urmă în capcana dragostei. Maria, în ceea ce o privea, rămase surprinsă: nu È™tia că Ralf Hart cunoÈ™tea atît de bine regulile. — Mergem la mine acasă. Asta a fost pesemne cea mai bună decizie din partea lui. DeÈ™i era împotriva tuturor recomandărilor lui Milan, în cazul acesta se hotărî să facă o excepÈ›ie. Pe lîngă posibilitatea de a constata o dată pentru totdeauna dacă era sau nu căsătorit, avea să cunoască modul de viață al pictorilor celebri È™i într-o bună zi avea să poată scrie ceva pentru ziarul din orășelul ei — astfel încît să afle toată lumea că-n timpul perioadei sale europene, frecventase cercuri intelectuale È™i artistice. „Ce scuză absurdă.†O jumătate de oră mai tîrziu ajunseră într-un sătuc din apropierea Genevei, numit Cologny; o biserică, brutăria, primăria, toate la locul lor. Și era într-adevăr o casă cu două etaje, nu un apartament! Prima constatare: chiar avea bani. A doua constatare: dacă ar fi fost căsătorit, n-ar fi îndrăznit să facă una ca asta, din cauză că totdeauna există lume care trage cu ochiul. Deci era bogat È™i necăsătorit. Intraseră printr-un hol cu o scară ce ducea la etaj, dar merseră drept înainte, spre două încăperi din spate, care dădeau într-o grădină. Una din ele avea o masă de sufragerie È™i pereÈ›ii erau acoperiÈ›i de tablouri. Cealaltă încăpere avea cîteva sofale, scaune, rafturi pline de cărÈ›i, scrumiere murdare, pahare folosite de multă vreme È™i lăsate încă acolo. — Pot să fac o cafea. Maria făcu un semn negativ din cap. Nu, nu poate face o cafea. ÃŽncă nu mă poate trata altfel. ÃŽmi sfidez propriii mei demoni, făcînd exact contrariul față de ce mi-am făgăduit. Dar să procedăm cu calm; azi voi juca rolul de prostituată, sau de prietenă, sau de Mamă AtotînÈ›elegătoare, deÈ™i în adîncul sufletului meu voi fi o Fată care are nevoie de afecÈ›iune. ÃŽn sfîrÈ™it, după ce se va isprăvi totul, îmi vei putea face o cafea. — ÃŽn fundul grădinii e atelierul, sufletul meu. Aici, printre toate tablourile È™i cărÈ›ile astea, e creierul meu, ceea ce gîndesc. Maria se gîndi la propria-i casă. Nu avea o grădină în spate. Nici cărÈ›i, afară de cele împrumutate de la bibliotecă — deoarece nu înÈ›elegea de ce ar fi trebuit să dea bani pe ceva ce putea obÈ›ine pe gratis. Nu erau nici cărÈ›i — doar un poster cu Circul Acrobatic de la Shanghai, la care È™i-ar fi dorit să asiste. Ralf luă o sticlă de whisky È™i-i oferi. — Nu, mulÈ›umesc. El își servi o porÈ›ie È™i-l bău dintr-o înghiÈ›itură — fără gheață, fără zăbavă. ÃŽncepu să aducă vorba despre lucruri inteligente È™i cu toate că o interesa conversaÈ›ia, È™tia că bărbatului aceluia îi era frică de ceea ce urma să se întîmple, acum că erau singuri. Maria recupera controlul asupra situaÈ›iei. Ralf își mai turnă o porÈ›ie È™i, ca È™i cum ar fi spus ceva fără însemnătate, declară: — Am nevoie de tine. Pauză. Tăcere prelungită. N-are rost să întrerupem tăcerea, o să vedem cum va continua. — Am nevoie de tine, Maria. Tu ai lumină, deÈ™i bănuiesc că încă n-ai încredere în mine, crezi că încerc doar să te seduc cu conversaÈ›ia asta. Nu mă întreba: „De ce eu? Ce am eu deosebit?†Nu ai nimic deosebit, nimic care să-mi poată fi explicit. TotuÈ™i — iată misterul vieÈ›ii — nu reuÈ™esc să mă gîndesc la altceva. — N-aveam de gînd să-È›i pun întrebarea asta — minÈ›i ea. — Dacă aÈ™ căuta o explicaÈ›ie, aÈ™ zice: femeia din faÈ›a mea a reuÈ™it să depășească suferinÈ›a È™i să o transforme în ceva pozitiv, creator. Dar asta nu-i de ajuns ca să explice totul. ÃŽncepea să fie greu ca să mai scape. El continuă: — Și eu? Cu toată creativitatea mea, cu tablourile care sînt disputate È™i dorite de galerii din toată lumea, cu visul meu realizat, cu satul meu care È™tie că-i sînt un fiu iubit, cu nevestele mele care nu-mi cer niciodată pensie sau aÈ™a ceva, cu toată sănătatea, înfățiÈ™area plăcută, adică tot ce poate visa un bărbat, È™i eu? Iată-mă, spunîndu-i unei femei pe care am întîlnit-o într-o cafenea È™i cu care am petrecut doar o seară: „Am nevoie de tine.†Știi ce este singurătatea? — Știu ce este. — Dar nu È™tii ce este singurătatea cînd ai posibilitatea să fii cu toată lumea, cînd primeÈ™ti în fiecare seară cîte o invitaÈ›ie la o petrecere, la un cocteil, la o premieră teatrală. Cînd telefonul sună întruna È™i sînt femei care îți adoră lucrările, care declară că le-ar plăcea tare mult să cineze cu tine — sînt frumoase, inteligente, educate. Și ceva te împinge departe de tot È™i-È›i spune: nu te duce. Și nu te duci să te distrezi. Uneori însă vei rămîne noaptea întreagă străduindu-te să le impresionezi, îți vei cheltui energia dovedindu-È›i È›ie însuÈ›i că eÈ™ti capabil să seduci lumea. Atunci rămîn acasă, intru în atelierul meu, caut lumina pe care am văzut-o în tine È™i doar cînd lucrez reuÈ™esc să văd această lumină. — Ce-È›i pot da eu care să-È›i lipsească È›ie? — răspunse ea, simÈ›indu-se umilită oarecum de acel comentariu despre alte femei, dar amintindu-È™i că, în definitiv, el plătise ca să o aibă lîngă el. El bău a treia porÈ›ie de whisky. Maria îl însoÈ›i cu închipuirea, alcoolul îi ardea gîtlejul, stomacul, îi intra în fluxul sanguin È™i-l umplea de curaj, iar ea se simÈ›ea la fel de îmbătată, deÈ™i nu băuse nici o picătură. Vocea lui Ralf Hart sună mai fermă. — Bine. Nu-È›i pot cumpăra dragostea, dar mi-ai spus că È™tii totul despre sex. Atunci învață-mă. Sau învață-mă ceva despre Brazilia. Orice, numai să pot sta lîngă tine. Și acum? — Cunosc doar două oraÈ™e din È›ara mea: cel în care m-am născut È™i Rio de Janeiro. Cît despre sex, nu cred că te pot învăța ceva. Am aproape douăzeci È™i trei de ani È™i tu eÈ™ti cu doar È™ase ani mai în vîrstă, dar È™tiu că ai trăit mult mai intens. Cunosc bărbaÈ›i care mă plătesc ca să fac ce vor ei, nu ce vreau eu. — Am făcut tot ce poate visa să facă un bărbat cu una, două, trei femei în acelaÈ™i timp. Și nu È™tiu dacă am învățat mult. Din nou tăcerea, doar că era rîndul Mariei să vorbească. Și el nu o ajută — după cum nici ea nu-l ajutase mai înainte. — Mă vrei ca pe o profesionistă? — Te vreau aÈ™a cum te vrei tu. Nu, nu se putea să-i fi răspuns astfel — pentru că era tot ce È™i-ar fi dorit să audă. Din nou cutremurul, vulcanul, furtuna. Avea să-i fie cu neputință să scape din propria-i capcană, avea să-l piardă pe bărbatul acesta, fără a-l fi avut niciodată cu adevărat. — Tu È™tii, Maria. ÃŽnvață-mă. Poate că asta mă va salva, ne va salva pe amîndoi, ne va readuce la viață. Ai dreptate, am doar È™ase ani mai mult decît tine, dar am trăit echivalentul mai multor vieÈ›i. Am trecut prin experienÈ›e complet distincte, dar sîntem amîndoi disperaÈ›i. Singurul lucru care ne va aduce pacea e să fim împreună. De ce spunea lucrurile astea? Nu era posibil È™i totuÈ™i era adevărat. Se văzuseră doar o singură dată È™i deja aveau nevoie unul de celălalt. Să ne închipuim că ar continua să se întîlnească, ce dezastru. Maria era o femeie inteligentă, cu multe luni de lecturi È™i observaÈ›ii asupra oamenilor; avea un scop în viață, dar avea È™i un suflet, care năzuia să-i fie cunoscută È™i descoperită „luminaâ€. Se simÈ›ea încă de pe acum obosită să fie cine era È™i totuÈ™i apropiata călătorie în Brazilia putea fi o provocare interesantă, încă nu învățase tot ce era în stare. Ralf Hart era un bărbat care acceptase provocări, învățase totul, iar acum o ruga pe fata aceea, pe prostituata aceea, pe acea Mamă AtotînÈ›elegătoare, să-l salveze. Ce absurd! Și alÈ›i bărbaÈ›i se comportaseră la fel cu ea. MulÈ›i nu reuÈ™iseră să aibă erecÈ›ie, alÈ›ii voiau să fie trataÈ›i ca niÈ™te copii, alÈ›ii spuneau că le-ar plăcea ca ea să le fie soÈ›ie pentru că se excitau È™tiind că femeia avusese mulÈ›i amanÈ›i. DeÈ™i încă nu cunoscuse nici unul dintre „clienÈ›ii specialiâ€, apucase să descopere uriaÈ™ul univers de fantezii care sălășluiau în sufletul omenesc. ToÈ›i însă erau obiÈ™nuiÈ›i cu lumile lor È™i nu-i ceruseră niciodată „du-mă de-aiciâ€. Dimpotrivă, voiau s-o ducă pe Maria cu ei. Și chiar dacă toÈ›i aceÈ™ti numeroÈ™i bărbaÈ›i o lăsaseră mereu cu ceva bani È™i fără nici o energie, nu era posibil să nu fi învățat nimic. Dar dacă vreunul dintre ei ar căuta cu adevărat dragostea È™i dacă sexul ar fi doar o parte din această căutare, cum i-ar plăcea oare ei să fie tratată? Ce ar fi important să se petreacă la prima întîlnire? Ce i-ar plăcea cu adevărat să se petreacă? — Să capăt un dar — zise Maria. Ralf Hart nu înÈ›elese. Dar? El plătise anticipat noaptea, taxiul, pentru că È™tia ritualul. Ce voia să spună cu asta? Maria își dăduse brusc seama că înÈ›elegea, în clipa aceea, ce aveau nevoie să simtă o femeie È™i un bărbat. ÃŽl luă de mînă È™i-l conduse într-una din săli. — Nu urcăm în dormitor — zise ea. Stinse aproape toate luminile, se aÈ™eză pe covor È™i-i ceru È™i lui să se aÈ™eze în faÈ›a ei. Observă că în încăpere era un È™emineu. — Aprinde È™emineul. — Dar e vară. — Aprinde È™emineul. Vrei ca eu să conduc paÈ™ii noÈ™tri noaptea asta, È™i asta fac. Ea îl privi intens, sperînd ca el să-i distingă iarăși „luminaâ€. El o distinse — pentru că se duse în grădină, luă cîteva scurtături de lemn udate de ploaie, puse cîteva ziare vechi pentru ca focul să usuce scurtăturile È™i le aprinse. Merse la bucătărie să mai aducă whisky, dar Maria îl opri. — M-ai întrebat ce vreau eu? — N-am întrebat. — Află atunci că persoana care este cu tine trebuie să existe. GîndeÈ™te-te la ea. GîndeÈ™te-te dacă ea doreÈ™te whisky sau gin sau cafea. ÃŽntreab-o ce vrea. — Ce vrei să bei? — Vin. Și mi-ar plăcea să mă însoÈ›eÈ™ti. El lăsă sticla de whisky È™i se întoarse cu una de vin. ÃŽn momentul acela, focul începuse să cuprindă lemnele. Maria stinse cele cîteva lămpi care mai rămăseseră aprinse, lăsînd ca ambianÈ›a să fie luminată numai de flăcări. Se comporta ca È™i cum ar fi È™tiut că acela era primul pas: să-l recunoÈ™ti pe celălalt, să È™tii că este acolo. ÃŽÈ™i deschise geanta È™i văzu acolo, înăuntru, un stilou pe care-l cumpărase într-un supermarket. Era bun la ceva. — E pentru tine. Cînd l-am cumpărat, mă gîndeam să am ceva cu care să-mi notez ideile despre administrarea fermelor. L-am folosit două zile, am muncit pînă cînd am obosit. Are un pic din sudoarea, din concentrarea, din voinÈ›a mea, iar eu È›i-l încredinÈ›ez È›ie acum. ÃŽi puse cu blîndeÈ›e stiloul în mînă. — ÃŽn loc să-È›i cumpăr ceva ce È›i-ar plăcea să ai, îți dau ceva ce este al meu, cu adevărat al meu. Un dar. Un semn de respect pentru persoana din faÈ›a mea, rugînd-o să înÈ›eleagă cît e de important să fiu împreună cu ea. Acum ea are o mică parte din mine însămi, pe care i-am dăruit-o în deplină libertate È™i de bunăvoie. Ralf se ridică, se duse la raft È™i se întoarse cu un obiect. I-l întinse Mariei: — E un vagon de la un tren electric pe care-l aveam cînd eram copil. Nu aveam voie să mă joc singur cu el, deoarece tata îmi spunea că e scump, importat din Statele Unite. AÈ™teptam atunci să vrea el să monteze trenul în mijlocul livingului — dar de obicei el își petrecea duminicile ascultînd muzică de operă. De aceea, trenul a supravieÈ›uit copilăriei mele, dar nu mi-a produs nici o bucurie. Acolo sus păstrez toate È™inele, locomotiva, casele, pînă È™i manualul; căci eu aveam un tren care nu era al meu, cu care nu mă jucam. Bine ar fi fost să-l fi distrus ca pe toate celelalte jucării pe care le-am căpătat È™i de care nu-mi mai amintesc, pentru că pasiunea asta de a distruge face parte din modul în care copilul descoperă lumea. Dar trenul acesta intact îmi aminteÈ™te întotdeauna o parte din copilăria mea pe care nu mi-am trăit-o, fiindcă era prea preÈ›ioasă sau prea dificilă pentru tatăl meu. Sau poate pentru că, de fiecare dată cînd monta trenul, îi era teamă să-È™i arate dragostea pentru mine. Maria își aÈ›inti ochii asupra focului din È™emineu. Se întîmpla ceva — È™i explicaÈ›ia nu erau vinul, nici ambianÈ›a primitoare. Era schimbul de daruri. Ralf se întoarse È™i el către foc. Rămaseră tăcuÈ›i, ascultînd trosnetul flăcărilor. Băură vin, ca È™i cum important ar fi fost să nu spună nimic, să nu vorbească nimic, să nu facă nimic. Doar să stea acolo, unul cu altul, privind în aceeaÈ™i direcÈ›ie. — Am multe trenuri intacte în viaÈ›a mea — zise Maria după o vreme —. Unul din ele este inima mea. Și eu mă jucam cu ea cînd lumea instala È™inele, È™i nu totdeauna la momentul potrivit. — Dar tu ai iubit. — Da, am iubit. Am iubit mult. Am iubit atît de mult, încît, atunci cînd dragostea mea mi-a cerut un dar, m-am speriat È™i am fugit. — Nu înÈ›eleg. — Nici nu-i nevoie. Te învăț acum, pentru că am descoperit ceva ce nu È™tiam. Darul. ÃŽncredinÈ›area unui lucru care-È›i aparÈ›ine. A dărui înainte de a cere ceva important. Tu ai comoara mea: stiloul cu care mi-am aÈ™ternut pe hîrtie cîteva dintre visele mele. Eu am comoara ta: vagonul de tren, parte din copilăria pe care nu È›i-ai trăit-o. Eu duc acum cu mine parte din trecutul tău, iar tu păstrezi niÈ›el din prezentul meu. Ce bine. Zise toate acestea fără să clipească, fără să-È™i modifice comportamentul, ca È™i cum ar fi È™tiut de mult că acesta era cel mai bun È™i chiar unicul mod de a acÈ›iona. Se ridică cu blîndeÈ›e, își luă haina din cuier È™i-l sărută pe obraz. Ralf Hart nu făcu nici o clipă vreo încercare de a se ridica de unde È™edea, hipnotizat de foc, gîndindu-se poate la tatăl său. — N-am înÈ›eles niciodată exact de ce păstram vagonul ăsta. Acum m-am lămurit: ca să È›i-l dăruiesc È›ie într-o noapte cu È™emineul aprins. Acum casa îmi devine mai uÈ™oară. Mai zise că, a doua zi, avea să doneze vreunui azil restul È™inelor, locomotivele, pastilele care imitau fumul. — Poate că azi trenul o fi o raritate care nu se mai fabrică È™i valorează mulÈ›i bani — îi atrase Maria atenÈ›ia, dar imediat îi păru rău. Nu era vorba de asta, ci de a se elibera de ceva care ne costă È™i mai mult inima. ÃŽnainte de a mai spune ceva care să distoneze cu momentul, îl sărută din nou pe obraz È™i se îndreptă spre ușă. El continua să privească focul È™i ea îl rugă, cu delicateÈ›e, să vină È™i să-i deschidă. Ralf se ridică È™i ea îi explică atunci că, deÈ™i era mulÈ›umită văzîndu-l cum contempla focul, brazilienii au o superstiÈ›ie ciudată: cînd vizitează pe cineva pentru prima oară, nu pot deschide ei uÈ™a la ceasul plecării, căci, dacă ar face asta, nu s-ar mai întoarce niciodată în casa aceea. — Și eu vreau să mă întorc. — DeÈ™i nu ne-am dezbrăcat È™i n-am pătruns în tine, È™i nici măcar nu te-am atins, am făcut dragoste. Ea rîse. El se oferi să o conducă acasă, dar Maria refuză. — Am să vin să te văd mîine, la Copacabana. — Să nu faci asta. AÈ™teaptă o săptămînă. Am învățat că aÈ™teptarea e partea cea mai dificilă È™i vreau să mă obiÈ™nuiesc È™i cu ea; să È™tiu că eÈ™ti cu mine, chiar dacă nu eÈ™ti lîngă mine. Merse din nou prin frigul È™i întunericul nopÈ›ii, cum făcuse de atîtea ori la Geneva; de obicei, drumurile acestea erau asociate cu tristeÈ›ea, singurătatea, dorinÈ›a de a se întoarce în Brazilia, nostalgia limbii pe care nu o mai vorbea de mult, calculele financiare, orarele. Astăzi însă umbla ca să se întîlnească pe sine însăși, să o întîlnească pe femeia care, vreme de patruzeci de minute, stătuse în faÈ›a focului cu un bărbat È™i era plină de lumină, de înÈ›elepciune, de experiență, de farmec. Văzuse chipul femeii acesteia cu cîtva timp în urmă, pe cînd se plimba pe lîngă lac, gîndindu-se dacă trebuia sau nu să se dedice unei vieÈ›i care nu-i aparÈ›inea — în seara aceea, zîmbise într-un mod foarte trist. ÃŽÈ™i văzuse chipul pentru a doua oară pe o pînză depliată, iar acum îi simÈ›i din nou prezenÈ›a. Luă un taxi doar după mult timp, cînd văzu că prezenÈ›a aceea magică plecase È™i o lăsase singură ca totdeauna. Era mai bine atunci să nu se mai gîndească la subiectul acesta ca să nu-l compromită, să nu lase ca neliniÈ™tea să ia locul binelui pe care tocmai apucase să-l trăiască. Dacă acea altă Marie exista totuÈ™i, ea avea să se întoarcă la momentul potrivit. Pasaj din jurnalul Mariei scris în noaptea în care căpătase vagonul de tren: DorinÈ›a profundă, dorinÈ›a cea mai reală este aceea de a te apropia de cineva. Din acea clipă încep să se producă reacÈ›iile, bărbatul È™i femeia intră în joc, dar ceea ce se întîmplă înainte — atracÈ›ia care i-a adus alături — e imposibil de explicat. Este dorinÈ›a inabordabilă, în starea ei pură. Cînd dorinÈ›a este încă în starea aceasta pură, bărbatul È™i femeia se îndrăgostesc pe viață, își trăiesc fiecare clipă cu respect È™i în mod conÈ™tient, aÈ™teptînd totdeauna momentul anume de a celebra apropiata binecuvîntare. Persoanele aflate în această situaÈ›ie nu se grăbesc, nu precipită evenimentele prin acÈ›iuni inconÈ™tiente. Ele È™tiu că inevitabilul se va manifesta, că adevărul va găsi totdeauna un mod de a se arăta. Cînd vine momentul, ele nu ezită, nu pierd prilejul, nu lasă să treacă nici un moment magic, deoarece respectă importanÈ›a fiecărei clipe. ÃŽn zilele care au urmat, Maria se văzu din nou prinsă în capcana pe care o evitase atîta — dar nu era tristă È™i nici îngrijorată din pricina asta. Dimpotrivă: de vreme ce nu mai avea nimic de pierdut, era liberă. Știa că — oricît ar fi fost de romantică situaÈ›ia — într-o bună zi Ralf Hart avea să înÈ›eleagă că ea nu era decît o prostituată, în vreme ce el era un artist respectat. Că ea locuia într-o È›ară depărtată, mereu bîntuită de crize, pe cînd el trăia în paradis, cu o viață organizată È™i protejată de cînd se născuse. El fusese educat în cele mai bune colegii È™i muzee din lume, pe cînd ea abia își terminase cursul secundar. ÃŽn fine, vise ca acestea nu durează mult, iar Maria trăise destul ca să înÈ›eleagă că realitatea nu se potrivea cu visele ei. Asta îi era acum marea bucurie: să-i spună realității că nu avea nevoie de ea, nu depindea de lucrurile care se întîmplau ca să fie fericită. „Doamne, ce romantică sînt.†De-a lungul săptămînii încercă să descopere ceva care să-l poată face fericit pe Ralf Hart; el îi redase o demnitate È™i o „lumină†pe care È™i le socotise pierdute pentru totdeauna. Dar singura formă de a-l răsplăti era prin ceea ce el considera a fi specialitatea Mariei: sexul. Cum lucrurile nu variau mult în rutina de la Copacabana, ea se hotărî să caute alte izvoare. Se duse să vadă filme pornografice È™i din nou nu găsi nimic interesant — excepÈ›ie făcînd, poate, o oarecare variaÈ›ie în numărul partenerilor. Cum filmele nu prea o ajutau, se decise pentru prima oară de cînd ajunsese la Geneva să cumpere cărÈ›i — deÈ™i tot mai credea că era mult mai practic să nu-È™i ocupe spaÈ›iul din casă cu ceva care, o dată citit, nu mai era de folos. Se duse la o librărie pe care o văzuse în timp ce mergea cu Ralf pe Drumul Sfîntului Iacob È™i se informă dacă aveau ceva pe această temă. — Multe, multe cărÈ›i — răspunse fata care se ocupa de vînzări —. La drept vorbind, oamenii par a nu fi preocupaÈ›i decît de aÈ™a ceva. ÃŽn afara unei secÈ›ii speciale, È™i în toate romanele pe care le vedeÈ›i în jurul dumneavoastră există cel puÈ›in o scenă de sex. Chiar dacă e ascunsă în poveÈ™ti de dragoste frumoase sau în tratate serioase despre comportamentul fiinÈ›ei umane, fapt este că oamenii se gîndesc doar la asta. Maria, cu toată experienÈ›a ei, È™tia că fata se înÈ™ela: oamenii voiau să gîndească aÈ™a, deoarece credeau că lumea interioară era preocupată doar de această temă. Þineau regim, foloseau peruci, stăteau cu ceasurile la coafor sau în complexe de gimnastică, îmbrăcau rochii insinuante, încercau să provoace scînteia dorită — È™i pe urmă? Cînd venea timpul să meargă la pat, unsprezece minute È™i gata. Nici o creativitate, nimic ca să te ducă în paradis; în scurt timp, scînteia nu mai avea putere să menÈ›ină focul aprins. Era însă inutil să discute cu fata aceea blondă, care-È™i închipuia că lumea poate fi explicată în cărÈ›i. ÃŽntrebă din nou unde e secÈ›ia specială È™i acolo găsi diverse titluri despre homosexuali, lesbiene, călugăriÈ›e care dezvăluiau despre Biserică lucruri scîrboase, cărÈ›i ilustrate cu tehnici orientale, ilustrînd poziÈ›ii extrem de inconfortabile. O interesă un singur volum din toate: Sexul sacru. Cel puÈ›in părea a fi diferit. ÃŽl cumpără, se duse acasă, deschise radioul pe un post care te ajuta întotdeauna să gîndeÈ™ti (fiindcă muzica era calmă), deschise cartea, observă că avea diverse ilustraÈ›ii, cu posturi pe care numai cine lucrează la circ poate izbuti să le practice. Textul era dezgustător. Maria învățase destul în profesia ei ca să È™tie că nu totul în viață e o chestiune de poziÈ›ie în care te aÈ™ezi cînd faci dragoste, iar în cea mai mare parte, orice variaÈ›ie survenea în chip firesc, pe negîndite, ca paÈ™ii unui dans. Oricum, încercă să se concentreze asupra celor citite. Două ore mai tîrziu, își dădu seama de două lucruri. Primul, că trebuia să mănînce imediat, apoi trebuia să se întoarcă la Copacabana. Al doilea, că persoana care scrisese cartea aceea nu pricepea nimic, dar NIMIC din subiect. Multă teorie, lucruri orientale, ritualuri inutile, sugestii idioate. Se vedea că autorul meditase în Himalaya (trebuia să afle unde era locul acela), frecventînd cursuri de yoga (mai auzise vorbindu-se de asta), citise mult în domeniu, apoi cita un autor sau altul, dar nu învățase nimic esenÈ›ial. Sexul nu e teorie, tămîie arzînd, puncte sensibile, reverenÈ›e È™i salamalecuri. Cum se face că persoana aceea (în realitate, o femeie) îndrăznea să scrie despre o temă pe care nici Maria, care lucra în domeniu, nu o cunoÈ™tea bine? Poate or fi fost de vină Himalaya sau nevoia de a complica un fenomen a cărui frumuseÈ›e stă în simplitate È™i în pasiune. Dacă femeia aceea fusese în stare să publice È™i să pună în vînzare o carte atît de stupidă, era mai bine pentru Maria să se gîndească din nou, cu seriozitate, la textul său, Unsprezece minute. N-ar fi cinic È™i nici fals — ar fi doar povestea ei, nimic mai mult. Dar nu avea timp È™i nici tragere de inimă; trebuia să-È™i concentreze energia ca să-l facă pe Ralf Hart fericit È™i ca să înveÈ›e cum se administrează fermele. Text din jurnalul Mariei, imediat după ce a renunÈ›at să mai citească acea carte detestabilă: Am întîlnit un bărbat È™i m-am îndrăgostit de el. Mi-am îngăduit să mă îndrăgostesc dintr-un motiv simplu: nu aÈ™tept nimic. Știu că peste trei luni voi fi departe, el va fi o amintire, dar nu mai puteam suporta să trăiesc fără dragoste: ajunsesem la limită. Scriu o istorie pentru Ralf Hart — aÈ™a îl cheamă. Nu sînt sigură că se va întoarce la localul unde lucrez, dar pentru prima dată în viaÈ›a mea, faptul acesta nu are nici o importanță. E destul să-l iubesc, să fiu împreună cu el în gînd È™i să colorez oraÈ™ul acesta atît de frumos cu paÈ™ii lui, cu vorbele lui, cu afecÈ›iunea lui. Cînd voi părăsi È›ara asta, ea va avea un chip, un nume, amintirea unui È™emineu. Tot ce am trăit mai intens aici, toate lucrurile dure prin care am trecut nu vor fi nimic pe lîngă amintirea aceasta. Mi-ar plăcea să pot face pentru el ceea ce a făcut el pentru mine. M-am gîndit mult È™i am descoperit că n-am intrat din întîmplare în cafeneaua aceea; întîlnirile cele mai importante fuseseră de mult aranjate de către suflete înainte ca înseÈ™i trupurile noastre să se fi văzut. ÃŽn general, aceste întîlniri au loc atunci cînd ajungem la o limită, cînd avem nevoie să murim È™i să renaÈ™tem din punct de vedere emoÈ›ional. ÃŽntîlnirile ne aÈ™teaptă — dar de cele mai multe ori evităm ca ele să aibă loc. TotuÈ™i, dacă sîntem disperaÈ›i, dacă nu mai avem nimic de pierdut sau dacă sîntem foarte entuziasmaÈ›i de viață, atunci necunoscutul se manifestă È™i universul nostru o apucă pe alt drum. ToÈ›i È™tim să iubim, căci ne-am născut cu darul acesta. Unii o fac firesc È™i spontan bine, dar majoritatea trebuie să o reînveÈ›e, să-È™i reamintească cum se iubeÈ™te È™i toÈ›i — fără excepÈ›ie — au nevoie să ardă pe rugul emoÈ›iilor lor trecute, să retrăiască unele bucurii È™i dureri, prăbuÈ™iri È™i recuperări, pînă ce izbutesc să discearnă firul conducător care există pe urmele fiecărei întîlniri; da, există un fir. Și atunci trupurile noastre învață să vorbească limba sufletului, asta se numeÈ™te sex, asta îi pot da eu bărbatului care mi-a redat sufletul, deÈ™i el îi ignoră total însemnătatea în viaÈ›a mea. Asta mi-a cerut, È™i asta va avea; vreau să fie foarte fericit. ViaÈ›a este uneori foarte zgîrcită: trec zile, săptămîni, luni È™i ani fără să simÈ›i nimic nou. TotuÈ™i, o dată ce se deschide o ușă — È™i acesta a fost cazul Mariei cu Ralf Hart — o adevărată avalanșă pătrunde prin spaÈ›iul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decît poÈ›i accepta. La două ore după ce scrisese în jurnal, cînd ajunse la lucru, fu căutată de Milan, patronul: — Vasăzică, ai ieÈ™it cu pictorul ăla. Se vede că era un cunoscut al casei — înÈ›elesese acest lucru atunci cînd el plătise pentru trei clienÈ›i suma precisă, fără a întreba de preÈ›. Maria dădu doar afirmativ din cap, căutînd să creeze un anumit mister, căruia Milan nu-i dădu nici cea mai mică atenÈ›ie, deoarece cunoÈ™tea viaÈ›a aceea mai bine ca ea. — Poate eÈ™ti pregătită pentru pasul următor. Există un client special care a întrebat mereu de tine. Eu îi spun că n-ai experiență È™i el mă crede; acum însă a venit poate timpul să încerci. Client special? — Și ce-are asta de-a face cu pictorul? — Și el este un client special. Deci tot ce făcuse cu Ralf Hart mai fusese experimentat È™i făcut de alte colege de-ale ei. ÃŽÈ™i muÈ™că buza È™i nu zise nimic — trecuse o săptămînă frumoasă, nu putea uita ce scrisese. — Trebuie să fac acelaÈ™i lucru pe care l-am făcut cu el? — Nu È™tiu ce aÈ›i făcut; dar astăzi, dacă cineva îți oferă un drink, nu accepta. ClienÈ›ii speciali plătesc mai bine È™i n-ai să regreÈ›i. Munca începu ca de obicei. Thailandezele stînd totdeauna împreună, columbienele cu acelaÈ™i aer că înÈ›eleg tot, braziliencele (inclusiv ea) arborînd un aer distrat, ca È™i cum nimic din ce se întîmpla nu era nou sau interesant. Mai erau o austriacă, două nemÈ›oaice, iar restul trupei era alcătuit din femei din fosta Europă de Est, toate înalte, cu ochii limpezi, frumoase È™i care apucau să se mărite mai repede decît celelalte. Intrară bărbaÈ›ii — ruÈ™i, elveÈ›ieni, germani, tot cadre de conducere ocupate, apÈ›i să plătească serviciile prostituatelor celor mai scumpe dintr-unul din oraÈ™ele cele mai scumpe din lume. Unii se îndreptaseră spre masa ei, dar ea se uita totdeauna la Milan È™i el făcea un semn negativ. Maria era mulÈ›umită: n-avea să trebuiască să-È™i desfacă picioarele în noaptea aceea, să suporte mirosuri, să facă duÈ™uri în băi nu totdeauna încălzite, tot ce trebuia să facă era să-l înveÈ›e pe un bărbat, deja scîrbit de sex, cum să facă dragoste. Și acum, la drept vorbind, nu orice femeie ar fi putut avea aceeaÈ™i putere de creaÈ›ie ca să inventeze istoria prezentului. Se întreba în acelaÈ™i timp: „Cum se face că, după ce au experimentat totul, vor să se întoarcă la început?â€. ÃŽn fine, nu era treaba ei; dacă plăteau bine, era gata să-i servească. Intră un bărbat mai tînăr decît Ralf Hart; frumos, cu părul negru, dantură perfectă È™i un costum care îi amintea de chinezi — fără cravată, doar cu un guler înalt È™i o cămașă albă impecabilă pe dedesubt. Se îndreptă spre bar, amîndoi se uitară la Maria È™i el se apropie: — AccepÈ›i un drink? Milan dădu afirmativ din cap È™i ea îl pofti să È™adă la masa ei. ÃŽÈ™i ceru cocteilul de fructe È™i aÈ™tepta să fie invitată la dans, cînd bărbatul se prezentă: — Mă numesc Terence È™i lucrez într-o companie de discuri din Anglia. Cum È™tiu că mă aflu într-un local unde pot avea încredere în oameni, sînt convins că totul va rămîne între noi. Maria se pregătea să înceapă a vorbi despre Brazilia, cînd el o întrerupse: — Milan mi-a spus că înÈ›elegi ce vreau. — Nu È™tiu ce vrei. Dar È™tiu ce fac. Ritualul nu fu îndeplinit; el plăti nota, o luă de braÈ›, se suiră în taxi È™i-i dădu o mie de franci. O clipă, ea își aminti de arabul acela cu care mersese să cineze într-un restaurant plin de picturi celebre; era pentru prima oară cînd primea din nou aceeaÈ™i sumă È™i, în loc să se simtă mulÈ›umită, fu cuprinsă de nervozitate. Taxiul se opri la unul din cele mai scumpe hoteluri din oraÈ™. Bărbatul îi dădu bună seara portarului, dovedind o mare familiaritate cu localul. Urcaseră numaidecît la el, un apartament cu vedere la rîu. El deschise o sticlă de vin — pesemne foarte rar — È™i-i oferi un pahar. Maria se uita la el în timp ce bea; ce putea dori de la o prostituată un ins ca el, bogat, frumos? Cum el aproape nu vorbea, rămase È™i ea mai mult tăcută, încercînd să descopere ce-i putea satisface pe un client special. ÃŽnÈ›elese că nu trebuia să aibă ea iniÈ›iativa, dar, o dată ce se declanÈ™a procesul, era gata să-l însoÈ›ească cu toată promptitudinea necesară; în definitiv, nu în fiecare noapte cîștiga o mie de franci. — Avem timp — zise Terence —. Avem tot timpul la dispoziÈ›ie. PoÈ›i dormi aici, dacă vrei. NesiguranÈ›a o cuprinse iarăși. Bărbatul nu părea intimidat È™i vorbea cu o voce calmă, diferită de a tuturor celorlalÈ›i. Știa ce dorea; puse o muzică perfectă, la o intensitate perfectă, în camera perfectă, cu fereastra perfectă, cu vedere spre lacul unui oraÈ™ perfect. Costumul îi era bine croit, valiza era într-un colÈ›, de mici dimensiuni, ca È™i cum n-ar fi avut nevoie de multe lucruri ca să voiajeze — sau ca È™i cum ar fi venit la Geneva doar pentru noaptea aceea. — Am să dorm acasă — răspunse Maria. Bărbatul din faÈ›a ei se schimbă total. Ochii de cavaler îi căpătară o strălucire rece, glacială. — AÈ™ază-te acolo — zise el, arătînd un scaun de lîngă birou. Era un ordin! Un adevărat ordin. Maria se supuse È™i, în mod ciudat, asta o excită. — AÈ™ază-te. ÃŽndreaptă spatele, ca o femeie de clasă. Dacă nu faci asta, am să te pedepsesc. Să o pedepsească! Client special! ÃŽntr-o clipă, ea înÈ›elese totul, scoase cei o mie de franci din geantă È™i-i puse pe birou. — Știu ce vrei — zise ea, străpungînd cu privirea ochii aceia albaÈ™tri, îngheÈ›aÈ›i —. Și nu sînt dispusă. Bărbatul păru a se întoarce la normalitate È™i văzu că ea vorbea serios. — Bea-È›i vinul — zise el —. N-am să te oblig la nimic. PoÈ›i să mai rămîi puÈ›in sau poÈ›i să pleci dacă vrei. Spusele lui o mai liniÈ™tiră. — Am o ocupaÈ›ie. Am un patron care mă protejează È™i are încredere în mine. Te rog, nu comenta nimic cu el. Maria o spuse fără nici un ton de implorare, fără a-l ruga nimic — era pur È™i simplu realitatea vieÈ›ii ei. Terence redevenise È™i el acelaÈ™i bărbat — nici blînd, nici dur, doar cineva care, spre deosebire de ceilalÈ›i clienÈ›i, dădea impresia că È™tie ce vrea. Acum părea că iese dintr-o transă, dintr-o piesă de teatru care încă nu începuse. Merita să plece aÈ™a, fără a descoperi niciodată ce înseamnă un „client specialâ€? — Ce vrei, la drept vorbind? — Știi bine. Durere. Suferință. Și multă plăcere. „Durerea È™i suferinÈ›a nu concordă cu multă plăcereâ€, gîndi Maria. TotuÈ™i ar fi vrut cu disperare să creadă că da, È™i-n felul acesta să-È™i transforme în experienÈ›e pozitive mare parte din cele negative ale vieÈ›ii sale. El o luă de mînă È™i o conduse la fereastră: de cealaltă parte a lacului puteau vedea turla unei catedrale — Maria își amintea că trecuse pe-acolo în timp ce parcurgea cu Ralf Hart Drumul Sfîntului Iacob. — Vezi rîul, lacul, casele, biserica aceea? Acum cinci sute de ani, totul era mai mult sau mai puÈ›in la fel. Doar oraÈ™ul era complet gol; o boală necunoscută se răspîndise în toată Europa È™i nimeni nu È™tia de ce murea atîta lume. ÃŽncepuseră să numească boala aceea Ciuma Neagră — o pedeapsă pe care o trimisese Dumnezeu lumii din pricina păcatelor oamenilor. Atunci, un grup de persoane s-au hotărît să se jertfească pentru omenire: ofereau lucrul de care se temeau cel mai mult: durerea fizică. Treceau zi È™i noapte pe podurile, pe străzile astea, biciuindu-È™i propriul corp cu biciuri sau curele. Sufereau în numele lui Dumnezeu È™i-i aduceau laudă lui Dumnezeu cu durerea lor. ÃŽn scurt timp au descoperit că erau mai fericiÈ›i făcînd asta decît atunci cînd coceau pîine, lucrau la cîmp, hrăneau animalele. Durerea nu mai era suferință, ci plăcerea de a răscumpăra omenirea din păcatele ei. Durerea s-a preschimbat în bucurie, în sens al vieÈ›ii, în plăcere. Ochii i se aprinseseră iar de aceeaÈ™i strălucire rece pe care i-o văzuse în urmă cu cîteva minute. Luă banii pe care ea îi pusese pe birou, retrase 150 de franci È™i-i puse în geanta ei. — Nu-È›i face griji cu patronul dumitale. Uite comisionul pentru el È™i-È›i promit că nu-i voi spune nimic. PoÈ›i pleca. Ea apucă toÈ›i banii. — Nu! Erau vinul, arabul din restaurant, femeia cu zîmbet trist, ideea că niciodată n-avea să se mai întoarcă în localul acela blestemat, frica de iubirea care sosea sub forma unui bărbat, scrisorile către mama ei care-i povesteau despre o viață plină de ocazii de lucru, băieÈ›aÈ™ul care-i ceruse un creion în copilărie, luptele cu ea însăși, vina, curiozitatea, banii, căutarea propriilor limite, È™ansele È™i prilejurile pe care le pierduse. Era acolo altă Marie: nu mai oferea daruri, ci se oferea ca jertfă. — Mi-a trecut frica. Să mergem mai departe. Dacă e nevoie, pedepseÈ™te-mă pentru că m-am revoltat. Am minÈ›it, am trădat, am procedat greÈ™it cu acela care m-a protejat È™i m-a iubit. Ea intrase în joc. Spunea ce trebuia să spună. — ÃŽn genunchi! — zise Terence, cu glas încet È™i intimidant. Maria se supuse. Niciodată nu mai fusese tratată în felul acela — È™i nu È™tia dacă era bun sau ticălos, nu voia decît să meargă mai departe, merita să fie umilită pentru tot ce făcuse în viață. Intra într-un personaj, într-un nou personaj, o femeie care îi era complet necunoscută. — Ai să fii pedepsită. Fiindcă eÈ™ti inutilă, nu cunoÈ™ti regulile, nu È™tii nimic despre sex, despre viață, despre dragoste. ÃŽn timp ce vorbea, Terence se prefăcea în doi bărbaÈ›i diferiÈ›i. Cel care explica liniÈ™tit regulile È™i cel care o făcea să se simtă cea mai mizerabilă ființă de pe lume. — Știi de ce accept asta? Pentru că nu există plăcere mai mare decît să iniÈ›iezi pe cineva într-o lume necunoscută. Să smulgi virginitatea nu din corp, ci din suflet, pricepi? Ea pricepea. — Astăzi poÈ›i să-mi pui întrebări. Dar de data viitoare, cînd cortina teatrului nostru se va deschide, piesa va începe È™i nu va mai putea fi oprită. Dacă se va opri, va însemna că sufletele noastre nu se potrivesc. Þine minte: e o piesă de teatru. Dumneata trebuie să fii un personaj cum n-ai avut niciodată curajul să fii. ÃŽn scurt timp, ai să descoperi că acel personaj eÈ™ti dumneata însăți, dar pînă cînd ai să distingi asta cu claritate, caută să simulezi, să inventezi. — Și dacă nu pot suporta durerea? — Nu există durere, există ceva care se transformă în delectare, în mister. Face parte din scenariu să ceri „nu mă trata aÈ™a, mă face să sufăr multâ€. Face parte să ceri: „OpreÈ™te-te, nu mai suport!†Și de-aceea, ca să evităm pericolul..., lasă capul jos È™i nu mă privi! Maria, îngenuncheată, își lăsă capul în jos È™i fixă podeaua. — Pentru a evita ca relaÈ›ia asta să provoace daune fizice serioase, vom avea două coduri. Dacă unul dintre noi va zice „galbenâ€, asta înseamnă că violenÈ›a trebuie puÈ›in redusă. Dacă va zice „roÈ™uâ€, trebuie să înceteze imediat. — Ai spus „unul dintre noiâ€? — Rolurile alternează. Nu există unul fără altul È™i nimeni nu va È™ti să umilească dacă n-a fost È™i el umilit. Erau cuvinte teribile, venite dintr-o lume pe care nu o cunoÈ™tea, plină de umbră, de mocirlă, de putregai. Și totuÈ™i se simÈ›ea doritoare să continue — trupul îi tremura, de frică È™i excitaÈ›ie. Mîna lui Terence o atinse pe cap cu o gingășie nesperată. — Gata. ÃŽi ceru să se ridice. Fără afecÈ›iune deosebită, dar fără agresivitatea uscată pe care-o arătase. Maria își puse haina, încă tremurînd toată. Terence observă în ce stare era. — Fumează o È›igară înainte de a pleca. — Nu s-a întîmplat nimic. — Nu e nevoie. Va începe să se întîmple în sufletul dumitale È™i data viitoare cînd ne vom întîlni vei fi pregătită. — Noaptea asta a făcut o mie de franci? El nu răspunse. Aprinse È™i el o È›igară È™i terminară vinul, ascultară muzica perfectă, savurară împreună tăcerea. Pînă cînd veni momentul să spună ceva È™i Maria rămase surprinsă de propriile-i cuvinte. — Nu înÈ›eleg de ce doresc să calc în noroiul ăsta. — O mie de franci. — Nu de-asta. Terence părea mulÈ›umit de răspuns. — Și eu mi-am pus aceeaÈ™i întrebare. Marchizul de Sade spunea că cele mai importante experienÈ›e ale bărbatului sînt cele care-l duc la extreme. Doar aÈ™a vom învăța, fiindcă asta ne solicită întregul curaj. Cînd un patron își umileÈ™te un angajat sau un bărbat își umileÈ™te nevasta nu este vorba decît de un laÈ™ sau de cineva care se răzbună pe viață, sînt inÈ™i care niciodată n-au îndrăznit să-È™i scruteze adîncul sufletului, niciodată n-au căutat să È™tie de unde vine dorinÈ›a de a da drumul fiarei sălbatice, de a înÈ›elege că sexul, durerea, dragostea sînt experienÈ›e limită ale omului. Și numai cine cunoaÈ™te frontierele acelea cunoaÈ™te viaÈ›a; restul e doar trecere a timpului, repetare a unei sarcini monotone, îmbătrînire È™i moarte fără a fi È™tiut cu adevărat ce se întîmplă aici. Iarăși pe stradă, iarăși frigul, iarăși dorinÈ›a de a merge pe jos. Omul greÈ™eÈ™te, nu e nevoie să-È™i cunoască demonii ca să-l găsească pe Dumnezeu. Se încrucișă cu un grup de studenÈ›i care ieÈ™iseră dintr-un bar; erau veseli, băuseră puÈ›in, erau frumoÈ™i, plesneau de sănătate, peste puÈ›in timp aveau să-È™i termine universitatea È™i aveau să înceapă ceea ce se numeÈ™te „adevărata viațăâ€. Serviciu, căsătorie, copii, televizor, amărăciune, bătrîneÈ›e, senzaÈ›ia a numeroase lucruri pierdute, frustrări, boală, invaliditate, dependență de ceilalÈ›i, singurătate, moarte. Ce se întîmpla? Și ea căuta liniÈ™tea ca să-È™i trăiască „adevărata viațăâ€; timpul petrecut în ElveÈ›ia, făcînd ceva ce nu-È™i închipuise că ar fi putut face vreodată, era doar o perioadă dificilă, pe care toÈ›i o înfruntă mai devreme sau mai tîrziu. ÃŽn perioada asta dificilă, frecventa Copacabana, ieÈ™ea cu bărbaÈ›i pentru bani, le întrupa pe Fata Ingenuă, pe Femeia Fatală È™i pe Mama AtotînÈ›elegătoare, în funcÈ›ie de client. Era doar un fel de a munci, căruia i se consacra cu maximum de profesionalism — datorită bacÈ™iÈ™urilor — È™i minimum de interes —, de teamă să nu îi devină o obiÈ™nuință. Petrecuse nouă luni controlînd lumea din jurul ei È™i, cu puÈ›in timp înainte de a se întoarce în È›ara sa, se descoperea capabilă să iubească fără a cere nimic în schimb È™i să sufere fără motiv. Ca È™i cum viaÈ›a ar fi ales acest mijloc sordid, straniu, ca să o înveÈ›e ceva despre propriile-i mistere, despre lumina È™i tenebrele sale. Din jurnalul Mariei, în noaptea cînd îl întîlni pe Terence pentru prima oară: L-a citat pe Sade, despre care eu nu auzisem niciodată, cu excepÈ›ia comentariilor tradiÈ›ionale despre sadism: „Ne cunoaÈ™tem numai cînd ne găsim în faÈ›a propriilor noastre limiteâ€, È™i asta e corect. Dar e È™i greÈ™it, pentru că nu este important să cunoaÈ™tem totul cu privire la noi înÈ™ine; fiinÈ›a umană n-a fost făcută doar ca să caute înÈ›elepciunea, ci È™i ca să are pămîntul, să-È™i semene grîul, să facă pîine. Eu sînt două femei: una doreÈ™te să aibă toată bucuria, pasiunea, aventurile pe care mi le poate da viaÈ›a. Cealaltă vrea să fie sclava unei rutine, a vieÈ›ii de familie, două lucruri care pot fi plănuite È™i realizate. Sînt o femeie de casă È™i o prostituată, ambele trăind în acelaÈ™i corp È™i luptînd una împotriva celeilalte. ÃŽntîlnirea unei femei cu sine însăși este un amuzament cu riscuri serioase. Un dans divin. Cînd ne întîlnim, sîntem două energii divine, două universuri care se ciocnesc. Dacă întîlnirea nu are reverenÈ›a necesară, un univers îl distruge pe celălalt. Era din nou în livingul casei lui Ralf Hart, focul în È™emineu, vinul, ei doi È™ezînd pe jos, È™i tot ce experimentase în ajun cu acel cadru de conducere englez era un simplu vis sau un coÈ™mar — în funcÈ›ie de starea ei de spirit. Acum își căuta din nou raÈ›iunea de a trăi — mai bine zis, dăruirea cea mai nebunească cu putință, aceea în care cineva își oferă inima È™i nu cere nimic în schimb. Evoluase mult în aÈ™teptarea acestui moment. Descoperise, în cele din urmă, că dragostea reală nu avea nimic de-a face cu ceea ce-È™i imagina, adică un lanÈ› de evenimente provocate de energia amoroasă — îndrăgostire, angajament, căsătorie, copii, aÈ™teptare, bucătărie, parc de distracÈ›ii duminica, iar aÈ™teptare, bătrîneÈ›e în doi È™i aÈ™teptarea se termină È™i-n locul ei vede pensionarea soÈ›ului, bolile, senzaÈ›ia că e mult prea tîrziu ca să trăiască împreună ceea ce visaseră. ÃŽl privi pe bărbatul căruia hotărîse să i se abandoneze È™i căruia hotărîse să nu-i povestească niciodată ce simÈ›ea, pentru că ceea ce simÈ›ea acum era departe sub orice formă, inclusiv sub cea fizică. El părea mai în largul său, ca È™i cum ar fi inaugurat o perioadă interesantă a existenÈ›ei sale. Zîmbea, povestea anecdote din recenta lui călătorie la Munchen pentru a se întîlni cu un important director de muzeu. — M-a întrebat dacă pînza cu chipurile din Geneva este gata. I-am spus că întîlnisem una din persoanele principale pe care mi-ar plăcea să le pictez. O femeie plină de lumină. Dar nu vreau să vorbesc despre mine, vreau să te îmbrățiÈ™ez. Te doresc. Dorință. Dorință? Dorință! AÈ™adar, acesta fusese punctul de plecare pentru acea noapte, deoarece era un lucru pe care ea îl cunoÈ™tea foarte bine! De pildă: să trezească dorinÈ›a fără să-i încredinÈ›eze numaidecît È™i obiectul acesteia. — Deci: mă doreÈ™ti. O facem, chiar acum. EÈ™ti la mai puÈ›in de un metru de mine, ai fost la un local, ai plătit pentru serviciile mele, È™tii că ai dreptul să mă mîngîi. Dar nu îndrăzneÈ™ti. PriveÈ™te-mă. PriveÈ™te-mă È™i gîndeÈ™te-te că poate eu nu vreau să mă priveÈ™ti. Imaginează-È›i ce se ascunde sub rochia mea. La lucru, folosea întotdeauna îmbrăcăminte neagră È™i nu pricepea de ce oare celelalte fete de la Copacabana încercau să fie provocatoare cu decolteurile È™i culorile lor agresive. Pentru ea, a-l excita pe un bărbat însemna să se îmbrace ca orice femeie pe care o poate întîlni la birou, în tren sau în casa unei prietene a nevestei. Ralf o privi, Maria simÈ›i că el o dezbrăca È™i-i plăcu să fie dorită în felul acela — fără contact, ca într-un restaurant sau la rîndul de la cinema. — Sîntem într-o gară — continuă Maria. AÈ™tept trenul împreună cu tine, tu nu mă cunoÈ™ti. Dar privirea mi se încruciÈ™ează cu a ta, din întîmplare, È™i nu mi se abate. Nu È™tii ce încerc să spun, deoarece, deÈ™i eÈ™ti un bărbat inteligent, capabil să vezi „lumina†persoanelor, nu eÈ™ti destul de sensibil ca să vezi ce luminează lumina asta. ÃŽnvățase „teatrulâ€. Voise să uite cît mai repede faÈ›a acelui cadru de conducere englez, dar el era acolo, călăuzindu-i imaginaÈ›ia. — Ochii mei È›i-i privesc È›intă pe-ai tăi È™i mă întreb poate în sinea mea: „Oare îl cunosc de undeva?†Sau se poate să fiu distrată. Sau se poate să-mi fie frică să nu fiu antipatică, poate tu mă cunoÈ™ti, îți voi oferi avantajul dubiului vreme de cîteva secunde, înainte de a trage concluzia că e o realitate sau o neînÈ›elegere. Poate însă că È™i eu vreau lucrul cel mai simplu din lume: să întîlnesc un bărbat. Poate că încerc să fug de o dragoste din pricina căreia am suferit. Poate că încerc să mă răzbun de o trădare ce mi s-a întîmplat de curînd È™i m-am hotărît să merg la gară în căutarea unui necunoscut. Pot dori să fiu prostituata ta doar pentru o noapte, doar ca să fac ceva diferit în viaÈ›a mea jalnică. Poate că È™i sînt cu adevărat o prostituată, care se află acolo în căutare de lucru. O tăcere bruscă; Maria avusese un moment de neatenÈ›ie. Se întorsese la hotelul acela, umilirea — „galbenâ€, „roÈ™uâ€, durere È™i multă plăcere. Toate acelea se amestecaseră cu sufletul ei într-un mod care nu-i plăcea. Ralf observă È™i încercă să o ducă din nou în gară: — La întîlnirea asta, mă doreÈ™ti È™i tu? — Nu È™tiu. Nu ne vorbim, tu nu È™tii. Alte secunde de neatenÈ›ie. Oricum, ideea de „teatru†o ajuta considerabil; făcea să se ivească adevăratul personaj, îndepărta numeroase persoane false care sălășluiesc în noi. — Dar e un fapt că nu-mi întorc privirea È™i tu nu È™tii ce să faci. Să te apropii? Vei fi oare respins? Voi chema un gardian? Sau te voi invita la o cafea? — Mă întorc de la München — zise Ralf Hart, iar tonul vocii sale era diferit, ca È™i cum s-ar fi întîlnit cu adevărat pentru prima oară —. Mă gîndesc la o colecÈ›ie de tablouri despre personalitățile sexului. Multiplele măști pe care le folosesc oamenii ca să nu trăiască niciodată adevărata întîlnire. El cunoÈ™tea „teatrulâ€. Milan spusese că era un client special. Alarma se declanÈ™ase, dar ea avea nevoie de timp ca să reflecteze. — Directorul muzeului mi-a spus: pe ce vrei să-È›i bazezi lucrarea? I-am răspuns: pe femei care se simt libere ca să facă dragoste pe bani. El comentă: ei bine, să le numim pe femeile astea prostituate. I-am răspuns: bun, sînt prostituate, am să studiez istoria lor È™i am să fac ceva mai intelectual, mai pe gustul familiilor care au să frecventeze muzeul dumneavoastră. Totul e o chestiune de cultură, nu-i aÈ™a? Cum anume să prezinÈ›i într-o manieră agreabilă ceva greu de digerat. Directorul insistă: dar sexul nu mai e tabu. E un lucru atît de explorat, încît e È™i greu să mai faci o lucrare pe această temă. I-am răspuns: Dar dumneavoastră È™tiÈ›i de unde vine dorinÈ›a sexuală? Din instinct, a zis directorul. Da, din instinct, dar toată lumea È™tie asta. Cum să faci o expoziÈ›ie frumoasă, dacă vorbim doar de È™tiință? Eu vreau să vorbesc despre felul cum explică bărbatul acea atracÈ›ie. Cum ar povesti asta un filozof bunăoară. Directorul m-a rugat să-i dau un exemplu. I-am spus că, atunci cînd voi lua trenul ca să mă întorc acasă È™i dacă vreo femeie avea să se uite la mine, am să mă duc să stau de vorbă cu ea; aÈ™ zice că, fiind o străină, am putea avea libertatea de a face tot ce am visat vreodată, să ne trăim toate fanteziile, iar apoi să ne întoarcem la casele noastre, la nevestele È™i la bărbaÈ›ii noÈ™tri, fără ca drumurile să ni se mai întretaie vreodată. Și atunci, în gara asta, eu o văd. — Povestea ta e atît de interesantă, încît ucide dorinÈ›a. Ralf Hart rîse È™i fu de acord. Vinul se terminase, el merse la bucătărie È™i mai aduse o sticlă, iar ea rămase cu ochii la foc, È™tiind încă de pe atunci care avea să fie următorul pas, dar savurînd în acelaÈ™i timp ambianÈ›a aceea primitoare, uitîndu-l pe cadrul de conducere englez È™i fiind gata să se dăruiască iarăși. Ralf umplu cele două pahare. — Doar de curiozitate, în ce fel s-a putut termina povestea asta cu directorul? — L-aÈ™ fi citat pe Platon, doar mă aflam în faÈ›a unui intelectual. După el, la începutul creaÈ›iei, bărbaÈ›ii È™i femeile nu erau aÈ™a cum sînt astăzi; exista o singură ființă, care era scundă, cu un singur trup È™i un gît, dar capul avea două feÈ›e, fiecare privind în altă direcÈ›ie. Era ca È™i cum două făpturi ar fi fost lipite spate-n spate, cu două sexuri opuse, patru picioare, patru braÈ›e. Zeii greci erau însă geloÈ™i È™i-È™i dăduseră seama că o făptură care avea patru mîini muncea mai mult, cele două feÈ›e opuse ale ei erau în permanență vigilente È™i nu putea fi atacată miÈ™eleÈ™te, patru picioare nu pretindeau atîta efort ca să stea în picioare sau să meargă vreme îndelungată. Și, lucrul cel mai periculos: creatura cu pricina avea două sexe diferite, nu avea nevoie de nimeni altcineva ca să continue a se înmulÈ›i pe pămînt. Atunci Zeus, stăpînul suprem al Olimpului, zise: „Am un plan ca să-i fac pe aceÈ™ti muritori să-È™i piardă puterea.†Și, cu un trăsnet, a tăiat în două făptura aceea, creînd bărbatul È™i femeia. Asta a înmulÈ›it mult populaÈ›ia lumii È™i, în acelaÈ™i timp, i-a dezorientat È™i i-a slăbit pe locuitorii ei — deoarece acum trebuiau să-È™i caute din nou partea pierdută, să o îmbrățiÈ™eze din nou È™i prin îmbrățiÈ™area asta să-È™i recapete vechea putere, capacitatea de a evita trădarea, rezistenÈ›a la drumurile lungi È™i putinÈ›a de a suporta muncile obositoare. ÃŽmbrățiÈ™area prin care două trupuri se confundă din nou într-unui singur noi o numim sex. — Povestea asta e adevărată? — AÈ™a zice Platon, filozoful grec. Maria îl privea fascinată È™i experienÈ›a din noaptea trecută dispăruse complet. ÃŽl vedea pe omul din faÈ›a ei plin de aceeaÈ™i „lumină†pe care o distingea È™i el în ea, povestind istoria aceea ciudată cu entuziasm, cu ochii strălucitori acum nu de dorință, ci de bucurie. — Pot să-È›i cer o favoare? Ralf îi răspunse că-i putea cere orice. — Ai putut descoperi de ce, după ce zeii au separat făptura aceea cu patru picioare, unele dintre ele au ajuns la concluzia că îmbrățiÈ™area respectivă putea fi doar un lucru, o afacere ca oricare alta — care, în loc să sporească, reduce energia oamenilor? — VorbeÈ™ti de prostituÈ›ie? — Exact. Ai putut oare descoperi cînd a încetat sexul să mai fie sacru? — O voi face, dacă vrei — răspunse Ralf —. Dar nu m-am gîndit niciodată la asta È™i cred că nimeni nu s-a mai gîndit; poate nici nu există material în această privință. Maria nu suportă presiunea: — Þi s-a-ntîmplat să crezi că femeile, îndeosebi prostituatele, sînt capabile să iubească? — Da, mi s-a întîmplat. Mi s-a întîmplat în prima zi, cînd eram la masa din cafenea, cînd am văzut lumina. Atunci, cînd m-am gîndit să te invit la o cafea, am preferat să cred în tot, inclusiv în posibilitatea ca tu să mă redai lumii din care am făcut parte mult timp. Acum nu mai era cale de întoarcere. Maria, profesoara, trebuia să-i vină imediat în ajutor sau de nu, avea să-l sărute, să-l îmbrățiÈ™eze, să-l roage să nu o părăsească. — Să ne întoarcem în gară — zise ea —. Mai bine zis, să ne întoarcem în livingul acesta, în ziua cînd am venit aici pentru prima oară È™i tu ai recunoscut că exist È™i mi-ai dat un dar. A fost prima încercare de a intra în sufletul meu È™i nu È™tiai dacă erai bine venit. Dar, cum spune istoria lor, fiinÈ›ele omeneÈ™ti au fost divizate È™i acum caută iarăși îmbrățiÈ™area care le-ar putea uni. Iată instinctul nostru. Dar È™i raÈ›iunea noastră de a îndura toate lucrurile dificile care se petrec pe timpul căutării. Vreau să mă priveÈ™ti È™i vreau, în acelaÈ™i timp, să faci în aÈ™a fel, încît eu să nu observ. Importantă e prima dorință, pentru că ea e ascunsă, interzisă, neacceptată. Nu È™tii dacă eÈ™ti în faÈ›a jumătății tale pierdute, nici ea nu È™tie, ceva însă v-a atras — È™i trebuie să crezi că e un adevăr. De unde scot toate astea? Scot toate astea din adîncul inimii mele, pentru că mi-ar plăcea să fi fost totdeauna aÈ™a. Scot visele astea din însuÈ™i visul meu de femeie. Lăsă puÈ›in în jos breteaua rochiei, astfel încît i se dezvălui doar o parte infimă din sfîrcul sînului. — DorinÈ›a nu este ceea ce vezi, ci ceea ce-È›i imaginezi. Ralf Hart privea o femeie cu păr negru È™i rochie la fel cu părul, È™ezînd pe pardoseala livingului său, plină de dorinÈ›e absurde, cum ar fi să i se aprindă un È™emineu în toiul verii. Da, voia să-È™i imagineze ce anume ascundea rochia aceea, îi putea vedea dimensiunea sînilor, È™tia că sutienul folosit de ea îi era inutil, deÈ™i era pesemne o obligaÈ›ie profesională. Sînii ei nu erau mari, nu erau mici, erau tineri. Privirea ei nu arăta nimic: oare ce făcea acolo? De ce alimenta el această relaÈ›ie primejdioasă, absurdă, dacă nu avea nici o problemă să găsească o femeie? Era bogat, tînăr, celebru, arătos. ÃŽÈ™i adora munca, iubise femei cu care se căsătorise, fusese iubit. ÃŽn sfîrÈ™it, era un om care, după toate etaloanele, ar fi trebuit să strige din răsputeri: „Sînt fericit.†Dar nu era. ÃŽn timp ce majoritatea muritorilor se speteau pentru un codru de pîine, un acoperiÈ™ sub care să trăiască, o slujbă care să le permită a trăi cu demnitate, Ralf Hart avea toate acestea, ceea ce-l făcea È™i mai nefericit. Dacă È™i-ar fi făcut un bilanÈ› recent al vieÈ›ii, poate trăise două, trei zile cînd se trezise, privise soarele — sau ploaia — È™i se simÈ›ise bucuros că era dimineață, pur È™i simplu bucuros, fără să-È™i dorească nimic, fără să ceară nimic în schimb. Afară de acele cîteva zile, restul existenÈ›ei i se irosise pe visări, frustrări È™i împliniri, dorinÈ›a de autodepășire, călătorii dincolo de propriile limite; nu È™tia exact cum sau de ce, sigur este că-È™i petrecuse viaÈ›a încercînd să dovedească ceva. O privea pe femeia frumoasă din faÈ›a sa, îmbrăcată discret în negru, o ființă pe care o întîlnise din întîmplare, deÈ™i o mai văzuse È™i înainte în local È™i observase că nu se acorda cu ambianÈ›a. Ea îi cerea să o dorească, iar el o dorea puternic, mult mai puternic decît È™i-ar fi închipuit — îi dorea însă nu corpul sau sînii, ci compania. Voia să o cuprindă-n braÈ›e, să rămînă tăcuÈ›i cu ochii la foc, bînd vin, fumînd cîte o È›igară, era destul. ViaÈ›a este alcătuită din lucruri simple, ostenise căutînd atîția ani ceva fără a È™ti ce anume. Și totuÈ™i, dacă ar fi făcut asta, dacă ar fi atins-o, totul ar fi fost pierdut. Deoarece, în pofida „luminii†ei, nu era sigur dacă înÈ›elegea ce bine era să stea lîngă ea. Merita? Da, È™i-avea să continue să merite atîta timp cît va fi fost necesar, pînă cînd va putea să se aÈ™eze cu ea pe malul lacului, să vorbească despre dragoste — È™i să audă acelaÈ™i lucru spus È™i de ea. Mai bine să nu riÈ™te, să nu precipite lucrurile, să nu spună nimic. Ralf Hart încetă să se mai tortureze È™i se concentră din nou asupra jocului pe care-l născociseră împreună. Femeia din faÈ›a lui era certă: nu ajungeau vinul, focul, È›igara, compania: era necesar alt gen de beÈ›ie, alt gen de flacără. Femeia purta o bluziță cu bretele, își lăsase un sîn la vedere, putea să-i vadă carnaÈ›ia, mai mult măslinie decît albă. O dori. O dori mult. Maria remarcă schimbarea din ochii lui Ralf. Faptul de a se È™ti dorită o excita mai mult ca orice altceva. Nu avea nimic de-a face cu reÈ›eta convenÈ›ională — vreau să fac dragoste cu tine, vreau să mă căsătoresc cu tine, vreau să ai orgasm, vreau să fac un copil, vreau angajamente. Nu, dorinÈ›a era o senzaÈ›ie liberă, slobodă în spaÈ›iu, vibrînd, umplînd viaÈ›a cu voinÈ›a de a poseda ceva — È™i asta era de ajuns, voinÈ›a asta împingea totul în față, dărîma munÈ›ii, îi umezea sexul. DorinÈ›a era izvorul a toate — să plece din È›ara ei, să descopere o lume nouă, să înveÈ›e franÈ›uzeÈ™te, să-È™i înfrîngă ideile preconcepute, să viseze la o fermă, să iubească fără a cere nimic în schimb, să se simtă femeie doar din cauza privirii unui bărbat. Cu o lentoare calculată, își lăsă în jos È™i cealaltă bretea È™i bluziÈ›a i se prelinse pe corp. Apoi, își descheie sutienul. Și rămase aÈ™a, cu partea superioară a corpului complet goală, închipuindu-È™i că el avea să se arunce asupra ei, să o mîngîie, să-i facă declaraÈ›ii de dragoste — sau, dacă era destul de sensibil, să simtă, în propria-i dorință, însăși plăcerea sexului. Lucrurile din jurul celor doi începuseră să se preschimbe, zgomotele nu mai existau, È™emineul, cărÈ›ile dispăruseră treptat, înlocuite fiind printr-un soi de transă, în care continuă să existe doar obiectul obscur al dorinÈ›ei È™i nimic altceva nu mai are importanță. Bărbatul nu se miÈ™că. La început își simÈ›i o anumită timiditate în privire, care însă nu dură mult. El o privea, È™i în lumea imaginaÈ›iei sale o dezmierda cu limba, făceau dragoste, asudau, se îmbrățiÈ™au, amestecau tandreÈ›ea È™i violenÈ›a, strigau È™i gemeau laolaltă. ÃŽn lumea reală însă nu spuneau nimic, nici unul din ei nu făcea vreo miÈ™care È™i asta o excita È™i mai mult, fiindcă È™i ea era liberă să gîndească după voie. ÃŽl ruga să o atingă cu blîndeÈ›e, desfăcea picioarele, se masturba în faÈ›a lui, pronunÈ›a fraze romantice È™i vulgare ca È™i cum ar fi fost totuna, avea mai multe orgasme, îi trezea pe vecini, trezea lumea întreagă cu strigătele ei. Acolo era bărbatul ei, care dăruia plăcere È™i bucurie, cu care putea fi cea care era, putea să vorbească despre problemele ei sexuale, să-i povestească ce mult i-ar plăcea să rămînă cu el tot restul nopÈ›ii, al săptămînii, al vieÈ›ii. Sudoarea începu să se prelingă de pe frunÈ›ile amîndurora. Din cauza È™emineului aprins, își spuneau unul altuia în gînd. Dar atît bărbatul, cît È™i femeia din livingul acela își atinseseră limita, își folosiseră întreaga imaginaÈ›ie, trăiseră împreună o veÈ™nicie de clipe încîntătoare. Trebuiau să se oprească. Un pas mai mult, È™i magia aceea ar fi fost destrămată de realitate. Cu multă lentoare — pentru că finalul e totdeauna mai dificil decît începutul, își puse iar sutienul È™i-È™i acoperi sînii. Universul reveni la locul său, lucrurile dimprejur reîncepură să se ivească, ea își ridică bluza care-i căzuse pînă pe talie, surîse È™i-i atinse cu blîndeÈ›e faÈ›a. El o prinse de mînă È™i È™i-o apăsă de faÈ›a lui, fără să È™tie pînă cînd trebuia să o È›ină acolo sau cu ce intensitate trebuia să i-o strîngă. Ea simÈ›i dorinÈ›a de a-i spune că-l iubeÈ™te. Asta însă ar fi putut strica totul, l-ar fi putut speria sau — È™i mai rău — îl putea face È™i pe el să-i spună că o iubeÈ™te. Maria nu voia asta: libertatea iubirii sale era de a nu avea nimic de cerut sau de sperat. — Cine e capabil să simtă È™tie că e capabil să se bucure de plăcere chiar È™i înainte de a-l atinge pe celălalt. Cuvintele, privirile, toate acestea È›in de secretul dansului. Dar trenul soseÈ™te, fiecare pleacă în altă direcÈ›ie. Sper să te pot însoÈ›i în călătoria asta pînă... pînă unde? — ÃŽnapoi la Geneva — răspunse Ralf. — Cine zăreÈ™te È™i descoperă fiinÈ›a la care a visat totdeauna È™tie că energia sexuală se dezlănÈ›uie chiar înaintea sexului propriu-zis. Cea mai mare plăcere nu e sexul, este pasiunea cu care e practicat. Cînd această pasiune e intensă, sexul intervine ca să desăvîrÈ™ească dansul, dar el nu e niciodată punctul principal. — VorbeÈ™ti despre dragoste ca o profesoară. Maria se hotărî să vorbească pentru că asta era apărarea ei, felul ei de a spune totul fără a se angaja cu nimic: — Cine e îndrăgostit face dragoste tot timpul, chiar È™i atunci cînd nu face. Cînd trupurile noastre se întîlnesc este doar revărsarea din ceaÈ™că. Putem rămîne alături ceasuri, zile întregi. Putem să începem dansul într-o zi È™i să-l terminăm a doua zi sau chiar să nu-l mai terminăm, de atîta plăcere. N-are nimic de-a face cu cele unsprezece minute. — Cu ce? — Te iubesc. — Și eu te iubesc. — Iartă-mă. Nu È™tiu ce spun. — Nici eu. Se ridică, îl sărută È™i plecă. Acum putea deschide È™i ea uÈ™a, deoarece superstiÈ›ia braziliană spune că doar stăpînul casei trebuia s-o facă prima dată cînd pleca. Din jurnalul Mariei, a doua zi de dimineață: Ieri noapte, cînd Ralf Hart m-a privit, a deschis o ușă ca È™i cum ar fi fost un hoÈ›; dar, plecînd de-acolo, n-a luat nimic de-al meu; dimpotrivă, a lăsat parfumul de trandafiri — mă vizita nu un hoÈ›, ci un mire. Fiecare ființă umană își trăieÈ™te propria dorință; asta face parte din tezaurul său È™i, chiar în cazul unei emoÈ›ii care-l poate îndepărta pe cineva, de obicei îl aduce în apropiere pe cine este important pentru ea. E o emoÈ›ie pe care sufletul meu È™i-a ales-o È™i e atît de intensă, încît poate molipsi totul È™i pe toÈ›i în jurul meu. Zilnic aleg adevărul cu care aspir să trăiesc. Caut să fiu practică, eficientă, profesională. Dar mi-ar plăcea să-mi aleg dorinÈ›a ca tovarăș. Nu din obligaÈ›ie, nici ca să-mi îndulcesc singurătatea, ci pentru că e bine. Da, e foarte bine. Copacabana avea, în medie, treizeci È™i opt de femei care frecventau casa cu regularitate, dar numai pe una, pe filipineza Nyah, Maria o putea considera ca pe o relaÈ›ie apropiată de prietenie. Media de È™edere acolo era de cel puÈ›in È™ase luni È™i de maximum trei ani — pentru că primeau repede o cerere în căsătorie, să fie amante permanente sau, dacă nu mai reuÈ™eau să atragă atenÈ›ia clienÈ›ilor, Milan le cerea cu delicateÈ›e să-È™i caute alt loc de muncă. De aceea era foarte important să respecÈ›i clientela fiecăreia dintre ele È™i să nu încerci niciodată să-i seduci pe bărbaÈ›ii care intrau acolo È™i se duceau direct la o fată anume. Pe lîngă faptul că era necinstit, putea fi foarte periculos; în săptămîna precedentă, o columbiancă scosese delicat din buzunar o lamă de ras, o pusese pe paharul unei iugoslave È™i spusese cu glasul cel mai calm cu putință că avea să o desfigureze dacă va continua să accepte invitaÈ›ia unui director de bancă ce obiÈ™nuia să vină acolo cu regularitate. Iugoslava susÈ›inuse că bărbatul era liber È™i, dacă o alesese, nu-l putea refuza. ÃŽn noaptea aceea, bărbatul intră, o salută pe columbiancă È™i se duse la masa unde stătea cealaltă. Luară un drink, dansară È™i — Maria socoti că provocarea era exagerată — iugoslava îi făcu celeilalte cu ochiul, ca È™i cum i-ar fi spus: „Vezi? Pe mine m-a ales!†Dar acel semn din ochi conÈ›inea multe alte lucruri neformulate: m-a ales pentru că sînt mai frumoasă, pentru că am fost cu el săptămîna trecută È™i i-a plăcut, pentru că sînt tînără. Columbianca nu zise nimic. După ce sîrboaica se întoarse, două ore mai tîrziu, scoase lama de ras din buzunar È™i-o crestă pe față mai jos de ureche: nu adînc, nu periculos, destul însă ca să lase o mică cicatrice care să-i aducă pentru totdeauna aminte de noaptea aceea. Cele două se încăierară, sîngele mînji totul, clienÈ›ii plecară speriaÈ›i. Cînd sosi poliÈ›ia ca să constate ce se întîmplase, iugoslava spuse că se tăiase pe față într-un pahar care căzuse de pe un raft (în Copacabana nu existau rafturi). Asta era legea tăcerii sau „omertaâ€, cum preferau să-i spună prostituatele italience: tot ce trebuia să fie rezolvat în Rue de Berne, de la dragoste pînă la moarte, acolo se rezolva — dar fără amestecul legii. Acolo, legea o făceau ei. PoliÈ›ia È™tia de „omertaâ€, văzu că femeia minÈ›ea, dar nu insistă asupra cazului — l-ar fi costat mulÈ›i bani pe contribuabilul elveÈ›ian dacă s-ar fi ajuns la arestarea, judecarea È™i hrănirea unei prostituate pe durata trimiterii ei la închisoare. Milan le mulÈ›umi poliÈ›iÈ™tilor pentru intervenÈ›ia lor promptă, zise că era o neînÈ›elegere sau vreo lucrătură din partea vreunui concurent. Imediat după plecarea lor, le ceru celor două să nu se mai întoarcă niciodată în barul său. ÃŽn definitiv, Copacabana era un local familial (afirmaÈ›ie pe care Mariei îi venea foarte greu să o priceapă) È™i avea o reputaÈ›ie de invidiat (ceea ce o intriga È™i mai mult). Acolo nu existau certuri, fiindcă prima lege era respectul față de clientul celorlalte. A doua lege era discreÈ›ia absolută, „asemănătoare cu cea a unei bănci elveÈ›ieneâ€, zicea el. ÃŽn primul rînd pentru că acolo puteai avea încredere în clienÈ›i, care erau selecÈ›ionaÈ›i aÈ™a cum o bancă È™i-i selecÈ›ionează pe-ai săi — bazîndu-se pe contul curent, dar È™i pe fiÈ™a personală sau, altfel spus, pe bunele antecedente. Uneori avea loc cîte un incident, unele cazuri rare de neplată, de agresiune sau de amenințări împotriva fetelor, dar în anii îndelungaÈ›i în care își crease È™i dezvoltase cu efort reputaÈ›ia localului, Milan È™tia să identifice pe cine trebuia sau nu să frecventeze casa. Nici una dintre femei nu-i cunoÈ™tea cu exactitate criteriul, totuÈ™i nu doar o dată văzuseră că cineva bine îmbrăcat era înÈ™tiinÈ›at că localul era plin în noaptea aceea (deÈ™i era gol) È™i în următoarele nopÈ›i (altfel spus: vă rugăm să nu reveniÈ›i). Văzuseră de asemenea inÈ™i îmbrăcaÈ›i sport È™i cu barbă care fuseseră invitaÈ›i cu entuziasm de către Milan la un pahar de È™ampanie. Patronul Copacabanei nu judeca după aparenÈ›e È™i, în cele din urmă, avea totdeauna dreptate. ÃŽntr-o bună relaÈ›ie comercială, toate părÈ›ile trebuie să fie mulÈ›umite. Marea majoritate a clienÈ›ilor erau căsătoriÈ›i, aveau poziÈ›ii importante în cîte o firmă. Chiar È™i unele dintre femeile care lucrau acolo erau căsătorite, aveau copii È™i se duceau la adunările de părinÈ›i de la È™coli, È™tiind că nu se expuneau nici unui risc: dacă la Copacabana ar fi venit vreun părinte, ar fi fost È™i el compromis È™i n-ar fi putut spune nimic: aÈ™a funcÈ›iona „omertaâ€. Exista camaraderie, dar prietenie nu exista. Nimeni nu vorbea mult despre propria viață. ÃŽn puÈ›inele conversaÈ›ii pe care le avusese, Maria nu identificase amărăciune sau vinovăție sau tristeÈ›e printre tovarășele ei: doar un soi de resemnare. Ca È™i o ciudată privire sfidătoare, de parcă ar fi fost mîndre de ele însele, înfruntînd lumea, independente È™i încrezătoare. După o săptămînă, orice fată nou sosită se È™i vedea considerată „profesionistă†și primea instrucÈ›iuni să pună întotdeauna umărul la menÈ›inerea căsătoriilor (o prostituată nu poate constitui niciodată o ameninÈ›are la adresa stabilității unui cămin), să nu accepte niciodată invitaÈ›ii la întîlniri în afara orelor de muncă, să evite confesiuni fără a-È™i da prea mult cu părerea, să geamă în clipa orgasmului (Maria descoperise că toate făceau asta È™i la început nu-i spuseseră pentru că era unul din trucurile profesiei), să-i salute pe poliÈ›iÈ™ti pe stradă, să-È™i È›ină la zi cartea de muncă È™i controalele medicale È™i, în sfîrÈ™it, să nu se preocupe mult de aspectele morale sau legale ale muncii lor; erau ce erau, È™i punct. ÃŽnainte să înceapă deverul, Maria putea fi văzută mereu cu o carte È™i începu a fi curînd cunoscută ca „intelectuala†grupului. La început voiau să È™tie dacă erau poveÈ™ti de dragoste, dar văzînd că era vorba de subiecte aride È™i neinteresante ca economia, psihologia È™i — recent — administrarea fermelor, o lăsau repede singură ca să-È™i continue cercetările È™i însemnările. Pentru că avea mulÈ›i clienÈ›i stabili È™i pentru că se ducea la Copacabana zilnic, chiar È™i cînd miÈ™carea era slabă, Maria cîștigă încrederea lui Milan È™i invidia colegelor; acestea comentau că brazilianca era ambiÈ›ioasă, arogantă È™i nu se gîndea decît să cîștige bani. Această ultimă acuzaÈ›ie nu era lipsită de temei, dar ea ar fi dorit să le întrebe pe toate celelalte dacă nu se aflau acolo din acelaÈ™i motiv. Oricum, comentariile nu ucid — fac parte din viaÈ›a oricărei persoane de succes. Era mai bine să le ignore, concentrîndu-È™i atenÈ›ia asupra singurelor sale două scopuri: întoarcerea în Brazilia la data stabilită È™i cumpărarea unei ferme. Ralf Hart îi ocupa acum gîndurile de dimineață pînă seara È™i pentru prima oară era capabilă să fie fericită cu o dragoste absentă — deÈ™i regreta oarecum că o mărturisise, riscînd să piardă totul. Ce avea însă de pierdut, dacă nu cerea nimic în schimb? ÃŽÈ™i aminti cum începuse să-i bată inima mai repede cînd Milan menÈ›ionase că el era — sau fusese — un client special. Ce însemna asta? Se simÈ›ea trădată, devenise geloasă. Evident că gelozia e normală, deÈ™i viaÈ›a o învățase că era inutil să crezi că cineva poate poseda altă persoană — cine crede că aÈ™a ceva este cu putință vrea să se autoamăgească. Și totuÈ™i, nu poate fi înăbuÈ™ită ideea de gelozie È™i nici să ai mari idei intelectuale cu privire la ea sau, mai mult, să crezi că este o dovadă de slăbiciune. Dragostea cea mai puternică este cea care-È™i poate manifesta slăbiciunea. Oricum, dacă dragostea mea ar fi adevărată (È™i nu doar un mod de a mă distra, de a mă înÈ™ela, de a-mi trece timpul, care în oraÈ™ul acesta nu trece niciodată), libertatea are să învingă gelozia È™i durerea provocată de ea — întrucît È™i durerea este componenta unui proces natural. „Cine face sport È™tie un lucru: cînd vrem să ne atingem obiectivele, trebuie să fim pregătiÈ›i pentru o doză zilnică de durere sau de indispoziÈ›ie. La început e incomod È™i demotivant. Dar, cu timpul, înÈ›elegem că face parte din instalarea stării de bine È™i vine un moment cînd, în absenÈ›a durerii, avem parcă senzaÈ›ia că exerciÈ›iul nu-È™i are efectul dorit. Periculos este să focalizezi durerea asta, să-i dai un nume de persoană, să È›i-o permanentizezi în gînd; or, de asta, slavă Domnului, Maria izbutise să scape. Dar È™i aÈ™a, uneori se surprindea gîndindu-se unde va fi fiind el, fiindcă nu o mai căuta, dacă i s-o fi părut stupidă cu povestea aceea cu gara È™i dorinÈ›a reprimată, dacă fugise pentru totdeauna pentru că ea îi mărturisise că-l iubeÈ™te. Pentru a evita ca sentimente atît de frumoase să se transforme în suferință, ea își dezvoltă o metodă: cînd îi venea în minte ceva pozitiv legat de Ralf Hart — È™i asta putea fi È™emineul aprins È™i vinul, un gînd pe care i-ar fi plăcut să-l discute cu el sau pur È™i simplu încercarea plină de o neliniÈ™te desfătătoare de a È™ti cînd avea să se întoarcă —, Maria făcea o pauză, îi zîmbea cerului È™i-i mulÈ›umea că este vie È™i nu aÈ™teaptă nimic de la omul iubit. Iar dacă inima ei începea să se plîngă de absență sau de afirmaÈ›iile greÈ™ite pe care le făcuse cînd fuseseră împreună, ea își zicea: „A, vrei să te gîndeÈ™ti la asta? Foarte bine atunci, fă ce vrei, dar eu o să mă consacru unor treburi mai importante.†Continua să citească sau, dacă era pe stradă, începea să fie atentă la tot ce era în jurul ei: culori, oameni, sunete, îndeosebi sunete — ale paÈ™ilor săi, ale filelor întoarse, ale fragmentelor de conversaÈ›ii, iar gîndul stînjenitor dispărea în cele din urmă. Dacă revenea după cinci minute, repeta procedeul, pînă ce amintirile, acceptate iniÈ›ial, dar respinse cu blîndeÈ›e, se îndepărtau pentru o perioadă considerabilă. Unul dintre aceste „gînduri negative†era posibilitatea de a nu-l mai revedea. Cu niÈ›ică practică È™i multă răbdare, izbuti să-l transforme într-un „gînd pozitivâ€: după plecarea ei, Geneva avea să fie un chip de bărbat cu părul foarte lung È™i demodat, surîs infantil, voce gravă. Dacă avea s-o întrebe cineva, mulÈ›i ani după aceea, cum era locul pe care-l cunoscuse în tinereÈ›e, ar fi putut răspunde: „Frumos, capabil să iubească È™i să fie iubit.†Din jurnalul Mariei, într-o zi cu slabă miÈ™care la Copacabana: După atîta convieÈ›uire cu persoanele care vin aici, ajung la concluzia că sexul poate fi utilizat ca oricare alt drog: ca să fugi de realitate, ca să-È›i uiÈ›i problemele, ca să te relaxezi. Și, ca toate drogurile, e o practică nocivă È™i distrugătoare. Dacă cineva vrea să se drogheze, fie cu sex, fie cu orice altceva, asta îl priveÈ™te direct; consecinÈ›ele actelor sale vor fi mai bune sau mai rele în conformitate cu cel pe care È™i l-a ales. Dar dacă e vorba să înaintăm în viață, trebuie să înÈ›elegem faptul că ceea ce e „buniÈ™or†e foarte diferit de ceea ce este „cel mai bunâ€. Contrar convingerii clienÈ›ilor mei, sexul nu poate fi practicat la orice oră. ÃŽn fiecare dintre noi este un ceasornic ascuns È™i, ca să faci dragoste, arătătoarele ambilor inÈ™i trebuie să indice aceeaÈ™i oră la acelaÈ™i timp. Asta nu se întîmplă în orice zi. Cine iubeÈ™te nu depinde de actul sexual ca să se simtă bine. Două persoane care sînt împreună È™i se iubesc mult trebuie să-È™i potrivească arătătoarele, cu răbdare È™i perseverență, cu jocuri È™i reprezentaÈ›ii „teatraleâ€, pînă cînd înÈ›eleg că a face dragoste este mult mai mult decît o întîlnire; e o „îmbrățiÈ™are†a organelor genitale. Totul este important. Cineva care-È™i trăieÈ™te intens viaÈ›a se bucură tot timpul È™i nu simte lipsa sexului. Cînd face sex, îl face din abundență, pentru că paharul de vin e atît de plin, încît se revarsă în chip firesc, pentru că e absolut inevitabil, pentru că acceptă chemarea vieÈ›ii, pentru că în clipa aceasta, doar în clipa asta, ajunge să-È™i piardă controlul. P.S. — Tocmai am recitit ce am scris: Doamne Dumnezeule, devin prea intelectuală!!! La puÈ›in timp după ce scrisese acestea È™i cînd se pregătea să mai trăiască o noapte de Mamă AtotînÈ›elegătoare sau de Fată Ingenuă, uÈ™a Copacabanei se deschise È™i intră Terence, funcÈ›ionarul superior de la casa de discuri, unul dintre clienÈ›ii speciali. Milan, din spatele barului, păru mulÈ›umit: fata nu-l decepÈ›ionase. Maria își aminti tot atunci de cuvintele care spuneau atîtea lucruri È™i-n acelaÈ™i timp nu spuneau nimic: „Durere, suferință È™i multă plăcere.†— Am venit de la Londra special ca să te văd. M-am gîndit mult la tine. Ea zîmbi, încercînd să facă în aÈ™a fel, încît zîmbetul să nu fie o încurajare. Dar la început, el nu urmă ritualul, nu o invită la nimic — doar se aÈ™eză. — Cînd îl face pe cineva să descopere ceva, profesorul descoperă È™i el în cele din urmă ceva nou. — Știu despre ce vorbeÈ™ti — răspunse Maria, amintindu-È™i de Ralf Hart È™i simÈ›indu-se iritată de propria-i amintire. Se găsea în faÈ›a altui client, era nevoită să-l respecte È™i să facă tot posibilul ca să-l mulÈ›umească. — Vrei să mergem mai departe? O mie de franci. Un univers ascuns. Un patron care o privea. Certitudinea că se putea opri oricînd ar fi vrut. Data fixată pentru întoarcerea în Brazilia. Alt bărbat, care nu mai apărea. — Te grăbeÈ™ti? — întrebă Maria. El zise că nu. Ce voia oare? — Vreau drinkul, dansul meu, respectul pentru profesia mea. El ezită cîteva minute, dar totul È›inea de spectacol, a domina È™i a fi dominat. Plăti drinkul, dansă, comandă un taxi, îi dădu banii în timp ce traversau oraÈ™ul È™i se opriră la acelaÈ™i hotel. Intrară, el îl salută pe portarul italian la fel cum făcuse în noaptea cînd se cunoscuseră, urcară în aceeaÈ™i cameră cu vederea spre rîu. Terence aprinse un chibrit È™i abia atunci Maria își dădu seama că peste tot erau răspîndite zeci de luminări. El începu să le aprindă pe toate. — Ce vrei să È™tii? De ce sînt aÈ™a? Dacă nu mă-nÈ™el, È›i-a plăcut foarte mult noaptea pe care am petrecut-o împreună. Vrei să È™tii de ce eÈ™ti È™i tu aÈ™a? — Mă gîndesc că în Brazilia avem superstiÈ›ia să nu aprindem mai mult de trei lucruri cu acelaÈ™i chibrit. Și tu nu respecÈ›i asta. El ignoră comentariul. — Tu eÈ™ti ca È™i mine. Nu eÈ™ti aici pentru mia de franci, ci din pricina sentimentului de vinovăție, de dependență, din pricina complexelor È™i nesiguranÈ›ei tale. Și asta nu e nici bine, nici rău, este natura umană. Luă telecomanda televizorului È™i schimbă mai multe canale, oprindu-se în cele din urmă la un program de È™tiri, unde niÈ™te refugiaÈ›i încercau să scape de un război. — Vezi asta? Ai mai văzut programe în care oamenii își discută problemele în faÈ›a întregii lumi? Ai mai fost la chioÈ™cul de ziare È™i ai văzut manÈ™etele? Lumea se bucură de suferință È™i durere. Sadism în privire, masochism în concluzia că nu trebuie să È™tim toate astea ca să fim fericiÈ›i, È™i totuÈ™i asistăm la tragedia altora È™i, uneori, suferim o dată cu ea. Umplu alte două pahare cu È™ampanie, stinse televizorul È™i aprinse mai departe luminările fără a respecta superstiÈ›ia la care se referise Maria. — Repet: este condiÈ›ia umană. De cînd am fost alungaÈ›i din paradis, fie facem pe cineva să sufere, fie ne uităm la suferinÈ›ele celorlalÈ›i. E inevitabil. ÃŽncepea să se audă bubuitul tunetelor afară, se apropia o furtună teribilă. — Dar eu nu sînt convinsă — zise Maria —. Mi se pare ridicol să cred că tu eÈ™ti stăpînul meu È™i eu sclava ta. Nu avem nevoie de nici un „teatru†ca să ne întîlnim cu suferinÈ›a; viaÈ›a ne oferă È™i multe alte ocazii. Terence isprăvise de aprins toate luminările. Luă una din ele, o puse la mijlocul mesei, servi iarăși È™ampanie È™i caviar. Maria bea repede, gîndindu-se la cei o mie de franci din poÈ™eta ei, la necunoscutul care o fascina È™i înfricoÈ™a, la posibilitatea de a-È™i stăpîni spaima. Știa că o noapte cu un asemenea bărbat nu va fi niciodată ca alta, nu-l putea intimida. — AÈ™ează-te. Glasul era cînd blînd, cînd autoritar. Maria se supuse È™i un val de căldură îi străbătu corpul; ordinul îi era familiar, se simÈ›ea mai în siguranță. „Teatru. Trebuie să intru în piesa de teatru.†Era bine să primească ordine. Nu avea nevoie să gîndească, trebuia doar să se supună. Mai ceru È™ampanie, el îi aduse votcă; avea efect mai rapid, elibera cu mai multă uÈ™urință, mergea mai bine cu caviarul. Destupă sticla. Maria bău practic singură, în timp ce asculta tunetele. Totul concura la perfecÈ›iunea momentului, ca È™i cum energia cerurilor È™i a pămîntului È™i-ar fi arătat È™i latura violentă. La un moment dat, Terence luă o valijoară din dulap È™i o puse pe pat. — Nu te miÈ™ca. Maria rămase imobilă. El deschise valijoara È™i scoase din ea două perechi de cătuÈ™e din metal cromat. — Șezi cu picioarele desfăcute. Ea ascultă. Neputincioasă prin voinÈ›a proprie, supusă pentru că aÈ™a dorea. Observă că el își aÈ›intise privirea între picioarele ei, îi putea vedea chiloÈ›ii strimÈ›i, ciorapii lungi, coapsele, își putea imagina părul, sexul. — Ridică-te în picioare! Ea se ridică de pe scaun. ÃŽÈ™i echilibră cu greu corpul È™i văzu că era mai ameÈ›ită de băutură decît crezuse. — Nu te uita la mine. Jos capul, respectă-È›i stăpînul! ÃŽnainte de a fi putut lăsa capul în jos, din valijoară fu scoasă o cravașă fină, care pocni în aer — ca È™i cum ar fi avut viață proprie. — Bea. Þine capul aplecat, dar bea. Goli încă unu, două, trei pahare de votcă. Acum nu mai era doar teatru, ci realitatea vieÈ›ii: nu avea control. Se simÈ›ea un obiect, un simplu instrument È™i, oricît ar fi părut de incredibil, supunerea aceea îi dădea senzaÈ›ia de libertate deplină. Nu mai era profesoara, cea care dă lecÈ›ii, cea care consolează, cea care ascultă confesiunile, cea care excită; era doar fata din interiorul Braziliei, în faÈ›a puterii uriaÈ™e a bărbatului. — Jos rochia. Ordinul veni sec, fără dorință — È™i totuÈ™i cu încărcătură erotică. Þinîndu-È™i capul aplecat, în semn de reverență, Maria își desfăcu nasturii de la rochie È™i o lăsă să alunece jos, pe podea. — Nu te porÈ›i bine, È™tiai? CravaÈ™a plesni din nou în aer. — Trebuie să fii pedepsită. Cum de îndrăzneÈ™te să mă contrarieze o fată de vîrsta ta? Ar trebui să stai în genunchi în faÈ›a mea. Maria dădu să îngenuncheze, dar cravaÈ™a o întrerupse; îi atingea pentru prima dată carnea — pe fese. Ardea, dar părea să nu fi lăsat semne. — Eu nu È›i-am spus să îngenunchezi. Þi-am spus eu? — Nu. CravaÈ™a îi atinse încă o dată fesele. — Zi: „Nu, stăpîne.†Și încă o È™fichiuire. O fracÈ›iune de secundă ea se gîndi că putea pune capăt acestor lucruri imediat; sau putea opta să meargă pînă la sfîrÈ™it, nu pentru bani, ci pentru ceea ce spusese prima oară — o ființă umană se cunoaÈ™te doar dacă merge pînă la limitele sale. Și asta era ceva nou; era aventura, putea decide mai tîrziu dacă i-ar plăcea să continue, dar în acea clipă, ea încetă să mai fie tînăra care avea trei obiective în viață, care cîștiga bani cu trupul ei, care cunoscuse un bărbat cu un È™emineu È™i istorii interesante de povestit. Acolo nu era nimeni — È™i a fi nimeni era tot ce visa. — Scoate-È›i rochia. Și mergi dintr-o parte în alta, ca să te pot vedea. Se supuse din nou, È›inîndu-È™i capul în jos, fără a rosti nici o vorbă. Bărbatul care o privea era îmbrăcat, impasibil, nu era aceeaÈ™i persoană cu care stătuse de vorbă de la local pînă aici — era un Ulise care venea de la Londra, un Tezeu care sosea din cer, un sechestrator care invada oraÈ™ul cel mai sigur din lume È™i inima cea mai ermetică de pe pămînt. ÃŽÈ™i scoase chiloÈ›ii, sutienul, se simÈ›i lipsită de apărare È™i protejată în acelaÈ™i timp. CravaÈ™a pocni iarăși în aer, de astă dată fără a-i atinge trupul. — Þine capul în jos! EÈ™ti aici ca să fii umilită, ca să fii supusă la orice doresc eu, pricepi? — Da, stăpîne. O apucă de braÈ›e È™i-i puse la încheieturile mîinilor prima pereche de cătuÈ™e. — Și-o să mănînci bătaie multă. Pînă o să-nveÈ›i cum să te porÈ›i. Cu mîna deschisă, îi dădu o palmă peste fese. Maria È›ipă, de data asta o duruse. — A, te plîngi, nu-i aÈ™a? Ai să vezi pe urmă că e bine. ÃŽnainte ca ea să poată reacÈ›iona, o botniță de piele îi prinse gura. Nu o împiedica să vorbească, putea zice „galben†sau „roÈ™uâ€, dar simÈ›ea că destinul ei era să lase ca bărbatul acela să poată face cu ea tot ce voia È™i că nu avea cum să scape de-acolo. Era goală, cu botniÈ›a la gură, cu votca prin vine în loc de sînge. Altă palmă peste fese. — Mergi dintr-o parte în alta! Maria începu să meargă, supumîndu-se comenzilor „staiâ€, „la dreaptaâ€, „șeziâ€, „desfă picioareleâ€. Din cînd în cînd, fără nici un motiv, încasa cîte o palmă È™i simÈ›ea durerea, simÈ›ea umilinÈ›a — care era mai puternică È™i mai dură decît durerea — È™i se simÈ›ea în altă lume, unde nu exista nimic, iar asta era o senzaÈ›ie aproape religioasă, să se anuleze total, să slujească, să piardă ideea eului, a dorinÈ›elor, a propriei voinÈ›e. Era complet udă, excitată, nu înÈ›elegea ce se întîmpla. — AÈ™ază-te iar în genunchi! Cum își È›inea capul tot aplecat, în semn de obediență È™i umilință, Maria nu putea vedea exact ce se petrecea; dar observa că, în alt univers, pe altă planetă, bărbatul acela gîfîia, obosit să plesnească din cravașă È™i să-i lovească fesele cu palma mîimii deschise, pe cînd ea se simÈ›ea tot mai plină de forță È™i de energie. Acum își pierduse ruÈ™inea È™i nu-i păsa să arate că-i plăcea, începu să geamă, îi ceru să-i atingă sexul, dar bărbatul, în loc de asta, o apucă È™i o duse pe pat. Cu violență — dar o violență despre care È™tia că n-avea să-i facă nici un rău — îi desfăcu picioarele È™i i le prinse pe fiecare de o margine a patului. Cu mîinile încătuÈ™ate la spate, cu picioarele desfăcute, cu botniÈ›a la gură, oare cînd avea să o pătrundă? Nu vedea că ea era gata, că voia să-l slujească, era sclava, animalul, obiectul său, era gata să facă orice i-ar fi poruncit? — Þi-ar plăcea să te fac să explodezi toată? Văzu că el îi proptea coada cravaÈ™ei în sex. Se cutremură din cap pînă-n picioare È™i-n clipa cînd îi atinse clitorisul, își pierdu controlul. Nu È™tia de cît timp erau acolo, nu-È™i mai dădea seama de cîte ori fusese bătută, dar fulgerător veni orgasmul, orgasmul pe care zeci, sute de bărbaÈ›i, în toate lunile acelea, nu reuÈ™iseră niciodată să i-l declanÈ™eze. Explodă o lumină, simÈ›ea că intră într-un soi de groapă neagră din propriu-i suflet, unde durerea intensă È™i spaima se amestecau cu plăcerea totală, cea care o împingea violent dincolo de toate limitele pe care le cunoscuse, È™i Maria gemu, strigă cu glasul sufocat de botniță, se zbătu în pat, simÈ›ind că încheieturile îi erau tăiate de cătuÈ™e, iar fîșiile de piele îi zdrobeau gleznele, se agită ca niciodată tocmai pentru că nu se putea miÈ™ca, È›ipă cum nu mai È›ipase niciodată fiindcă avea o botniță la gură È™i nimeni nu o putea auzi. Era durerea plăcerii, coada cravaÈ™ei apăsîndu-i clitorisul tot mai puternic È™i orgasmul țîșnindu-i pe gură, prin sex, prin pori, prin ochi, prin toată pielea. Intră într-un soi de transă È™i, încetul cu încetul, coborî, coborî, cravaÈ™a nu mai era între coapse, doar părul umezit de sudoarea abundentă È™i mîinile tandre care-i scoteau cătuÈ™ele È™i-i dezlegau fîșiile de piele de la picioare. Rămase culcată acolo, incapabilă să-l privească pe bărbat deoarece îi era ruÈ™ine de ea însăși, de È›ipetele ei, de orgasmul ei. El o mîngîia pe păr È™i gîfîia — dar plăcerea fusese exclusiv a ei; el nu avusese nici un moment de extaz. Trupul ei gol îl îmbrățișă pe acel bărbat complet îmbrăcat, epuizat de atîtea ordine, de atîtea È›ipete, de atîta control al situaÈ›iei. Acum nu È™tia ce să spună, cum să continue, dar ea era în siguranță, protejată, pentru că el o invitase să meargă într-o zonă a ei pe care nu o cunoÈ™tea, el îi era protectorul È™i maestrul. ÃŽncepu să plîngă, iar el aÈ™teptă cu răbdare să înceteze. — Ce-ai făcut cu mine? — zicea ea printre lacrimi. — Ceea ce voiai să-È›i fac. Ea îl privi È™i simÈ›i că avea o nevoie disperată de el. — Nu te-am forÈ›at, nu te-am obligat È™i nu te-am auzit zicînd „galbenâ€; singura mea putere era cea pe care mi-o dădeai tu. Nu exista nici un tip de obligaÈ›ie, de È™antaj, exista numai voinÈ›a ta; deÈ™i tu erai sclava È™i eu eram stăpînul, singura mea putere era să te împing în direcÈ›ia propriei tale libertăți. CătuÈ™e. Fîșii de piele la picioare. Botniță. Umilire, mai puternică È™i mai intensă decît durerea. Chiar È™i aÈ™a — el avea dreptate —, senzaÈ›ia era una de libertate totală. Maria era ghiftuită de energie, de vigoare, È™i observa cu surprindere că bărbatul de lîngă ea era epuizat. — Ai ajuns la orgasm? — Nu — zise el —. Stăpînul e prezent ca să-È™i violenteze sclavul. Plăcerea sclavului e bucuria stăpînului. Nimic din toate acestea nu avea sens, pentru că nu asta povestesc istoriile, nu aÈ™a este viaÈ›a reală. Acolo era însă o lume de fantezie, ea era plină de lumină, iar el părea opac, stors de vlagă. — PoÈ›i să pleci cînd vrei — zise Terence. — Nu vreau să plec, vreau să înÈ›eleg. — Nu e nimic de înÈ›eles. Ea se ridică, în frumuseÈ›ea È™i intensitatea nudității sale, È™i turnă vin în două pahare. Aprinse două È›igări È™i-i dădu lui una — rolurile se schimbaseră, stăpîna îl servea acum pe sclav, răsplătindu-l pentru plăcerea pe care i-o dăruise. — Mă-mbrac È™i plec. Dar mi-ar plăcea să stăm un pic de vorbă. — Nu avem despre ce vorbi. Asta am vrut, iar tu ai fost minunată. Sînt obosit, mîine trebuie să mă-n-torc la Londra. El se întinse È™i închise ochii. Maria nu È™tia dacă se prefăcea că doarme, dar nu conta; fuma È›igara cu plăcere, își bău negrăbită paharul de vin cu chipul lipit de geamuri, uitîndu-se la lacul din față È™i dorindu-È™i ca altcineva, de pe celălalt mal, să o vadă aÈ™a — goală, împlinită, satisfăcută, singură. Se îmbrăcă, plecă fără a mai spune la revedere È™i fără a-i mai păsa dacă deschidea uÈ™a sau nu, pentru că nu era încredinÈ›ată dacă voia să se mai întoarcă. Terence auzi uÈ™a trîntindu-se, aÈ™teptă să vadă dacă nu se întoarce zicînd că-È™i uitase ceva È™i abia după cîteva minute se ridică È™i-È™i mai aprinse o È›igară. Fata asta avea stil, gîndi el. Știuse să suporte cravaÈ™a, deÈ™i asta era cel mai obiÈ™nuit, cel mai vechi È™i cel mai neînsemnat din toate supliciile. O clipă, își aminti de prima dată cînd experimentase relaÈ›ia asta misterioasă dintre două fiinÈ›e care doresc să se apropie, dar nu izbutesc s-o facă decît provocîndu-le suferință celorlalÈ›i. Acolo, afară, milioane de cupluri practicau, fără a-È™i da seama, zi de zi, arta sadomasochismului. Plecau la lucru, se întorceau, aveau tot felul de pretenÈ›ii, o agresau sau erau agresaÈ›i de femeie, se simÈ›eau mizerabili — dar profund ataÈ™aÈ›i de propria-le nefericire, fără a È™ti că era de ajuns un gest, un „pînă aiciâ€, ca să se elibereze de opresiune. Terence experimentase asta cu prima lui soÈ›ie, o celebră cîntăreață engleză; trăia torturat de gelozie, făcînd scene, petrecînd zile întregi sub efectul calmantelor È™i nopÈ›ile îmbătat de alcool. Ea îl iubea, nu înÈ›elegea de ce se purta astfel, el o iubea — È™i nici el nu-È™i înÈ›elegea propriul comportament. Era însă ca È™i cum agonia pe care È™i-o provocau unul altuia ar fi fost necesară, fundamentală pentru viață. Odată, un muzician — pe care el îl considera foarte ciudat, pentru că părea prea normal în mijlocul acelei lumi exotice — uită în studio o carte. Venus pedepsitoarea, de Leopold von Sacher-Masoch. Terence începu să o răsfoiască È™i, pe măsură ce o citea, se înÈ›elegea mai bine pe sine însuÈ™i: „Frumoasa femeie se dezgoli È™i apucă un bici lung cu coada scurtă, pe care È™i-l È›inu pe încheietura mîinii. «Tu ai cerut», zise ea. «Atunci o să te biciuiesc.» «Fă-o», È™opti amantul ei. «Te implor.»“ SoÈ›ia lui era dincolo de peretele de sticlă al studioului, repetînd. Ceruse să i se deconecteze microfonul care le permitea tehnicienilor să audă totul È™i cererea îi fusese îndeplinită. Terence se gîndea că poate fixa o întîlnire cu pianistul È™i atunci își dădu seama: ea îl ducea la nebunie, dar se părea că se obiÈ™nuise să sufere È™i nu putea trăi fără asta. „O să te biciuiescâ€, zicea femeia goală, în romanul pe care-l È›inea în mîini. „Fă-o, te implor.†El era frumos, se bucura de autoritate în studioul de înregistrări, de ce oare avea nevoie să ducă viaÈ›a pe care o ducea? Pentru că-i plăcea. Merita să sufere mult, de vreme ce viaÈ›a fusese foarte bună pentru el È™i nu era vrednic de toate acele binecuvîntări — bani, respect, celebritate. Credea că însăși cariera lui îl ridica la un nivel unde avea să devină dependent de succes, È™i asta îl speria, pentru că văzuse mulÈ›i oameni prăbuÈ™indu-se de pe înălÈ›imi. Citi toată cartea. ÃŽncepu să citească tot ce-i cădea în mînă cu privire la misterioasa legătură dintre durere È™i plăcere. SoÈ›ia lui descoperi casetele video pe care le închiria, cărÈ›ile pe care le ascundea, întrebă ce însemna asta, dacă nu cumva era bolnav. Terence răspunse că nu, era o cercetare pe care o făcea pentru partea vizuală a unei noi lucrări pe care trebuia să o facă ea. Și sugeră, ca din întîmplare: „Poate ar trebui să experimentăm.†Experimentaseră. La început cu multă reÈ›inere, bazîndu-se doar pe manualele pe care le găseau în sex shopuri. Curînd dezvoltaseră noi tehnici, pînă la limită, expunîndu-se unor riscuri — dar simÈ›ind că mariajul lor devenea tot mai solid. Erau complici în ceva ascuns, interzis, condamnat. ExperienÈ›a celor doi se transformă în artă: creaseră noi mode, piele È™i È›inte de metal. O femeie intra în scenă cu un bici, jartiere, cizme È™i aducea publicul la delir. Noul disc ocupă primul loc în topurile de succes din Anglia È™i de aici făcu mai departe o carieră triumfătoare în toată Europa. Terence era surprins să vadă cum tineretul îi accepta delirurile personale cu atîta naturaleÈ›e, unica sa explicaÈ›ie fiind că în felul acesta violenÈ›a reprimată se putea manifesta sub o formă intensă, dar inofensivă. Biciul ajunse să fie simbolul grupului, începu să fie reprodus pe tricouri, tatuaje, autocolante, cărÈ›i poÈ™tale ilustrate. FormaÈ›ia intelectuală a lui Terence îl făcu să caute originea acelui fenomen, ca să se înÈ›eleagă mai bine pe sine însuÈ™i. Nu erau, cum îi spusese prostituatei cînd se întîlniseră, penitenÈ›ii care încercau să îndepărteze ciuma neagră. Din noaptea timpurilor, omul înÈ›elesese că suferinÈ›a, o dată privită fără teamă, era paÈ™aportul său către libertate. Egiptul, Roma, Persia cultivau deja noÈ›iunea că, dacă un om se sacrifică, își salvează È›ara sau lumea. ÃŽn China, dacă avea loc o catastrofă naturală, era pedepsit împăratul, întrucît el era reprezentantul divinității pe pămînt. Cei mai buni războinici din Sparta, în Grecia antică, erau biciuiÈ›i o dată pe an, de dimineaÈ›a pînă noaptea, în cinstea zeiÈ›ei Diana — în timp ce mulÈ›imea striga vorbe stimulative, cerîndu-le să suporte durerea cu demnitate, căci ea îi pregătea pentru lumea războaielor. La sfîrÈ™itul zilei, preoÈ›ii examinau rănile lăsate pe spinările războinicilor È™i cu ajutorul lor prevedeau viitorul cetății. PărinÈ›ii pustiei, o veche comunitate creÈ™tină din secolul al IV-lea care se reunea în jurul unei mînăstiri din Alexandria, utilizau flagelarea ca mijloc de îndepărtare a diavolilor sau de dovedire a inutilității trupului în cursul căutării spirituale. Istoria sfinÈ›ilor era plină de exemple — Sfînta Roza alerga prin grădină în timp ce spinii îi sfîșiau carnea; Sfîntul Dominic Loricatus se biciuia sistematic în fiecare noapte înainte de a adormi; martirii se ofereau de bunăvoie morÈ›ii lente pe cruce sau sfîșiaÈ›i de colÈ›ii fiarelor sălbatice. ToÈ›i spuneau că durerea, o dată depășită, era capabilă să ducă la extazul religios. Studii recente, neconfirmate, indicau că în răni se dezvolta un fel de ciupercă cu proprietăți halucinogene, care provoca viziunile. Plăcerea părea atît de intensă, încît practica a ieÈ™it din mînăstiri È™i a început să cîștige întreaga lume. ÃŽn 1718, a fost publicat Tratatul de autoflagelare, care învăța cum să descoperi plăcerea prin intermediul durerii, dar fără să aduci vătămări corpului. La sfîrÈ™itul acelui secol, existau zeci de locuri în Europa unde inÈ™ii sufereau ca să ajungă la bucurie. Sînt consemnaÈ›i regi È™i prinÈ›ese care porunceau să fie biciuiÈ›i de sclavii lor, pînă ce descoperiseră că plăcerea stătea nu doar în bătaie, ci È™i în provocarea durerii — deÈ™i era mai epuizant È™i mai puÈ›in agreabil. ÃŽn timp ce-È™i fuma È›igara, Terence încerca o anume plăcere la gîndul că cea mai mare parte din omenire nu ar putea înÈ›elege niciodată ceea ce gîndea el. Nu avea importanță: aparÈ›inea unui club închis, numai cei aleÈ™i aveau acces. ÃŽÈ™i aminti iar că tortura de a fi căsătorit se transformase în miracolul de a fi căsătorit. SoÈ›ia lui È™tia că vizita Geneva în acest scop È™i faptul acesta nu o deranja — dimpotrivă, în lumea asta bolnavă, ea era fericită că bărbatul ei își putea obÈ›ine recompensa dorită după o săptămînă de muncă grea. ÃŽn timp ce-È™i fuma È›igara privind lacul din faÈ›a ferestrei, simÈ›ea din nou voinÈ›a de a trăi. Fata care ieÈ™ise adineauri din cameră înÈ›elesese tot. SimÈ›ea că sufletul îi era apropiat de-al ei, deÈ™i nu era încă pregătit să se îndrăgostească, deoarece își iubea soÈ›ia. ÃŽi plăcea însă gîndul că era liber È™i putea visa la o nouă legătură. Mai trebuia să o facă să experimenteze lucrul cel mai dificil: să o transforme în Venus Pedepsitoarea, în Dominatrix, în Stăpîna, capabilă să umilească È™i să pedepsească fără milă. Dacă avea să treacă proba aceasta, era gata să-i deschidă inima È™i să o lase să intre. Din jurnalul Mariei, încă îmbătată de votcă È™i plăcere: Cînd nu mai aveam nimic de pierdut, am primit totul. Cînd am încetat a fi cine eram, m-am găsit pe mine însămi. Cînd am cunoscut umilinÈ›a È™i supunerea totală, am devenit liberă. Nu È™tiu dacă sînt bolnavă, dacă totul n-a fost decît un vis sau dacă se va întîmpla o singură dată. Știu că pot să trăiesc fără asta, dar mi-ar plăcea să-l întîlnesc din nou, să repet experienÈ›a, să merg mai departe decît am fost. Eram un pic speriată de durere, dar ea n-a fost la fel de tare ca umilinÈ›a — era doar un pretext. ÃŽn momentul cînd am avut primul orgasm după multe luni, în ciuda numeroÈ™ilor bărbaÈ›i È™i numeroaselor lucruri diferite pe care le-au făcut cu trupul meu, m-am simÈ›it — oare o fi cu putință aÈ™a ceva? — mai aproape de Dumnezeu. Mi-am amintit de ceea ce a spus el despre ciuma neagră, despre clipa în care flagelanÈ›ii, oferindu-È™i durerea pentru salvarea umanității, găseau în ea plăcerea. Eu nu voiam să salvez omenirea sau pe el sau pe mine însămi. Eram pur È™i simplu acolo. Sexul este arta de a controla lipsa de control. Nu era un teatru, se aflau chiar într-o gară, la cererea Mariei, care poftea la o pizza care se putea găsi numai acolo. Nu strica să fie niÈ›el capricioasă. Ralf ar fi trebuit să apară cu o zi mai devreme, cînd încă era o femeie în căutare de dragoste, È™emineu, vin, dorință. Dar viaÈ›a făcuse altă alegere È™i astăzi își petrecuse întreaga zi fără a-È™i face exerciÈ›iul de concentrare asupra sunetelor È™i prezentului, pur È™i simplu pentru că nu se mai gîndise la el, descoperise lucruri care o interesau mai mult. Ce să facă oare cu bărbatul de lîngă ea, mîncînd o pizza care poate nu-i plăcea, doar ca să-È™i omoare timpul È™i să aÈ™tepte momentul cînd avea să meargă la el acasă? Cînd el intrase în local È™i-i oferise un drink, Maria se gîndise să-i spună că nu o mai interesa, că-È™i găsise pe altcineva; pe de altă parte, simÈ›ea o extraordinară nevoie să stea de vorbă cu cineva despre noaptea precedentă. ÃŽncercase cu o prostituată sau alta care serveau È™i ele „clienÈ›i specialiâ€, dar nici una nu-i dăduse mai multă atenÈ›ie, deoarece Maria era expertă, învăța repede, se transformase într-o mare ameninÈ›are la Copacabana. Ralf Hart, dintre toÈ›i bărbaÈ›ii pe care-i cunoÈ™tea, era pesemne unicul care ar fi putut înÈ›elege, căci Milan îl considera „client specialâ€. El încă o privea cu ochii strălucitori de iubire È™i asta făcea totul mai dificil, mai bine să nu-i spună nimic. — Ce È™tii despre suferință, umilință È™i multă plăcere? ÃŽncă o dată nu reuÈ™ise să se controleze. Ralf se opri din mîncat pizza. — Știu tot. Dar nu mă interesează. Răspunsul venise instantaneu, iar Maria rămase È™ocată. Deci toată lumea È™tia, doar ea nu? Ce lume era asta, Doamne Dumnezeule? — Mi-am cunoscut demonii È™i tenebrele — continuă Ralf —. Am mers pînă la fund, am experimentat tot, nu doar în zona asta, ci în multe altele. ÃŽntre timp, ultima oară cînd ne-am întîlnit, am ajuns la limitele mele prin dorință, nicidecum prin durere. Am plonjat în adîncul sufletului meu È™i È™tiu că încă mai vreau lucruri bune, multe lucruri bune de la viaÈ›a asta. ÃŽi veni să spună: „Unul din ele eÈ™ti tu, te rog, nu merge pe drumul acesta.†Dar nu avu curaj; în schimb, chemă un taxi È™i ceru să-i ducă pînă pe malul lacului — unde, cu o veÈ™nicie în urmă, se plimbaseră împreună în ziua cînd se cunoscuseră. Maria se miră de cererea lui, rămase tăcută — instinctul îi spunea că avea mult de pierdut, deÈ™i mintea îi era încă ameÈ›ită de cele întîmplate în ajun. Se trezi din pasivitate doar cînd ajunseră în parcul de pe malul lacului; deÈ™i încă era vară, noaptea era foarte frig. — Ce facem aici? — întrebă ea cînd coborîră din taxi —. Bate vîntul, o să răcesc. — M-am gîndit mult la comentariul tău de la gară. Suferință È™i plăcere. Scoate-È›i pantofii. Ea își aminti că, odată, unul dintre clienÈ›ii ei îi ceruse acelaÈ™i lucru È™i se excitase numai privindu-i picioarele. Oare aventura încă nu-i dădea pace? — Am să răcesc — insistă ea. — Fă ce-È›i spun — insistă el —. N-ai să răceÈ™ti dacă nu stăm mult. Fă-mi credit, aÈ™a cum È™i eu îți fac. Fără nici un motiv aparent, Maria înÈ›elese că el voia să o ajute; poate È™i el băuse dintr-o apă foarte amară È™i-È™i închipuia că È™i ea trecea prin aceeaÈ™i primejdie. Nu voia să fie ajutată; era mulÈ›umită cu noua ei lume, unde descoperise că suferinÈ›a nu mai era o problemă. Se gîndi È™i la Brazilia, la imposibilitatea de a întîlni un partener cu care să poată împărtăși acest univers diferit, dar cum Brazilia era mai importantă decît orice altceva din viaÈ›a ei, își scoase pantofii. Solul era plin de pietricele care-i rupseră numaidecît ciorapii, dar asta n-avea nici o importanță, avea să-È™i cumpere alÈ›ii. — Scoate-È›i haina. Ar fi putut spune „nuâ€, dar, din noaptea trecută, se obiÈ™nuise cu bucuria de a putea spune „da†la tot ce i se ivea în cale. ÃŽÈ™i scoase haina, trupul, cald încă, nu reacÈ›ionă imediat, dar în scurt timp începu să o supere. — Să mergem. Și să stăm de vorbă. — Aici e imposibil. Pe jos e plin de pietre. — Tocmai de-aceea; vreau să simÈ›i pietrele astea, vreau să-È›i provoace durere, să te lovească, fiindcă tu trebuie să fi experimentat, aÈ™a cum am experimentat È™i eu, suferinÈ›a aliată cu plăcerea È™i trebuie să-È›i smulg asta din suflet. Maria se simÈ›i îndemnată să-i spună: „Nu-i nevoie, îmi place.†Dar începu să meargă fără grabă, tălpile picioarelor începură să o frigă, din cauza frigului È™i-a pietrelor ascuÈ›ite. — Una din expoziÈ›iile mele m-a dus în Japonia, exact cînd eram vîrît pînă peste cap în ceea ce tu ai numit „suferință, umilință È™i multă plăcereâ€. Pe atunci, credeam că nu există drum de întoarcere, aveam să mă cufund tot mai mult È™i din viaÈ›a mea nu mai rămăsese decît voinÈ›a de a pedepsi È™i-a fi pedepsit. ÃŽn definitiv, sîntem fiinÈ›e omeneÈ™ti, ne naÈ™tem încărcaÈ›i de vină, ne temem cînd fericirea devine ceva posibil È™i murim ca să-i pedepsim pe ceilalÈ›i fiindcă ne simÈ›im totdeauna neputincioÈ™i, nedreptățiÈ›i, nefericiÈ›i. Să-È›i poÈ›i plăti păcatele È™i să-i poÈ›i pedepsi pe păcătoÈ™i — ah, nu-i aÈ™a că e un deliciu? Da, e cel mai grozav. Maria mergea, durerea È™i frigul o făceau să-i urmărească cu greu cuvintele, dar se străduia. — Azi È›i-am observat semnele de la încheieturi. CătuÈ™ele. ÃŽÈ™i pusese diverse brățări ca să È™i le ascundă, dar ochii obiÈ™nuiÈ›i È™tiu întotdeauna ce anume caută. — ÃŽn sfîrÈ™it, dacă tot ce ai experimentat de curînd te îndeamnă să faci pasul ăsta, nu eu am să te împiedic; dar nimic din asta nu are legătură cu viaÈ›a adevărată. — Pasul? — Durerea È™i plăcerea. Sadismul È™i masochismul. Zi-i cum vrei, dar dacă eÈ™ti convinsă că ăsta e drumul tău, am să sufăr, am să-mi amintesc de dorință, de întîlniri, de plimbarea pe Drumul Sfîntului Iacob, de lumina ta. Voi păstra la loc de cinste un stilou È™i ori de cîte ori voi aprinde È™emineul îmi voi aminti de tine. Dar nu te voi mai căuta niciodată. Maria se simÈ›i înfricoÈ™ată, se gîndi că era momentul să dea înapoi, să spună adevărul, să înceteze a se preface că È™tia mai mult decît el. — Ceea ce am experimentat de curînd, mai bine zis ieri, nu mai experimentasem niciodată. Și mă sperie că, la limita degradării, m-aÈ™ putea găsi pe mine însămi. Era tot mai dificil să stea de vorbă — dinÈ›ii îi clănțăneau de frig, picioarele o dureau rău. — La expoziÈ›ia mea, într-o regiune numită Kumano, a apărut un tăietor de lemne — continuă Ralf, ca È™i cum n-ar fi auzit ce spusese ea —. Tablourile mele nu i-au plăcut, dar a fost în stare să descifreze, prin pictură, ceea ce trăiam È™i simÈ›eam. A doua zi, m-a căutat la hotel È™i m-a întrebat dacă eram mulÈ›umit; dacă eram, trebuia să continuu să fac ce-mi plăcea. Dacă nu eram, ar fi trebuit să-l însoÈ›esc È™i să petrec cîteva zile cu el. M-a pus să umblu pe pietre, aÈ™a cum te pun eu acum pe tine. M-a făcut să simt frigul. M-a obligat să înÈ›eleg frumuseÈ›ea durerii, doar că era o durere provocată de natură, nu de om. Numea asta Shugen-do, o practică milenară. Mi-a spus că era un om căruia nu-i era frică de durere, È™i asta era bine, deoarece, ca să-È›i domini sufletul, trebuie să înveÈ›i a-È›i domina È™i trupul. Mi-a mai spus că folosise durerea È™i în mod greÈ™it, È™i asta era foarte rău. Acel tăietor de lemne, ignorant, credea că mă cunoaÈ™te mai bine decît mine È™i asta mă irita È™i în acelaÈ™i timp mă făcea să mă simt mîndru că tablourile mele erau în măsură să exprime exact ce simÈ›eam. Maria simÈ›i că o piatră ascuÈ›ită o tăiase la un picior, frigul era È™i mai intens, corpul îi amorÈ›ise È™i nu reuÈ™ea să urmărească toate vorbele lui Ralf Hart. De ce oare oamenii, în lumea asta sfîntă a lui Dumnezeu, erau atît de interesaÈ›i să-i arate durerea lor? Durerea sacră, durerea însoÈ›ită de plăcere, durerea cu explicaÈ›ii sau fără explicaÈ›ii, era tot durere, durere... Piciorul zdrelit se lovi de altă piatră, ea își înăbuÈ™i strigătul È™i merse mai departe. La început încercase să-È™i menÈ›ină integritatea, autocontrolul, ceea ce el numea „luminaâ€. Acum însă abia mergea, în timp ce stomacul È™i capul i se învîrteau: îi veni să vomite. Se gîndi să se oprească, nimic din ce se întîmpla nu avea sens, aÈ™a că nu se opri. Nu se opri din respect de sine; putea suporta mersul acela cu picioarele goale oricît va fi fost nevoie, pentru că, oricum, nu putea dura toată viaÈ›a. Și, brusc, alt gînd fulgeră spaÈ›iul: È™i dacă cumva a doua zi nu se va putea duce la Copacabana din cauza unei probleme serioase la picioare sau a unei febre provocate de gripa care, era sigură, avea să se instaleze în trupul ei sumar îmbrăcat? Se gîndi la clienÈ›ii care o aÈ™teptau, la Milan care avea atîta încredere în ea, la banii pe care nu i-ar mai cîștiga, la fermă, la părinÈ›ii mîndri de ea. Dar suferinÈ›a îndepărtă imediat orice alt fel de reflecÈ›ie È™i ea punea un picior în faÈ›a celuilalt, dorindu-È™i nebuneÈ™te ca Ralf Hart să-i recunoască efortul È™i să-i spună că era de ajuns, își putea pune pantofii. El părea însă indiferent, departe, ca È™i cum aceea ar fi fost unica manieră de a o elibera de ceva care nu-i era bine cunoscut, care o seducea, dar care avea să lase asupra ei semne mai adînci decît cele lăsate de cătuÈ™e. Chiar dacă È™tia că el încerca să o ajute È™i oricît se străduia să meargă mai departe È™i să-È™i arate lumina puterii ei de voință, durerea nu-i permitea să aibă gînduri profane sau nobile — era exclusiv durere, care ocupa tot spaÈ›iul, o înfricoÈ™a È™i-o obliga să vadă că avea o limită È™i că nu avea să izbutească. Mai făcu un pas. Și altul. Durerea părea acum că-i invadează sufletul È™i că o slăbeÈ™te spiritual, pentru că una este să faci puÈ›in teatru într-un hotel de cinci stele, goală, cu votcă, caviar È™i o cravașă între coapse; alta era să stea în frig, desculță, pe pietre care o tăiau la picioare. Era dezorientată, nu reuÈ™ea să schimbe nici un cuvînt cu Ralf Hart, tot ce mai exista în universul ei erau pietrele mărunte È™i tăioase, care marcau o dîră printre copaci. Atunci, tocmai cînd se gîndea să renunÈ›e, o invadă un sentiment straniu: își atinsese limita È™i dincolo de ea se întindea un spaÈ›iu vid, unde părea să plutească deasupra ei înseÈ™i, părea să ignore ceea ce simÈ›ea. Asta să fi fost senzaÈ›ia pe care o încercau penitenÈ›ii? La cealaltă extremitate a durerii descoperea o poartă către un nivel diferit de conÈ™tiință È™i nu mai exista spaÈ›iu pentru nimic altceva, doar pentru natura implacabilă — È™i pentru ea însăși, invincibilă. Totul în juru-i se prefăcu într-un vis: parcul prost iluminat, lacul întunecat, bărbatul tăcut, un cuplu sau altul plimbîndu-se, fără a observa că ea era desculță È™i mergea cu dificultate. Nu È™tia dacă pricina era frigul sau suferinÈ›a, dar deodată nu-È™i mai simÈ›i corpul, intră într-o stare unde nu există nici un fel de dorință sau spaimă, numai o misterioasă — cum ar putea numi aÈ™a ceva? —, o misterioasă „paceâ€. Limita durerii nu era propria-i limită; putea trece dincolo de ea. Se gîndi la toate fiinÈ›ele omeneÈ™ti care sufereau fără să vrea, iar ea, acolo, își provoca propria suferință — dar faptul nu mai avea nici o importanță, trecuse de frontierele corpului È™i acum îi rămînea doar sufletul, „luminaâ€, un soi de vid — pe care cineva, cîndva, l-a numit Paradis. Există anumite suferinÈ›e care pot fi uitate atunci cînd putem pluti deasupra durerilor noastre. Următorul lucru pe care È™i-l aminti fu Ralf, care o luă de gît, scoțîndu-È™i haina È™i punîndu-i-o pe umeri. Se vede că leÈ™inase de frig, dar nu conta; era mulÈ›umită, nu-i era frică — învinsese. Nu se umilise în faÈ›a acelui bărbat. Minutele se transformaseră în ore, trebuie să fi dormit în braÈ›ele lui, deoarece, cînd se trezi, deÈ™i era tot noapte, se afla într-o cameră cu un televizor într-un colÈ›, È™i nimic altceva. Albă, goală. Ralf apăru cu o ciocolată fierbinte. — E în ordine — zise el —. Ai ajuns unde trebuia să ajungi. — Nu vreau ciocolată, vreau vin. Și vreau să cobor spre locul nostru, È™emineul, cărÈ›ile răspîndite prin toate colÈ›urile. Spusese „locul nostruâ€. Nu asta intenÈ›ionase. ÃŽÈ™i privi picioarele; afară de o mică tăietură, avea doar semne roÈ™ii care urmau să dispară în cîteva ceasuri. Cu anumită dificultate, coborî scările fără a da multă atenÈ›ie la nimic; se îndreptă spre colÈ›ul ei, pe covor, lîngă È™emineu — descoperise că ori de cîte ori È™edea acolo se simÈ›ea bine, ca È™i cum ar fi fost „poziÈ›ia†ei, locul ei în acea casă. — Tăietorul de lemne cu pricina mi-a spus că, atunci cînd faci un tip de exerciÈ›iu fizic, cînd îi pretinzi totul corpului tău, mintea cîștigă o forță spirituală stranie, care are ceva de-a face cu „lumina†pe care am văzut-o în tine. Ce ai simÈ›it? — Că durerea e prietena femeii. — Iată pericolul. — Că durerea are o limită. — Iată salvarea. Nu uita asta. Mintea Mariei încă era confuză; încercase o asemenea „pace†cînd își depășise limita. El îi arătase alt gen de suferință, care, È™i ea, îi produsese o plăcere ciudată. Ralf luă o mapă mare È™i o deschise în faÈ›a ei. Erau desene. — Istoria prostituÈ›iei. Tu mi-ai cerut-o, cînd ne-am întîlnit. Da, i-o ceruse, dar fusese doar un fel de a-È™i petrece timpul, de-a încerca să se arate interesantă. Acum nu mai avea nici o importanță. — ÃŽn toate zilele astea, am navigat pe o mare necunoscută. N-am crezut că avea o istorie, credeam doar că era meseria cea mai veche din lume, cum se zice. Dar există o istorie; mai bine zis, două istorii. — Și desenele astea? Ralf Hart păru cam decepÈ›ionat pentru că ea nu-l înÈ›elegea, dar se controlă numaidecît È™i continuă. — Sînt lucrurile pe care le-am aÈ™ternut pe hîrtie în timp ce citeam, cercetam, învățam. — O să vorbim de asta altă dată; azi nu vreau să schimbăm subiectul, trebuie să înÈ›eleg ce e cu durerea. — Ai simÈ›it-o ieri È™i ai descoperit că te conducea la plăcere. Ai simÈ›it-o azi È™i ai găsit pacea. De aceea îți spun: nu te obiÈ™nui, fiindcă e foarte uÈ™or să poÈ›i trăi cu ea, este un drog puternic. Se găseÈ™te în viaÈ›a noastră cotidiană, în suferinÈ›a ascunsă, în renunÈ›area la dragoste, cînd dăm vina pe aceasta pentru falimentul viselor noastre. Durerea sperie cînd își arată adevărata față, dar e seducătoare cînd e înveÈ™mîntată în sacrificiu, renunÈ›are. Sau laÈ™itate. Omul, oricît ar respinge-o, găseÈ™te totdeauna un mijloc de a convieÈ›ui cu ea, de a-È™i face din ea o parte a vieÈ›ii. — Nu cred. Nimeni nu doreÈ™te să sufere. — Dacă tu ai reuÈ™it să pricepi că poÈ›i trăi fără suferință, ai È™i făcut un mare pas înainte, dar să nu crezi că alÈ›ii te vor înÈ›elege. Da, nimeni nu doreÈ™te să sufere È™i totuÈ™i aproape toÈ›i caută durerea, sacrificiul, È™i se simt justificaÈ›i, puri, vrednici de respectul copiilor, al soÈ›ilor sau soÈ›iilor, al vecinilor, al lui Dumnezeu. Să nu ne gîndim acum la asta, reÈ›ine doar că ceea ce pune lumea în miÈ™care nu e căutarea plăcerii, ci a renunțării la tot ce este important. Soldatul merge la război ca să-È™i ucidă duÈ™manul? Nu: merge ca să moară pentru È›ara lui. Femeii îi place oare să-i arate soÈ›ului cît este de mulÈ›umită? Nu: vrea ca el să vadă cît i se devotează, cît suferă ca să-l vadă fericit pe el. SoÈ›ul se duce oare la muncă socotind că-È™i va găsi împlinirea personală? Nu: își pune în joc sudoarea È™i lacrimile pentru binele familiei. AÈ™a se întîmplă: copii care renunță la visele lor ca să-È™i bucure părinÈ›ii, părinÈ›i care renunță la viață ca să-È™i bucure copiii, durerea È™i suferinÈ›a justificînd ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea. — OpreÈ™te-te. Ralf se opri. Era momentul indicat ca să schimbe subiectul È™i începu să-i arate desen după desen. La început, totul părea confuz, erau contururi de oameni — dar È™i mîzgălituri, culori, trăsături nervoase sau geometrice. Curînd însă ea începu să înÈ›eleagă ce spunea el, pentru că fiecare cuvînt al lui era însoÈ›it de o gesticulaÈ›ie a mîinii È™i fiecare frază o instala într-o lume din care pînă atunci făgăduise că făcea parte — zicîndu-È™i că totul nu era altceva decît o perioadă în viaÈ›a ei, un mod de a cîștiga bani È™i nimic mai mult. — Da, am descoperit că nu există doar una, ci două istorii ale prostituÈ›iei. Pe cea dintîi o cunoÈ™ti È™i tu foarte bine, pentru că este È™i a ta: o fată frumoasă, din diverse motive pentru care a optat sau care au optat în locul ei, descoperă că unica manieră de a supravieÈ›ui este să-È™i vîndă trupul. Unele ajung să domine naÈ›iuni, aÈ™a cum a făcut Messalina cu Roma, altele se preschimbă în mituri, ca Doamna du Barry, altele iubesc doar aventura È™i nefericirea totodată, ca spioanca Mata Hari. Majoritatea însă nu vor găsi niciodată un moment de glorie sau o mare sfidare: vor fi totdeauna fete din provincie care vin în căutarea celebrității, a unui soÈ›, a aventurii, È™i descoperă pînă la urmă altă realitate, se cufundă în ea o vreme, cred că deÈ›in mereu controlul È™i nu izbutesc să facă niciodată nimic. ArtiÈ™tii continuă să-È™i facă sculpturile, picturile È™i să-È™i scrie cărÈ›ile de peste trei mii de ani. La fel, prostituatele își continuă munca de-a lungul timpului ca È™i cum nimic nu s-ar fi schimbat. Vrei să afli amănunte? Maria dădu afirmativ din cap. Trebuie să cîștige timp, să înÈ›eleagă durerea, începea să aibă senzaÈ›ia că ceva foarte rău îi ieÈ™ise din trup în vreme ce mergea prin parc. — Prostituate apar în textele clasice, în hieroglifele egiptene, în scrierea sumeriană, în Vechiul È™i Noul Testament. Dar profesia a început să se organizeze abia în secolul al VI-lea î. Cr., cînd legiuitorul Solon, în Grecia, instituie bordeluri controlate de Stat È™i iniÈ›iază încasarea de impozite pentru „negoÈ›ul cu carneâ€. Negustorii atenieni se bucură, fiindcă ceea ce înainte era interzis acum ajunge a fi legal. Prostituatele, în ce le priveÈ™te, încep să fie clasificate după impozitul pe care-l plătesc. Cea mai ieftină e numită porne, sclava care aparÈ›ine patronului stabilimentului. Apoi, vine peripatetica, cea care-È™i procură clienÈ›ii de pe stradă. ÃŽn sfîrÈ™it, la nivelul cel mai înalt de preÈ› È™i calitate, este hetaira, „compania femininăâ€, care-i însoÈ›eÈ™te pe negustori în călătoriile lor, frecventează restaurantele È™ic, e stăpînă pe banii ei, dă sfaturi, intervine în viaÈ›a politică a cetății. După cum vezi, ce s-a întîmplat ieri se întîmplă È™i azi. ÃŽn Evul Mediu, din pricina bolilor cu transmisie sexuală... Tăcere, teamă de gripă, căldura È™emineului — necesară acum ca să-i încălzească trupul È™i sufletul. Maria nu vrea să mai audă istoria aceea — îi dădea senzaÈ›ia că lumea se oprise, că totul se repeta, iar bărbatul nu va fi niciodată capabil să arate sexului respectul meritat. — Nu pari interesată. Făcu un efort. ÃŽn definitiv, era bărbatul căruia se hotărîse să-È™i încredinÈ›eze inima, deÈ™i niciodată nu fusese aÈ™a de sigură. — Nu mă interesează ceea ce È™tiu. Mi-ai spus că există È™i altă istorie. — Cealaltă istorie este exact opusul: prostituÈ›ia sacră. Brusc, ea ieÈ™i din starea ei somnolentă È™i ascultă cu atenÈ›ie. ProstituÈ›ie sacră? Să cîștigi bani cu sexul È™i să te mai È™i apropii de Dumnezeu? — Istoricul grec Herodot scrie în legătură cu Babilonia: „Există acolo un obicei foarte ciudat: fiecare femeie născută în Sumeria e obligată, măcar o dată în viaÈ›a ei, să stea în templul zeiÈ›ei Ishtar È™i să-È™i dea trupul unui necunoscut, ca simbol al ospitalității È™i pe un preÈ› simbolic.†Avea să-l întrebe mai apoi cine era acea zeiță; poate o s-o ajute È™i pe ea să recupereze ceva din ceea ce pierduse È™i nu È™tia ce anume. — InfluenÈ›a zeiÈ›ei Ishtar s-a răspîndit în întreg Orientul Mijlociu, a ajuns pînă în Sardinia, Sicilia È™i porturile de la Marea Mediterană. Mai tîrziu, în timpul Imperiului Roman, altă zeiță, Vesta, pretinde virginitatea totală sau dăruirea totală. Ca să menÈ›ină focul sacru, femei din templul ei se însărcinau să-i iniÈ›ieze pe tineri È™i pe regi pe drumul sexualității: cîntau imnuri erotice, intrau în transă È™i-È™i dăruiau extazul universului, într-un soi de comuniune cu divinitatea. Ralf Hart îi arătă fotocopia unor inscripÈ›ii antice, cu traducerea germană în subsolul paginii. Declamă lent, traducînd fiecare vers: Cînd È™ed la uÈ™a unei taverne, eu, Ishtar, zeiÈ›a, sînt prostituată, mamă, soÈ›ie, divinitate. Sînt ceea ce se cheamă ViaÈ›a, deÈ™i voi o numiÈ›i Moartea. Sînt ceea ce se numeÈ™te Legea, deÈ™i voi o numiÈ›i Cea de la Margine. Eu sînt cea pe care voi o căutaÈ›i È™i cea pe care o È™i găsiserăți. Eu sînt ceea ce voi aÈ›i risipit È™i-acum îmi adunaÈ›i frînturile. Maria sughiță puÈ›in, iar Ralf Hart rîse; energia vitală îi revenea, „lumina†ei începea să strălucească din nou. Era mai bine să continue cu istoria, să-i arate desenele, să o facă să se simtă iubită. — Nimeni nu È™tie de ce a dispărut prostituÈ›ia sacră, după ce se perpetuase de-a lungul a cel puÈ›in două milenii. Poate din cauza bolilor sau a unei societăți care È™i-a modificat regulile după ce È™i religiile i se modificaseră. ÃŽn sfîrÈ™it, ea nu mai există È™i nu va mai reapărea. ÃŽn zilele noastre, oamenii controlează lumea È™i termenul serveÈ™te doar ca să creeze un stigmat, prostituată fiind numită orice femeie care merge alăturea cu drumul. — PoÈ›i să vii la Copacabana mîine? Ralf nu înÈ›elese întrebarea, dar fu imediat de acord. Din jurnalul Mariei, în noaptea cînd a mers desculță prin Parcul Englezesc din Geneva: Nu mă interesează dacă vreodată a fost sacră sau nu, dar EU URÃSC CEEA CE FAC. ÃŽmi distruge sufletul, făcîndu-mă să pierd contactul cu mine însămi, învățîndu-mă că durerea este o recompensă, că banii pot cumpăra orice È™i justifica orice. Nimeni nu e fericit în jurul meu; clienÈ›ii È™tiu că trebuie să plătească pentru ceea ce ar trebui să aibă gratis, È™i asta e deprimant. Femeile È™tiu că trebuie să vîndă ceea ce ar prefera să dăruiască doar din plăcere È™i afecÈ›iune, È™i asta e distructiv. Am luptat mult înainte de a scrie asta, de-a accepta că sînt nefericită, nemulÈ›umită — aveam nevoie È™i încă am să mai rezist cîteva săptămîni. ÃŽntre timp, n-are rost să fiu liniÈ™tită, să mă prefac că totul este normal, că e o perioadă, o epocă din viaÈ›a mea. Vreau să o dau uitării, am nevoie să iubesc — atîta doar, trebuie să iubesc. ViaÈ›a e scurtă — sau prea lungă — pentru ca eu să-mi permit luxul de-a mi-o trăi atît de rău. Nu e casa lui. Nu e casa ei. Nu e nici Brazilia, nici ElveÈ›ia, ci un hotel — care poate fi oriunde în lume, totdeauna cu aceleaÈ™i mobile È™i aceeaÈ™i ambianță care se pretinde familiară, ceea ce o face È™i mai distantă. Nu e hotelul cu frumoasa vedere spre lac, amintirea durerii, a suferinÈ›ei, a extazului; ferestrele lui dau spre Drumul Sfîntului Iacob, o cale de pelerinaj, dar nu de penitență, un loc unde oamenii se întîlnesc în cafenele la marginea È™oselei, descoperă „luminaâ€, stau de vorbă, se împrietenesc, se îndrăgostesc. Plouă, È™i la ceasul acela din noapte nu trece nimeni pe-acolo, dar trecuseră vreme de mulÈ›i ani, decenii, veacuri — poate drumul are nevoie să respire, să se odihnească niÈ›el după nenumăraÈ›ii paÈ™i care se tîrăsc zi de zi pe el. Să stingă lumina. Să tragă perdelele. ÃŽi cere să-È™i scoată hainele, È™i le scoate È™i ea pe-ale ei. ÃŽntunecimea fizică nu e niciodată deplină È™i după ce ochii s-au obiÈ™nuit, poÈ›i vedea, în conturul unei luminiÈ›e care intră nu se È™tie de unde, silueta unui bărbat. Cealaltă dată cînd se întîlniseră, ea își dezgolise doar o parte din trup. ÃŽÈ™i scoate lenjeria, grijuliu împăturită, spălată È™i clătită de mai multe ori, astfel încît să nu rămînă nici urmă de parfum sau de săpun. Se apropie de el È™i-l roagă să se lege la ochi. El ezită o clipă È™i vorbeÈ™te despre infernurile prin care a mai trecut. Ea îi spune că nu e vorba de asta, are doar nevoie de întuneric total, acum i-a venit ei rîndul să-l înveÈ›e ceva, aÈ™a cum ieri o învățase el despre durere. El cedează, își pune legătura de pînză. Face È™i ea la fel; acum nu mai e nici o fisură de lumină, sînt într-o adevărată beznă, sînt nevoiÈ›i să-È™i dea mîna unul altuia ca să ajungă pînă la pat. Nu, nu trebuie să ne culcăm. O să ne aÈ™ezăm aÈ™a cum am făcut întotdeauna, față-n față, numai că ceva mai aproape, astfel încît genunchii mei să atingă genunchii lui. Totdeauna a vrut să facă asta. Niciodată n-a avut însă tocmai ce trebuia: timp. Nici cu primul ei iubit, nici cu bărbatul care a pătruns-o prima oară. Nici cu arabul care i-a plătit o mie de franci, aÈ™teptînd poate mai mult decît fusese ea capabilă să-i dea — deÈ™i o mie de franci nu-i ajunseseră ca să-È™i cumpere ce dorea. Nici cu numeroÈ™ii bărbaÈ›i care-i trecuseră prin corp, îi intraseră È™i ieÈ™iseră dintre coapse, uneori gîndindu-se doar la ei, uneori gîndindu-se È™i la ea, uneori cu vise romantice, uneori doar cu instinctul de a repeta ceva pentru că li se spusese că aÈ™a acÈ›ionează un bărbat È™i dacă nu acÈ›ionează aÈ™a, nu e bărbat. ÃŽÈ™i aduce aminte de jurnalul ei. E sătulă, vrea ca săptămînile să treacă repede È™i de-aceea se dăruieÈ™te acestui bărbat, fiindcă acolo este lumina iubirii sale ascunse. Păcatul originar n-a fost mărul pe care l-a mîncat Eva, a fost credinÈ›a că Adam trebuia să împărtășească exact ce experimentase ea. Evei îi fusese frică să-È™i urmeze drumul fără ajutorul cuiva, a vrut să împartă È™i altuia ceea ce simÈ›ea ea. Unele lucruri nu se împart. Nu trebuie să ne fie teamă de oceanele în care ne afundăm de bunăvoie; frica tulbură jocul întregii lumi. Bărbatul trece prin infern ca să înÈ›eleagă asta. Să ne iubim unii pe alÈ›ii, dar să nu încercăm a ne poseda unii pe alÈ›ii. ÃŽl iubesc pe bărbatul din faÈ›a mea, fiindcă eu nu-l posed È™i el nu m-a posedat. Sîntem liberi în dăruirea noastră, trebuie să repet asta de zeci, sute, milioane de ori, pînă cînd voi sfîrÈ™i prin a crede în propriile mele cuvinte. Se gîndeÈ™te niÈ›el la celelalte prostituate care lucrează împreună cu ea. Se gîndeÈ™te la mama ei, la prietenele sale. Toate își închipuie că bărbatul doreÈ™te doar unsprezece minute pe zi È™i plăteÈ™te o avere pentru asta. Nu, nu e aÈ™a; bărbatul este È™i femeie; vrea să întîlnească pe cineva, să-È™i descopere un sens vieÈ›ii sale. Oare mama ei se comportă ca ea È™i simulează că are orgasm cu tatăl ei? Sau poate că, în interiorul Braziliei, este încă interzis ca femeia să arate că găseÈ™te plăcere în sex? Știe atît de puÈ›in despre viață, despre dragoste, È™i acum — legată la ochi È™i cu tot timpul din lume la dispoziÈ›ie — descoperă originea a toate È™i toate încep acolo unde È™i aÈ™a cum i-ar fi plăcut ei să fi început. Atingerea. Uită de prostituate, de clienÈ›i, de mama È™i tatăl ei, acum se găseÈ™te într-o beznă totală. Și-a petrecut întreaga după-amiază căutînd ce anume i-ar putea da unui bărbat care-i restituia demnitatea, o făcea să priceapă că mai importantă e căutarea bucuriei decît necesitatea durerii. Mi-ar plăcea să-i dăruiesc fericirea de a mă învăța ceva nou, aÈ™a cum ieri m-a învățat despre suferință, prostituatele de stradă, prostituatele sacre. Văd că e fericit cînd mă ajută să învăț ceva, atunci cînd mă face să învăț, cînd mă îndrumă. Mi-ar plăcea să È™tiu cum ajungi la trup, înainte de a ajunge la suflet, la penetraÈ›ie, la orgasm. ÃŽntinde braÈ›ul spre el È™i-i cere să facă È™i el acelaÈ™i lucru. ȘopteÈ™te cîteva vorbe, zicînd că-n noaptea aceea, în acel loc al nimănui, i-ar plăcea ca el să-i descopere pielea, hotarul dintre ea È™i lume. ÃŽi cere să o atingă, să o simtă cu mîinile lui, pentru că trupurile se înÈ›eleg, deÈ™i sufletele nu sînt totdeauna de acord. El începe să o atingă, îl atinge È™i ea, È™i amîndoi, ca È™i cum ar fi aranjat totul dinainte, evită acele părÈ›i ale corpului în care energia sexuală iese la suprafață mai repede. Degetele îi ating faÈ›a, ea simte puÈ›in mirosul de cerneală, un miros care va rămîne totdeauna acolo, oricît s-ar spăla el pe mîini de mii È™i milioane de ori, care era acolo cînd s-a născut, cînd trebuie să fi văzut primul copac, prima casă, È™i s-a hotărît să le deseneze în visele sale. Și el se vede că simte un miros în mîna ei, dar ea nu È™tie care anume È™i nu vrea să-l întrebe, fiindcă în clipa aceasta totul este corp, restul e tăcere. Mîngîie È™i se simte mîngîiată. Ar putea rămîne aÈ™a noaptea întreagă, pentru că e plăcut, nu se va sfîrÈ™i neapărat cu sex — È™i în clipa asta, tocmai pentru că nu are nici o obligaÈ›ie, ea simte o căldură între coapse È™i È™tie că s-a umezit. Va veni ceasul cînd el îi va atinge sexul, va constata că e umed, nu È™tie dacă e bine sau rău, dar aÈ™a îi reacÈ›ionează ei corpul È™i nu pretinde să spună să facă aÈ™a, să facă altfel, mai încet, mai repede. Mîinile bărbatului îi ating acum subsuorile, periÈ™orii de pe braÈ›e i se zbîrlesc, ar vrea să-l îndepărteze de-acolo — dar e bine, deÈ™i ceea ce simte s-ar putea să fie durere. ÃŽi face la fel È™i lui, observă că subsuorile lui au o textură diferită, poate din cauza deodorantului pe care-l folosesc amîndoi, dar la ce se gîndeÈ™te? Nu trebuie să gîndească. Trebuie să atingă, asta e tot. Degetele lui trasează cercuri în jurul sînului ei, ca un animal care amuÈ™ină. Ea vrea ca ele să se miÈ™te mai repede, să-i atingă imediat sfîrcurile, deoarece gîndurile ei se miÈ™că mai repede decît mîinile lui, dar, È™tiind poate asta, el provoacă, se desfată È™i zăboveÈ™te o infinitate pînă cînd ajunge acolo. Sînt pietroÈ™i, el se joacă puÈ›in È™i asta îi înfioară È™i mai mult trupul È™i sexul îi este mai cald È™i mai umed. Acum se plimbă pe pîntecul ei, se abate È™i merge pînă la pulpe, la picioare, își urcă È™i coboară mîinile pe faÈ›a interioară a coapselor, simte căldura, dar nu se apropie, este o atingere dulce, suavă, È™i, cu cît mai suavă, cu atît mai halucinantă. Ea face la fel, mîinile parcă îi plutesc, atingîndu-i doar părul de pe picioare, simte È™i ea căldura cînd se apropie de sex. Deodată este ca È™i cum È™i-ar fi recăpătat în chip misterios virginitatea, ca È™i cum ar descoperi pentru prima oară trupul unui bărbat. ÃŽl atinge. Nu este întărit, cum își închipuia, pe cînd ea e umedă toată, e nedrept, dar poate bărbatul are nevoie de timp, fie. Și începe să-l mîngîie cum numai fecioarele È™tiu s-o facă, deoarece prostituatele au uitat de mult. Bărbatul reacÈ›ionează, sexul începe să crească în mîinile ei È™i ea sporeÈ™te treptat presiunea, È™tiind acum unde trebuie să-l atingă, mai degrabă în partea inferioară decît sus, trebuie să-l cuprindă între degete, să tragă pielea în jos, în direcÈ›ia corpului. Acum el este excitat, foarte excitat, îi atinge labiile vaginului, cu aceeaÈ™i suavitate, ea ar dori să-i ceară să o facă mai puternic, să-È™i vîre degetele în el, în partea de sus. Dar bărbatul nu o face, îi udă clitorisul cu puÈ›in din lichidul care-i țîșneÈ™te din pîntec È™i face din nou aceleaÈ™i miÈ™cări circulare pe care i le făcuse È™i în jurul mameloanelor. Bărbatul acela o atinge ca È™i cum ar fi fost ea însăși. Una din mîinile lui urcă iarăși spre sîn, ce bine e, cît de mult i-ar plăcea să o îmbrățiÈ™eze acum. Dar nu, își descoperă trupul, au timp, au nevoie de mult timp. Puteau să facă dragoste acum, ar fi fost lucrul cel mai firesc din lume È™i probabil ar fi fost bine, dar toate acelea sînt atît de noi, trebuie să se stăpînească, nu vrea să strice totul. ÃŽÈ™i aminteÈ™te de vinul pe care-l băuseră în prima noapte, încet, sorbind fiecare înghiÈ›itură, simÈ›ind că o încălzea, o făcea să vadă lumea altfel, o lăsa mai liberă È™i în contact mai strîns cu viaÈ›a. DoreÈ™te să bea È™i bărbatul, È™i atunci va putea uita pentru totdeauna vinul prost, băut dintr-o înghiÈ›itură, producînd o senzaÈ›ie de ameÈ›eală, dar sfîrÈ™ind cu o durere de cap È™i cu un gol în suflet. Ea se opreÈ™te, își împleteÈ™te cu blîndeÈ›e degetele în mîinile lui, aude un geamăt È™i simte dorinÈ›a să geamă È™i ea, dar se stăpîneÈ™te, simte că acea căldură i se răspîndeÈ™te prin tot corpul, la fel trebuie să se întîmple È™i cu el. Fără orgasm, energia se dispersează, ajunge la creier, nu o lasă să se mai gîndească la nimic altceva decît să meargă pînă la capăt, dar ea vrea asta — să se oprească, să se oprească la jumătate de drum, să-È™i răspîndească plăcerea prin tot trupul, să-i invadeze mintea, să-È™i reînnoiască obligaÈ›ia asumată È™i dorinÈ›a, aceea de a redeveni fecioară. ÃŽÈ™i dă jos cu blîndeÈ›e legătura de pe ochi È™i la fel procedează cu el. Aprinde lampa de pe noptieră. Eu sînt dragostea lui, eu sînt muzica, își spune ea în gînd. Să dansăm. Dar nu spune nimic din toate acestea: conversează despre cine È™tie ce lucru banal, cînd o să ne întîlnim iar, ea fixează o dată, poate de azi în două zile. El îi spune că i-ar plăcea să-l însoÈ›ească la o expoziÈ›ie, ea ezită. Asta ar însemna să-i cunoască lumea, prietenii, È™i ce o să spună, ce o să gîndească ei. ÃŽi spune că nu. El însă își dă seama că dorinÈ›a ei ar fi fost să spună da, atunci insistă, folosind unele argumente ridicole, dar care fac parte din dansul pe care-l dansează acum, pînă la urmă ea cedează, pentru că asta È™i voia. StabileÈ™te un loc de întîlnire, în aceeaÈ™i cafenea unde fuseseră în prima zi. Ea îi spune că nu, brazilienii sînt superstiÈ›ioÈ™i È™i nu trebuie să se întîlnească în locul unde s-au văzut prima dată, pentru că asta poate să închidă un ciclu È™i să termine tot. El îi spune că îi pare bine cînd vede că ea nu vrea să închidă acest ciclu. Se hotărăsc pentru o biserică de unde se poate vedea oraÈ™ul È™i care se află pe Drumul Sfîntului Iacob, parte din misteriosul pelerinaj pe care-l făcuseră amîndoi după ce se întîlniseră. Din jurnalul Mariei, în ajunul zilei cînd voia să-È™i cumpere biletul de avion către Brazilia: A fost odată o pasăre. ÃŽmpodobită cu o pereche de aripi desăvîrÈ™ite È™i pene strălucitoare, colorate È™i minunate. ÃŽn sfîrÈ™it, o vietate creată ca să zboare liberă È™i slobodă în cer, să-i bucure pe cei care o zăresc. ÃŽntr-o zi, o femeie văzu pasărea È™i se îndrăgosti de ea. ÃŽi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima bătîndu-i mai repede, cu ochii strălucindu-i de emoÈ›ie. Se îndemnă să zboare împreună cu ea È™i amîndouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvîrÈ™ită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea. Dar îi veni atunci un gînd: poate că pasărea voia să cunoască cine È™tie ce munÈ›i îndepărtaÈ›i. Și femeia se simÈ›i înfricoÈ™ată. ÃŽnfricoÈ™ată că nu va mai simÈ›i niciodată acelaÈ™i lucru pentru altă pasăre. Și se simÈ›i invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării. Și se simÈ›i singură. Și cugetă: „Am să instalez o capcană. Data viitoare cînd va veni pasărea, ea nu va mai pleca.†Pasărea, îndrăgostită È™i ea, reveni a doua zi, căzu în capcană È™i fu închisă în colivie. Și ea privea zilnic pasărea. Avea la dispoziÈ›ie obiectul pasiunii sale È™i-l arăta prietenelor ei, care comentau: „Dar tu eÈ™ti cineva care are totul.†Între timp, începu să se producă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziÈ›ie È™i nu mai era nevoită să o cucerească, își pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputînd să-È™i dea glas sensului vieÈ›ii sale, începu să slăbească, pierzîndu-È™i strălucirea, se urîți — È™i femeia nu-i mai dădea nici o atenÈ›ie, mulÈ›umindu-se doar să o hrănească È™i să-i cureÈ›e colivia. ÃŽntr-o bună zi, pasărea își dădu duhul. Femeia fu cuprinsă de o adîncă tristeÈ›e È™i-È™i ducea zilele cu gîndul la ea. Nu-È™i amintea însă de colivie, își aducea aminte doar de ziua cînd o văzuse pentru prima oară zburînd mulÈ›umită printre nori. Dacă s-ar fi observat pe sine însăși, ar fi descoperit că ceea ce o emoÈ›iona atît de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în miÈ™care, nu trupul ei fizic. Fără pasăre, È™i viaÈ›a ei își pierdu sensul È™i moartea veni să-i bată la ușă. „De ce ai venit?â€, o întrebă ea pe moarte. „Pentru ca tu să poÈ›i zbura iarăși cu pasărea în cerâ€, răspunse moartea. „Dacă ai fi lăsat-o să plece È™i să se întoarcă nestînjenită, ai fi iubit-o È™i admirat-o È™i mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntîlneÈ™ti.†Își începu ziua făcînd un lucru în vederea căruia se pregătise toate lunile acelea: È™i anume să intre într-o agenÈ›ie de voiaj È™i să cumpere un bilet pentru Brazilia, la data pe care o stabilise în calendarul ei. Acum îi mai rămăseseră doar două săptămîni în Europa. ÃŽncepînd din clipa aceea, Geneva avea să reprezinte chipul unui bărbat pe care-l iubise È™i de care fusese iubită. Rue de Berne avea să fie un nume, omagiu adresat capitalei ElveÈ›iei. Avea să-È™i amintească de camera ei, de limba franceză, de nebuniile pe care o tînără de douăzeci È™i trei de ani (aniversarea ei fusese în ajun) este capabilă să le facă — pînă cînd înÈ›elege că există o limită. Nu avea să prindă pasărea sau să-i ceară s-o însoÈ›ească în Brazilia; el era singurul lucru cu adevărat pur care i se întîmplase. O pasăre ca el trebuie să zboare în libertate, să se hrănească din nostalgia unui timp cînd zburase împreună cu cineva. Și ea era o pasăre; dacă l-ar fi avut alături pe Ralf Hart ar fi însemnat să-È™i amintească permanent de zilele de la Copacabana. Și asta era trecutul, nu viitorul ei. Se hotărî să-i spună „adio†doar o dată, cînd avea să sosească momentul plecării; nu voia să sufere amintindu-È™i mereu că „peste puÈ›in timp nu voi mai fi aiciâ€. ÃŽÈ™i amăgi, aÈ™adar, inima È™i umblă prin Geneva în dimineaÈ›a aceea ca È™i cum s-ar fi plimbat pe străzile din oraÈ™, pe colină, pe Drumul Sfîntului Iacob, pe podul Montblanc, prin barurile pe care obiÈ™nuiau să le frecventeze. ÃŽnsoÈ›i zborul pescăruÈ™ilor deasupra rîului, negustorii care-È™i strîngeau etalajele, oamenii care ieÈ™eau de la birouri ca să dejuneze, culoarea È™i gustul mărului pe care-l mînca, avioanele care aterizau în depărtare, curcubeul de pe coloana de apă care țîșnea din mijlocul lacului, bucuria timidă È™i reÈ›inută a tuturor celor ce treceau pe lîngă ea, privirile pofticioase, privirile inexpresive, privirile. Trăise aproape un an într-un oraÈ™ mic, ca atîtea alte oraÈ™e mici din lume, È™i dacă n-ar fi fost arhitectura specifică È™i excesul firmelor de bănci, ar fi putut fi È™i în interiorul Braziliei. Era tîrg. Era piață. Erau gospodine care discutau preÈ›ul. Erau studenÈ›i care plecaseră de la cursuri înainte de vreme, poate cu scuza că tatăl sau mama lor erau bolnavi, iar acum se plimbau È™i se sărutau pe malurile rîului. Erau oameni care se simÈ›eau la ei acasă È™i oameni care se simÈ›eau străini. Erau jurnale care vorbeau de scandaluri È™i reviste respectabile pentru oameni de afaceri care, ca un făcut, nu erau văzuÈ›i citind decît jurnale de scandal. Trecu pe la bibliotecă pentru a înapoia manualul despre administrarea fermelor. Nu înÈ›elesese nimic din el, dar cartea îi amintise, în clipele cînd credea că-È™i pierduse controlul asupra sa È™i asupra destinului său, care îi era adevăratul scop în viață. ÃŽi fusese un tovarăș tăcut, cu coperta lui galbenă fără ilustraÈ›ii, cu o serie de grafice, È™i, mai cu seamă, îi fusese un felinar în nopÈ›ile cele mai întunecoase din ultimele săptămîni. Făcea mereu planuri de viitor. Și era mereu luată prin surprindere de prezent, își zicea în sinea ei. Se gîndea cum se descoperise pe sine prin intermediul independenÈ›ei, al disperării, al iubirii, al durerii, pentru ca imediat apoi să se reîntîlnească cu dragostea — È™i i-ar fi plăcut ca lucrurile să se sfîrÈ™ească aÈ™a. Cel mai curios e faptul că, în timp ce unele dintre colegele ei de muncă vorbeau de minunile È™i extazul trăite cînd erau în pat cu unii bărbaÈ›i, ea nu se descoperise niciodată mai bine sau mai rău prin intermediul sexului. Nu-È™i rezolvase problema, era incapabilă să aibă orgasm la penetrare È™i banalizase în asemenea măsură actul sexual, încît n-avea să mai găsească pesemne niciodată în „îmbrățiÈ™area de regăsire†— cum o numea Ralf Hart — focul È™i bucuria pe care le căuta. Sau poate (cum i se întîmpla să creadă uneori) fără dragoste era imposibil să ai vreo plăcere în pat, aÈ™a cum susÈ›ineau mamele, taÈ›ii, cărÈ›ile romantice. Bibliotecara, de obicei serioasă (È™i singura ei prietenă, deÈ™i nu i-o spusese niciodată), era bine dispusă. ÃŽn pauza de prînz veni la ea È™i o invită să mănînce împreună un sandviÈ™. Maria îi mulÈ›umi È™i-i spuse că tocmai mîncase. — Þi-a trebuit mult timp ca s-o citeÈ™ti. — N-am înÈ›eles nimic. — ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti ce mi-ai cerut odată? Nu, nu-È™i mai amintea, dar după ce văzu zîmbetul maliÈ›ios al femeii din faÈ›a ei, își imagină despre ce putea fi vorba. Sexul. — Știi, de cînd ai venit aici să cauÈ›i cărÈ›i despre subiectul acesta, m-am decis să fac un inventar al titlurilor pe care le avem. Nu erau multe, dar cum trebuie să ne educăm tineretul, am comandat unele. AÈ™a, nu mai au nevoie să înveÈ›e în modul cel mai prost cu putință, cu prostituatele, de exemplu. Bibliotecara arătă spre o grămadă de cărÈ›i dintr-un colÈ›, toate îmbrăcate cu grijă în hîrtie de un cafeniu închis. — N-am avut încă timp să le clasific, dar m-am uitat un pic prin ele È™i m-am îngrozit de ce-am văzut. Bine, putea ghici de la bun început ce avea să spună femeia: poziÈ›ii incomode, sadomasochism È™i alte lucruri de genul ăsta. Era mai bine să-i spună că trebuia să se întoarcă la lucru (nu mai È™tia unde-i spusese că muncea, dacă într-o bancă sau într-un magazin — minciuna îi cerea un mare efort, uita mereu ce spusese). ÃŽi mulÈ›umi, dădu să plece, dar cealaltă comentă: — Și dumneata te-ai fi îngrozit. Uite, de exemplu: È™tiai că clitorisul este o invenÈ›ie recentă? InvenÈ›ie? Recentă? Chiar săptămîna asta cineva i-l atinsese, ca È™i cum ar fi fost dintotdeauna acolo È™i ca È™i cum mîinile lui ar fi cunoscut bine terenul pe care-l explorau — în pofida întunericului total. — A fost identificat oficial în 1559, după ce un medic, Realdo Columbo, a publicat o carte intitulată De re anatomica. Vreme de o mie cinci sute de ani ai erei creÈ™tine, el a fost oficial ignorat. Columbo îl descrie, în cartea lui, „ca pe un lucru frumos È™i utilâ€, îți vine să crezi? Amîndouă izbucniră în rîs. — Doi ani mai tîrziu, în 1561, alt medic, Gabrielle Fallopio, a pretins că „descoperirea†îi aparÈ›inea lui! Ca să vezi! Doi bărbaÈ›i, italieni, evident, care-È™i cunoÈ™teau meseria, discutînd care dintre ei introdusese în mod oficial clitorisul în istoria lumii! ConversaÈ›ia era interesantă, dar Maria nu voia să se gîndească la acest subiect, mai cu seamă pentru că simÈ›ea iar curgîndu-i lichidul È™i umezindu-i-se sexul — doar cînd își amintea de atingerile, de legăturile de la ochi, de mîinile ce i se plimbau pe corp. Nu, nu era moartă pentru sex, bărbatul acela o răscumpărase oarecum. Ce bine că era tot vie. Bibliotecara însă era entuziasmată: — Chiar după ce a fost „descoperitâ€, a continuat să fie desconsiderat — zise ea, ca o veritabilă expertă în clitorologie sau cum s-o fi numind È™tiinÈ›a aceea —. Mutilările despre care citim astăzi în ziare, practicate de unele triburi africane care-i iau astfel femeii dreptul la plăcere, nu sînt nicidecum o noutate. Pînă È™i aici, în Europa, în secolul al XIX-lea, încă se mai făceau operaÈ›ii de eliminare a clitorisului, socotindu-se că în acea mică È™i insignifiantă parte a anatomiei feminine era sursa absolută a isteriei, a epilepsiei, a înclinaÈ›iei spre adulter È™i a incapacității de-a avea copii. Maria îi întinse mîna ca să-È™i ia rămas-bun, dar bibliotecara nu dădea semne de oboseală. — ÃŽncă È™i mai rău, dragul nostru de Freud, descoperitorul psihanalizei, spunea că orgasmul feminin, la o femeie normală, trebuie să se deplaseze de la clitoris în vagin. Cei mai fideli discipoli ai săi, dezvoltîndu-i teza, au ajuns să afirme că menÈ›inerea plăcerii sexuale concentrate în clitoris este o dovadă de infantilism sau, ceea ce e È™i mai rău, de bisexualitate. Și totuÈ™i, după cum noi, toate femeile, o È™tim, e foarte dificil să ai orgasm doar la penetrare. E bine să fii posedată de un bărbat, dar plăcerea stă în bumbul acela, descoperit de un italian! Amuzată, Maria recunoscu că avea problema diagnosticată de Freud: era încă infantilă, orgasmul ei nu se mutase în vagin. Dar nu cumva Freud greÈ™ise? — Și ce crezi despre punctul G? — ȘtiÈ›i unde este? Femeia se înroÈ™i, își drese glasul, dar își luă inima în dinÈ›i È™i vorbi: — De cum intri, la primul etaj, fereastra din fund. Genial! Descrisese vaginul ca pe o clădire! Poate că citise explicaÈ›ia aceea într-o carte pentru fete: după ce la ușă bate cineva È™i intră, descoperă un întreg univers în propriul trup. Ori de cîte ori se masturba, prefera punctul ăsta G clitorisului, deÈ™i îi producea un soi de neliniÈ™te, o plăcere amestecată cu agonie, ceva angoasant. Mergea totdeauna direct la primul etaj, fereastra din fund! Văzînd că femeia nu avea de gînd să mai tacă — poate că în ea tocmai își găsise o complice a propriei sexualități pierdute —, îi făcu un semn cu mîna, plecă È™i încercă să se concentreze în continuare asupra oricărui fleac, fiindcă nu era cazul să se gîndească atunci la despărÈ›iri, clitoris, virginitatea recuperată sau punctul G. Dădu atenÈ›ie zgomotelor — clopote care băteau, căței lătrînd, tram-ul (cum li se zicea acolo tramvaielor locale) scrîșnind pe È™ine, paÈ™ii, respiraÈ›ia, firmele care te îmbiau la de toate. Nu mai simÈ›ea dorinÈ›a să se întoarcă la Copacabana. Și totuÈ™i se simÈ›ea obligată să-È™i ducă munca la bun sfîrÈ™it — deÈ™i nu-i era străin adevăratul motiv — la drept vorbind nu reuÈ™ise să economisească destul. Pe durata acelei după-amieze, putea să facă unele cumpărături, să stea de vorbă cu un director al unei bănci, care-i era client È™i îi făgăduise să o ajute la economii, să bea o cafea, să trimită prin poÈ™tă niÈ™te haine care nu-i încăpuseră în bagaje. Ciudat, era niÈ›el tristă, nu reuÈ™ea să înÈ›eleagă de ce; pesemne pentru că mai erau încă două săptămîni, trebuia să-È™i omoare timpul, să privească oraÈ™ul cu alÈ›i ochi, să se bucure că trăise toate acelea. Ajunse la o intersecÈ›ie pe care o mai traversase de sute de ori; de-acolo putea vedea lacul, coloana de apă È™i — în mijlocul grădinii ce se întindea de cealaltă parte a caldarîmului — frumosul ceas floral, unul din simbolurile oraÈ™ului, iar el nu-i îngăduia să mintă fiindcă... Brusc, timpul, lumea încremeniră. Ce era cu povestea virginității recuperate de curînd, la care se tot gîndea de cînd È™i-o amintise? Lumea părea congelată, clipa aceea nu mai trecea, se afla în faÈ›a unei împrejurări foarte serioase È™i foarte importante din viaÈ›a ei, nu putea să uite, nu era ca în cazul viselor ei nocturne; își promitea mereu să È™i le noteze, dar nu È™i le amintea niciodată... „Nu te gîndi la nimic. Lumea s-a oprit. Ce se întîmplă oare?†BASTA! Oare pasărea, acea poveste frumoasă pe care tocmai o scrisese, era despre Ralf Hart? Nu, era despre ea însăși! PUNCT! Era ora 11:11 dimineaÈ›a, È™i ea încremenise în clipa aceea. Era o străină în propriu-i trup, își redescoperea virginitatea recent recuperată, dar revenirea ei pe lume era atît de fragilă, încît, dacă ar fi continuat să rămînă acolo, ar fi fost pierdută pentru totdeauna. Făcuse experienÈ›a poate a cerului, a infernului cu siguranță, dar aventura se apropia de final. Nu putea aÈ™tepta două săptămîni, zece zile, o săptămînă — trebuia să plece în fugă — deoarece, privind ceasul acela acoperit de flori, cu turiÈ™ti care făceau poze È™i copii care se jucau în jurul lor, își descoperise în cele din urmă motivul tristeÈ›ii. Și motivul era următorul: nu voia să se întoarcă. Și explicaÈ›ia nu era Ralf Hart, ElveÈ›ia, aventura. Adevărata explicaÈ›ie era mai mult decît simplă: banul. Banii! Petice de hîrtie specială, ilustrate în culori simple, despre care toată lumea zicea că aveau valoare — È™i credea, È™i toată lumea credea că aÈ™a stăteau lucrurile — pînă în clipa cînd s-ar fi văzut cu un munte de asemenea hîrtii într-o bancă, o respectabilă, tradiÈ›ională, confidenÈ›ialisimă bancă elveÈ›iană, È™i ar fi cerut: „Pot să-mi mai cumpăr cîteva ore de viață?†„Nu, doamnă, nu vindem aÈ™a ceva, doar cumpărăm.†Maria fu smulsă din delirul ei de zgomotul de frîne al unei maÈ™ini, de protestul unui motociclist È™i de un bătrînel zîmbitor, care vorbea englezeÈ™te È™i-i cerea să pășească înapoi — semaforul era închis pentru pietoni. „Bravo, acum am descoperit ce È™tie toată lumea.†Dar nimeni nu È™tia: privi în jur, oameni mergînd cu ochii în pămînt, alergînd ca să ajungă la serviciu, la È™coală, la o agenÈ›ie de plasare, pe Rue de Berne, È™i zicîndu-È™i mereu: „Mai pot să aÈ™tept niÈ›el. Am un vis, dar nu e neapărat nevoie să-l trăiesc azi, pentru că trebuie să mai cîștig bani.†Evident, ocupaÈ›ia ei era blestemată — dar în fond nu era vorba decît să-È™i vîndă timpul, ca toată lumea. Să facă lucruri care nu-i plăceau, ca toată lumea. Să suporte oameni nesuferiÈ›i, ca toată lumea. Să-È™i dăruiască trupul preÈ›ios È™i preÈ›iosul ei suflet, ca toată lumea. Să spună că nu avea încă destul, ca toată lumea. Să mai aÈ™tepte doar un pic, ca toată lumea. Să mai aÈ™tepte puÈ›in, să cîștige mai mult, să lase ca dorinÈ›ele să i se realizeze mai tîrziu, pentru moment era foarte ocupată, avea o ocazie, clienÈ›i care aÈ™teptau, care erau fideli, care puteau să plătească de la trei sute cincizeci pînă la o mie de franci pe noapte. Și pentru prima oară în viață, în pofida tuturor lucrurilor de preÈ› pe care le putea cumpăra cu banii cîștigaÈ›i — cine È™tie, vreme de încă un an? — ea se hotărî, în mod lucid È™i deliberat, să lase să treacă o ocazie. Maria aÈ™teptă schimbarea semaforului, traversă strada, se opri în faÈ›a ceasului floral, se gîndi la Ralf, îi simÈ›i din nou privirea plină de dorință din noaptea cînd se dezbrăcase pe jumătate, îi simÈ›i mîinile care-i atingeau sînii, sexul, faÈ›a, se simÈ›i umezită, privi uriaÈ™a coloană de apă din depărtare È™i — fără a fi trebuit să-È™i atingă vreo parte a corpului — avu un orgasm acolo, de față cu toată lumea. Nimeni nu observă; toÈ›i erau foarte, foarte ocupaÈ›i. Nyah, singura dintre colegele sale cu care avea o relaÈ›ie apropiată de ceea ce s-ar fi putut numi prietenie, o strigă de îndată ce intră. Stătea la masă cu un oriental È™i amîndoi rîdeau. — Ia uită-te la asta — îi spuse ea Mariei —. Ia uite ce vrea să fac cu el! Orientalul, aruncîndu-i o privire complice È™i continuînd să zîmbească, deschise capacul unei cutii de È›igări de foi. De la distanță, Milan trase cu ochiul ca să vadă dacă nu era vorba de seringi sau droguri. Nu, era doar ceva despre care nici el nu înÈ›elegea la ce era bun, dar nu era nimic deosebit. — Pare ceva din secolul trecut! — zise Maria. — E un lucru din secolul trecut — consimÈ›i orientalul, indignat de ignoranÈ›a comentariului —. Ãsta are peste o sută de ani È™i a costat o avere. Ceea ce vedea Maria era o serie de lămpi, o manivelă, circuite electrice, mici contacte metalice, pile electrice. Semăna cu interiorul unui vechi aparat de radio din care ieÈ™eau două fire la extremitățile cărora erau două bastonaÈ™e de sticlă, de dimensiunile unui deget. Nimic din toate acestea n-ar fi putut costa o avere. — Cum funcÈ›ionează? Lui Nyah nu-i plăcu întrebarea Mariei. DeÈ™i avea încredere în braziliancă, oamenii se schimbă de la un ceas la altul È™i se putea ca ea să pună ochii pe clientul ei. — Mi-a explicat deja. E Bastonul Violet. Și, întorcîndu-se către oriental, îi propuse să plece, pentru că se hotărîse să accepte invitaÈ›ia. Dar bărbatul părea entuziasmat de interesul pe care-l trezise jucăria lui. — Pe la 1900, cînd primele pile electrice au început să circule pe piață, medicina tradiÈ›ională a început să facă experienÈ›e cu electricitatea, ca să vadă dacă putea vindeca boli mintale sau isteria. A fost folosită È™i în combaterea angoaselor È™i la stimularea vitalității pielii. VedeÈ›i aceste două extremități? Erau amplasate aici — È™i arătă spre tîmplele lui —, iar bateria provoca aceeaÈ™i descărcare statică pe care o suferim cînd aerul e foarte uscat. Era un fenomen care nu se întîmpla niciodată în Brazilia, dar în ElveÈ›ia era foarte obiÈ™nuit, Maria îl descoperise într-o zi, cînd, dînd să deschidă portiera unui taxi, auzise un trosnet È™i simÈ›ise un È™oc. Crezuse că fusese o problemă a maÈ™inii, se plînse, zise că nu mai voia să achite cursa, iar È™oferul aproape o agresă, făcînd-o ignorantă. Avea dreptate; nu maÈ™ina era de vină, ci aerul foarte uscat. După mai multe È™ocuri, începu să-i fie frică să mai atingă vreun obiect metalic, pînă cînd, într-un supermarket, dădu peste o brățară care descărca electricitatea acumulată în corp. I se adresă orientalului: — Dar este extrem de neplăcut! Nyah era tot mai impacientată de comentariile Mariei. Ca să evite conflicte viitoare cu singura ei posibilă prietenă, își È›inea braÈ›ul în jurul umărului bărbatului, astfel încît să nu încapă nici o îndoială cui îi aparÈ›inea. — Depinde unde-l aÈ™ezi — orientalul rîse tare. Apoi, învîrti mica manivelă È™i cele două bastonaÈ™e se colorară parcă în violet. Cu o miÈ™care rapidă, le aplică celor două femei; se produse un trosnet, dar È™ocul părea mai degrabă un soi de mîncărime decît durere. Milan se apropie. — Vă rog, nu folosiÈ›i asta aici. Bărbatul puse bastonaÈ™ele la loc în cutie. Filipineza profită de ocazie È™i sugeră să plece imediat la hotel. Orientalul păru oarecum decepÈ›ionat, femeia nou-sosită părea mult mai interesată de Bastonul Violet decît cea care-l invita să plece. ÃŽÈ™i puse pardesiul, introduse cutia într-o mapă de piele, comentînd: — Astăzi se fabrică iar asemenea aparate, e o adevărată modă printre cei care caută plăceri speciale. Dar acesta pe care l-aÈ›i văzut aici nu poate fi găsit decît în foarte rare colecÈ›ii medicale, muzee sau anticariate. Milan È™i Maria rămaseră interziÈ™i, nemaiÈ™tiind ce să spună. — Ai mai văzut aÈ™a ceva? — Ca ăsta, nu. Se vede că într-adevăr costă o mică avere, dar bărbatul acesta e cadru superior într-o societate petrolieră. Am văzut altele, moderne. — Și ce fac? — Și-l viră în corp... È™i o pun pe femeie să învîrtească manivela. Simt È™ocul înăuntru. — Și n-ar putea face asta singuri? — PoÈ›i face singur orice È›ine de sex. Dar e mai bine să creadă că e mai cu haz cînd sînt È™i cu altcineva, altminteri barul meu ar da faliment È™i dumneata ar trebui să-È›i cauÈ›i de lucru într-o prăvălie de zarzavaturi. Apropo, clientul dumitale special a zis că o să vină la noapte. Refuză, te rog, orice invitaÈ›ie. — O să refuz. Inclusiv pe-a lui. Pentru că am venit să-mi iau rămas-bun, plec. Milan păru a face față loviturii. — Pictorul? — Nu. Copacabana. Există o limită, È™i am ajuns la ea azi de dimineață, în timp ce mă uitam la ceasul acela floral din apropierea lacului. — Ce limită? — PreÈ›ul unei ferme în interiorul Braziliei. Știu că aÈ™ putea cîștiga mai mult, aÈ™ mai putea munci încă un an, dar care ar fi diferenÈ›a, nu-i aÈ™a? Ei bine, eu È™tiu diferenÈ›a: aÈ™ rămîne pentru totdeauna în capcana asta, aÈ™a cum eÈ™ti dumneata, È™i clienÈ›ii, directorii, È™efii de echipaj, vînătorii de talente, directorii de firme discografice, numeroÈ™ii bărbaÈ›i pe care i-am cunoscut, cărora le-am vîndut timpul meu È™i care nu mi-l pot vinde înapoi. Dacă aÈ™ mai rămîne o zi, aÈ™ mai rămîne un an, iar dacă aÈ™ mai rămîne un an, n-aÈ™ mai pleca niciodată. Milan făcu un semn afirmativ discret, ca È™i cum ar fi înÈ›eles È™i aprobat totul, deÈ™i nu putea zice nimic — fiindcă le putea molipsi pe toate fetele care lucrau pentru el. Era însă un om bun È™i, cu toate că nu-i dădu binecuvîntarea lui braziliencei, nici nu încercă să o convingă că rău făcea. ÃŽi mulÈ›umi, comandă un drink — un pahar de È™ampanie, nu mai suporta cocteilul de fructe. Acum putea să bea, nu mai era de serviciu. Milan îi spuse să-i telefoneze dacă avea nevoie de ceva; avea să fie totdeauna bine venită. Făcu gestul să plătească băutura, el îi spuse că era din partea casei. Ea acceptă: dăduse acelei case mai mult decît un drink. Din jurnalul Mariei, cînd se întoarse acasă: Nu-mi mai amintesc cînd a fost, dar într-una din duminici m-am hotărît să intru într-o biserică È™i să asist la liturghie. După multă aÈ™teptare, mi-am dat seama că eram într-un loc greÈ™it ales — era un templu protestant. Mă pregăteam să plec, dar pastorul își începu predica, m-am gîndit că ar fi fost o impoliteÈ›e să mă ridic — È™i a fost o adevărată binecuvîntare, fiindcă atunci am auzit lucruri pe care aveam mare nevoie să le aud. Pastorul a spus cam aÈ™a: „În toate limbile lumii există o aceeaÈ™i zicală: ce nu văd ochii, inima nu simte. Ei bine, eu afirm că nimic nu este mai fals; cu cît sînt mai departe sentimentele pe care încercăm să le înăbuÈ™im È™i să le dăm uitării, cu atît sînt mai aproape de inimă. Dacă sîntem în exil, vrem să păstrăm cea mai neînsemnată amintire despre rădăcinile noastre, dacă sîntem departe de persoana iubită, fiecare persoană de pe stradă ne trezeÈ™te amintirea ei. Evangheliile È™i toate textele sfinte ale tuturor religiilor au fost scrise în exil, în căutarea înÈ›elegerii lui Dumnezeu, a credinÈ›ei care pune în miÈ™care popoarele, a pelerinajului sufletelor rătăcitoare de pe faÈ›a pămîntului. StrămoÈ™ii noÈ™tri nu È™tiau, după cum nici noi nu È™tim ce anume aÈ™teaptă Dumnezeu de la viaÈ›a noastră — È™i tocmai într-un atare moment sînt scrise cărÈ›ile, pictate tablourile, deoarece nu vrem È™i nu putem uita cine sîntem.†La sfîrÈ™itul slujbei, m-am dus la el È™i i-am mulÈ›umit: i-am spus că eram străină într-o È›ară străină È™i-i eram recunoscătoare întrucît îmi adusese aminte că ceea ce ochii nu văd, inima simte. Și tocmai pentru că am simÈ›it atîta, astăzi plec. ÃŽÈ™i luă cele două valize È™i le puse pe pat; fuseseră mereu acolo, în aÈ™teptarea zilei în care totul avea să se isprăvească. ÃŽÈ™i imagina că avea să le umple cu multe cadouri, haine noi, fotografii pe zăpadă È™i în marile capitale europene, amintiri dintr-un timp fericit cînd cunoscuse È›ara cea mai sigură È™i mai generoasă din lume. Avea cîteva rochii noi, e drept, È™i cîteva fotografii cu zăpada care căzuse într-o zi în Geneva, dar, afară de asta, nimic n-avea să mai fie cum își imaginase. Venise cu gîndul să cîștige mulÈ›i bani, să afle cît mai multe despre viață È™i despre sine însăși, să le cumpere o fermă părinÈ›ilor, să-È™i găsească un soÈ› È™i să-È™i aducă familia ca să vadă unde trăia. Se întorcea cu exact atîția bani cîți îi trebuiau ca să-È™i împlinească un vis, fără să fi văzut munÈ›ii È™i — lucrul cel mai rău — străină chiar sieÈ™i. Era însă mulÈ›umită, È™tia că venise momentul să se oprească. PuÈ›ini oameni pe lumea asta recunosc acel moment. Trăise doar patru aventuri — fusese dansatoare într-un cabaret, învățase franÈ›uzeÈ™te, muncise ca prostituată È™i iubise nebuneÈ™te un bărbat. Cîți se pot lăuda cu asemenea trăire emoÈ›ională într-un singur an? Era fericită, în ciuda tristeÈ›ii, È™i acea tristeÈ›e purta un nume, nu se numea prostituÈ›ie, nici ElveÈ›ia, nici bani, ci Ralf Hart. DeÈ™i nu o recunoscuse niciodată, în adîncul inimii i-ar fi plăcut să se fi măritat cu el, bărbatul care acum o aÈ™tepta într-o biserică, gata să o conducă pentru a-i face cunoÈ™tință cu prietenii, pictura, lumea lui. Se gîndi să nu meargă la întîlnire, să tragă la un mic hotel de lîngă aeroport, deoarece cursa decola a doua zi de dimineață; de acum înainte, fiecare minut petrecut alături de el avea să reprezinte un an de suferință în viitor, din pricina a tot ce ar fi putut spune È™i n-a spus, din pricina amintirilor legate de mîna lui, de glasul, de sprijinul, de poveÈ™tile lui. Deschise din nou valiza, scoase micul vagon de tren electric pe care i-l dăduse în prima noapte din apartamentul lui. ÃŽl contemplă vreme de cîteva minute È™i-l aruncă la gunoi; trenul acela nu merita să cunoască Brazilia, fusese inutil È™i nedrept cu copilul care È™i-l dorise întotdeauna. Nu, nu avea să meargă la biserică; poate că el are s-o întrebe ceva È™i, dacă i-ar fi spus adevărul — „sînt pe punctul de a pleca†—, el avea să o roage să rămînă, avea să-i promită totul ca să nu o piardă chiar atunci, avea să-i mărturisească dragostea lui demonstrată încă din vremea pe care o petrecuseră împreună. Dar învățaseră să convieÈ›uiască în libertate È™i nici o altă relaÈ›ie n-ar fi izbutit — poate asta era unica raÈ›iune pentru care se iubeau, pentru că È™tiau că nu aveau nevoie unul de altul. BărbaÈ›ii se sperie totdeauna cînd o femeie spune „vreau să depind de tineâ€, iar Mariei i-ar fi plăcut să ducă cu sine imaginea unui Ralf Hart îndrăgostit, supus, gata de orice pentru ea. ÃŽncă mai avea timp să se hotărască dacă se duce sau nu la întîlnire; deocamdată trebuia să se concentreze asupra unor lucruri mai practice. Văzu cîte obiecte lăsase neaÈ™ezate în valize, fără a È™ti unde să le pună. Pînă la urmă își spuse că decizia avea să o ia proprietarul imobilului, cînd avea să intre în apartament È™i avea să găsească aparatele electrocasnice în bucătărie, tablourile cumpărate dintr-un tîrg de mîna a doua, prosoapele È™i lenjeria de pat. Nu putea să ia nimic din toate astea în Brazilia, chiar dacă părinÈ›ii ei ar fi avut mai mare nevoie de ele decît un cerÈ™etor elveÈ›ian; ele i-ar fi amintit permanent de toată aventura în care se angajase. IeÈ™i, se duse la bancă È™i ceru să-È™i retragă toÈ›i banii pe care È™i-i depusese acolo. Directorul — care-i frecventase patul — îi spuse că era o idee proastă, francii aceia putea continua să producă È™i ea ar fi primit dobînzile în Brazilia. ÃŽn plus, dacă ar fi fost jefuită, ar fi fost multe luni de muncă irosite. Maria ezită o clipă, crezînd — cum credea mereu — că voiau realmente s-o ajute. Dar, după ce reflectă puÈ›in, conchise că scopul banilor acelora nu era să se transforme în mai multă hîrtie, ci într-o fermă, o casă pentru părinÈ›ii ei, cîteva capete de vite È™i în mult mai multă muncă. Retrase pînă la ultima centimă, È™i-i puse într-o mică borsetă pe care È™i-o cumpărase special pentru împrejurarea aceea È™i È™i-o prinse la mijloc, pe sub îmbrăcăminte. Se duse la agenÈ›ia de voiaj, rugîndu-se să aibă curajul de a merge înainte; cînd vru să schimbe biletul, i se spuse că zborul de a doua zi avea o escală la Paris, cu transbordare în alt avion. Nu conta — ceea ce trebuia era să fie departe de-acolo înainte de a se fi putut răzgîndi. Merse pînă la unul din poduri, cumpără o îngheÈ›ată — deÈ™i vremea începuse să se răcească iarăși — È™i contemplă Geneva. Totul i se păru diferit, ca È™i cum abia ar fi sosit È™i ar fi trebuit să meargă la muzee, la monumentele istorice, prin barurile È™i restaurantele la modă. Nostim este că, atunci cînd trăieÈ™ti într-un oraÈ™, amîni să-l cunoÈ™ti — È™i de obicei pînă la urmă nu-l cunoaÈ™tem niciodată. Se gîndi că ar fi trebuit să fie mulÈ›umită deoarece se întorcea în È›ara ei, dar nu izbuti. Se gîndi că ar fi trebuit să fie tristă deoarece părăsea un oraÈ™ care o tratase atît de bine, È™i tot nu izbuti. Singurul lucru pe care putu să-l facă fu să verse cîteva lacrimi de mila ei, o tînără inteligentă, căreia nimic nu-i lipsise ca să reuÈ™ească, dar care de obicei lua decizii greÈ™ite. ÃŽnclina să creadă că de data asta o nimerise. Biserica era complet goală cînd intră È™i astfel putu contempla în liniÈ™te frumoasele vitralii, străluminate de lumina exterioară, lumina unei zile spălate de furtuna de peste noapte. ÃŽn faÈ›a ei, un altar cu o cruce goală; nu se afla înaintea unui instrument de tortură, cu un om plin de sînge în pragul morÈ›ii —, ci a unui simbol al învierii, unde instrumentul de supliciu își pierdea întru totul semnificaÈ›ia, caracterul terifiant, importanÈ›a. Se simÈ›i de asemenea mulÈ›umită că nu văzu imagini de sfinÈ›i suferind, cu dîre de sînge È™i răni deschise — acolo era doar un loc unde oamenii se adunau ca să adore ceva ce nu puteau înÈ›elege. Se opri în faÈ›a chivotului unde era păstrat trupul unui Isus în care ea încă mai credea, deÈ™i de multă vreme nu se mai gîndise la el. Căzu în genunchi È™i făgădui lui Dumnezeu, Fecioarei È™i lui Isus, ca È™i tuturor sfinÈ›ilor, să ducă la îndeplinire tot ce se întîmplase în ziua aceea, n-avea să se răzgîndească nicicum È™i avea să plece cu orice chip. Făcu această făgăduință deoarece cunoÈ™tea bine capcanele iubirii È™i capacitatea lor de a modifica voinÈ›a unei femei. PuÈ›in mai tîrziu simÈ›i o mînă atingînd-o pe umăr È™i-È™i înclină obrazul ca să atingă mîna. — Ce faci? — Bine — zise o voce fără nici un fel de neliniÈ™te —. Foarte bine. Hai să ne bem cafeaua. IeÈ™iră È›inîndu-se de mînă, ca È™i cum ar fi fost doi îndrăgostiÈ›i care se reîntîlniseră după mult timp. Se sărutară în public, unii trecători îi priviră scandalizaÈ›i, amîndoi zîmbeau la gîndul inconfortului pe care-l pricinuiau È™i al dorinÈ›elor pe care le trezeau cu scandalul —, deoarece È™tiau că, la drept vorbind, privitorii ar fi vrut să facă acelaÈ™i lucru. Doar asta era scandalos. Intraseră într-o cafenea la fel cu toate celelalte, dar care în după-amiaza aceea era diferită, fiindcă ei doi erau acolo È™i se iubeau. Vorbiseră despre Geneva, despre dificultățile limbii franceze, despre vitraliile bisericii, despre pericolele È›igării — deoarece amîndoi fumau È™i nu aveau nici cea mai mică intenÈ›ie să se lase de viciu. Ea făcu gestul de a plăti cafeaua È™i el acceptă. Se duseseră la expoziÈ›ie, ea îi cunoscu lumea, artiÈ™tii, oamenii bogaÈ›i care păreau È™i mai bogaÈ›i, milionarii care păreau săraci, persoanele care se interesau de lucruri despre care nu auzise niciodată vorbindu-se. Tuturora le plăcuse de ea, o lăudaseră pentru felul cum vorbea franÈ›uzeÈ™te, îi puseseră întrebări despre carnavalul, fotbalul, muzica din È›ara ei. Bine crescuÈ›i, amabili, simpatici, binevoitori. La plecare, el îi spuse că avea să vină la local diseară, ca să o întîlnească. Ea îl rugă să nu facă asta, avea o noapte liberă, i-ar plăcea să-l invite la cină. El acceptă, se despărÈ›iră, stabiliră să se întîlnească acasă la el È™i să mănînce într-un restaurant simpatic din mica piață din Cologny, prin care totdeauna trecea în taxi È™i ea nu-l rugase niciodată să se oprească È™i să cunoască locul. Atunci, Maria își aduse aminte de singura ei prietenă È™i se hotărî să treacă pe la bibliotecă È™i să-i spună că n-avea să mai vină acolo. Rămase blocată în trafic un timp ce i se păru o eternitate, pînă cînd își terminară manifestaÈ›ia kurzii (iarăși!) È™i maÈ™inile își putură relua circulaÈ›ia normală. Acum însă era din nou stăpînă pe timpul său, n-avea nici o importanță. Ajunse cînd biblioteca era pe punctul de a se închide. — Poate că vreau să fiu prea intimă, dar nu am nici o prietenă căreia să-i mărturisesc unele lucruri — zise bibliotecara de cum intră Maria. Cum, femeia aceea nu avea prietene? După ce că-È™i petrecea întreaga viață în acelaÈ™i loc, întîlnea fel È™i fel de oameni în timpul zilei, să fie oare adevărat că nu avea pe nimeni cu care să stea de vorbă? ÃŽn sfîrÈ™it, descoperea pe cineva la fel cu ea — sau, mai bine zis, pe cineva ca toată lumea. — M-am tot gîndit la cele citite despre clitoris... „Nu! Ce, nu putea fi vorba despre altceva?†— Și am văzut că, deÈ™i m-am bucurat de multă plăcere în toate relaÈ›iile cu soÈ›ul meu, a fost foarte greu să am orgasm în timpul unei relaÈ›ii. Crezi că e normal? — Dumneavoastră credeÈ›i că e normal să manifesteze kurzii în fiecare zi? Ca femeile îndrăgostite să fugă de Făt-Frumosul lor? Ca oamenii să viseze la fermele lor în loc să se gîndească la dragoste? Ca bărbaÈ›ii È™i femeile să-È™i vîndă timpul, fără a È™i-l putea răscumpăra? Și că, de fapt, toate astea se întîmplă, aÈ™a încît nu contează ce cred sau ce nu cred eu. Tot ce este contra naturii, contra dorinÈ›elor noastre celor mai intime, toate acestea sînt anormale din punctul nostru de vedere, deÈ™i din punctul de vedere al lui Dumnezeu par o aberaÈ›ie. Ne căutăm infernul, ne trebuie milenii ca să-l construim È™i, după multă strădanie, putem trăi acum în cel mai rău chip cu putință. O privi pe femeia din faÈ›a ei È™i, pentru prima oară de cînd o È™tia, o întrebă care-i era numele de botez (îi È™tia doar numele de familie). O chema Heidi, fusese căsătorită treizeci de ani È™i niciodată — dar niciodată! — nu se întrebase dacă era normal să nu aibă orgasm în timpul relaÈ›iei sexuale cu soÈ›ul ei. — Nu È™tiu dacă ar fi trebuit să citesc toate astea! Ar fi fost poate mai bine să trăiesc în ignoranță, crezînd că un soÈ› credincios, un apartament cu vedere spre lac, trei copii È™i o slujbă la stat reprezintă tot ce-È™i putea visa o femeie. Acum, de cînd ai venit dumneata aici È™i de cînd am citit prima carte, mă tot întreb ce am făcut cu viaÈ›a mea. Oare toată lumea e aÈ™a? — Pot să vă garantez că aÈ™a e — È™i Maria se simÈ›i în postura de tînără înÈ›eleaptă în faÈ›a acelei femei care-i cerea sfaturi. — Þi-ar plăcea să intru în amănunte? Maria dădu din cap afirmativ. — E clar că dumneata eÈ™ti încă foarte tînără ca să înÈ›elegi lucrurile astea, dar tocmai de-aceea aÈ™ vrea să-È›i împărtășesc ceva din viaÈ›a mea, ca să nu comiÈ›i aceleaÈ™i greÈ™eli pe care le-am comis eu. De ce oare soÈ›ul meu n-a dat niciodată atenÈ›ie clitorisului? Credea că orgasmul e în vagin È™i-mi era greu, dar greu de tot, să simulez ce-È™i închipuia el că trebuia să simt. Evident, simÈ›eam plăcere, dar o plăcere diferită. Doar cînd frecarea se produce la partea superioară... înÈ›elegi? — Da, înÈ›eleg. — Și acum am descoperit de ce. E aici — arătă spre o carte de pe masa ei, al cărei titlu Maria nu izbutea să-l vadă —. Există un fascicul nervos care merge de la clitoris la punctul G È™i care e predominant. Dar bărbaÈ›ii cred că nu, ei cred că totul stă în penetraÈ›ie. Știi ce e punctul G? — Am vorbit deunăzi despre asta — zise Maria, de astă dată în chip de Fecioară Ingenuă —. Imediat după intrare, primul etaj, fereastra din fund. — AÈ™a, aÈ™a! — ochii bibliotecarei se luminară —. PoÈ›i să verifici singură cîți dintre prietenii dumitale au auzit vorbindu-se despre asta! Ce absurd! Dar la fel cum clitorisul a fost invenÈ›ia cutărui italian, punctul G reprezintă o cucerire a secolului nostru! ÃŽn scurt timp va ocupa toate titlurile principale ale ziarelor È™i rumeni nu-l va mai putea ignora! ÃŽÈ›i imaginezi oare ce moment revoluÈ›ionar trăim? Maria se uită la ceas È™i Heidi își dădu seama că trebuia să vorbească repede, să o înveÈ›e pe fata aceea frumoasă din faÈ›a ei că femeile au tot dreptul să fie fericite, realizate, pentru ca generaÈ›ia următoare să poată beneficia de toate cuceririle astea È™tiinÈ›ifice extraordinare. — Doctorul Freud nu era de acord fiindcă nu era femeie È™i, cum avea orgasm în penis, credea că noi eram obligate să avem plăcerea în vagin. Trebuie să ne întoarcem la origine, la ceea ce ne-a produs totdeauna plăcerea: clitorisul È™i punctul G! Foarte puÈ›ine femei izbutesc să aibă o relaÈ›ie sexuală satisfăcătoare, aÈ™a încît, dacă o să-È›i fie greu să obÈ›ii bucuria pe care o meriÈ›i, am să-È›i sugerez ceva: inversează poziÈ›ia. Culcă-l pe iubitul dumitale È™i rămîi tot timpul deasupra; clitorisul dumitale o să se lovească mai puternic de corpul lui È™i dumneata, nu el, vei realiza stimulul de care ai nevoie. Mai bine zis, stimulul pe care-l meriÈ›i! ÃŽn vremea asta, Maria anevoie se prefăcea că era atentă la conversaÈ›ie. Atunci nu doar ea era de vină! Nu avea nici o problemă sexuală, era doar o chestiune de anatomie! SimÈ›i dorinÈ›a să o sărute pe femeia aceea pe frunte, în timp ce inima îi era eliberată de o apăsare imensă, uriașă. Ce bine că descoperise asta încă de tînără! Ce zi magnifică îi era dat să trăiască! Heidi îi zîmbi conspirativ. — Ei nu È™tiu, dar È™i femeile au o erecÈ›ie. Clitorisul intră în erecÈ›ie! „Ei†trebuie să fi însemnat bărbaÈ›ii. Maria prinse curaj, de vreme ce conversaÈ›ia era atît de intimă. — Dumneavoastră aÈ›i avut pe cineva în afara căsătoriei? Bibliotecara simÈ›i un È™oc. Ochii ei aruncară un soi de foc sacru, pielea i se înroÈ™i, nu È™tia dacă de furie sau de ruÈ™ine. După un timp însă lupta dintre povestire sau simulare luă sfîrÈ™it. Era de ajuns să schimbe subiectul. — Să revenim la erecÈ›ia noastră: clitorisul! El devine rigid, È™tiai? — ÃŽncă din copilărie. Heidi păru dezamăgită. Poate nu acordase destulă atenÈ›ie acelui subiect. — Și se pare că dacă-È›i deplasezi degetul în jurul lui, chiar fără să-i atingi vîrful, plăcerea se poate declanÈ™a în chip È™i mai intens. ÃŽnvață asta! BărbaÈ›ii care respectă corpul femeii ating imediat vîrful clitorisului, fără să È™tie că uneori aÈ™a ceva poate fi chiar dureros, nu crezi? De aceea, după prima sau a doua întîlnire, preia numaidecît controlul situaÈ›iei: stai deasupra, decide cum È™i unde trebuie aplicată presiunea, măreÈ™te È™i diminuează ritmul după propriul dumitale criteriu. ÃŽn plus, potrivit cărÈ›ii pe care o citesc, o discuÈ›ie sinceră e totdeauna necesară. — AÈ›i avut o conversaÈ›ie sinceră cu soÈ›ul dumneavoastră? ÃŽncă o dată Heidi evită întrebarea directă, zicînd că erau alte vremuri. Acum era mai interesată să-È™i împărtășească experienÈ›ele intelectuale. — Caută să-È›i priveÈ™ti clitorisul ca pe arătătorul unui ceas È™i cere-i partenerului dumitale să-l miÈ™te între orele 11 È™i 1, înÈ›elegi? Da, È™tia despre ce vorbea femeia È™i nu prea era de acord, deÈ™i nici cartea nu era departe de adevărul total. Cînd însă aduse vorba de ceas, Maria se uită la al ei, zise că nu venise decît ca să-È™i ia rămas-bun, deoarece stagiul ei se terminase. Femeia păru că nu o auzea. — Nu vrei să iei cartea asta despre clitoris? — Nu, mulÈ›umesc. Trebuie să mă gîndesc la alte lucruri. — Și nu iei nimic nou? — Nu. Mă întorc în È›ara mea, dar voiam să vă mulÈ›umesc că m-aÈ›i tratat întotdeauna cu respect È™i înÈ›elegere. ÃŽÈ™i strînseră mîinile È™i-È™i urară reciproc fericire. Heidi aÈ™teptă să plece tînăra, înainte de a-È™i ieÈ™i din fire È™i a da un pumn în masă. De ce nu profitase de ocazie ca să-i mărturisească ceva care, aÈ™a cum mergeau lucrurile, avea să moară pînă la urmă o dată cu ea? De vreme ce tînăra avusese curajul s-o întrebe dacă-È™i înÈ™elase vreodată bărbatul, de ce să nu fi răspuns, acum cînd era pe cale să descopere o lume nouă, în care femeile acceptau în cele din urmă că orgasmul vaginal era foarte dificil? „În fine, asta nu e important. Lumea nu e doar sex.†Nu era lucrul cel mai important din lume, dar era important, asta da. Privi împrejur: mare parte din miile de cărÈ›i care o înconjurau istoriseau o poveste de dragoste. Mereu aceeaÈ™i poveste — cineva se îndrăgosteÈ™te, întîlneÈ™te, pierde È™i reîntîlneÈ™te pe altcineva. Suflete care comunică, locuri îndepărtate, aventură, suferință È™i rareori cineva zicînd „ia seama, dragul meu domn, caută să înÈ›elegi mai bine trupul femeiiâ€. De ce oare cărÈ›ile nu vorbeau pe față despre asta? Poate nu era nimeni cu adevărat interesat. Pentru că, în ce-l priveÈ™te pe bărbat, el avea să caute în continuare noutatea — era încă un vînător troglodit, urmărindu-È™i instinctul de reproducător al rasei umane. Și-n ce o priveÈ™te pe femeie? După experienÈ›a ei personală, dorinÈ›a de-a avea un orgasm bun cu partenerul ei dura doar primii ani; apoi frecvenÈ›a scădea È™i nici o femeie nu vorbea despre asta, deoarece credea că numai ei i se întîmpla. Și minÈ›eau, prefăcîndu-se că nu mai suportau poftele soÈ›ului, care pretindea să facă dragoste în fiecare noapte. Și, minÈ›ind, toate celelalte rămîneau nelămurite. Curînd începeau să se gîndească la altele: copii, bucătărie, orare, întreÈ›inerea casei, facturi de plătit, îngăduință față de escapadele soÈ›ului, călătorii în vacanÈ›e, în timpul cărora erau mai preocupate de copii decît de ele însele, complicitate — sau chiar dragoste, dar nici vorbă de sex. Ar fi trebuit să fie mai sinceră cu tînăra braziliancă, i se părea că e o tînără inocentă, după vîrstă putea să-i fie fiică, È™i încă incapabilă să înÈ›eleagă bine lumea. O imigrantă, trăind departe de È›ara ei, trăgînd din greu într-o muncă neplăcută, sperînd să găsească un bărbat cu care să se poată mărita, să simuleze cîteva orgasme, să-È™i găsească o situaÈ›ie sigură, să reproducă această misterioasă rasă umană È™i dea curînd uitării lucrurile astea numite orgasm, clitoris, punct G (descoperit abia în secolul al XX-lea!!!). Să fie o bună soÈ›ie, o bună mamă, să vegheze ca nimic să nu lipsească în gospodărie, să se masturbeze din cînd în cînd, cu gîndul la bărbatul care-i ieÈ™ise-n cale pe stradă È™i o privise cu poftă. Să păstreze aparenÈ›ele — de ce-o fi fost lumea atît de preocupată de aparenÈ›ele ei? Din cauza asta nu răspunsese la întrebarea: „Dumneavoastră aÈ›i avut pe cineva în afara căsătoriei?†PoveÈ™tile astea mor o dată cu oamenii. SoÈ›ul fusese totdeauna pentru ea bărbatul vieÈ›ii ei, deÈ™i sexul era ceva din trecutul îndepărtat. Era un excelent tovarăș, cinstit, generos, bine dispus, lupta ca să-È™i susÈ›ină familia È™i făcea tot posibilul ca să-i facă fericiÈ›i pe cei aflaÈ›i sub responsabilitatea lui. Bărbatul ideal, la care visează toate femeile, È™i tocmai de-aceea se simÈ›ea atît de rău gîndindu-se că odată dorise alt bărbat — È™i fusese cu el. ÃŽÈ™i amintea cum îl întîlnise. Se întorcea din orășelul Davos, situat în munÈ›i, cînd o avalanșă întrerupsese pentru cîteva ore circulaÈ›ia trenurilor. Telefonă, pentru ca nimeni să nu-È™i facă griji; cumpără cîteva reviste È™i se pregăti pentru o lungă aÈ™teptare în gară. Tocmai atunci văzu un bărbat lîngă ea, cu rucsac È™i sac de dormit. Avea părul grizonat, pielea arsă de soare, era singurul care nu părea îngrijorat de lipsa trenului; dimpotrivă, zîmbea È™i privea împrejur, căutînd pe cineva cu care să stea de vorbă. Heidi deschise una din reviste, dar — ah, misterele vieÈ›ii! — privirea i se încrucișă fulgerător cu a lui È™i nu izbuti să se ferească destul de repede ca să-i evite apropierea. ÃŽnainte de a fi putut — politicos — să-i spună că într-adevăr trebuia să termine un articol important, el începu să vorbească. Spuse că era scriitor, se întorcea de la o întîlnire în oraÈ™, iar întîrzierea trenurilor îl făcea să piardă zborul de întoarcere în È›ara lui. Cînd aveau să ajungă la Geneva, oare îl putea ajuta să găsească un hotel? Heidi îl privea: cum de putea să fie atît de bine dispus după ce pierduse un avion È™i trebuia să aÈ™tepte într-o gară inconfortabilă pînă la rezolvarea situaÈ›iei? Bărbatul însă începu să converseze de parcă ar fi fost vechi prieteni. ÃŽi povesti despre călătoriile lui, despre misterul creaÈ›iei literare È™i, spre uluirea È™i groaza ei, despre toate femeile pe care le iubise È™i întîlnise de-a lungul vieÈ›ii. Heidi nu făcea decît să dea afirmativ din cap, iar el continua. Din cînd în cînd își cerea scuze că vorbea mult È™i o ruga să-i povestească ceva È™i despre ea, dar tot ce-i putea spune ea era doar că „sînt o persoană obiÈ™nuită, fără nimic extraordinarâ€. Deodată ea constată că-È™i dorea ca trenul să nu mai sosească niciodată, conversaÈ›ia era absolut captivantă, descoperea lucruri ce pătrunseseră în lumea ei doar prin literatura de ficÈ›iune. Și cum n-avea să-l mai vadă niciodată, își luă inima în dinÈ›i (ulterior nu ar mai fi È™tiut să-È™i explice de ce anume) È™i începu să-i pună întrebări pe teme care o interesau. Trăia un moment dificil în căsnicie, soÈ›ul îi cerea intens prezenÈ›a È™i Heidi vru să È™tie ce putea face ca să-l vadă fericit. Bărbatul îi dădu cîteva explicaÈ›ii interesante, îi povesti o întîmplare, dar nu părea prea încîntat că era nevoit să vorbească despre soÈ›. „SînteÈ›i o femeie foarte interesantăâ€, zise el, folosind o frază pe care ea nu o mai auzise de mulÈ›i ani. Trenul sosi. Se aÈ™ezară unul lîngă altul, acum ea nu mai era femeia căsătorită, cu o vilă pe malul lacului È™i trei copii de crescut, ci o aventurieră, care ajungea la Geneva pentru prima dată. Se uita la munÈ›i È™i se simÈ›ea bucuroasă că stătea lîngă un bărbat care voia să o ducă la pat (căci bărbaÈ›ii nu se gîndesc decît la asta) È™i făcea tot ce-i stătea în putere ca să o impresioneze. Se gîndi la cîți bărbaÈ›i simÈ›iseră acelaÈ™i lucru, fără ca ea să le fi dat vreodată prilejul — dar în dimineaÈ›a aceea lumea se schimbase, era o adolescentă de treizeci È™i opt de ani, asistînd fascinată la tentativele de seducÈ›ie; era cel mai plăcut lucru din lume. ÃŽn toamna prematură a vieÈ›ii sale, cînd credea că avea tot ce-È™i putea dori, se ivea bărbatul acela într-o gară È™i intra fără să-i ceară voie. Coborîseră la Geneva, ea îi indică un hotel (modest, insistase el, pentru că trebuia să plece a doua zi de dimineață È™i nu era pregătit pentru o zi în plus în atît de costisitoarea ElveÈ›ie), el o rugă să-l însoÈ›ească pînă în cameră ca să vadă dacă totul era în ordine. Heidi È™tia ce o aÈ™tepta È™i totuÈ™i acceptă propunerea. ÃŽnchiseră uÈ™a, se sărutară cu violență È™i dorință, el îi smulse hainele È™i — sfinte Dumnezeule! — cunoÈ™tea trupul femeii, deoarece cunoscuse suferinÈ›a È™i frustrarea multora. Făcuseră dragoste toată seara È™i abia la căderea nopÈ›ii începu să se risipească farmecul È™i ea spuse fraza pe care i-ar fi plăcut să nu o fi rostit vreodată: „Trebuie să mă întorc, soÈ›ul meu mă aÈ™teaptă.†El își aprinse o È›igară, rămaseră tăcuÈ›i minute de-a rîndul È™i nici unul dintre ei nu zise „adioâ€. Heidi se ridică È™i plecă fără să mai privească în urmă, È™tiind că, indiferent ce ar fi spus, nici un cuvînt sau frază n-ar fi avut sens. Nu avea să-l mai revadă niciodată, dar, în toamna disperării ei, vreme de cîteva ceasuri, încetase a mai fi soÈ›ia credincioasă, doamna casei, mama iubitoare, funcÈ›ionara exemplară, prietena statornică — È™i redevenise pur È™i simplu femeie. Timp de cîteva zile soÈ›ul ei constatase că se schimbase, era mai veselă sau mai tristă — nu È™tia să spună exact cum anume. O săptămînă mai tîrziu, lucrurile reveniseră la normal. „Ce păcat că nu i-am povestit asta tinereiâ€, gîndi ea. „Oricum, n-ar fi înÈ›eles nimic, trăieÈ™te încă într-o lume în care oamenii își sînt credincioÈ™i È™i jurămintele de dragoste sînt veÈ™nice.†Din jurnalul Mariei: Nu È™tiu ce-o fi crezut el cînd mi-a deschis uÈ™a în noaptea aceea È™i m-a văzut cu două valize. — Nu te speria — i-am spus numaidecît —. Nu mă mut aici. Hai să mîncăm. M-a ajutat, fără nici un comentariu, să-mi duc bagajele înăuntru. Imediat apoi, înainte de-a spune „ce-i asta†sau „ce bucuros sînt că ai venitâ€, m-a luat pur È™i simplu în braÈ›e È™i a început să mă sărute, să-mi atingă trupul, sînii, sexul, ca È™i cum ar fi aÈ™teptat atîta timp È™i acum ar fi presimÈ›it că momentul n-ar mai sosi niciodată. Mi-a scos pardesiul, hainele, m-a lăsat goală È™i acolo, în holul de la intrare, fără nici un ritual sau pregătire, fără să aÈ™tepte nici măcar cît să spună ce bine sau ce rău ar fi, cu vîntul rece intrînd pe sub ușă, acolo am făcut dragoste pentru prima dată. M-am gîndit că ar fi fost poate mai bine să-i spun să se oprească, să căutăm un loc mai confortabil, să avem răgazul de a ne explora lumea imensă a senzualității noastre, dar È™i eu, în sinea mea, îl doream, fiindcă era bărbatul pe care nu-l posedasem niciodată È™i niciodată nu mai aveam să-l posed. Tocmai de-aceea puteam să-l iubesc cu toată energia mea, să am cel puÈ›in, vreme de o noapte, ceea ce niciodată nu mai avusesem È™i pesemne nu aveam să mai am altcîndva. M-a culcat pe jos, a intrat în mine înainte să mă fi simÈ›it complet umezită, dar durerea nu m-a deranjat — dimpotrivă. Mi-a plăcut că a fost aÈ™a, pentru că dădea de înÈ›eles că eram a lui È™i nu mai trebuia să ceară voie. Nu eram acolo ca să-l mai învăț ceva sau ca să-i arăt că sensibilitatea mea era mai bună sau mai intensă decît a altor femei, ci doar ca să-i spun că da, era bine venit, că È™i eu aÈ™teptam asta, că mă bucura nespus lipsa lui totală de respect față de regulile pe care le creasem între noi, iar acum pretindea să fim călăuziÈ›i doar de instinctele noastre, de mascul È™i de femelă. Ne găseam în cea mai incomodă poziÈ›ie cu putință — eu dedesubt, cu picioarele desfăcute, È™i el deasupra, intrînd È™i ieÈ™ind, în timp ce eu îl priveam, fără dorinÈ›a de a simula, de a geme, de a face ceva — nevrînd nimic altceva decît să rămîn cu ochii deschiÈ™i, ca să-mi amintesc de fiecare secundă, să-i văd faÈ›a transformîndu-se, mîinile care mi se înfigeau în păr, gura care mă muÈ™ca, mă săruta. Nici un fel de preludii, de mîngîieri, de pregătiri, de sofisticării, doar el în mine, È™i eu în sufletul lui. Intra È™i ieÈ™ea, intensifica È™i diminua ritmul, se oprea uneori ca să mă privească È™i el pe mine, dar nu întreba dacă-mi plăcea, pentru că È™tia că era singura cale pe care sufletele noastre comunicau în împrejurarea aceea. Ritmul s-a accentuat È™i È™tiam că cele unsprezece minute se apropiau de sfîrÈ™it, aÈ™ fi vrut să continue pentru totdeauna, fiindcă era atît de bine — ah, Doamne, ce bine era — să fiu posedată È™i să nu posed! Cu ochii larg deschiÈ™i tot timpul, È™i am observat că È™i atunci cînd nu ne priveam fix, părea că intram într-o dimensiune unde eu eram marea mamă, universul, femeia iubită, prostituata sacră a ritualurilor antice pe care mi le explicase el cu un pahar de vin È™i un È™emineu aprins. Am văzut cum i se apropia orgasmul, È™i braÈ›ele lui m-au strîns cu toată puterea. MiÈ™cările i-au devenit tot mai intense È™i atunci el a È›ipat — nu a gemut, nu È™i-a încleÈ™tat dinÈ›ii, ci a È›ipat! A mugit, a urlat ca un animali M-a fulgerat gîndul că vecinii ar putea chema poliÈ›ia, dar n-avea nici o importanță, È™i am simÈ›it o imensă plăcere, pentru că aÈ™a era de la începutul timpurilor, cînd primul bărbat a întîlnit-o pe prima femeie È™i au făcut dragoste pentru prima oară: È›ipaseră È™i atunci. După aceea trupul lui s-a prăbuÈ™it peste mine È™i nu È™tiu cît timp am mai rămas îmbrățiÈ™aÈ›i, l-am mîngîiat pe păr aÈ™a cum făcusem doar în noaptea cînd ne închisesem în bezna hotelului, am văzut cum inima care-i bătea nebuneÈ™te È™i-a revenit în scurt timp la normal, mîinile lui au început să mi se plimbe delicat pe braÈ›e, ceea ce a făcut ca toate firele de păr de pe corp să mi se electrizeze. Se vede că s-a gîndit la ceva practic — cum ar fi greutatea trupului său peste al meu —, pentru că s-a rostogolit într-o parte, m-a prins de mîini È™i am rămas amîndoi cu ochii la tavan È™i la lustra cu trei lumini aprinse. — Noapte bună — i-am spus eu. M-a tras spre el È™i mi-a pus capul să i se rezeme pe piept. A continuat să mă mîngîie vreme îndelungată, înainte de a-mi spune È™i el „noapte bunăâ€. — Cred că vecinii au auzit tot — am comentat eu, fără să È™tiu cum să continuăm, pentru că a spune „te iubesc†nu prea avea sens atunci, È™tia È™i el, È™tiam È™i eu. — Pe sub ușă intră un curent de aer rece — fu răspunsul lui, cînd ar fi putut răspunde „ce minune!†— Hai în bucătărie. Ne-am ridicat È™i am văzut că nici măcar nu-È™i scosese pantalonii, era îmbrăcat ca atunci cînd intrasem, doar cu sexul afară. Mi-am pus pardesiul peste corpul gol. Ne-am dus în bucătărie, a făcut o cafea, a fumat două È›igări, eu una. AÈ™ezaÈ›i la masă, el zicea „mulÈ›umesc†din ochi, eu îi răspundeam „și eu vreau să-È›i mulÈ›umescâ€, dar gurile ne-au rămas închise. ÃŽn cele din urmă el își luă inima în dinÈ›i È™i mă întrebă de valize. — Mă întorc în Brazilia mîine la amiază. O femeie înÈ›elege cînd un bărbat e important pentru ea. Oare or fi È™i ei capabili de acest soi de înÈ›elegere? Sau ar trebui eu să spun „te iubescâ€, „mi-ar plăcea să rămîn aici cu tineâ€, „mi-aÈ™ dori să rămînâ€. — Nu pleca — da, înÈ›elese că-mi putea spune asta. — Plec. Am promis. Căci, dacă n-aÈ™ fi făcut-o, aÈ™ fi crezut poate că toate acelea erau pentru totdeauna. Or, nu erau, erau o parte din visul unei fete din adîncul unei țări depărtate, care ajunge într-un oraÈ™ mare (de fapt, ca să spunem adevărul, nici nu era chiar aÈ™a de mare), trece prin mii de dificultăți, dar îl întîlneÈ™te pe bărbatul care o iubeÈ™te. Deci acesta era finalul fericit al tuturor momentelor dificile prin care trecusem È™i ori de cîte ori aveam să-mi amintesc de viaÈ›a mea în Europa, aveam să termin cu povestea unui bărbat îndrăgostit de mine, care avea să fie pentru totdeauna al meu, de vreme ce-i vizitasem sufletul. Ah, Ralf, tu nu È™tii cît te iubesc. Cred că poate ne îndrăgostim totdeauna în clipa cînd îl vedem pe bărbatul viselor noastre pentru prima oară, deÈ™i în clipa aceea raÈ›iunea ne poate spune că greÈ™im È™i încercăm să luptăm — fără dorinÈ›a de-a învinge — contra acestui instinct. Pînă cînd vine momentul în care ne lăsăm învinse de emoÈ›ie, È™i asta s-a întîmplat în noaptea aceea, cînd am umblat desculță prin parc, suferind de durere È™i frig, dar înÈ›elegînd cît mă iubeai. Da, te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată alt bărbat, È™i tocmai din cauza asta plec, fiindcă, dacă aÈ™ rămîne, visul s-ar transforma în realitate, voință de a poseda, de a dori ca viaÈ›a lui să fie a mea... în sfîrÈ™it, toate lucrurile astea care sfîrÈ™esc transformînd dragostea în sclavie. Mai bine zis: visul. Trebuie să avem grijă de ceea ce luăm cu noi dintr-o È›ară — sau din viață. — Tu n-ai avut orgasm — a spus el, încercînd să schimbe vorba, să fie atent, să nu forÈ›eze lucrurile. ÃŽi era teamă să nu mă piardă È™i credea că avea la dispoziÈ›ie o noapte întreagă pentru a mă face să mă răzgîndesc. — Nu, orgasm n-am avut, dar am avut o imensă plăcere. — Era însă mai bine dacă ai fi avut orgasm. — AÈ™ fi putut simula, doar ca să fii tu mulÈ›umit, tu însă nu meriÈ›i asta. Tu eÈ™ti un bărbat, Ralf Hart, în deplinul înÈ›eles frumos È™i intens pe care-l poate avea cuvîntul ăsta. Ai È™tiut să mă susÈ›ii È™i să mă ajuÈ›i, ai acceptat ca eu să te susÈ›in È™i să te ajut, fără ca asta să însemne umilință. Sigur, mi-ar fi plăcut să am orgasm, dar n-am avut. Mi-au plăcut însă pardoseala rece, corpul tău fierbinte È™i violenÈ›a bine venită cu care ai intrat în mine. Azi m-am dus să restitui cărÈ›ile împrumutate, iar bibliotecara m-a întrebat dacă stau de vorbă despre sex cu partenerul meu. M-a încercat dorinÈ›a să-i spun: Care partener? Ce fel de sex? Dar nu se făcea, a fost întotdeauna ca un înger cu mine. La drept vorbind, am avut doar doi parteneri de cînd am ajuns la Geneva: unul care a trezit tot ce era mai rău în mine, pentru că i-am îngăduit-o — È™i chiar l-am implorat. Celălalt ai fost tu, care m-ai făcut să mă simt din nou că fac parte din lume. Mi-ar plăcea să te învăț unde să-mi atingi trupul, cu ce intensitate, cît timp, dar ca pe o posibilitate ca sufletele noastre să comunice mai bine. Arta iubirii e ca pictura ta, necesită tehnică, răbdare È™i mai ales practică în cadrul cuplului. Necesită îndrăzneală, trebuie să mergi dincolo de ceea ce s-au obiÈ™nuit oamenii să numească „a face dragosteâ€. Gata. Revenise profesoara, or, eu nu voiam aÈ™a ceva, dar Ralf a È™tiut să ocolească situaÈ›ia. ÃŽn loc să accepte ce ziceam eu, È™i-a aprins a treia È›igară în mai puÈ›in de o jumătate de oră: — ÃŽn primul rînd, astăzi o să-È›i petreci noaptea aici. Nu era o rugăminte, era un ordin. — ÃŽn al doilea rînd, o să facem dragoste iarăși, cu mai puÈ›ină încordare È™i mai multă dorință. — ÃŽn sfîrÈ™it, mi-ar plăcea ca È™i tu să-i înÈ›elegi mai bine pe bărbaÈ›i. Să-i înÈ›eleg mai bine pe bărbaÈ›i? ÃŽmi petreceam fiecare noapte cu ei, albi, negri, asiatici, evrei, musulmani, catolici, budiÈ™ti. Oare Ralf nu È™tia asta? M-am simÈ›it mai uÈ™urată; ce bine că ajungeam de la o conversaÈ›ie la o discuÈ›ie. La un moment dat apucasem să mă gîndesc să-i cer iertare lui Dumnezeu È™i să-mi calc făgăduinÈ›a. Dar iată că realitatea se întorcea, spunîndu-mi să nu uit să-mi păstrez visul intact È™i să nu mă las prinsă în capcanele destinului. — Da, să-i înÈ›elegi mai bine pe bărbaÈ›i — repetă Ralf văzîndu-mi aerul ironic —. Tu zici să-È›i exprimi sexualitatea feminină, să mă ajuÈ›i să navighez prin trupul tău, să am răbdare, timp. De acord, dar n-ai observat oare că sîntem diferiÈ›i, cel puÈ›in în materie de timp? De ce nu i te plîngi lui Dumnezeu? Cînd ne-am întîlnit, te-am rugat să-mi dai lecÈ›ii de sex, din cauză că dorinÈ›a mea dispăruse. Și È™tii de ce? Pentru că de cîțiva ani buni, orice relaÈ›ie sexuală a mea se termina în plictis È™i frustrare, deoarece înÈ›elesesem că era foarte greu să le dau femeilor pe care le-am iubit aceeaÈ™i plăcere pe care mi-o dădeau ele mie. Nu mi-a plăcut expresia „femeile pe care le-am iubitâ€, dar am simulat indiferenÈ›a, aprinzîndu-mi o È›igară. — Nu aveam curajul să cer: învață-mă trupul tău. Dar cînd te-am întîlnit, È›i-am văzut lumina È™i te-am iubit imediat, m-am gîndit că în acest moment al vieÈ›ii nu mai aveam nimic de pierdut dacă aÈ™ fi cinstit cu mine È™i cu femeia pe care voiam s-o am alături de mine. Þigara mi s-a părut delicioasă È™i tare mi-ar fi plăcut să-mi ofere puÈ›in vin, dar nu voiam să las să se stingă subiectul. — De ce oare bărbaÈ›ii, în loc să facă ceea ce ai făcut tu cu mine, să descoperi cum mă simt, rămîn cu gîndul doar la sex? — Cine zice că ne gîndim doar la sex? Dimpotrivă: ne petrecem ani întregi de viață încercînd să ne încredințăm că sexul e important pentru noi. ÃŽnvățăm dragostea cu prostituate sau cu fecioare, ne povestim întîmplările oricui vrea să ni le asculte, ne afișăm cu amante tinere cînd am È™i început să îmbătrînim, totul ca să le arătăm celorlalÈ›i că într-adevăr, da, sîntem aÈ™a cum se aÈ™teptau femeile să fim. Dar vrei să È™tii ceva? Nici vorbă de asta. Nu înÈ›elegem nimic. Credem că sexul È™i ejacularea sînt totuna, dar, după cum ai spus chiar tu, nu sînt. Nu învățăm, pentru că nu avem curajul să-i spunem femeii: învață-mă cum e corpul tău. Nu învățăm pentru că nici femeia nu are curajul să spună: învață cum sînt eu. Rămînem în instinctul primitiv al supravieÈ›uirii speciei, È™i asta e tot. Oricît de absurd ar părea, È™tii ce este mai important decît sexul pentru un bărbat? M-am gîndit că poate sînt banii sau puterea, dar n-am zis nimic. — Sportul. Și È™tii de ce? Pentru că un bărbat înÈ›elege corpul altui bărbat. Acolo, în sport, oamenii văd dialogul corpurilor care se înÈ›eleg. — EÈ™ti nebun. — S-ar putea. Dar are sens. Þi-ai pus oare problema să vezi ce simÈ›eau bărbaÈ›ii cu care ai fost în pat? — Da, mi-am pus-o: toÈ›i erau nesiguri. SimÈ›eau frică. — Mai rău decît frica. Erau vulnerabili. Pur È™i simplu nu înÈ›elegeau ce fac, nu È™tiau decît că societatea, prietenii, soÈ›iile ziceau că e important. „Sex, sex, sexâ€, asta e baza vieÈ›ii, strigă propaganda, lumea, filmele, cărÈ›ile. Nimeni nu È™tie despre ce vorbeÈ™te. Știu — de vreme ce instinctul e mai puternic decît noi toÈ›i — că trebuie să facem asta. Gata. Destul. ÃŽncercasem să-i dau lecÈ›ii de sex ca să mă protejez, el făcea la fel È™i, oricît de înÈ›elepte ar fi fost argumentele noastre — căci fiecare vrea totdeauna să-l impresioneze pe celălalt —, toate astea erau atît de stupide, atît de nedemne de relaÈ›ia noastră! Eu l-am atras către mine deoarece — independent de ce avea el de spus sau de ce gîndeam eu în privinÈ›a mea — viaÈ›a apucase să mă înveÈ›e multe. ÃŽn primele timpuri, totul era dragoste, era dăruire. Dar numaidecît apoi È™arpele i se arată Evei È™i-i spune: ce ai dăruit, o să pierzi. La fel a fost cu mine — am fost izgonită din paradis încă din È™coală È™i de atunci am căutat un mod de a-i spune È™arpelui că greÈ™eÈ™te, că a trăi este mai important decît a păstra pentru sine. Dar È™arpele avea dreptate, eu eram cea care greÈ™ea. Am îngenuncheat, l-am dezbrăcat È™i am văzut că sexul lui era acolo, adormit, fără să reacÈ›ioneze. Asta nu părea să-l deranjeze, iar eu i-am sărutat partea interioară a picioarelor, începînd de jos. Sexul a prins să reacÈ›ioneze lent È™i l-am atins, apoi i l-am luat în gură È™i — fără grabă, fără ca el să poată interpreta asta ca „hai, pregăteÈ™te-te de acÈ›iune!†— i l-am sărutat cu afecÈ›iunea cuiva care nu aÈ™teaptă nimic È™i, tocmai de aceea, am obÈ›inut totul. Am văzut că se excita È™i a început să-mi atingă sfîrcurile sinilor, într-o miÈ™care de rotire, ca în noaptea aceea de întuneric total, trezindu-mi dorinÈ›a de a i-l simÈ›i din nou între picioare sau în gură sau ca È™i cum aÈ™ fi dorit să mă posede. El nu-mi scoase pardesiul; mă făcu să mă aplec peste masă, cu picioarele încă atingînd pardoseala. M-a pătruns lent, de astă dată fără neliniÈ™te, fără teama de a mă pierde — căci în definitiv È™i el înÈ›elesese că totul era un vis È™i avea să rămînă permanent ca un vis, niciodată ca realitate. ÃŽn timp ce-i simÈ›eam sexul în mine, îi simÈ›eam È™i mîna pe sîni, pe fese, atingîndu-mă cum doar o femeie È™tie să o facă. Am înÈ›eles atunci că eram făcuÈ›i unul pentru altul, pentru că el reuÈ™ea să fie femeie ca acum, iar eu reuÈ™eam să fiu bărbat ca atunci cînd conversam sau ne iniÈ›iam reciproc în întîlnirea celor două suflete pierdute, a celor două fragmente care lipseau ca să reîntregească universul. Pe măsură ce el mă penetra È™i mă atingea în acelaÈ™i timp, am simÈ›it că nu-mi făcea asta doar mie, ci întregului univers. Aveam timp, tandreÈ›e È™i cunoaÈ™tere reciprocă. Da, fusese cum nu se poate mai bine să vin cu cele două valize, cu dorinÈ›a de a pleca, să fiu imediat pusă pe jos È™i pătrunsă cu violență È™i teamă; dar la fel de bine era să È™tiu că noaptea n-avea să se isprăvească niciodată, È™i acum, acolo, pe masa din bucătărie, orgasmul nu era un scop în sine, ci începutul acestei întîlniri. Sexul lui a rămas imobil în mine, în timp ce degetele i se miÈ™cau cu repeziciune, iar eu am avut primul, apoi al doilea È™i al treilea orgasm succesiv. Doream să-l împing cu putere, durerea plăcerii e atît de mare, încît te sfărîmă, dar am suportat neclintită, am acceptat că aÈ™a era, că puteam suporta încă un orgasm, sau încă două, sau mai multe... ...È™i deodată, un fel de lumină a explodat în mine. Nu mai eram eu însămi, ci o ființă infinit superioară față de tot ce cunoÈ™team. Cînd mîna lui m-a dus la al patrulea orgasm, am intrat într-un loc unde totul părea împăcat, iar la al cincilea orgasm l-am cunoscut pe Dumnezeu. Am simÈ›it atunci că începea să-È™i miÈ™te sexul în mine, deÈ™i mîna nu i se oprise, È™i am spus „Doamne Dumnezeuleâ€, m-am dăruit oricărui lucru, infernului sau paradisului. Era însă paradisul. Eu eram pămîntul, munÈ›ii, tigrii, rîurile care se vărsau în lacuri, lacurile care se transformau în mare. El se miÈ™ca tot mai rapid È™i durerea se amesteca cu plăcerea, puteam spune „nu mai suportâ€, dar n-ar fi fost drept — pentru că în momentul acela, È™i eu, È™i el eram una È™i aceeaÈ™i persoană. M-am lăsat pătrunsă de el atîta cît a trebuit, unghiile lui mi se înfipseseră în fese, stăteam acolo, pe brînci, pe masa din bucătărie, gîndindu-mă că nu exista loc mai bun pe lume de făcut dragoste. Din nou zgomotul mesei, respiraÈ›ia tot mai rapidă, unghiile strivindu-mă, È™i sexul meu izbindu-se cu putere de sexul lui, carne cu carne, os cu os, eu mă apropiam iarăși de un orgasm, la fel È™i el, È™i nimic din toate acestea — nimic din toate acestea nu era MINCIUNÃ! — Hai! Știa ce spunea, È™tiam È™i eu că sosise clipa, am simÈ›it că tot trupul mi se destindea, încetam a mai fi eu însămi — nu mai auzeam, nu mai vedeam, nu mai simÈ›eam vreun gust — doar simÈ›eam. — Hai! Și m-am dus, împreună cu el. N-au fost unsprezece minute, ci o eternitate, era ca È™i cum amîndoi am fi ieÈ™it din trup È™i am fi mers, într-o profundă bucurie, înÈ›elegere È™i prietenie, prin grădinile paradisului. Eu eram femeie È™i bărbat, el era bărbat È™i femeie. Nu È™tiu cît a durat, dar totul părea cuprins de tăcere, de parcă universul È™i viaÈ›a ar fi încetat să existe È™i s-ar fi transformat în ceva sacru, fără nume, fără timp. Dar numaidecît timpul s-a întors, i-am auzit strigătele, am strigat împreună cu el, picioarele mesei se izbeau puternic de pardoseală È™i nici unuia dintre noi nu ni s-a năzărit să ne întrebăm sau să aflăm la ce se gîndea restul lumii. Și a ieÈ™it din mine dintr-o dată, È™i rîdea, mi-am simÈ›it sexul contractîndu-se, m-am întors spre el È™i rîdeam È™i eu, ne-am îmbrățiÈ™at ca È™i cum am fi făcut dragoste pentru prima oară în viaÈ›a noastră. — Binecuvîntează-mă — m-a rugat. Și l-am binecuvîntat, fără a È™ti ce făceam. I-am cerut să facă È™i el acelaÈ™i lucru, È™i a făcut-o, zicînd, „binecuvîntată fie femeia aceasta, că mult a iubitâ€. Vorbele lui erau frumoase, ne-am îmbrățiÈ™at iarăși È™i am stat acolo, fără a înÈ›elege cum de se poate ca unsprezece minute să-i ducă pe un bărbat È™i pe o femeie la toate acestea. Nu eram obosiÈ›i nici unul dintre noi. Ne-am dus în living, el a pus un disc È™i a făcut exact ce mă aÈ™teptam: a aprins È™emineul È™i m-a servit cu vin. Apoi a deschis o carte È™i a citit: „Vreme este să te naÈ™ti È™i vreme să mori; vreme este să sădeÈ™ti È™i vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme este să răneÈ™ti È™i vreme să tămăduieÈ™ti; vreme este să dărîmi È™i vreme să zideÈ™ti. Vreme este să plîngi È™i vreme să rîzi; vreme este să jeleÈ™ti È™i vreme să dănÈ›uieÈ™ti. Vreme este să arunci pietre È™i vreme să le strîngi; vreme este să îmbrățiÈ™ezi È™i vreme să fugi de îmbrățiÈ™are. Vreme este să agoniseÈ™ti È™i vreme să prăpădeÈ™ti; vreme este să păstrezi È™i vreme să arunci. Vreme este să rupi È™i vreme să coÈ™i; vreme este să taci È™i vreme să grăieÈ™ti. Vreme este să iubeÈ™ti È™i vreme să urăști. Este vreme de război È™i vreme de pace.†Totul suna ca o despărÈ›ire. Era însă cea mai frumoasă din toate cîte le putusem trăi în viaÈ›a mea. L-am îmbrățiÈ™at, m-a îmbrățiÈ™at, ne-am întins pe covor lîngă È™emineu. Continua senzaÈ›ia de plenitudine, ca È™i cum aÈ™ fi fost o femeie înÈ›eleaptă, fericită, realizată în viață. — Cum se face că te-ai putut îndrăgosti de o prostituată? — La început, n-am înÈ›eles. Dar astăzi, gîndindu-mă puÈ›in, cred că, È™tiind că trupul tău nu va fi niciodată doar al meu, mă puteam concentra să-È›i cuceresc sufletul. — Și gelozia? — Nu se poate spune în cazul primăverii: „Numai să vină imediat È™i să dureze destul.†I se poate spune doar: „Să vină, să mă binecuvînteze cu speranÈ›a ei, È™i să rămînă cît poate mai mult.†Cuvinte risipite în vînt. Dar eu trebuia să le aud, iar el trebuia să le spună. Am adormit fără să È™tiu exact cînd. Am visat nu o împrejurare sau pe cineva, ci un parfum, care inunda totul. Cînd Maria deschise ochii, cîteva raze de soare începuseră să È™i intre prin jaluzelele trase. „Am făcut de două ori dragoste cu elâ€, gîndi ea, privindu-l pe bărbatul adormit de lîngă ea. „Și totuÈ™i parcă am fost dintotdeauna împreună È™i el mi-a cunoscut dintotdeauna viaÈ›a, sufletul, trupul, lumina, suferinÈ›a.†Se sculă ca să se ducă la bucătărie È™i să facă o cafea. Văzu atunci cele două valize de pe culoar È™i-È™i aduse aminte de tot: de făgăduință, de rugăciunea din biserică, de viaÈ›a ei, de visul care stăruie să se transforme în realitate È™i să-È™i piardă farmecul, de bărbatul perfect, de dragostea în care trupul È™i sufletul erau unul È™i acelaÈ™i lucru, iar plăcerea È™i orgasmul erau lucruri diferite. Putea rămîne; nu mai avea nimic de pierdut în viață, doar o iluzie. ÃŽÈ™i aminti de poem: vreme să plîngi, vreme să rîzi. Dar mai era o frază: vreme să îmbrățiÈ™ezi, vreme să fugi de îmbrățiÈ™are. Pregăti cafeaua, închise uÈ™a de la bucătărie, telefonă È™i chemă un taxi. ÃŽÈ™i concentră forÈ›a de voință, care o adusese atît de departe, izvorul de energie al „luminii†sale, care-i spusese ora exactă a plecării, care o proteja, care avea să o facă să-È™i amintească pentru totdeauna de noaptea aceea. Se îmbrăcă, își luă valizele È™i ieÈ™i, trăgînd nădejde ca el să se trezească înainte de plecarea ei È™i să o roage să rămînă. El însă nu se trezi. ÃŽn timp ce aÈ™tepta taxiul, pe trotuarul din față, trecu o È›igancă, cu un buchet de flori. — VreÈ›i să cumpăraÈ›i una? Maria cumpără; era semnul că venise toamna, vara rămînea în urmă. Geneva, mult timp, nu avea să-È™i mai scoată mesele pe trotuare È™i să aibă parcurile pline de lume plimbîndu-se È™i făcînd baie de soare. Nu era rău; pleca însă pentru că asta îi fusese opÈ›iunea È™i nu avea de ce să se plîngă. Ajunse la aeroport, mai luă o cafea, aÈ™teptă patru ore zborul spre Paris, gîndindu-se neîncetat că el avea să intre în orice clipă, de vreme ce, cîndva, înainte de-a adormi, îi spusese ora plecării. AÈ™a se întîmpla în filme: în momentul final, cînd femeia e gata să intre în avion, apare bărbatul disperat, o prinde în braÈ›e, o sărută È™i o readuce în lumea lui, sub privirile amuzate È™i binevoitoare ale funcÈ›ionarilor companiei aeriene. Apare inscripÈ›ia „SfîrÈ™itâ€, È™i toÈ›i spectatorii È™tiu că, de atunci încolo, vor trăi fericiÈ›i toată viaÈ›a. „Filmele nu spun niciodată ce se întîmplă dupăâ€, își spunea în sinea ei, încercînd să se consoleze. Căsătorie, bucătărie, copii, sex tot mai expediat, descoperirea primului bileÈ›el din partea amantei, hotărîrea de a face scandal, promisiunile că aÈ™a ceva nu se va mai repeta, al doilea bileÈ›el de la altă amantă, alt scandal È™i ameninÈ›area cu despărÈ›irea, de astă dată bărbatul nu mai reacÈ›ionează la fel de sigur, îi spune doar că o iubeÈ™te. Al treilea bilet, de la a treia amantă, È™i atunci opÈ›iunea pentru tăcere, fiindcă s-ar putea ca el să-i spună că nu o mai iubeÈ™te, că e liberă să plece. Nu, filmele nu povestesc asta. Se termină înainte ca adevărata lume să înceapă. Mai bine să nu se mai gîndească. Citi una, două, trei reviste. ÃŽn cele din urmă fu anunÈ›at È™i zborul ei, după aproape o veÈ™nicie în acel vestibul de aeroport, È™i se îmbarcă. ÃŽÈ™i mai imagină È™i faimoasa scenă în care, de îndată ce-È™i dezleagă centura de siguranță, simte o mînă pe umăr, priveÈ™te înapoi È™i iată-l pe el, surîzător. Și nu se întîmplă nimic. Dormi pe durata scurtului răstimp care separa Geneva de Paris. Nu avu timp să se gîndească ce anume avea să spună acasă, ce întîmplări avea să povestească — dar cu siguranță părinÈ›ii ei aveau să fie mulÈ›umiÈ›i că-È™i vedeau fiica reîntoarsă, o fermă È™i o bătrîneÈ›e lipsită de griji. Se trezi în zdruncinătura aterizării. Avionul rulă mult timp, stewardesa veni să-i spună că trebuia să schimbe terminalul, căci zborul spre Brazilia avea să plece de la terminalul F, or, ea se afla la terminalul C. Să nu-È™i facă însă nici o grijă, nu erau întîrzieri, era încă destul timp È™i, dacă avea vreo nelămurire, personalul din aeroport putea să o ajute să se orienteze. ÃŽn timp ce aparatul se apropia de punctul de debarcare, se gîndi că merita să petreacă o zi în oraÈ™ul acela, măcar ca să facă fotografii È™i să le povestească celorlalÈ›i că vizitase Parisul. Avea nevoie de timp ca să reflecteze, era doar ea singură, trebuia să-È™i ascundă adînc amintirile nopÈ›ii trecute, astfel încît să le poată folosi ori de cîte ori avea să aibă nevoie să se simtă vie. Da, Parisul era o idee excelentă; o întrebă pe stewardesă cînd avea să plece următoarea cursă spre Brazilia, în cazul în care s-ar fi hotărît să nu se îmbarce în aceeaÈ™i zi. Stewardesa îi ceru biletul, regretă foarte mult, dar era un tarif care nu permitea acest tip de escale. Maria se consolă, gîndindu-se că vizitarea unui oraÈ™ atît de frumos ar deprima-o. Trebuia doar să-È™i păstreze sîngele-rece, să-È™i adune voinÈ›a, n-avea să strice totul de dragul unui peisaj frumos È™i-al unor nostalgii. Debarcă, trecu prin controalele poliÈ›iei; bagajele ei urmau să treacă direct în celălalt avion, nu trebuia să-È™i facă nici o grijă. PorÈ›ile se deschiseră, pasagerii ieÈ™eau È™i se îmbrățiÈ™au cu cei care-i aÈ™teptau, soÈ›ia, mama, copiii. Maria se prefăcu că nimic din toate acelea nu o privea, dar în acelaÈ™i timp se gîndi iarăși la singurătatea ei; numai că de data asta avea un secret, un vis, nu era atît de mîhnită È™i viaÈ›a avea să-i fie mai uÈ™oară. — Parisul va fi mereu. Nu era un ghid turistic. Nu era un È™ofer de taxi. ÃŽi tremurară picioarele cînd auzi glasul acela. — Parisul va fi mereu? — Este o replică dintr-un film pe care-l ador. Þi-ar plăcea să vezi Turnul Eiffel? I-ar plăcea, sigur. I-ar plăcea mult. Ralf avea în mînă un buchet de trandafiri È™i ochii plini de lumină, lumina pe care ea o văzuse din prima zi, cînd el o picta È™i vîntul rece o făcea să se simtă inconfortabil. — Cum de-ai ajuns aici înaintea mea? — întrebă ea doar ca să-È™i ascundă surprinderea, răspunsul nu prezenta nici cel mai mic interes, dar avea nevoie de timp ca să-È™i tragă sufletul. — Te-am văzut citind o revistă. AÈ™ fi putut veni lîngă tine, dar sînt romantic, iremediabil romantic, È™i am crezut că era mai bine să iau prima cursă spre Paris, să mă plimb un pic prin aeroport, să aÈ™tept trei ore, să consult de nenumărate ori orarul zborurilor, să-È›i cumpăr florile, să spun fraza pe care Ricky i-a spus-o iubitei lui în Casablanca È™i să-mi imaginez surprinderea de pe faÈ›a ta. Și să am certitudinea că asta este ceea ce-È›i doreai, că mă aÈ™teptai, că nici toată decizia È™i voinÈ›a din lume nu sînt de-ajuns pentru a împiedica dragostea să-È™i schimbe de la un ceas la altul regulile jocului. Nu-i deloc greu să fii romantic, ca în filme, nu crezi? Nu È™tia dacă era greu sau nu, dar acum cel mai puÈ›in o interesa preÈ›ul — chiar dacă È™tia că îl cunoscuse pînă la urmă pe bărbatul acela, făcuseră dragoste pentru prima oară în urmă cu cîteva ceasuri, le fusese prezentată prietenilor lui în ajun, È™tia că el frecventase È™i mai înainte localul unde lucra ea È™i că fusese căsătorit de două ori. Nu erau recomandări impecabile. Pe de altă parte, ea avea bani ca să cumpere o fermă, tinereÈ›ea în faÈ›a ei, o mare experiență de viață, o mare independență sufletească. Fie È™i aÈ™a însă, cum destinul făcea totdeauna alegerea în locul ei, crezu că mai putea risca o dată. ÃŽl sărută, fără nici o curiozitate de a È™ti ce se întîmplă după ce apare „SfîrÈ™it†pe ecranele de cinematograf. Doar că, dacă într-o bună zi cineva se va hotărî să-i povestească istoria, avea să-l roage să înceapă aÈ™a cum încep basmele, în care se spune: A fost odată ca niciodată... NOTà FINALà Ca tuturor oamenilor din lume — È™i în cazul acesta n-am nici o reÈ›inere să generalizez —, mi-a trebuit mult timp pînă cînd am descoperit semnificaÈ›ia sacră a sexului. TinereÈ›ea mea a coincis cu o epocă de extremă libertate, cu descoperiri importante È™i numeroase excese, urmată de o perioadă conservatoare, represivă, preÈ› ce trebuia plătit pentru exagerări care lăsaseră într-adevăr sechele destul de dure. ÃŽn deceniul exceselor (vorbim de anii 70), scriitorul Irving Wallace a scris o carte despre cenzura americană, pornind în acest scop de la manevrele juridice vizînd blocarea publicării unui text despre sex: Cele È™apte minute. ÃŽn romanul lui Wallace, cartea care face obiectul discuÈ›iei despre cenzură este doar sugerată, iar tema sexualității apare rareori. Am încercat să-mi imaginez ce putea povesti cartea interzisă; dacă aÈ™ încerca să o scriu? Fapt este că, în romanul său, Wallace face multe referiri la cartea inexistentă, ceea ce pînă la urmă a limitat — È™i a făcut imposibilă — sarcina pe care mi-o imaginasem. A rămas doar amintirea titlului (cred că Wallace a fost mult prea conservator în privinÈ›a timpului, aÈ™a că m-am decis să-l amplific) È™i ideea că era important ca sexualitatea să fie abordată într-o manieră serioasă — ceea ce, de altminteri, a È™i fost făcut de numeroÈ™i scriitori. ÃŽn 1997, imediat după sfîrÈ™itul unei conferinÈ›e de la Mantova (Italia), am găsit la hotelul unde eram găzduit un manuscris care fusese lăsat la recepÈ›ie. Nu citesc manuscrise, dar pe acela l-am citit — povestea adevărată a unei prostituate brazilience, dificultățile cu legea, aventurile ei. ÃŽn 2000, trecînd prin Zurich, am intrat în legătură cu acea prostituată — al cărei pseudonim e Sonia — È™i i-am spus că textul ei îmi plăcuse. I-am recomandat să-l trimită editurii mele braziliene, care a decis să nu-l publice. Sonia, care la acea dată își stabilise reÈ™edinÈ›a în Italia, a luat un tren È™i a venit să se întîlnească cu mine la Zurich. Ne-a invitat — pe mine, pe un prieten È™i pe un reporter de la jurnalul Blick, care tocmai îmi luase un interviu — să mergem în Langstrasse, zona locală a prostituÈ›iei. Nu È™tiam că Sonia își prevenise colegele de vizita noastră È™i, spre surprinderea mea, am sfîrÈ™it prin a da diverse autografe pe cărÈ›i de-ale mele, în diverse limbi. ÃŽn acea epocă, mă È™i hotărîsem să scriu despre sex, dar nu aveam încă un scenariu È™i nici personajul principal; mă gîndeam la ceva mult mai orientat spre căutarea convenÈ›ională a sacrului, dar acea vizită în Langstrasse a însemnat pentru mine o lecÈ›ie: ca să scrii o lecÈ›ie despre latura sacră, era necesar să înÈ›elegi de ce aceasta fusese atît de profanată. Stînd de vorbă cu un ziarist de la revista L'Illustre (ElveÈ›ia), i-am povestit întîmplarea cu noaptea aceea improvizată de autografe din Langstrasse È™i el a publicat un mare reportaj pe această temă. Rezultatul a fost că, în timpul unei seri de autografe de la Geneva, mai multe prostituate au apărut cu cărÈ›ile lor. Una din ele mi-a atras în mod special atenÈ›ia, am plecat — cu agenta È™i prietena mea Monica Antunes — să luăm o cafea, care s-a transformat în cină, care s-a transformat în alte întîlniri de-a lungul zilelor următoare. Acolo s-a născut firul conducător al celor Unsprezece minute. Vreau să-i mulÈ›umesc Armei von Planta, editoarea mea din ElveÈ›ia, care m-a ajutat cu date importante despre situaÈ›ia legală a prostituatelor din È›ara ei. Următoarelor femei din Zurich (pseudonime): Sonia, pe care am întîlnit-o pentru prima oară la Mantova (cine È™tie dacă cineva nu se va interesa într-o bună zi de cartea ei!), Martha, Antenora, Isabella. La Geneva (tot pseudonime): Amy, Lucia, Andrei, Vanessa, Patrick, Therese, Anna Christina. ÃŽi mulÈ›umesc de asemeni Antonellei Zara, care mi-a permis să folosesc pasaje din cartea sa ȘtiinÈ›a pasiunii, ca să ilustrez unele părÈ›i din jurnalul Mariei. ÃŽn sfîrÈ™it, îi mulÈ›umesc Mariei (pseudonim), astăzi stabilită la Lausanne, căsătorită È™i cu două fete frumoase, care în cursul numeroaselor noastre întîlniri ne-a împărtășit, mie È™i Monicăi, povestea ei, pe care se întemeiază cartea de față. PAULO COELHO |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy