agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-22 | [This text should be read in romana] | Submited by NC Cînd Joana Carda a tras o linie pe pămînt cu nuiaua de velniÈ™, toti cîinii din Cerbere s-au pornit pe lătrat, stîrnind panică È™i groază printre localnici, deoarece încă din cele mai vechi timpuri se credea că, dacă vor lătra animalele canine, care acolo fuseseră întotdeauna mute, asta înseamnă că lumea uni-versală va pieri de îndată. Cum de s-a format adînc înrădăcinata superstiÈ›ie, sau oarba convingere, care e în multe cazuri expresia alternativă paralelă, nimeni nu-È™i mai aduce azi aminte, deÈ™i, prin meÈ™te-È™ugul È™i harul acelui binecunoscutjoc de a asculta o poveste È™i de a o repeta cu o virgulă nouă, obiÈ™nuiau bunicile franÈ›uzoaice să-È™i distreze nepoÈ›eii cu fabula care spune că, exact în acel loc, în comuna Cerbere, departamentul Pirineilor Orientali, lătrase, în erele greceÈ™ti È™i mitologice, un cîine cu trei capete, care răspundea la pomenitul nume de Cerbere cînd îl chema luntraÈ™ul Caron, cel care îi purta de grijă. De asemenea, nu se È™tie prin ce mutaÈ›ii organice va fi trecut faimosul È™i răsunătorul specimen canin pînă să ajungă la muÈ›enia istorică È™i dovedită a descendenÈ›ilor săi degeneraÈ›i cu o singură căpățînă. TotuÈ™i, È™i acest punct al învățăturii puÈ›ini îl ignoră, mai cu seamă dacă aparÈ›in generaÈ›iei veterane, cîinele Cerbere, aÈ™a cum se scrie È™i se rosteÈ™te în limba noastră, păzea cu strășnicie intrarea infer-nului, ca nu cumva să îndrăznească sufletele să iasă, È™i atunci, poate că dintr-o ultimă milostivire a zeilor muribunzi, au tăcut toÈ›i cîinii viitori pentru tot restul veÈ™niciei, sperîndu-se că, prin tăcere, se È™terge din memorie regiunea infernală. Dar, neputînd veÈ™nicia să dureze veÈ™nic, după cum explicit ne-a învățat epoca modernă, a fost de ajuns ca în acele zile, la sute de kilometri de Cerbere, într-un loc din Portugalia al cărui nume îl vom pomeni mai tîrziu, a fost de ajuns ca femeia numită Joana Carda să tragă o linie pe pămînt cu nuiaua de velniÈ™ pentru ca toÈ›i cîinii de dincolo să iasă în stradă gălăgioÈ™i, tocmai ei care, repetăm, nu lătraseră niciodată. Dacă pe Joana Carda ar întreba-o cineva ce-i venise să tragă o linie pe pămînt cu un băț, gest mai degrabă de adolescentă lunatică decît de femeie cu capul pe umeri, dacă nu se gîndise la urmările unui fapt ce părea fără noimă, È™i tocmai acestea, luaÈ›i aminte, sînt cele mai primejdioase, poate că ar răspunde. Nu È™tiu ce mi-a venit, bățul era jos, l-am luat È™i-am tras linia, Nu v-a trecut prin nun.te că putea fi o nuielușă fermecată, È™i-apoi întotdeauna am auzit spunîndu-se că nuieluÈ™ele fermecate sînt făcute din aur È™i cristal, cu un nimb luminos È™i cu o stea în vîrf, ȘtiaÈ›i că e o nuia de velniÈ™, Eu nu mă prea pricep la copaci, pe urmă am aflat că velniÈ™ul e totuna cu ulmul, iar ulmul e totuna cu vînjul, nici unul cu puteri supranaturale, chiar dacă numele e altul, dar în cazul ăsta sînt convinsă că È™i un băț de chibrit ar fi avut acelaÈ™i efect, De ce spuneÈ›i asta, Ceea ce trebuie să se întîmple, se intîmplă, È™i are multă fortă, nu-i poÈ›i rezista, de mii de ori i-am auzit pe oamenii mai în vîrstă spunînd asta, CredeÈ›i în fatalitate, Cred în ceea ce trebuie să se întîmple. La Paris s-a rîs mult de plîngerile primarului, care parcă telefona dintr-o poiată de cîini, la ora amiezei cînd trebuie hrăniÈ›i dulăii, È™i numai după repetatele rugăminÈ›i ale unui deputat al primăriei, născut È™i crescut în comună, aÈ™adar cunoscător al legendelor È™i poveÈ™tilor locale, au fost în cele din urmă trimiÈ™i spre sud doi veterinari calificaÈ›i de la Deuxieme Bureau, cu misiunea specială de a studia fenomenul neobiÈ™nuit È™i de a prezenta un raport È™i propuneri de actiune. între timp, disperaÈ›i, în pragul asurzirii, localnicii împrăștiaseră pe străzile È™i prin pieÈ›ele agreabilei staÈ›iuni balneare, acum staÈ›iune infernală, zeci de cocoloaÈ™e de carne otrăvite, metodă de maximă simplitate, a cărei eficiență fusese confir-mată de experiență în toate vremurile È™i pe toate meridianele. Din toată haita, n-a murit decît un cîine, însă lecÈ›ia a fost imediat însuÈ™ită de supra-vieÈ›uitori, care, într-o clipită, mîrîind, lătrînd È™i urlînd, s-au adunat pe cîmpiile dimprejur, unde, fară vreun motiv aparent, în cîteva minute au amutit. Cînd, în stîrÈ™it, au ajuns È™i veterinarii, li s-a prezentat tristul Medor, rece, umflat, atît de diferit de animalul fericit care își însoÈ›ea stăpîna la cumpărături, È™i căruia, fiind de acum bătrîn, îi plăcea să doarmă nepăsător la soare. TotuÈ™i, cum dreptatea încă nu a părăsit de tot această lume, a hotărît Dumnezeu, poetic, ca Medor să moară din pricina cocoloÈ™ului de carne pregătit de stăpîna preaiubită, care, e bine să se È™tie, avea în vedere o anumită cățea din vecini ce-È™i făcea veacul în grădina ei. Cel mai în vîrstă dintre veterinari, în faÈ›a rămășiÈ›elor funebre, a spus, Să facem autopsie, È™i zău că nu merita osteneala, de vreme ce fiecare locuitor din Cerbere ar fi putut, dacă ar fi vrut, să depună mărturie pentru causa mortis, dar scopul ascuns al Facultății, cum i se spunea în argoul serviciului secret, era să se treacă, într-ascuns, la examinarea corzilor vocale ale unei jivine care, între muÈ›enia acum definitivă prin moarte si tăcerea care păruse să fie pentru toată viaÈ›a, avusese totuÈ™i cîteva ore de glăsuire È™i putea fi deci la fel cu ceilalti cîini. Au fost eforturi zadarnice, Medor nici măcar nu avea corzi. Au rămas înmărmuriÈ›i chirurgii, dar primarul È™i-a spus părerea, administra-tivă È™i înÈ›eleaptă, Nu-i de mirare, de atîtea secole n-au mai lătrat cîinii din Cerbere, că li s-a atrofiat organul, Și-atunci cum se face că, deodată, Asta nu È™tiu, nu-s veterinar, dar grijile noastre s-au sfirÈ™it, les chiens au dispărut, acolo unde sînt nici nu se mai aud. Medor, spintecat È™i cusut de mîntuială, a fost înapoiat stăpînei înlăcrimate, ca o remuÈ™care vie, că aÈ™a sînt remuÈ™cările chiar È™i după ce au murit. Pe drumul spre aeroport, unde urrnau să ia avionul spre Paris, veterinarii an căzut de acord să treacă sub tăcere, în raport, intrigantul fenomen al corzilor vocale dispărute. Și se pare că pentru totdeauna, deoarece în aceeaÈ™i noapte a început să dea raită prin Cerbere un cîine enorm cu trei capete, înalt cît un copac, dar tăcut. Cam în aceste zile, poate mai înainte, poate după ce trăsese Joana Carda linia pe pămînt cu nuiaua de velniÈ™, se plimba un bărbat pe plajă, era pe înse-rate, cînd foÈ™netul valurilor de-abia se aude, scurt È™i reÈ›inut ca un suspin fără motiv, iar acest bărbat, care va spune mai tîrziu că se numeÈ™te Joaquim Sassa, umbla pe linia mareei care separă nisipurile uscate de cele umede, È™i din cînd în cînd se apleca să ia cîte o scoică, un cleÈ™te de rac, un fir de algă verde, nu rareori ne pierdem astfel timpul, la fel È™i-l pierdea È™i acest trecător solitar. Cum nu avea nici buzunare, nici sacoșă în care să-È™i pună lucrurile găsite, îi înapoia apei resturile moarte cînd își umplea mîinile, să-i dăm mării ceea ce-i aparÈ›ine mării, pămîntul să rărnînă cu pămîntul. Dar orice regulă are È™i excepÈ›ii, È™i o piatră care se vedea mai în față, desfrul de departe ca să rămînă neatinsă de maree, a fost ridicată de Joaquim Sassa, È™i era grea, mare ca un disc, neregulată, dacă ar fi fost din celelalte uÈ™urele, cu contururi netede, tocmai bune să încapă între degetul mare È™i arătător, Joaquim Sassa ar fi aruncat-o ca să atingă uÈ™or apa lină È™i să o vadă sărind, încîntat ca un copil de neîndemînarea lui, È™i apoi, după impulsul iniÈ›ial, scufundîndu-se, piatră ce păruse să aibă o soartă bine orînduită, uscată de soare, udată doar de ploaie, È™i pînă la urmă scufundîndu-se în adîncurile întunecate pentru a aÈ™tepta un milion de ani pînă ce această mare se va evapoca, sau, retrăgîndu-se, apele vor face să se reîntoarcă pe pămînt pentru un alt milion de ani, 10 dîndu-i timpului răgazul de a coborî pe plajă un alt Joaquim Sassa, care fără să È™tie va repeta gestul È™i miÈ™carea, să nu spună nimeni, N-am s-o fac, sigură È™i neclintită nu e nici o piatră. Pe nisipurile din sud, la această oră de tihnă, unii se mai scaldă încă, inoală, sejoacă cu mingea, se cufundă în valuri, sau se odihnesc plutind pe o saltea pneumatică, sau, simÈ›ind pe piele prima suflare răcoroasă a înserării, se întind pe plajă pentru a primi ultimele raze ale soarelui care va poposi pe mare pentru o secundă, dintre toate cea mai lungă, pentru că îl privim È™i el se lasă privit. Dar aici, pe această plajă din nord, unde Joaquim Sassa a apucat o piatră atît de grea încît deja îl dor mîinile, vîntul suflă rece È™i soarele s-a cufundat pe jumătate, nici pescăruÈ™h nu mai zboară deasupra apelor. Joaquim Sassa a aruncat piatra, socotea că va cădea la distanță mică de el, foarte aproape de picioarele lui, fiecare dintre noi e dator să-È™i cunoască propriile forÈ›e, nici nu erau pe-acolo martori care să rîdă de frustratul discobol, el era cel pregătit să rîdă de sine însuÈ™i, dar n-a fost cum se aÈ™tepta să fie, întune-cată È™i grea piatra s-a înălÈ›at în aer, a coborît È™i a lovit pieziÈ™ apa, în urma È™ocului s-a înălÈ›at iar, în amplu zbor sau salt, È™i iar a coborît, È™i s-a înălÈ›at, în sfirÈ™it, s-a afundat în larg, dacă nu cumva culoarea albicioasă pe care tocmai am văzut-o, în depărtare, nu doar franjul spumei iscate de spargerea valu-rilor. Cum de s-a întîmplat, È™i-a spus uluit Joaquim Sassa, cum de s-a întîmplat ca eu, cu atît de puÈ›ine forÈ›e naturale, să arunc atît de departe o piatră atît de grea, în marea care se întunecă de-acum, È™i să nu fie nimeni pe-aici să-mi spună, Bravo, Joaquim Sassa, sînt martorul tău pentru cartea Guinness a recordurilor, un asemenea fapt nu poate să rămînă necunoscut, ce ghinion, dacă m-aÈ™ duce să povestesc cuiva ce s-a întîmplat m-ar face mincinos. Un val foarte înalt a venit din larg spumegînd È™i tălăzuindu-se, la urma urmelor, piatra a căzut totuÈ™i 11 în mare, acesta e efectul cunoscut de pe vremea rîurilor din copilăria acelora care în copilăria lor au avut rîuri, unduirea concentrică pe care o provoacă pietrele aruncate. Joaquim Sassa a alergat în sus pe plajă, È™i valul s-a spart pe nisip tîrînd după sine scoici, cleÈ™ti de raci, alge verzi, dar È™i de alte soiun, sargase, sîngerii, laminare. Și o pietricică, uÈ™oară, din cele care încap între degetul inare È™i arătător, de cîți ani oare n-a mai văzut ea lumina soarelui. Nespus de greu e actul scrierii, răspundere dintre cele mai mari, numai dacă te gîndeÈ™ti la truda epuizantă de a distribui în ordine temporală evenimentele, mai întîi acesta, apoi celălalt, sau, dacă aÈ™a convine necesităților efectului, întîmplarea de azi pusă înaintea episodului de ieri, È™i tot felul de alte acrobatii nu mai puÈ›in riscante, trecutul ca È™i cum ar fi acum, prezentul ca un tot continuu fără prezent È™i fără sfirÈ™it, oricît s-ar sili autorii, tot nu au iscusinÈ›a de a pune în scris, în acelaÈ™i timp, două cazuri petrecute în acelaÈ™i timp. Unii cred că se poate înlătura problema împărÈ›ind pagina în două coloane, una lîngă alta, dar È™iretlicul e naiv, pentru că mai întîi a fost scrisă una È™i abia pe urmă cealaltă, È™i să nu uităm că cititorul va citi mai întîi pe una È™i apoi pe cealaltă, sau viceversa, mai bine de cîntă-reÈ›ii de operă, fiecare cu partea sa în ansamblul coral, trei patru cinci È™ase între tenori baÈ™i soprane È™i baritoni, fiecare cîntă un text diferit, de pildă cinicul batjocorind, ingenua implorînd, prim-amo-rezul întîrziind să vină în ajutor, pe spectator îl interesează doar muzica, cu cititorul nu-i aÈ™a, el vrea să-i fie explicat totul silabă cu silabă È™i una după alta, cum se arată aici. De aceea, de-abia după ce am vorbit de Joaquim Sassa, vom vorbi despre Pedro Orce, atunci cînd Joaquim a aruncat piatra în mare È™i cînd s-a sculat Pedro de pe scaun totul a fost opera unei clipe unice, chiar dacă după ceas să fi fost o oră diferență, asta pentru că unul era în Spania, iar celălalt în Portugalia. 12 Știut e că fiecare efect își are cauza sa, e un adevăr universal, È™i totuÈ™i nu se pot evita unele erori dejudecată, sau de simpla identificare, fiindcă se întîmplă să considerăm că acest efect provine din acea cauză, cînd de fapt cauza a fost alta, foarte departe de posibilitatea de înÈ›elegere pe care o avem È™i de È™tiinÈ›a pe care credeam că o detinem. Bunăoară, pare să fi rămas demonstrat că dulăii din Cerbfere au lătrat pentru că Joana Carda a tras o linie pe pămînt cu o nuia de velniÈ™, È™i cu toate acestea doar un copil foarte credul, dacă a mai rămas vreunul din vremurile de aur ale credulității, sau inocent, dacă sfintul nume al inocenÈ›ei poate fi astfel conjurat în van, un copil în stare să creadă că, închizînd pumnul, a păstrat lumina soarelui în el, numai acel copil ar crede că au fost în stare să latre cîini care mai înainte nu lătraseră niciodată, datorită unor motive de ordin atît istoric cît È™i fiziologic. în aceste zeci È™i zeci de mii de cătune, sate, tîrguri È™i oraÈ™e, nu lipsesc persoanele care arjura că ele sînt motivul È™i motivele, atît pentru că au lătrat cîinii cît È™i pentru orice se întîmplă, doar pentru că s-au lovit de o ușă, sau È™i-au tăiat o unghie, sau au smuls un fruct, sau au dat la o parte perdeaua, sau au aprins o È›igară, sau au murit, sau, nu chiar aceleaÈ™i, s-au născut, aceste ipoteze, de moarte È™i de naÈ™tere, ar fi cele mai greu de admis, tinînd seama de faptul că noi ar trebui să le propunem, căci cel care se naÈ™te nu iese vorbind dinlăuntrul mamei, iar cel care moare nu vorbeÈ™te după ce a intrat înlăuntrul pămîntului. Și nici nu ajută la nimic dacă adăugăm că oricărui om i-ar prisosi motivele pentru a se considera cauza tuturor efectelor, cele despre care am vorbit cît È™i cele care alcătuiesc rolul nostru exclusiv în func-È›ionarea lumii, ceea ce eu aÈ™ dori tare mult să aflu e cum va fi lumea cînd nu vor mai fi oamenii È™i efectele pe care numai ei le provoacă, mai bine să nici nu te gîndeÈ™ti la o asemenea vastitate, că te cuprinde ameÈ›eala, ei, ar fi de ajuns să supravieÈ›uiască 13 niscaiva animale mici, insecte, È™i vor fi alte lumi, cea a furnicii, cea a greierului, nu vor trage perdele, nu se vor privi în oglindă, È™i ce-dacă, la urma urmelor singurul mare adevăr e că lumea nu poate fi moartă. Ar spune Pedro Orce, dacă ar avea curajul, că motivul pentru care se cutremură pămîntul a fost că a lăsat picioarele jos cînd s-a ridicat de pe scaun, ce mai tupeu È™i pe el, dacă nu cumva pe noi, că ne îndoim necugetat, dacă fiecare om lasă pe lume măcar un semn, poate că acesta e cel al lui Pedro Orce, de aceea declară el, Am pus picioarele pe podea È™i pămîntul s-a cutremurat. Mare zdrunci-nătură È™i asta, pe care nimeni n-a părut să o simtă, ba chiar È™i acum, după două minute, cînd pe plajă valul s-a retras È™i Joaquim Sassa își spune, Dacă m-as duce să povestesc, cuiva, m-ar face mincinos, pămîntul vibrează aÈ™a cum continuă să vibreze o coardă care deja nu se mai aude, se lasă Pedro Orce pe tălpile picioarelor, continuă să-l simtă cînd iese din farmacie în stradă, ai acolo nimeni nu bănuieÈ™te nimic, e ca È™i cun-i ai privi atent o stea, È›i-ai spune, Ce lumină frumoasă, ce astru minunat, fără să ai habar că ea s-a stins în mijlocul frazei, poate È™i copiii si nepoÈ›ii vor repeta aceleaÈ™i cuvinte, sărmanii de ei, vorbesc de ceva mort È™i spun că e viu, È™i nu numai în È™tiinÈ›a astronomică se poate întîmpla să te înÈ™eli astfel. Aici e invers, toÈ›i arjura că pămîntul e nemiÈ™cat, numai Pedro Orce ar afirma că se cutre-mură, bine măcar că a tăcut È™i n-a luat-o la goană înspăimîntat, de altfel pereÈ›ii nu se clatină, lămpile din plafon atîrnă perfect perpendicular, iar păsăre-lele din colivie, care de obicei dau primele alarma, dorm liniÈ™tite în culcuÈ™, cu capul sub aripă, acul seismografului a trasat È™i continuă să traseze o linie dreaptă orizontală pe hîrtia milimetrică. în dimineaÈ›a zilei următoare, un bărbat stră-bătea o cîmpie necultivată, cu desiÈ™uri È™i pajiÈ™ti mlăștinoase, mergea pe cărări È™i poteci printre copaci, înalÈ›i ca È™i numele care le-a fost dat, plopi È™i frasini 14 numiÈ›i, È™i tufiÈ™uri de cătină roÈ™ie, cu miresmele lor africane, omul ăsta n-ar fi putut alege o mai mare singurătate, È™i un cer mai înalt, iar deasupra lui, zburînd cu un filfiit neauzit, îl însoÈ›ea un stol de sturzi, atît de mulÈ›i că păreau un nor întunecat È™i uriaÈ™, ca de furtună. Cînd el se oprea, sturzii se roteau în cerc sau coborau zgomotos pe un copac, dispăreau printre crengi, È™i toate frunzele fremătau, coroana răsuna de foÈ™nete aspre, violente, de parcă s-ar fi dat o luptă crîncenă înlăuntrul ei. De cum o pomea iar la drum Jose Anai^o, acesta era numele lui, sturzii se ridicau năvalnic, toti deodată, vruuuuuuuuuu. Dacă, neÈ™tiind cine e acest om, am încerca să ghicim, am spune că probabil e un păsărar în exerciÈ›iul func-È›iunii sau, ca un È™arpe, are putere de atracÈ›ie È™i haruri vrăjitoreÈ™ti, pe cînd sigur e că Jose Anai^o e la fel de surprins ca È™i noi de cauzele acestui festival înaripat, Ce-or vrea de la mine vietățile astea, să nu ne mirăm de cuvîntul acesta mai rar folosit, sînt zile cînd nu avem chefsă le folosim pe cele comune. Venea călătorul de la răsărit spre apus, aÈ™a se mmeriseră drumul È™i plimbarea, dar, pentru că trebuia să ocolească un iaz întins, a cotit-o spre sud, de-a lungul malului. Cu cît ne apropiem de amiază, va începe să dogorească soarele, deocamdată o briză răcoroasă È™i limpede, păcat că n-o poÈ›i păstra în buzunar pentru cînd va fi nevoie de ea la ceas de arÈ™iță. Cam astfel de gînduri îi treceau prin cap lui Jose Anai(:o, gînduri vagi È™i involuntare de parcă nu-i aparÈ›ineau, cînd È™i-a dat seama că sturzii rămă-seseră în urmă, zburaseră mai încolo, unde cărarea face un cot pentru a însoÈ›i balta, o comportare fără îndoială extraordinară, dar, în sfirÈ™it, după cum se spune, morÈ›ii cu mortii, viii cu viii, cu bine păsăre-lelor. Jose Anaipo a terminat de ocolit iazul, aproape o jumătate de oră de mers îngreunat, printre rogoziÈ™ È™i tufe de mure, È™i È™i-a reluat drumul iniÈ›ial, în direcÈ›ia spre care mergea la început, de la est la vest, ca È™i soarele, cînd, deodată, vuuuuu, s-au ivit 15 din nou sturzii, unde s-or fi bulucit pînă acum. Or, pentru un astfel de caz nu există explicaÈ›ie. Dacă un stol de sturzi însoÈ›eÈ™te un om în timpul plimbării sale de dimineață, precum un cîine credincios stăpînul, dacă-l aÈ™teaptă atîta timp cît ocoleÈ™te un iaz È™i pe urmă vine după el ca mai înainte, nu-i cereÈ›i să spună sau să cerceteze motivele, păsările nu au motive, ci instincte, de atîtea ori vagi È™i involuntare ca È™i cum ne-ar aparÈ›ine, vorbeam de instincte, dar È™i de raÈ›iuni È™i motive. Și nici să nu-l întrebăm încă pe Jose Anaigo cine este È™i ce face în viaÈ›a lui de toate zilele, de unde a venit È™i încotro se duce, ceea ce se va È™ti despre el numai de la el se va È™ti, È™i această discreÈ›ie, această parcimonie informativă îi vor marca È™i pe Joana Carda cu nuiaua ei de velniÈ™, pe Joaquim Sassa cu piatra pe care a aruncat-o în mare, pe Pedro Orce È™i scaunul din care s-sculat, vieÈ›ile nu încep atunci cînd oamenii se nasc, dacă ar fi aÈ™a, fiecare zi ar fi o zi cîștigată, vieÈ›ile încep mai tîrziu, uneori prea tîrziu, ca să nu mai vorbim de cele care de-abia începute se È™i sfirÈ™esc, bine-a zis cine-a zis, Ah, cine-o să scrie istoria a ceea ce ar fi putut fi. Și-acum, ferneia asta, Maria Guavaira i se spune, ciudat nume, deÈ™i nu gerunziu, care a urcat în podul casei È™i a găsit un ciorap vechi de lînă, din cei de demult È™i adevăraÈ›i care serveau pentru a păstra banii la fel de bine ca un seif, avut simbolic, firave economii, È™i văzîndu-l gol a început să-i desfacă ochiurile, din plictiseala celui care n-avea altceva mai bun de făcut cu mîinile. A trecut o oră È™i încă una, È™i lungul fir de lînă albastră continuă să cadă, totuÈ™i ciorapul nu pare să se micÈ™oreze deloc, nu erau de ajuns cele patru enigme pomenite pînă acum, aceasta ne demonstrează că, cel puÈ›in o dată, conÈ›i-nutul poate fi mai mare decît conÈ›inătorul. La această casă tăcută nu ajunge freamătul valurilor mării, nu se întunecă fereastra la umbra păsărilor care trec, cîini or fi, dar nu latră, pămîntul, dacă s-a 16 cutremurat, nu se mai cutremură. La picioarele destrămătoarei firul e un munte care tot creÈ™te. Maria Guavaira nu se numeÈ™te Ariadna, cu acest fir nu vom ieÈ™i din labirint, mai degrabă s-ar putea să ne pierdem, în cele din urmă, cu el. Capătul, unde-o fi. Prima crăpătură a apărut pe o mare lespede naturală, netedă precum masa vînturilor, undeva prin munÈ›ii Alberes, care, la extremitatea orientală a lanÈ›ului muntos, descresc domol către mare È™i pe unde acum hoinăresc năpăstuiÈ›ii cîini din Cerbere, aluzie care nu e deplasată în timp È™i în spaÈ›iu, căci toate aceste lucruri, chiar È™i atunci cînd n-o vor arăta, sînt legate între ele. Expulzat, după cum s-a spus, de la tainul domestic, È™i, prin urmare, silit de nevoie să-È™i readucă în memoria inconÈ™tientă iscusinÈ›ele vădite de străbunii hăitaÈ™i în înhățarea vreunui urecheat răzleÈ›, unul din acei cîini, pe numele său Ardent, datorită auzului foarte ascuÈ›it cu care îi este dotată specia, va fi perceput pocnetul pietrei È™i, fără să mîrîie, doar pentru că nu poate, s-a apropiat de ea cu nările dilatate, cu părul zbîrlit, mînat deopo-trivă de curiozitate È™i de teamă. Crăpătura, îngustă, i-ar aminti unui observator uman de o linie trasă cu vîrful ascuÈ›it al unui creion, foarte diferită de acea linie trasă cu un băț pe pămînt bătătorit, sau în țărîna uÈ™oară È™i moale, sau în noroi, dacă ne-am pierde timpul cu asemenea reverii. TotuÈ™i, pe cînd cîinele se apropia, crăpătura s-a lărgit, s-a adîncit È™i a înaintat, spărgînd piatra, pînă la capetele lespezii, È™i-apoi de-o parte È™i de alta, înăuntru ar fi putut să încapă o mînă, ba chiar tot braÈ›ul, dacă pe-acolo s-ar fi aflat vreun temerar care să se măsoare cu fenomenul. Cîinele Ai'dent îi dădea tîrcoale, neliniÈ™tit, dar nu putea fugi, atras de acel È™arpe căruia nu i se vedeau acum nici capul È™i nici coada, deodată năucit, fără să È™tie în ce parte să rămînă, dacă în FranÈ›a, 17 unde se afla, sau în Spania, deja la trei palme distanță. însă cîinele acesta, slavă Domnului, nu e din cei care să se deprindă cu neajunsurile, dovada e că, dintr-un salt, a țîșnit peste abis, lertată fie exagerarea evidentă a vocabularului, È™i a rămas dincoace, a preferat regiunile infernale, nu vom È™ti niciodată ce nostalgii miÈ™că sufletul unui cîme, ce vise, ce ispite. A doua crăpătură, dar pentru lume cea dintîi, s-a ivit la mulÈ›i kilometri distanță, înspre golful Biscaia, nu departe de un loc dureros de celebru în povestea lui Caro1 cel Mare È™i a celor doisprezece pairi ai săi, numit Roncevaux, unde a murit Roland, suflînd în Olifant1, fără ca Angelica sau Durandal să-l poată ajuta. Acolo, coborînd pe la poalele munti-lor Abodi, pe partea dinspre nord-vest, curge un rîu, Irati, care, avîndu-È™i izvorul în FranÈ›a, se varsă în Erro, spaniol, la rîndul său afluent al Aragonului, care este tributar Ebrului, cel care, în sfirÈ™it, va purta È™i va vărsa în Mediterana apele tuturor. In fundul văii, pe malul rîului Irati, se află un oraÈ™, pe nume Orbaiceta, iar în amonte există un baraj, un stăvilar, cum i se zice pe acolo. E timpul să explicăm că tot ce se spune sau se va spune aici e purul adevăr È™i poate fi confirmat pe orice hartă, dacă aceasta e îndeajuns de minutioasă pentru a conÈ›ine informaÈ›ii atît de neînsemnate în aparență, fiindcă tocmai aceasta e menirea hărÈ›ilor, expun disponibilitatea reductibilă a spaÈ›iului, ne previn că orice se poate întîmpla în exteriorul lui. Și se întîmplă. Am vorbit pînă acum de nuiaua destinului, am arătat că o piatră, chiar dacă se află departe de linia celei mai înalte maree, poate totuÈ™i să cadă în mare, sau să se întoarcă în ea, acum e rîndul Orbaicetei, unde, după agitaÈ›ia salutară pro-vocată de construirea barajului, cu mulÈ›i ani în 1. Olifant (fr.) - com de fildeÈ™ ; cf. La Chanson de Roland. 18 urmă, se instalase iarăși liniÈ™tea, oraÈ™ de provincie navarreză, adormit între munÈ›i, acum din nou agitat. Timp de cîteva zile, Orbaiceta a fost centrul nevralgic al Europei, dacă nu chiar al lumii, aici s-au întrunit membri de guverne, politicieni, autorități civile È™i militare, geologi È™i geografi, ziariÈ™ti È™i mineralogi, fotografi, operatori de televiziune È™i cinema, ingineri din toate domeniile, inspectori È™i curioÈ™i. TotuÈ™i, celebritatea Orbaicetei nu va dura mult, doar cîteva zile, puÈ›in mai mult decît rozele lui Malierbe, È™i cum puteau ele să dureze, de vreme ce erau de soi rău, dar acum vorbim de Orbaiceta, È™i nu de altceva, a fost destul să se declare în altă parte o celebritate mai mare, asta-i întotdeauna soarta celebrităților. In istoria rîurilor nu s-a mai pomenit niciodată aÈ™a ceva, să curgă apa în curgerea sa eternă, È™i deodată nu mai curge, ca un robinet care a fost închis brusc, de exemplu cineva se spală pe mîini la chiuvetă, scoate dopul, robinetul e închis, apa se scurge, coboară, dispare, iar ce a mai rămas în scoica smălÈ›uită se va evapora în scurt timp. Cu alte cuvinte, apa rîului Irati s-a retras ca un val îndepărtîndu-se în reflux de pe plajă, albia rîului a rămas la vedere, pietre, nămol, mîl, peÈ™ti care, sărind, cască gura È™i mor, tăcerea subită. Inginerii nu erau în preajmă cînd s-a produs incredibilul fapt, dar È™i-au dat seama că s-a produs ceva anormal, indicatoarele de pe platforma de observaÈ›ie arătau că rîul nu mai alimenta marele bazin de apă. Trei tehnicieni s-au dus într-un jeep să cerceteze intrigantul fenomen, È™i, pe drum, pe la marginea stăvilarului, au examinat diversele ipoteze posibile, au avut destul timp pentru asta pe o distanță de aproape cinci kilometri, È™i una din aceste ipoteze era că vreo prăbuÈ™ire sau alunecare de teren în munÈ›i ar fi deviat cursul rîului, alta că a fost tertipul francezilor, perfidie galeză, în ciuda acordului bilateral asupra apelor fluviale È™i a utilizărilor lor hidroelectrice, iar alta, È™i cea mai ridicolă dintre 19 toate, că se epuizase izvorul, obîrÈ™ia, ochiul de apă, veÈ™nicia care părea să fie È™i pînă la urmă nu era. In acest punct, părerile se împărÈ›eau. Unul din ingineri, om liniÈ™lit, fire contemplativă, È™i care preÈ›uia traiul din Orbaiceta, se temea să nu fie trimis departe, ceilalÈ›i își frecau mîinile cu mulÈ›umire, poate că aveau să fie transferaÈ›i la unul dm barajele de pe Tejo, cel mai aproape de Madrid È™i de Gran Via. Tot dezbătînd aceste neliniÈ™ti personale, au ajuns la capătul stăvilarului, unde era canalul de scurgere, iar rîul nu mai era acolo, rămăsese un fir subÈ›irel de apă care încă se mai prelingea din pămîntul moale, un gîlgîit mîlos care n-avea putere nici măcar să miÈ™te o moară de apă în miniatură. Unde naiba s-a vîrît rîul, asta a spus-o È™oferul jeepului, È™i n-ai fi putut fi mai expresiv È™i riguros. UluiÈ›i, stupefiaÈ›i, deconcertaÈ›i, dar È™i neliniÈ™tiÈ›i, inginerii È™i-au reluat discuÈ›ia în legătură cu pomenitele ipoteze, după care, dîndu-È™i seama de inutilitatea practică de a continua dezbaterile, s-au întors la birourile de la baraj, apoi È™i-au continuat drumul spre Orbaiceta, unde-i aÈ™teptau È™efii ierarhici, informaÈ›i deja despre magica dispariÈ›ie a rîului. S-au iscat discuÈ›ii aprige, incredulități, s-au făcut apeluri telefonice la Pamplona È™i Madrid, iar rezultatul istovitorului efort È™i chin s-a exprimat într-un ordin foarte simplu, dispus în trei părÈ›i succesive È™i complementare. UrmaÈ›i cursul rîului în sus, descoperiÈ›i ce s-a întîmplat È™i nu le spuneÈ›i nimic francezilor. ExpediÈ›ia a pomit în ziua următoare, chiar înainte de răsăritul soarelui, pe drum de graniță, mereu de-a lungul sau la distanță vizibilă de rîul secat, È™i cînd inspectorii obosiÈ›i au ajuns la destinaÈ›ie, au înÈ›eles că Irati nu va mai exista niciodată. Printr-o crăpătură care nu avea o lărgime mai mare de trei metri, apele se năpusteau în interiorul pămîntului, mugind ca o mică Niagara. De cealaltă parte se afla deja un grup de francezi, ce sublimă naivitate să crezi că vecinii, È™ireÈ›i È™i cartezieni, n-au observat 20 fenomenul, dar măcar se arătau È™i ei la fel de înmărmuriÈ›i È™i dezorientaÈ›i ca È™i spaniolii din partea asta, toÈ›i fraÈ›i întru ignoranță. Au prins grai cele două tabere, dar conversaÈ›ia nu a fost nici lungă, nici constructivă, ceva mai mult decît interjecÈ›iile unei uluiri justificate, o vînturare È™ovăitoare de ipoteze noi din partea spaniolilor, în sfirÈ™it, o iritare generală care nu È™tia împotriva cui să se îndrepte, peste puÈ›in francezii aveau să zîmbească, oricum rămîneau stăpînii rîului pînă la frontieră, nu era nevoie să refacă hărÈ›ile. In acea după-amiază, elicoptere ale celor două țări au survolat regiunea, au făcut fotografii, cu ajutorul unor macarale au coborît observatorii care, sus-pendaÈ›i deasupra cataractei, priveau È™i nu vedeau nimic, doar hăul negru È™i spinarea curbată È™i scînte-ietoare a apei. Pentru a grăbi mersul înainte, autoritățile municipale din Orbaiceta, dinspre partea spaniolă, È™i din Larrau, dinspre partea franceză, s-au reunit lîngă rîu, sub o prelată ridicată cu acest prilej È™i străjuită de cele trei drapele naÈ›ionale, bicolorul, precum È™i cel al Navarrei, cu scopul de a studia virtualitătile turistice ale unui fenomen natu-ral cu siguranță unic în lume È™i condiÈ›iile explorării sale în interes reciproc. Considerînd insuficienÈ›a È™i caracterul neîndoios provizoriu al elementelor de analiză disponibile, reuniunea nu a emis nici un document care să stabilească îndatoririle È™i dreptu-rile părÈ›ilor, totuÈ™i a fost numită o comisie mixtă care, într-un termen extrem de scurt, să elaboreze agenda de lucru a următoarei întruniri protocolare. Cu toate acestea, în ultimul moment, un factor de perturbare a venit să submineze consensul relativ la care se ajunsese, È™i anume intervenÈ›ia, aproape simultan la Madrid È™i Paris, a reprezentanÈ›ilor celor două state în comisia permanentă a limitelor de graniță. Ridicau aceÈ™ti domni o îndoială gravă, ia să vedem, încotro se deschide gaura, spre partea spaniolă sau spre partea franceză. Părea un detaliu 21 neînsemnat, dar, după ce a fost explicat fundamentul, delicateÈ›ea cazului îți sărea în ochi. Era indiscu-tabil, desigur, că Irati, începînd de-acum, îi apartinea în întregime FranÈ›ei, departamentul Pirineilor de Sud, dar dacă crăpătura s-ar fi deschis toată spre Spania, provincia Navarra, negocierile ar mai fi durat mult È™i binc, de vreme ce fiecare È›ară, într-un fel, contribuise cu părÈ›i egale. Dacă, dimpotrivă, crăpătura ar fi fost franceză, atunci afacerea le-ar fi aparÈ›inut în întregiine, aÈ™a cum le-ar fi aparÈ›inut È™i materiile prime respective, rîul È™i hăul. In faÈ›a noii situaÈ›ii, cele două autorități, ascunzîndu-È™i rezervele mentale, au căzut de acord să rămînă în contact pînă cînd se limpezea însemnata chestiune. La rîndul lor, într-o declaraÈ›ie comună minuÈ›ios elaborată, Ministerele Afacerilor Externe ale ambelor țări au anunÈ›at mtenÈ›ia de a purta întîlniri de lucru urgente în cadrul respectivei comisii permanente a limi-telor, asistată, cum era È™i firesc, de respectivele echipe de tehnicieni geodezici. Cam în acea vreme, într-o mare diversitate internaÈ›ională au apărut geologii. Intre Orbaiceta È™i Larrau erau deja din toate cîte puÈ›in, dacă nu chiar mai mult, aÈ™a cum s-a enumerat mai devreme, acum veneau cu duiumul înÈ›elepÈ›ii pămîntului È™i ai pămînturilor, cercetătom rmacărilor È™i accidentelor, ai straturilor È™i blocurilor eratice, cu ciocănelul în mînă, bătînd în tot ce era piatră sau părea piatră. Un ziarist francez, Michel È™i cinic, îi spunea unui coleg spaniol, serios È™i Miguel, care deja anunÈ›ase la Madrid că crăpătura era absolut spaniolă, sau, ca să vorbim cu precizie geografică È™i naÈ›ionahstă, navarreză. RămîneÈ›i sănătoÈ™i cu ea, asta a spus-o francezul insolent, dacă vă place atît de mult È™i aveÈ›i atîta nevoie de ea, noi numai la Cirque de Gavarnie avem o cascadă de patru sute douăzeci de metri înălÈ›ime, n-avem nevoie de fintîni arteziene cu fundu-n sus. Nu i-a trecut prin minte lui Miguel să-i răspundă că nici de partea spaniolă a Pirineilor 22 un lipsesc căderile de apă, din cele foarte frumoase È™i înalte, dar că problema acolo era alta, o cascadă sub cerul liber nu-i nici nu mister, mereu la fel, sub ochii tuturor, pe cîtă vreme crăpăturii de la Irati i se vede obîrÈ™ia, nu i se È™tie capătul, e ca È™i viaÈ›a. Și totuÈ™i, a fost un alt ziarist, de fapt galician È™i în trecere, cum se întîmplă de atîtea ori cu galicienii, care a lansat întrebarea ce nu fusese încă pusă, încotro se duce apa asta. Era tocmai în perioada în care deliberau, cu fraze scurte È™i seci, geologii din ambele părÈ›i, iar întrebarea, ca a unui copil timid, n-a fost auzită decît de cel care acum o înregistrează. Fiind o voce din Galicia, aÈ™adar discretă È™i măsurată, a fost înăbuÈ™ită de izbucnirea galeză È™i impetuozi-tatea castiliană, dar mai tîrziu au repetat alÈ›ii cuvintele, arogîndu-È™i vanităti de întîi descoperitori, popoarelor mici nu le dă nimeni ascultare, nu e o manie a persecutiei, ci evidență istorică. DiscuÈ›iile savanÈ›ilor au devenit aproape imperceptibile pentru înÈ›elegerea laică, dar, chiar È™i aÈ™a, se putea vedea că erau două teze centrale în dezbatere, cea a monoglacialiÈ™tilor È™i cea a poliglacialiÈ™tilor, ambele ireductibile, È™i curînd inamice, ca două religii anti-tetice, monoteistă una, politeistă cealaltă. Unele declaraÈ›ii păreau chiar interesante, precum cea că deformările, anumite deformări, s-ar putea datora fie unei înălțări tectonice, fie unei compensatii izosta-tice a eroziunii. Cu atît mai mult, se adăuga, cu cît examinarea formelor actuale ale lanÈ›ului muntos permite afirmaÈ›ia că nu este vechi, din punct de vedere geologic, desigur. Toate acestea, pesemne, ar avea legătură cu crăpătura. La urma urmelor, un munte supus atîtor jocuri de tracÈ›iune È™i braÈ›e-de-fier, nu-i de mirare că a sosit ziua cînd se vede silit să cedeze, să se frîngă, să se prăbuÈ™ească, sau, ca în cazul în speță, să crape. Nu a fost acesta cazul lespezii mari, inerte deasupra munÈ›ilor Alberes, dar pe asta n-au văzut-o geologii niciodată, era departe, într-o sihăstrie dezolantă, nimeni nu s-a 23 apropiat de ea, cîinele Ardent s-a dus după iepure È™i nu s-a mai întors. Două zile mai tîrziu, membrii comisiei limitelor de graniță erau la lucru pe teren, cu teodohtii măsu-rînd, cu tabelele comparînd, cu calculatoarele calcu-lînd, È™i confruntînd toate datele cu fotografii luate din aer, francezii puÈ›in satisfăcuÈ›i pentru că nu se mai îndoia aproape nimeni că n-ar fi spaniolă crăpă-tura, cum susÈ›inuse de la bun început ziaristul Miguel, cînd a apărut vestea neaÈ™teptată a unei alte fracturi. De paÈ™nica Orbaiceta nu s-a mai vorbit, nici de frîntul rîu Irati, sic transit gloria mundi È™i a Navarrei. în roi au pornit cei informaÈ›i, dintre care unii erau femei, să umple ca un stup Pirineii Orientali, care constituiau regiunea critică, din feri-cire dotată cu mai bune mijloace de acces, atîtea È™i atît de grozave încît, în cîteva ore, s-a adunat acolo puzderie de lume, cu oameni veniÈ›i chiar È™i de la Toulouse È™i Barcelona. Autostrăzile au rămas blocate, cînd poliÈ›iÈ™tii de o parte È™i de cealaltă au vrut să devieze fluxul circulaÈ›iei era prea tîrziu, kilometri întregi de automobile, un haos mecanic, atunci au trebuit aplicate măsuri drastice, să întoarcă toată mulÈ›imea pe alte căi de acces È™i pentru asta să distrugă împrejmuirile, să astupe sanÈ›urile, un infem, multă dreptate au avut grecii cînd l-au situat chiar în aceste locuri. Au fost de folos în această stare de urgență elicopterele, aceste mecanisme zburătoare, sau păsăroaie1 în stare să poposească pe aproape orice teren, È™i cînd e absolut imposibil, încep să imite pasărea colibri, se apropie cît pe ce să atingă pămîntul, pasagerii nici nu au nevoie de scară, o mică săritură È™i gata, intră imediat în corolă, între stamine È™i pistiluri, aspirînd miresmele, uneori de napalm È™i carne arsă. o iau la fugă, lăsînd capul 1. Aluzie la Păsăroiul (Passarola} părintelui Bartolomeu • LourenÈ›o dintr-un alt i-oman al autorului, Memorialul de la Mafra, Univers, 1988. 24 înjos, È™i se duc să vadă ce s-a întîmplat, unii dintre ei vin direct de la Irati, deja au o experiență tectonică, dar nu asta. Crăpătura taie È™oseaua, toată suprafaÈ›a de sta-È›ionare, È™i se prelungeÈ™te, subÈ›iindu-se spre cele două laturi, în direcÈ›ia văii, unde se pierde, È™erpuind prin coasta muntelui în sus, pînă dispare în desiÈ™uri. Sîntem nici mai mult nici mai puÈ›in decît în punctul de graniță, cea autentică, linia de despărÈ›ire, pe acest limb fără patrie între posturile celor două poliÈ›ii, la duana È™i la douane, la bandera È™i le drapeau. La o distanță prudentă, pentru că se admite posibili-tatea dărîmării marginilor plăcii terestre, autoritățile È™i tehnicienii schimbă fraze cu înÈ›eles nul È™i efica-citate nulă, nu se poate numi dialog un asemenea zumzet de voci, È™i folosesc megafoane pentru a auzi mai bine, în timp ce alte personaje mai cahficate, înăuntrul pavilioanelor, vorbesc la telefon, fie între ele, fie cu Madrid È™i Paris. De-abia sosiÈ›i, ziariÈ™tii pornesc să cerceteze cum s-a întîmplat aÈ™a ceva, È™i culeg toÈ›i aceeaÈ™i poveste, cu anumite variante elaborate, pe care imaginaÈ›ia lor personală o vor îmbogăți È™i mai mult, dar, simplificînd lucrurile, cel care a observat întîmplarea a fost un automo-bilist care, trecînd la căderea nopÈ›ii, a simÈ›it că maÈ™ina face un salt brusc, ca È™i cum roÈ›ile ar fi intrat È™i ieÈ™it dintr-un È™anÈ› transversal, È™i s-a dus să vadă ce era, poate erau lucrări de reparaÈ›ii ale drumului care, din imprudență, nu fuseseră semna-late. Crăpătura avea atunci lărgimea uneijumătăți de palme, o lungime cam de patru metri, poate mai puÈ›in. Ornul, care era portughez, pe nume Sousa, È™i călătorea cu soÈ›ia È™i socrii, s-a întors la maÈ™ină È™i a zis. Parc-am fi intrat în Portugalia, închipuiÈ›i-vă un È™anÈ› enorm, putea să-mi nenorocească jenÈ›ile, să-mi strice o semiaxă. Nu era È™anÈ›, nici enorm, dar cuvintele, aÈ™a le-am făcut noi, au mult bine în ele, ajută, numai pentru că le spunem exagerate ne È™i potolesc temerile È™i emoÈ›iile, de ce, pentru că le fac 25 să pară dramatice. SoÈ›ia, fără să dea prea mare importanță mformaÈ›iei, a răspuns, la te uită, È™i el s-a gîndit c-ar fi bine să-i urmeze sfatul, deÈ™i n-avea o astfel de intenÈ›ie, propoziÈ›ia doamnei, mai degrabă interjecÈ›ie decît recomandare abreviată, era dintr-acelea care rareori primesc răspuns, a ieÈ™it omul din nou È™i s-a dus să verifice jenÈ›ile, nu erau stricăciuni vizibile, din fericire. In cîteva zile, pe pămîntul său portughez acum, va fi erou, va da interviuri la televiziune, la radio È™i în presă, AÈ›i fost primul care aÈ›i văzut, domnule Sousa, relataÈ›i-ne impresiile dumneavoastră din acea clipă îngrozitoare. Va repeta de nenumărate ori, È™i de fiecare dată va isprăvi ornamentata poveste cu o întrebare tulbură-toare È™i retorică în stare să provoace fiori È™i care pe el îl înfiora într-un chip delicios, ca un extaz, Dac-ar fi fost gaura mai mare, v-aÈ›i gîndit, cum se spune c-ar fi acum, am fi văzut acolo înăuntru, Dumnezeu È™tie pînă la ce adîncime, È™i cam la fel gîndise È™i galicianul cînd întrebase, dacă vă amintiÈ›i, Incotro se duce apa asta. Pînă unde, iată de fapt chestiunea crucială. Intîia prevedere obiectivă ar fi sondarea crăpăturii, cerce-tarea adîncimii sale, iar apoi studierea, definirea È™i punerea în aplicare a procedeelor adecvate pentru astuparea breÈ™ei, niciodat.ă nu poate vreo expresie să fie atît de riguroasă, È™i de aceea franceză, îți vine să crezi că cineva ar fi gîndit-o într-o zi, sau ar fi inventat-o, pentru a putea fi folosită, cu deplin temei, atunci cînd avea să crape pămîntul. Sondarea, imediat făcută, a înregistrat puÈ›in peste douăzeci de metri, ceva neînsemnat pentru mijloacele de ingi-nerie modernă din construcÈ›iile publice. Din Spania È™i din FranÈ›a, de aproape È™i de departe, au înaintat betonierele, malaxoarele, aceste maÈ™im interesante care, cu miÈ™cările lor simultane, ne amintesc de Pămînt în spaÈ›iu, rotaÈ›ie, translaÈ›ie, È™i ajungînd la destinaÈ›ie răsturnau betonul, torenÈ›ial, dozat pentru eficiență cu mari cantități de pietriÈ™ È™i ciment de 26 priză rapidă. Erau în plină operaÈ›ie de umplere, cînd un expert cu imaginaÈ›ie a propus să se ataÈ™eze, aÈ™a cum se făcea pe vremuri la rănile persoanelor, niÈ™te menghine mari, de oÈ›el, care să susÈ›ină marginile, ajutînd, ca să zicem aÈ™a, È™i accelerînd cicatrizarea. Ideea a fost aprobată de comisia bila-terală de urgență, combinatele siderurgice spaniole È™i franceze au început imediat studiile necesare, aliajul, grosimea È™i profilul materialului, relaÈ›ia între dimensiunea ghearei care avea să rămînă montată în sol È™i golul încercuit, în sfirÈ™it, detalii tehnice numai pentru cunoscători, enunÈ›ate aici superficial. Crăpătura înghiÈ›ea torentul de piatră È™i mîl cenuÈ™iu ca È™i cum ar fi fost rîul Irati prăvă-lindu-se în interiorul pămîntului, răsunau ecouri profunde, s-a ajuns chiar să se admită probabili-tatea existenÈ›ei acolo jos a unui hău gigantic, o cavernă, un fel de gîtlej nesătios. Și că, dacă ar fi aÈ™a, nu merită să se continue, se construieÈ™te un pasaj peste gaură, e poate soluÈ›ia cea mai uÈ™oară È™i mai economică, se cheamă italienii, care au mare experiență în viaducte. Dar, la capătul a nu se È™tie cîte tone È™i metri cubi, sonda a semnalat fundul la È™aptesprezece metri, apoi la cincisprezece, la doisprezece, nivelul de beton urca, necontenit, bătălia era cîștigată- Se îmbrățiÈ™au tehnicienii, inginerii, muncitorh, poliÈ›iÈ™tii, se fluturau drapele, crainicii de la televiziune, agitaÈ›i, citeau ultimul comunicat È™i-È™i prezentau propriile lor păreri, elogiind abnegatia titanică, eroismul colectiv, solidaritatea interna-È›ională în acÈ›iune, pînă È™i din Portugalia, o È›ară mică, a pornit un convoi de zece betoniere, pe È™osea, au în față o călătorie lungă, peste o mie cinci sute de kilometri, ce efort extraordinar, nu va fi nevoie de betonul pe care-l aduc, dar istoria va înregistra gestul lor simbolic. Cînd umplutura a atins nivelul È™oselei, bucuria a explodat într-un delir colectiv, ca de revelion, focuri de artificii ca la corrida de Sfintul Silvestru. Răsuna 27 văzduhul de claxoanele automobiliÈ™tilor care nu dăduseră îndărăt nici un pas, nici măcar după ce se dezafectaseră druirmnln, camioanele slobozeau mugete răguÈ™ite din avertissKurs È™i bocinas1, iar elicopterele fluturau glorios pe deasupra capetelor, ca niÈ™te serafimi investiÈ›i cu puteri din întîmplare deloc celeste. Fulgerau neîncetal aparatele de foto-grafiat, operatorii de televiziune s-au apropiat, stăpînindu-È™i nervii, È™i acolo, lipiÈ›i de margmile crăpăturii care nu mai exista acum, au înregistrat prim-planuri ale suprafeÈ›ei neregulate de beton, dovadă a triumfului umenesc asupra unui capriciu al naturii. Și astfel, spectatoni, din depărtare, în sigu-ranÈ›a È™i confortul cămmelor lor, pnniind în direct imaginilc luate la frontiera francu-spaniolă Collado de Pertuis, au putut vedea, pe cînd rîdeau È™i aplaudau, sărbătorind ovenimentul ca pe propna lor izbîndă, au putut vedea astfel, fără a voi să-È™i creadă acum ochilor, au văzut miÈ™cîndu-se supra-faÈ›a încă moale a bctonului începînd să coboare, ca si cum masa enormă ar fi fost suptă dmăuntru, lent, dar irezistibil, pînă cînd a rămas din nou la vedere gura căscată. (h-apătura nu se largise, È™i asta nu putea însemna decît un lucru, că joncÈ›iunea pere-tilor nu se făcea nici ]a douăzeci de meLri adîncime, ca mai înainte, ci mult maijoy, numai Dumneze.u È™tie cît dejos. Operatoni s-au dat înapoi, înspăimîntaÈ›i, dar datoria profesională, dovemtă instinct dobîndit, a menÈ›inut aparatul în fuiicÈ›iune, treniurător, e-adevărat, È™i lumea a putut vedea chipurile transfi-gurate, panica msuportabilă, se auzeau exclamaÈ›n, t.ipete, fuga a fost generală, în mai puÈ›in de un minut a-a golit zuna de staÈ›ionare, au rămas părăsite beto-nierele, ici-colo mai f'uncÈ›iona cîte una, cu malaxoarele învîrtindu-se, pline cu un beton care cu trei minute înainte nu mai era necesar, iar acum devernse inutil. 1. Auertisscurs i't'r.1, hi)cincis Isp.i - claxonnf. 28 Pentru întîia oară, un fior de teamă a străbătut peninsula si Europa vecină. în Cerbăre, foarte aproape de acolo, oamenii, ieÈ™ind în stradă pre-monitor, aaa cum o făcuseră cîinn lor, îsi spuneau unul altuia, Era scris, cînd vor lătra ei se va sfirÈ™i lumea, dar nu era chiar aÈ™a, nu fusese niciodată scris, însă întotdeauna în clipele mari avem nevoie de fraze mari, iar aceasta, Era scris, are nu È™tiu ce prestigiu care ocupă întîiul loc în cornpendiile stilului fatal. Temîndu-se, din mai multe pricini decît oricare alÈ›ii, de ceea ce avea să se întîmple, localnicii din Cerbere au început să părăsească oraÈ™ul, într-o masivă migrare către pămînturi mai solide, poate că sfirÈ™itul lumii nu va ajunge atît de departe. In Banyuls-Sur-Mer, Port-Vendres È™i Collioure, ca să nu mai vorbim decît de aceste populaÈ›ii din regiunea riverană, n-a mai rămas nici un suflet viu. Cele moarte, de vreme ce muriseră, au răinas pe loc, cu acea indiferență nestrămutată care le distinge de restul omenirii, dacă vreodată cineva a spus contra-riul, că Fernando l-a vizitat pe Ricardo, fiind unul din ei mort È™i celălalt viu, n-a fost decît închipuire smintită È™i nimic altceva1. Dar unul din aceÈ™ti morÈ›i, în Collioure, s-a miÈ™cat puÈ›in, ca È™i cum ar fi È™ovăit, să merg, să nu merg, spre interiorul FranÈ›ei în nici un caz, doar el o È™ti încotro, poate o vom sti si noi cîndva. Printre miile de veÈ™ti, păreri, comentarii È™i mese rotunde, care au ocupat, în ziua următoare, ziarele, televiziunea È™i radioul, a trecut aproape neobservat scurtul comentariu al unui seismolog ortodox, Tare-aÈ™ vrea să È™tiu cum de se petrece aÈ™a ceva fără să se cutremure pămîntul, la care un alt seismolog, din È™coala modernă, pragmatică È™i flexibilă, a răspuns, Vom explica la timpul potrivit. Or, într-o aÈ™ezare din sudul Spaniei, un om, auzind aceste diferende, 1. Cf. romanului saramangian o Ano da Morte de Ricardo Rein, Lisboa, Caminho, 1984. 29 își lăsa casa pentru a se duce în oraÈ™ul Granada, ca să le spună domnilor dft la televiziune că de mai bine de opt zile simÈ›ea cum tremură pămîntul, că nu vorbise pînă acum numai pentru că se gîndea că nu-l va crede nimeni, È™i că venise acolo, în persoană, ca să se vadă cum un simplu om poate fi mai sensibil decît toate seismografele din 1urne la un loc. A vrut destinul său ca un ziarist să-i dea ascultare, fie din simpatie binevoitoare, fie sedus de insolitul cazului, noutatea a fost rezumată în patru rînduri, iar È™tirea, deÈ™i fără imagini, a fost dată la telejurnalul de noapte, cu o indulgentă detaÈ™are. In ziua următoare, televiziunea portugheză, din lipsă de materiale locale proprii, a profitat È™i a dezvoltat subiectul, audiind în studio un specialist în fenomene paranormale care nu a izbutit să clarifice în nici o privință cazul, după cum se poate conchide din declaratia sa cea mai importantă, Ca È™i în celelalte cazuri, totul depinde de sensibilitate. S-a tot vorbit aici despre efecte È™i cauze, de fiecare dată cu extremă cumpănire, È›inînd seama de logică, respectînd bunul simÈ›, păstrîndjudecata, căci oricui îi este clar că dintr-o ulicioară nu va reuÈ™i niciodată cineva să facă o piață largă. Se va accepta, aÈ™adar, ca naturală si lcgitirnă, îndoiala că tocmai acea linie trasă pe pămînt de Joana Carda cu nuiaua de velniÈ™ ar fi fost cauza directă a faptului că se crapă Pirineii, lucru care se tot insinuează de la bun început, Dar să nu se respingă un alt fapt, în întregime adevărat, È™i anume că s-a dus Joaquim Sassa în căutarea lui Pedro Orce, pentru că auzise vorbindu-sc despre el la È™tirile de noapte, È™i mai cu seamă pentru ceea ce sustinea acesta. Mamă iubitoare, Europa s-a îndurerat de soarta tinuturilor sale extreme, Occidentul. Prin tot lanÈ›ul muntos pirineic plesneau granituri, se înmulÈ›eau crăpăturile, alte È™osele erau frînte, alte rîuri, pîrîuri 30 È™i torente se cufundau în adîncuri, înspre nevăzut. Deasupra piscurilor acoperite, privite din văzduh, se deschidea o linie neagră È™i iute, ca un fitil de pulbere, către care aluneca zăpada, dispărînd, ca freamătul alb al unei mici avalanÈ™e. Elicopterele veneau È™i plecau, fără încetare, observau culmile È™i văile, înÈ›e-sate de experÈ›i È™i specialiÈ™ti din toate domeniile care păreau de vreun folos, geologii, cei mai îndreptățiÈ›i, de altfel, deÈ™i acum le era interzisă munca pe teren, seismologi perplecÈ™i, fiindcă pămîntul se încăpă-țînează să stea neclintit, fără nici un tremur, nici măcar o vibraÈ›ie, È™i vulcanologi, nutrind în secret speranÈ›e, cu toate că cerul era senin, limpezit de fumuri È™i de focuri, perfect È™i clar albastru de august, fitilul de pulbere n-a fost decît o comparaÈ›ie, e peri-culos să le luăm ad litteram, pe aceasta È™i pe altele, dacă nu învățăm mai întîi să fim prevăzători. Puterea omenească nu izbutea să facă nimic pentru un lanÈ› muntos care se deschidea precum o rodie, fără nici o durere aparentă, numai pentru că, cine sîntem noi să o È™tim, s-a pîrguit È™i i-a sosit sorocul. La numai patruzeci È™i opt de ore după ce Pedro Orce se dusese la televiziune să spună ceea ce È™tim, nu mai era cu putință, de la Atlantic pînă la Mediterana, să se parcurgă frontiera pe jos sau în vehicule terestre. lar înspre țărmurile litoralului, mările, fiecare de partea sa, pătrundeau în noile canale, gîtlejuri miste-rioase, necunoscute, tot mai înalte, cu pereÈ›i abrupÈ›i, păstrînd riguros poziÈ›ia verticală a pendulului, despi-cătura netedă arătînd dispunerea straturilor arhaice È™i moderne, sinclinalele, intercalările argiloase, conglomeratele, întinsele plăci de calcar È™i de gresie moale, paturile È™istoase, rocile silicoase È™i negre, graniturile È™i tot ceea ce nu mai poate fi adăugat, din neputinÈ›a povestitorului È™i din lipsă de timp. Acum È™tim ce răspuns ar fi trebuit dat galicianului care a întrebat, încotro se duce apa asta, Se duce să cadă în mare, i-am spus, într-o ploaie foarte măruntă, în pulbere, în cascadă, depinde de înălÈ›imea de unde se prăvăleÈ™te È™i de debit, nu vorbim acum de Irati, el e departe, dar se poate pune rămășag că totul va fi conform celor È™tiute, jocuri de apă, chiar È™i curcubeu, atunci cînd soarele va reuÈ™i să străpungă adîncurile întunecoase. Pe o fiÈ™ie de cîteva sute de kilometri, de fiecare latură a frontierei, locuitorii își părăsiseră casele, se îndreptaseră spre relativa siguranță a pămîntu-rilor interioare, mai complicat a fost cazul Andorrei, de care, în mod inadmisibil, era să uităm, de asta au parte țările mici, mai bine-ar fi făcut să devină mai mari. La început au existat unele ezitări în legătură cu ultima consecință a crăpăturilor, mai întîi că erau pe ambele laturi, la cele două frontiere, È™i-apoi È™i pentru că, fiind localnicii unii spanioli, alÈ›ii francezi, alÈ›ii andorrani, fiecare dintre ei înclina după firea sa, numai să scape, sau se hotăra din motive ori interese ale momentului, ameninÈ›ate fiind astfel să se dezbine familiile È™i alte asociaÈ›ii. In cele din urmă, linia continuă de fractură s-a stabilit definitiv la graniÈ›a cu FranÈ›a, cei cîțiva mii de francezi au fost evacuaÈ›i pe calea aerului, într-o strălucită operatiune de salvare, care a primit numele codificat de Mitre d'Eveque, denumire ce i-a displăcut profund episcopului de Urgel, inspiratorul ei invo-luntar, fără să-i umbrească însă mulÈ›umirea de a fi, pe viitor, unicul suzeran al principatului, în cazul în care acesta, unit doar într-o parte cu Spania, nu avea să se prăbuÈ™ească în mare. In pustiul creat prin evacuarea generală circulau doar, cu crezul pe buze, cîteva detaÈ™amente militare continuu supravegheate din zbor de elicoptere gata să ridice personalul la cel mai raic indiciu de instabilitate geologică, È™i mai erau È™i inevitabilii tîliari, în general izolaÈ›i, pe care catastrofele îi scoteau întotdeauna din bîrlog sau din gaură de È™arpe, È™i care, în acest caz, întocmai ca militarii care îi împuÈ™cau fără pic de milă, mergeau È™i ei, cu crezul lor pe buze, conform credinÈ›ei declarate, orice ființă are dreptui la iubirea È™i protecÈ›ia zeului 32 său, punînd mai presus ceea ce în sprijinul sau spre scuza hoÈ›ilor s-ar putea aduce mărturie, È™i anume că cine si-a părasit propria casă nu merită să trăiască È™i să se bucure de ea, È™i-n afară de asta, bine spune proverbul, unul cu folosul, alÈ›ii cu ponosul, să hotă-rască cititorii dacă se găseÈ™te vreo potrivire între lecÈ›ia generală È™i cazul particular. Aici ai-ar avea loc regretul de mai înainte că această relatare veridică nu este un libret de operă, fiindcă, dacă ar fi, am aduce la rampă un ansamblu coral cum nu s-a mai auzit vreodată, douăzeci de soliÈ™ti între lirici È™i dramatici de toate coloraturile, intonîndu-È™i rolurile în tremolo, unul cîte unul sau în cor, succesive sau simultane, È™i anume, reuniunea guvernelor spaniol È™i portughez, ruperea cablurilor transportatoare de electricitate, declaraÈ›ia PieÈ›ei Comune, luarea de poziÈ›ie a Pactului Nord-Atlantic, panica în debandadă a turiÈ™tilor, luarea cu asalt a avioanelor, congestionarea traficului pe È™osele, întîlnirea lui Joaquim Sassa cu Jose Anaipo, întîlnirea lor cu Pedro Orce, neliniÈ™tea taurilor în Spania, nervozitatea iepelor în Portugalia, alarma pe coastele Mediteranei, perturbatiile mareelor, fuga magnaÈ›ilor È™i a capitalurilor puternice, în curînd n-au să ne mai ajungă soliÈ™tii. Spiritele curioase, ca să nu le spunem sceptice, doresc să afle cauza atîtor, È™i atît de diverselor, È™i atît de gravelor efecte, încît se pare că nu le-ar fi de ajuns simplul fapt al crăpării unui lanÈ› muntos, chiar dacă rîurile devin cascade È™i mările înaintează cu cîțiva kilometri în interiorul pămîntului, după ce cu atîtea milioane de ani în urmă s-au retras din el. Fapt e că, È™i-n acest punct fatal mîna ezită, cum ar putea scrie, într-un mod plauzibil, următoarele cuvinte, acestea care, fără vreun remediu, vor compromite absolut totul, cu atît mai mult cu cît va fi de-acum foarte dificil să distingi, dacă se poate aÈ™a ceva într-un anumit moment al vieÈ›ii, adevărul de fantezii. Fapt e că, să încheiem ce a rămas neterminat, printr-un mare efort de 33 transformare prin cuvînt a ceea ce pesemne numai prin cuvînt poate fi transformat, a sosit clipa să o spunem, acum a sosit, că Peninsula Iberică s-a înde-părtat brusc, toată în întregime È™i deodată, zece metri surprinzător, cine oare mă va crede, s-au deschis Pirineii de sus pînăjos ca È™i cum un topor nevăzut ar fi coborît din înalturi, împlîntîndu-sc în crăpătu-rile profunde, despicînd piatră È™i pămînt pînă la mare, acum da, vom putea vedea cum cade Irati, o mie de metri, ea infinitul, în cădere liberă, se deschide către vînt È™i soare, evantai de cristal sau coadă a păsării paradisului e întîiul curcubeu suspendat deasupra abisului, prima ameÈ›eală a eretelui care planează cu aripile umezite, zugrăvite în È™apte culori. Și am mai vedea vîrfurile Visaurin, Monte Perdido, Pico Perdiguere, cel din Estats, două mii de metri, trei mii de metri de pante insuportabil de privit, nici nu li se vede fundul, ceÈ›os de apă È™i de depărtare, iar apoi vor veni alÈ›i nori lărgindu-se acest spaÈ›iu, la fel de sigur într-adevăr e că există destin. Trece timpul, amintirile se estompează, aproape că nu se mai poate face distincÈ›ie între adevăr È™i adevăruri, mai înainle atît de clare È™i bine delimi-tate, prin urmare, dorind să limpezim pe deplin ceea ce în mod ambiÈ›ios denumim rigoarea faptelor, vom consulta martorii vremii, diverse documente, ziare, filme, înregistrări video, cron.ici,jurnale intime, pergamente, mai cu seamă palimpseste, îi intero-găm pe supravieÈ›uitori, cu bunăvoință de o parte È™i de alta reuÈ™im chiar să dăm crezare celor spuse de străbunic despre ce a văzut È™i auzit în copilărie, È™i din toate vom desprinde o anumită concluzie, în lipsa certitudinilor clare presupunem, dar ceea ce pare în mod pozitiv dovedit este că pînă să se rupă cablurile de energie electrică nu existase în peninsulă o spaimă autentică, deÈ™i a fost spus contrariul, o anumită panică da, nu însă spaimă, care e un sentiment de un alt calibru. Desigur că multă lume păstrează o amintire vie a dramaticei scene de la Collado de 34 Pertuis, cînd betonul a pierit sub ochii celor care strigau, Am învins, am învins, dar episodul a fost de fapt impresionant doar pentru cine a fost de față, ceilalÈ›i au asistat de departe, de acasă, la teatrul domestic care e televiziunea, pe micul dreptunghi de sticlă, acea curte a miracolelor unde o imagine o mătură pe cea anterioară fără a lăsa urme, totul la scară redusă, chiar È™i emoÈ›iile. lar acei spectatori sensibili, cei care or mai fi încă, cei care pentru un fleac încep să dea apă la È™oareci È™i să-È™i ascundă nodul din gît, aceÈ™tia au făcut ce fac de obicei cînd nu mai reziÈ™ti, în faÈ›a foametei din Africa È™i a altor calamități, È™i-au întors privirea. In afară de asta, să nu uităm că în mari părÈ›i ale peninsulei, în inte-rioarele sale profunde È™i străfunde, unde ziarele nu ajung È™i televiziunea e greu de priceput, existau milioane, da, milioane de persoane care nu înÈ›elegeau ce se întîmplă, sau aveau o idee vagă, formată doar din cuvinte al căror sens fusese înÈ›eles pejumătate, sau nici măcar atît, într-atît de nesigur încît nu s-ar putea face o mare deosebire între ceea ce unul considera că È™tie È™i ceea ce altul ignora. Dar cînd toate luminile peninsulei s-au stins deodată, apagon1 i s-a zis pe urmă în Spania, negu-rime într-un sat portughez încă născocitor de cuvinte, cînd cinci sute optzeci È™i unu de mii de kilometri pătraÈ›i de pămînt au devenit invizibili pe faÈ›a lumii, atunci n-a mai fost nici o îndoială că venise într-adevăr sfirÈ™itul. Noroc că n-a durat stingerea totală a luminilor mai mult de cincisprezece minute, pînă cînd s-au făcut conexiunile de urgență care puneau în acÈ›iune resursele energetice proprii, în această perioadă din an slabe, în plină vară, în plin august, secetă, scădere a lagunelor, numărul redus al centralelor termice, afurisitele nucleare, dar a fost într-adevăr pandemoniul peninsular, cu diavolii 1. Stingere (sp.) 35 lăsaÈ›i slobozi, cu spaimă covîrÈ™itoare, noapte valpurgică, un cutremur n-ar fi avut efecte morale mai groaznice. Era seara tîrziu, atunci cînd inajoritatea oamenilor s-au strîns acasă, unii sînt aÈ™ezaÈ›i în faÈ›a televizoarelor, în bucătării femeile pregătesc cina, un tată mai răbdător explică, nesigur, problema de aritmetică, se pare că nu e prea multă fericire, dar în curînd s-a văzut ce mult conta ea la urma urmelor, această groază, această beznă de smoală, această pată de cerneală căzută peste Iberia, Nu ne lua lumina, Doamne, fă-o să se întoarcă, È™i-È›i promit că pînă la sfirÈ™itul vieÈ›ii n-am să-È›i mai cer altceva, asta o spuneau păcătoÈ™ii pocăiÈ›i, care întotdeauna exagerează. Cine locuia maijos putea să se închipuie înăuntrul unui puÈ› astupat, cine locuia mai sus urca mai sus È™i, la multe leghe înjur, nu vedea nici o scînteie, era ca È™i cînd pămîntul È™i-ar fi schimbat orbita È™i ar îî călătorit acum într-un spaÈ›iu fără soare. Cu mîini tremurînde s-au aprins lumînările prin case, lanternele cu baterii, lămpile cu petrol, păstrate pentru orice eventualitate, dar nu ca aceasta, sfeÈ™nicele de argint fin, aplicele de bronz care serveau doar de decor, opaiÈ›ele din alamă, cande-lele cu ulei, pîlpîiri slabe care au populat umbra cu umbre È™i au lăsat să se întrevadă aruncături fugare de priviri ale unor chipuri înfricoÈ™ate, descompuse ca niÈ™te reflexe în apă. Multe femei au È›ipat, mulÈ›i bărbaÈ›i au tremurat, despre coph se va spune că au plîns cu toÈ›ii. După cincisprezece minute, care, după cum se zice, au părut cincisprezece secole, deÈ™i nimeni nu le-a trăit încă pe acestea ca să le compare cu acelea, curentul electric a revenit, încetul cu încetul, clipind, în lămpile ca niÈ™te ochi somnoroÈ™i aruncînd priviri tulburi si mirate în jur, gata aă aÈ›ipeaacă iar, pînă la urmă a îngăduit lumina, cîtă era, È™i a susÈ›inut-o. Jumătate de oră mai tîrziu, televiziunea È™i radioul au reînceput să emită, au dat È™tiri despre eveniment, È™i astfel am aflat că toate cablurile de înaltă tensiune 36 dintre FranÈ›a È™i Spania săriseră în aer, unii piloni căzuseră, dintr-o neglijență de neiertat nici un ingi-ner nu È™i-a amintit să întrerupă liniile, din moment ce era imposibil să le faci să coboare. Din fericire, focul de artificn a1 scurtcircuitelor nu a provocat victime, un mod de a vorbi destul de egoist, pentru că, dacă e adevărat că n-au murit oameni, un lup, cel puÈ›in, n-a scăpat de explozie, fiind prefăcut în scrum. Dar faptul că au sărit în aer cablurile era doarjumătate din explicaÈ›ia pentru lipsa de lumină, cealaltă jumătate, deÈ™i enunÈ›ată în cuvinte în mod deliberat confuze, n-a mai durat mult pînă să devină inteligibilă, pe cînd se ajutau vecinii între ei, Ãștia de fapt se feresc să spună că nu-i vorba doar de crăpă-turile din sol, dac-ar fi numai asta nu s-ar fi rupt cablurile, Atunci ce crezi, vecine, că s-a întîmplat, o fi stat cloÈ™ca pe ouă, da' n-a ieÈ™it nici un pui de data asta, cablurile s-au rupt pentru că au fost întinse prea mult, È™i-au fost întinse pentru că s-a despărÈ›it pămîntul, dacă n-o fi aÈ™a să nu-mi zici mie pe nume, Nu mai spune, Ba spun, spun, ai să vezi că pînă la urmă au să recunoască ei. Chiar aÈ™a a È™i fost, dar numai în ziua următoare, cînd zvonurile erau atît de multe că o veste în plus, fie ea È™i adevă-rată, nu putea spori confuzia, È™i totuÈ™i n-au spus tot, nici prea clar, doar că, exact acestea au fost cuvintele, o alterare a structurii geologice a lanÈ›ului muntos pirineic dusese la o ruptură continuă, în soluÈ›ie de continuitate fizică, fiind în acest moment întrerupte comunicările pe sol între FranÈ›a È™i peninsulă, auto-ritățile urmăresc îndeaproape evoluÈ›ia situaÈ›iei, legăturile aeriene se menÈ›in, toate aeroporturile sînt deschise È™i funcÈ›ionează la întreaga lor capa-citate, se speră că va fi cu putință, începînd de mîine, să se dubleze cursele. Și chiar că era nevoie. Cînd a devenit evident È™i incontestabil că Peninsula Iberică se separase complet de Europa, chiar aÈ™a se È™i spunea, s-a separat, sute de mii de turiÈ™ti, după cum È™tim, era 37 în plin sezon estival, au părăsit în grabă, lăsîndu-È™i notele de plată neachitate, hotelurile, vilele, cabanele, hanurile, motelurile, pensiunile, casele È™i camerele închiriate, campingurile, corturile, caravanele, pro-vocînd imediat pe È™osele congestionări uriaÈ™e de circulaÈ›ie, care s-au agravat È™i mai mult cînd automo-bilele au început să fie abandonate peste tot, a durat ceva timp, dar a fost ca un prafde puÈ™că, în general oamenii pricep È™i acceptă cu întîrziere gravitatea situaÈ›iilor, de pildă, faptul că un automobil nu mai serveÈ™te la nimic, de vreme ce È™oselele spre FranÈ›a sînttăiate. înjurul aeroporturilor se revărsa, ca un puhoi, masa enormă de maÈ™ini, de toate dimensiunile, modelele, mărcile È™i culorile, blocînd străzile È™i căile de acces, în chiorchine, dezorganizînd viaÈ›a comu-nităților locale. Spaniolii È™i portughezii, refăcuÈ›i de-acum după spaima provocată de apagon È™i negu-rime, asistau la panică, găsind-o fără noimă, La urma urmelor, pînă acum n-a murit nimeni, È™i străinii ăștia, cînd îi scoÈ›i din rutină, își pierd capul, asta tocmai pentru că sînt atît de avansaÈ›i în È™tiință È™i tehnică, È™i după o asemenea judecată osînditoare, mergeau să-È™i aleagă, dintre automobilele abando-nate, pe cel care le satisfăcea cel mai mult gustul È™i le încununa visele. în aeroporturi, birourile companiilor erau luate cu asalt de către multimea agltată, un babel furios de gesturi È™i strigăte, se ofereau È™i se plăteau filodorme nemaivăzute pentru a obÈ›ine o plecare, se vindea orice, se cumpăra orice, bijuterii, aparate, haine, rezerve de drog, acum tîrguit pe față, automobilul a rămas afară, Poftim cheile È™i actele, dacă nu puteÈ›i aranja un loc pentru Bruxelles merg oriunde, chiar È™i la Istanbul, chiar È™i în iad, acest turist făcea parte dintre cei distrati, habar n-are pe ce lume trăieÈ™te. Supraîncărcate, cu memoriile pletorice saturate, calculatoarele au oscilat, s-au înmulÈ›it erorile, pînă cînd s-a ajuns la o blocare totală. Nu se mai vindeau bilete, avioanele erau asaltate, o sălbăticie, mai 38 întîi bărbaÈ›ii, pentru că aveau mai multă forță, apoi femeile fragile È™i copiii nevinovaÈ›i, nu puÈ›ini dintre aceÈ™tia au fost călcaÈ›i în picioare, între terminal È™i scara de acces, prime victmve, si în curînd secunAe È™i terÈ›e, cînd cineva a avut tragica idee să-È™i deschidă drum cu pistolul în mînă È™i a fost doborît de poliÈ›ie. S-au schimbat focuri de armă, mai erau È™i alte arme în mulÈ›ime È™i s-a tras, nu merită să spunem în ce aeroport s-a petrecut nenorocirea, întîmplarea abomi-nabilă repetată È™i în alte două-trei locuri, deÈ™i cu unele consecinÈ›e mai puÈ›in grave, aici au murit optsprezece persoane. Deodată, amintindu-È™i cineva că È™i prin porturile mărilor se poate scăpa, a început altă cursă pentru salvare. Au dat buzna înapoi fugarii, din nou în căutarea automobilelor pe care le abandonaseră, uneori le-au găsit, alteori nu, dar ce conta asta, dacă nu se găseau chei sau nu erau potrivite, repede se făcea o legătură directă, cine nu È™tia a învățat numaidecît, Portugalia È™i Spania au devenit para-disul hoÈ›ilor de automobile. Cînd ajungeau în porturi, mergeau să caute vreo barcă sau canoe care să-i transporte, sau, È™i mai bine, un trauler, un È™alutier, o È™alupă, un velier, È™i astfel își părăseau ultimele bunuri pe pămîntul ăsta blestemat, plecau cu hainele de pe ei sau doar cu puÈ›in mai mult, o batistă nu prea curată pentru È™ters nasul, o brichetă fară valoare È™i fără gaz, o cravată care nu-i plăcuse nimănui, nu se cade în timpul unei asemenea calamităti să profi-tăm de nenorocirea altora, am fost ca niÈ™te tîliari de coastăjefuindu-i pe naufragiaÈ›i. Debarcau sărmanii pe unde puteau, unde îi duceau, pe unii îi lăsau de izbeliÈ™te în Ibiza, Maiorca È™i Minorca, în Formentera, sau în insulele Cabrera È™i Conejera, în voia sorÈ›ii, rămîneau nefericiÈ›ii, ca să spunem aÈ™a, între ciocan È™i nicovală, e adevărat că pînă acum insulele nu se clintiseră, dar cine-ar putea ghici ziua de mîine, solizi pe veÈ™nicie păreau Pirineii, È™i pînă la urmă. Mii È™i mii de oameni s-au dus în Maroc, fugind fie 39 din Algarve, fie de pe coasta spaniolă, din cei care erau mai jos de Capul Palos, cine era mai de sus prefera să fie dus direct în- Europa, iar dacă era cu putință, întrebau aÈ™a, Cît îmi cereÈ›i ca să mă duceÈ›i în Europa, È™i boÈ›manul își încrunta sprîncenele, strîngea din buze, îl privea pe fugar calculîndu-i mijloacele băneÈ™ti, Păi de, Europa e al naibii de departe, tocmai la capătul lumii, È™i degeaba îi răspundeau, Hodoronc-tronc, sînt doar zece metri de apă, s-a întîmplat ca un olandez să se încumete să folosească sofismul, un suedez l-a susÈ›inut, È™i riposta a venit cu cruzime, Aha, sînt doar zece metri, păi atunci luaÈ›i-o înot, au trebuit să-È™i ceară scuze È™i să plătească dublu. Afacerea a înflorit pînă în ziua în care, de comun acord, țările au stabilit puncte aeriene pentru transportul masiv al concetățenilor lor, È™i după această măsură umanitară, se mai găsea încă cine să umple de bani tagma marinărească È™i pescărească, ajunge să ne amintim că nu chiar toÈ›i cei care călătoresc au constimÈ›a curată, aceÈ™tia erau gata să plătească orice tarif, È™i nici n-aveau alt mijloc de ales, căci forÈ›ele navale ale Portugahei È™i Spaniei patrulau asiduu pe coaste, în alertă maximă, sub veghea, discretă, a unor formaÈ›ii navale ale marilor puteri. Au existat, totuÈ™i, turiÈ™ti care s-au hotărît să nu plece, au acceptat ca pe o fatalitate irezistibilă rup-tura geologică, au luat-o ca pe un semn imperios al destinului È™i lc-au scris familiilor, cel puÈ›in au avut grija asta, să le spună să nu se mai gîndească la ei, că dacă li s-a schimbat lumea È™i viaÈ›a, nu era vina lor, erau în general persoane cu voință slabă, din cele care amînă luarea de decizii, spun întotdeauna mîine, mîine, dar asta nu înseamnă că n-ar avea visuri È™i dorinÈ›e, rău e că mor înainte de a putea È™i de a È™ti să trăiască o mică parte din ele. AlÈ›ii au acÈ›ionat pe tăcute, erau cei disperaÈ›i, au dispărut 'pur È™i simplu, au uitat È™i s-au făcut uitaÈ›i, or, oricare din aceste cazuri omeneÈ™ti ar da naÈ™tere, de unul 40 singur, unui roman, povestea, ma rog, a ceea ce nu au reuÈ™it să fie, È™i chiar dacă nimic, alt nimic, că nu întîlneÈ™ti două la fel. Dar sînt unii care poartă pe umeri obligaÈ›ii mai grele, È™i de ele nu e admis să fugi, într-atît încît atunci cînd treburile patriei nu merg ca lumea, imediat ne punem întrebarea, Ei bine, dar ei, ei ce fac oare, ce mai aÈ™teaptă, aceste nerăbdări conÈ›in o doză de mare nedreptate, la urma urmelor, sărmanii, nici ei nu pot scăpa de destin, cel mult se duc la preÈ™edinte să-È™i ceară demisia, dar nu într-un ase-menea caz, ar fi o mare ticăloÈ™ie, istoria arjudeca sever oamenii publici care ar lua astfel de hotărîri, în aceste zile în care, ca să spunem aÈ™a, totul se duce pe apa sîmbetei. Rînd pe rînd, în Portugalia, în Spania, guvernele au dat citire unor comunicate liniÈ™titoare, au garantat formal că situatia nu autorizează îngrijo-rări excesive, ciudat limbaj, că totodată sînt asigurate toate mijloacele pentru salvarea persoanelor È™i a bunurilor, în sfirÈ™it, au apărut la televiziune È™efii de guvem, iar apoi, pentru calmarea spiritelor neli-niÈ™tite, au apărut È™i regele de acolo È™i preÈ™edintele de aici, Friends, Romans, countrymen, lend meyour ears1, au spus ei, iar portughezii È™i spaniolii, reuniÈ›i în forurile lor, au răspuns la unison, Păi da, sigur, words, words, nimic altceva decît words2. In faÈ›a nemulÈ›umirii opiniei publice, s-au adunat într-un loc secret premierii celor două țări, mai întîi singuri, apoi cu membri ai guvernelor respective, au fost două zile de convorbiri exhaustive, hotărîndu-se, în final, să se constituie o comisie paritară de criză, al cărei obiectiv principal să fie coordonarea actiunilor de apărare civilă a ambelor țări, cu scopul de a 1. Prieteni! Cetățeni! Romani! Vă rog să m-ascultaÈ›i. (engl.) - citat din discursul lui Antoniu, actul III, scena 2, din piesa luliu Cezar de William Shakespeare, traducere de Tudor Vianu. 2. Harnlet, act II, scena 2. 41 facilita potenÈ›area reciprocă a resurselor È™i mijloacelor tehnice ai umane pentru înfruntarea sfidării geologice care dej'a îndepărtase peninsula la zece metri de Europa, Dacă n-ar fi fost prea mare distanÈ›a, se È™optea pe coridoare, cazul n-ar fi avut o gravitate nemaipomenită, aÈ™ spune chiar că ar fi fost un renghi bun jucat grecilor, un canal mai mare decît cel din Corint, atît de renumit, Și totuÈ™i nu vom putea ignora că problemele comunicării noastre cu Europa, atît de complexe din punct de vedere istoric vor deveni explozive, Ei È™i, construim niate poduri, Pe mine personal mă preocupă posibilitatea ca nu cumva canalul să se lărgească într-atît încît să navigheze prin el vapoare, mai ales petroliere, ar fi o lovitură dură pentru porturile iberice, iar conse-cinÈ›ele atît de importante, mutatis mutandis, desigur, ca È™i cele care au rezultat din deschiderea Canalului Suez, adică nordul Europei È™i sudul Europei ar dispune de o comunicare directă, dispensîndu-se, să spunem aÈ™a, de ruta Capului1, Și noi am rămîne cu ochii-n soare la vapoare2, a comentat un portughez, ceilalÈ›i au crezut că înÈ›eleg că vapoarele de care vorbea erau cele care ar urma să treacă prin noul canal, or, numai noi, portughezii, È™tim că sînt cu totul altele aceste pomenite vase, sînt încărcate cu umbre, năzuinÈ›e arzătoare, frustrări, iluzii È™i dezi-luzii, umplute ochi calele, Om la apă, au strigat, È™i nimeni nu i-a venit în ajutor. In timpul reuniunii, după cum se stabilise ante-rior, PiaÈ›a Comună a dat publicității o declaraÈ›ie solemnă, din termenii căreia reieÈ™ea că dislocarea țărilor iberice către apus nu avea să pericliteze 1. Capul Bunei SperanÈ›e. 2. în portugheză, autorul foloseÈ™te expresia ficar a ver navios, care înseamnă „a rămîne cu buza umflată". Aici am folosit o expresie asemănătoare, încercînd să redăm jocul de cuvinte. 42 acordurile în vigoare, cu atît mai mult cu cît era vorba de o îndepărtare minimă, cîtiva metri acolo, dacă e să comparăm distanÈ›a care separă Anglia de continent, ca să nu mai vorbim de Islanda sau de Groenlanda, care au atît de puÈ›in din Europa. Această declaraÈ›ie, obiectivă È™i clară, a rezultat dintr-o dezba-tere aprinaă în sînul comisiei, în care unele țări membre au ajuns să manifeste o anumită detaÈ™are, cuvînt întru totul exact, mergînd pînă acolo încît să insinueze că dacă Peninsula Iberică avea chefsă se ducă, ducă-se, greÈ™eala a fost că i s-a dat voie să intre. Desigur că totul era o glumă, unjoke, È™i în aceste reuniuni internaÈ›ionale dificile simt oamenii nevoia de destindere, nu s-ar putea doar lucra, dar delegaÈ›ii portughezi È™i spanioli au repudiat cu energie atitu-dinea provocatoare lipsită de eleganță È™i neîndoios anticornunitară, citînd, fiecare în limba sa, cunoscutul proverb iberic, Prietenul la nevoie se cunoaÈ™te. De asemenea, s-a cerut Pactului Nord-Atlantic o declara-tie de solidaritate atlantistă, dar răspunsul, deÈ™i nu a fost negativ, s-a rezumat la o frază de nepublicat, Wait and see1, ceea ce, de fapt, nu exprimă nici un adevăr întreg, considerînd că, fie albă, fie neagră, fuseseră puse în alertă bazele de la Beja, Rotra, Gibraltar, El Ferreol, Torrejon de Ardoz, Cartagena, San Jurjo de Valenzuela, ca să nu mai vorbiin de instalatiile mai mici. Atunci Peninsula Iberică s-a mai miÈ™cat puÈ›in, un metru, doi metri, încercîndu-È™i forÈ›ele. Funiile, ce slujeau drept martori, aruncate de pe o parte pe alta, aÈ™a cum fac pompierii pe zidurile care prezintă crăpături È™i amenință să se prăbuÈ™ească, au plesnit ca niÈ™te sforicele, unele, mai solide, au smuls din rădăcini copacii È™i stîlpii de care erau legate. A urmat o pauză, s-a simtit trecînd prin aer o suflare puter-nică, asemeni primei respiraÈ›ii profunde a cuiva 1. AÈ™teptaÈ›i È™i vedeÈ›i (engl.). 43 care se trezeÈ™te, È™i masa de piatră È™i pămînt, acoperită de oraÈ™e, sate, rîuri, codri, fabrici, tufăriÈ™uri aride, ogoare, cu oamenii È™i animalele sale, a început să se miÈ™te, barcă ce se îndepărtează de port, cu faÈ›a spre marea din nou necunoscută. Acest măslin este cordovic, sau cordovez, sau cordovan, totuna-i, astea sînt numele care i se dau, fără vreo deosebire, pe pămînt portughez, iar măs-linei pe care o zămisleÈ™te, după mărime È™i frumuseÈ›e, aici i s-ar spune aceituna de la reina, dar nu cordo-beză, deÈ™i ne aflăm mai aproape de Cordoba decît de graniÈ›a cu Portugalia. Par amănunte superflue, vocalizări de coloratură, artificii ornamentale ale unui cîntec anost năzuind la aripi de muzică adevă-rată, cînd, de fapt, mai important ar fi să vorbim despre aceÈ™ti trei oameni care È™ed sub măslin, unul fiind Pedro Orce, altul Joaquim Sassa, al treilea Jose Anaipo, întîmplări miraculoase sau maÈ™inaÈ›ii bine ticluite i-or fi adunat în acest loc. Dar faptul că spunem că măslinul este cordovic va servi, cel puÈ›in, pentru a observa pînă la ce punct au fost neglijenÈ›i, de pildă, evangheliÈ™tii, cînd s-au măr-ginit să scrie că lisus a blestemat smochinul, s-ar părea că această informaÈ›ie ne-ar fi de ajuns, dar nu ne e, zău, la urma urmelor, după douăzeci de secole, încă nu È™tim dacă arborele năpăstuit dădea smochine albe sau negre, timpurii sau tîrzii, țîța-babei sau strop-de-miere, nu că datorită acestei lipse ar pătimi È™tiinÈ›a creÈ™tină, însă adevărul iatoric suferă în mod sigur. E, aÈ™adar, un măslin cordovic, iar cei trei bărbaÈ›i È™ed sub el. Dincolo de aceste povîrniÈ™uri, dar invizibil de aici, se află un sat în care a trăit Pedro Orce, È™i, dintr-o întîmplare, mai întîi a lor, dacă tot e să fie, au È™i unul È™i celălalt acplaÈ™i nume, ceea ce nu reduce È™i nici nu aporeÈ™te verosimilitatea povestirii, un om se poate numi 44 Cabez-de-Vaca1 sau Mau-Tempo2 È™i să nu fie măcelar sau meteorolog, s-a mai spus ca sînt întîmplări, maÈ™inaÈ›ii, totuÈ™i de bună credință. Șed pe pămînt, în mijlocul lor se aude vocea fbnfăită a unui radio ale cărui baterii par să fie pe ducă, È™i iată ce spune crainicul, în conformitate cu ultimele măsurători, viteza dislocării peninsulei s-a stabilizat la aproximativ două sute cincizeci de inetri pe oră, cam optsprezece kilometri pe zi, nu pare mult, dar, dacă am sta să facem socoteli minuÈ›ioase, asta însemnînd că în fiecare minut ne îndepărtăm cu doisprezece metri È™ijumătate de Europa, cu toate că n-ar trebui să ne alarmăm prea tare, situaÈ›ia e realmente îngrijorătoare, Și ar fi încă È™i mai mult dacă ai spune că în fiecare secundă sînt doi centi-metri È™i ceva, a comentat Jose Anaiyo, calculînd imediat în minte, n-a putut ajunge la zecimi È™i sutimi, Joaquim Sassa îl ruga să tacă, voia să-l audă pe crainic, È™i merita, Conform informaÈ›iilor recent sosite la redacÈ›ie a apărut o crăpătură largă între La Linea È™i Gibraltar, motiv pentru care se prevede, luînd în considerare consecinÈ›a pînă acum ireversi-bilă a rupturilor, că El Penon va rămîne izolat în mijlocul mării, dacă se va întîmpla cumva aÈ™a ceva să nu dăm vina pe britanici, vina, fireÈ™te, e a noastră, e a Spaniei, care n-a È™tiut să recupereze la timp această bucată sacră a patriei, acum e tîrziu, chiar ea ne părăseÈ™te. Omul ăsta-i un artist al cuvîntului, a spus Pedro Orce, dar crainicul schimbase deja tonul, își stăpînise emoÈ›ia, Cabinetul primului ministru al Marii Britanii a dat publicității o notă în care guvernul Majestății Sale Britanice își reafirmă ceea ce el numeÈ™te drepturile sale asupra Gibraltarului, confirmate acum, cităm, de indiscutabilul fapt că The Rock se desparte de Spania, drept pentru care Cap de vacă (sp.). Vreme rea (port.). se suspendă unilateral È™i definitiv toate negocierile cu privire la un eventual, deÈ™i problematic, transfer de suveranitate, Nici de data asta nu s-a sfirÈ™it cu Imperiul Britanic, a spus Jose AnaiÈ›o. In declaraÈ›ia făcută de Parlament, opoziÈ›ia Majestății Sale a pre-tins că viitoarea parte nordică a noii insule să fie imediat fortificată, astfel încît stînca să devină, pe tot perimetrul său, un bastion inexpugnabil, izolat semeÈ› în mijlocul Atlanticului, lărgit de-acum, ca simbol al puterii nemuritoare a Albionului, Sînt nebuni, a murmurat Pedro Orce, privind culmile munÈ›ilor Sagra, din faÈ›a sa. La rîndul său, guvernul, vizînd diminuarea impactului politic al revendi-cării, a răspuns că Gibraltarul, în noile condiÈ›ii geostrategice, va continua să fie una din bijuteriile coroanei Majestătii Sale Britanice, formulă care, precum Magna Carta, are magna însuÈ™ire de a satisface pe toată lumea, această încheiere ironică È™i-a asumat-o crainicul care È™i-a luat rămas-bun, Vom reveni cu È™tiri, dacă nu intervine nimic deosebit, peste o oră. Un stol de sturzi a trecut ca un taifun peste colina aridă, vruuuuuuuuuu. Sînt ai tăi, a întrebat Joaquim Sassa, È™i, fără să se uite măcar, Jose Anaipo a răspuns, Sînt ai mei, el e dator să È™tie, începînd cu acea zi din cîmpiile verzi ale Ribatejului, aproape că nu se mai despart, doar cînd e vorba de mîncare È™i de somn, omul nu se hrăneÈ™te cu viermi sau grăunÈ›e căzute la întîmplare, pasărea doarme în copaci, fără cearceafuri. Stolul a dat un ocol mare, fremătînd, cu aripile vibrînd, cu ciocurile sorbind aer È™i soare, È™i azur, puÈ›inii nori, albi È™i înghesuiÈ›i, navighează în spaÈ›iu ca niÈ™te galioane, oamenii, aceÈ™tia È™i ceilalÈ›i, privesc aceste lucruri felurite È™i, ca de obicei, nu le prea înÈ›eleg. Dar nu pentru a auzi, laolaltă, un radio cu baterii, s-au adunat aici, din locuri atît de diferite, Pedro , Orce, Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›:o. Știm de trei minute că Pedro Orce trăieale în satul care este ascuns în spatele acestor povîrniÈ™uri, È™tiam de la 46 bun început că Joaquim Sassa a venit de pe o plajă din nordul Portugaliei, iar Jose Anaigo, acum de-abia aflăm sigur, se plimba prin cîmpiile din Ribatejo cînd a întîlnit sturzii, È™i am fi È™tiut-o imediat, dacă ain fi acordat suficientă atenÈ›ie detaliilor peisa-jului. Mai rămîne încă să aflăm cum de s-au întîlnit cei trei, de ce stau aici în mod clandestin, sub un măslin, unicul de pe aici, între arborii pitici rari È™i încîlciÈ›i care se agață de solul alb, soarele reverbe-rează pe întregul È™es, aerul vibrează, este căldura andaluză, deÈ™i sîntem în mijlocul unui amfiteatru muntos, deodată devenim conÈ™tienÈ›i de aceste repere materiale, am intrat în lumea reală, sau poate că ea ne-a forÈ›at uÈ™a. Dacă ne gîndim bine, nu există un început pentru lucruri È™i pentru oameni, tot ceea ce a început într-o zi a început de dinainte, povestea acestei foi de hîrtie, ca să luăm exemplu cel mai la îndemînă, pentru a fi adevărată È™i completă, ar trebui să urce pînă la începuturile lumii, am folosit în mod voit pluralul în ]ocu1 singularului È™i chiar È™i aÈ™a să ne îndoim, căci aceste începuturi n-au fost începuturi, doar puncte de trecere, rampe de alunecare, sărmanul nostru cap, supus atîtor È™arade, admirabil cap, în ciuda a tot È™i a toate, care din orice motiv e în stare să înnebunească, mai puÈ›in din acesta. Nu există, deci, început, dar a fost un moment în care Joaquim Sassa a plecat de unde era, o plajă din nordul Portugaliei, poate Afife, cea cu pietre enigmatice, poate A-Ver-0-Mar1, ăsta ar fi un loc mai nimerit, avînd cel mai desăvîrÈ™it nume de plajă care se poate imagina, nici un poet sau romancier nu l-ar fi putut inventa. Dintr-acolo a venit Joaquim Sassa, auzind că un oarecare Pedro Orce din Spania simÈ›ea cum îi tremură pămîntul sub picioare atunci cînd pămîntul nu tremura, e o curiozitate foarte 1. Cătînd-spre-Mare (port.). 47 normală a unuia carc a aruncat o piatră grea în mare cu forÈ›e pe care nu le avea, făcînd chiar să se smulgă peninsula din Europa fără nici o zdrunci-nare sau durere, ca un fir de păr care cade în tăcere, aÈ™a fiind voia Domnului după cum se spune. A pornit la drum, în vechiul său Doi Cai, nu È™i-a luat rămas bun de la familie, îndurerat, fiindcă nu avea familie, È™i nici nu È™i-a înÈ™tiinÈ›at È™eful de la serviciul unde lucra. E timpul concediilor, poate să plece È™i să se întoarcă fără să ceară voie, acum la graniță nici măcar nu-È›i mai verifică paÈ™aportul, se arată doar actul de identitate È™i peninsula e a noastră. Pe scaunul de alături duce un radio cu baterii, îi face bine să audă muzică, pălăvrăgeala crainicilor, suavă È™i adormitoare ca un leagăn acustic, deodată iritantă, asta era în timpurile normale, acum eterul este brăzdat de cuvinte febrile, veÈ™tile care vin din Pirinei, exodul, trecerea Mării RoÈ™ii, retragerea lui Napoleon. Aici, pe È™oselele din intcrior, se circulă puÈ›in, nimic nu se compară cu Algarve, ce mai confuzie È™i convulsie, iar în Lisabona, pe autostrăzile din sud È™i din nord, aeroportul Portela pare mai degrabă o piață asediată, un asalt de furnici, pilitură de fier atrasă de magnet, Joaqnim Sassa merge liniÈ™tit, pe drumurile umbrite de lîngă țărm, are ca destinaÈ›ie un sat numit Orce, din provincia Granada, È›ara Spania, unde trăieÈ™te cutare om de care s-a vorbit la televiziune, Vreau să aflu dacă există vreo legă-tură între ce mi s-a întîmplat mie È™i faptul că cineva simte pămîntul tremurîndu-i sub picioare, cînd lumea începe să-È™i imagineze ceva, pune lucrurile cap la cap, de cele mai multe ori greÈ™it, uneori le mai nimereÈ™te, o piatră aruncată în mare, pămîntul care se cutremură, un lanÈ› muntos crăpat. Joaquim Sassa merge tot printre munÈ›i, deÈ™i nu se compară cu aceÈ™ti titani, dar deodată se neliniÈ™teÈ™te, Și dacă se întîmplă È™i aici la fel, dacă se întîmplă să crape Estrela, să fie înghiÈ›it Mondego, în adîncuri, plopii tomnatici fără oglinzi în care să se contemple, gîndu-rile au devenit poetice, pericolul a trecut. 48 In acea clipă s-a întrerupt muzica, crainicul a început să citească È™tirile, nu se deosebeau mult, singura noutate, cu toate că relativă, venea din Londra, primul ministru s-a dus în Camera Comunelor pentru a afirma, în mod categoric, că suveranitatea britanică asupra Gibraltarului nu admite discuÈ›ii, oricare ar fi distanÈ›a care ar avea să despartă Peninsula Iberică de Europa, la care liderul opoziÈ›iei a adăugat o garanÈ›ie formală, mai precis, Cea mai loială colaborare a băncilor opozi-È›iei È™i a partidului nostru în marele moment istoric pe care îl trăim în prezent, dar a adăugat la discursul solemn o ironie care i-a făcut pe toÈ›i deputaÈ›ii să rîdă, Domnul prim-ministru s-a expus unei mari imprecizii de vocabular cînd a numit peninsulă ceea ce este astăzi o insulă fără nici o putință de tăgadă, cu toate că fără fermitatea insulei noastre, ofeourse. DeputaÈ›ii majoritari au aplaudat concluzia È™i au schimbat zîmbete complice cu adversarii, nimic nu e mai presus decît interesul patriei pentru a-i uni pe politicieni, e un adevăr incontestabil. Joaquim Sassa a zîmbit È™i el, Ce mascaradă, È™i deodată È™i-a È›inut respiraÈ›ia, crainicul îi pronunÈ›ase numele, Domnul Joaquim Sassa, aflat în călătorie prin È›ară, este rugat, repetăm, Domnul Joaquim Sassa este rugat să fie amabil, este rugat să fie amabil È™i să se prezinte de urgență în faÈ›a guvernatorului civil cel mai apropiat de locul unde se găseÈ™te, cu scopul de a colabora cu autoritățile pentru clarificarea cauzelor rupturii geologice observate în Pirinei, întrucît auto-ritățile competente sînt convinse că susmenÈ›ionatul Joaquim Sassa dispune de informaÈ›ii de interes naÈ›ional, repetăm apelul, Domnul Joaquim Sassa este rugat, dar domnul Joaquim Sassa nu mai auzea, trebuise să oprească maÈ™ina pentru a-È™i redobîndi seninătatea, sîngele rece, cu mîinile tremurînd în aÈ™a hal nici nu mai putea conduce, urechile îi vuiau ca un melc în mare. Pe viaÈ›a mea, cum or fi aflat de piatră, pe plajă nu era nimeni, cel puÈ›in din cîte-am văzut eu, È™i n-am pomenit niniănui nimic, m-ar fi făcut mincinos, poate o fi fost totuÈ™i cineva care m-a observat, dar cine oare se uită la un om care aruncă pietre în apă, păi da, da' pe mine m-au observat imediat, ce ghinion, È™i-apoi È™tim prea bine cum se petrec lucrurile, unul îi spune altuia È™i adaugă ce È™i-a închipuit, fiindcă n-a apucat să vadă ; atunci cînd povestea o fi ajuns ]a urechile autorităților piatra o fi ajuns deja de mărimea mea, cel puÈ›in, È™i-acum ce-o să ină fac. N-o să răspundă la apel, n-o să se prezinte la nici un guvernator civil sau militar, închipuiÈ›i-vă ce conversaÈ›ie absurdă, cu cabinetul închis, cu magnetofonul înregistrînd, Domnule Joaquim Sassa, aÈ›i aruncat o piatră în mare, AÈ™a e, După părerca dumneavoastră cam cît ar fi putut cîntări, Habar n-am, vreo două kilograme sau trei, Sau mai mult, Da, putea fi È™i mai mult, lată cîteva pietre, încercaÈ›i-le È™i spuneÈ›i-ne care dintre ele se apropie, în greutate, de piatra pe care aÈ›i aruncat-o, Asta, HaideÈ›i s-o cîntărim, aÈ™a, ei bine, fiÈ›i amabil È™i verificaÈ›i cu propriii dumneavoastră ochi, Nu mi-am închipuit c-ar fi chiar atît, cinci kilograme È™i È™ase sute de grame, Acum spuneÈ›i-mi, vi s-a mai întîmplat vreodată ceva asemănător, Niciodată, SînteÈ›i sigur, Absolut, Nu suferiÈ›i de perturbaÈ›ii mentale sau nervoase, epilepsie, somnambulism, transe de diverse tipuri, Nici pomeneală, Dar în familia dumneavoastră, sînt sau au fost asemenea cazuri, Nici pomeneală, Mai tîrziu vom face o encefa-logramă, deocamdată încercaÈ›i-vă forÈ›a pe acest aparat de-aici, Ce este, Un dinamometru, folosiÈ›i toată forÈ›a de care vă simÈ›iÈ›i în stare, Nu mai pot, Doar atît, N-am avut niciodată muÈ™chii prea tari, Domnule Joaquim Sassa, dumneavoastră n-aÈ›i fi putut arunca niciodată acea piatră. Și eu sînt de aceeaÈ™i părere, È™i totuÈ™i am aruncat-o, Știm c-aÈ›i aruncat-o, avem martori, persoane demne de toată încrederea, tocmai de aceea trebuie să ne spuneÈ›i cum aÈ›i reuÈ™it, V-am mai explicat, mergeam pe 50 plajă, am văzut piatra, am apucat-o È™i am aruncat-o, Nu se poate, o confirină martorii, E adevărat, însă martorii n-au cum să È™tie de unde v-a venit asemenea forță, dumneavoastră trebuie să È™tiÈ›i, V-am mai spus că nu È™tiu, SituaÈ›ia, domnule Sassa, e foarte gravă, aÈ™ spune chiar extrem de gravă, ruptura Pirineilor nu se explică pnn cauze naturale, altfel ne-am trezi într-o eatastrofă planetară, tocmai pornind de la această stare de lucruri am început să investigăm cazurile insolite ivite în aceste ultime zile, iar al dumneavoastră e unul dintre ele, Mă îndoiesc că aruncarea unei pietre în mare ar putea fi cauza ruperii unui continent, Nu vreau să intru în filosofii vane, dar spuneÈ›i-mi dacă vedeÈ›i vreo legătură între faptul că o maimuță a coborît dintr-un copac acum douăzeci de milioane de ani È™i fabricarea unei bombe nucleare, Legătura sînt chiar cei douăzeci de milioane de ani, Bine zis, dar acum să ne închipuim c-ar fi posibil să reducem la ore timpul între o cauză, care în acest caz ar fi aruncarea unei pietre, È™i un efect, care a fost separarea de Europa, cu alte cuvinte, să ne închipuim că, în condiÈ›ii normale, această piatră aruncată în mare ar produce efecte doar de acum în douăzeci de miîioane de ani, dar că, în alte condiÈ›ii, mai precis de anormalitate, pe care le investigăm acum, efectul se observă cîteva ore, sau zile, mai tîrziu, E pură speculaÈ›ie, cauza poate fi alta, Sau un complex concomitent al lor, Atunci va trebui să investigaÈ›i alte cazuri insolite, Asta È™i facem, È™i spaniolii la fel, cu omul acela care simte cum se cutremură pămîntul, Dac-ati lua-o aÈ™a, după ce exami-naÈ›i cazurile insolite, va trebui să treceÈ›i la cazurile solite, Ce cazuri, Solite, Ce înseamnă acest cuvînt, Solit este contrariul insolitului, antonimul său, Vom trece de la insolite la solite dacă va fi nevoie, trebuie să descoperim cauza, VeÈ›i avea multe de examinat, Sîntem de-abia la început, spuneÈ›i-ne de unde aÈ›i acumulat acea forță, Joaquim Sassa nu răspunse, își amuÈ›i imaginaÈ›ia, cu atît mai mult cu cît dialogul 51 A- ^tÃT ameninÈ›a să devină circular, acuma trebuia să repete, Habar n-am, iar restul va fi identic, cu cîteva variante, minime, mai ales formale, dar È™i acolo trebuie să aibă grijă, fiindcă, după cum se È™tie, prin formă se ajunge la eaeiiță, prin conÈ›inător la conÈ›inut, prin sunetul cuvîntului la înÈ›elesul său. îl porni pe Doi Cai, mergînd la pas, se poate spune aÈ™a ceva despre un automobil, voia să se gîndească, avea nevoie să se gîndească serios. Nu mai era un călător oarecare în drum spre graniță, un om obiÈ™nuit fără însuÈ™iri È™i fără importanță, acum nu, probabil că în chiar aceste clipe se impri-mau afiÈ™ele cu portretul È™i înÈ™tiinÈ›area, Wanted, cu litere groase È™i roÈ™ii, vînătoarea de oameni. Privi în oglinda retrovizoare È™i văzu o maÈ™ină a poliÈ›iei rutiere, venea atît de grăbită încît părea că vrea să intre prin lunetă, M-au prins, își spuse, acceleră, dar se corectă imediat, fără să frîneze, È™i toate mane-vrele au fost inutile, maÈ™ina poliÈ›iei a trecut în trombă, avea o destinaÈ›ie anume, desigur, nici măcar nu l-au privit, dacă ar fi ghicit poliÈ›iÈ™tii cei grăbiÈ›i cine conducea acolo, doar că sînt mulÈ›i Doi Cai, pare o contradicÈ›ie matematică, dar nu e. Joaquim Sassa a privit din nou în oglindă, acum ca să se vadă pe el, să-È™i recunoască uÈ™urarea cu propiii săi ochi, nu se reflecta mare lucru, puÈ›intel din chip, aÈ™a e greu de È™tiut cui îi aparÈ›ine, lui Joaquim Sassa, È™tim asta, dar Joaquim Sassa ăsta cine este, un bărbat tînăr, are treizeci È™i ceva de ani, mai aproape de patruzeci decît de treizeci, vine o zi în care nu mai poÈ›i evita asta, sprîncenele sînt negre, ochii căprui specific portughezi, dreaptă linia nasului, sînt trăsături realmente comune, vom afla mai multe despre el cînd se va întoarce înspre noi. Deocamdată, își spuse, e doar un apel la radio, mai rău va fi la graniță, colac peste pupăză mai e È™i numele ăsta, Sassa, azi aÈ™ fi preferat să fiu un oarecare Sousa, precum cel de la Collado de Pertuis, într-o zi am căutat în dicÈ›ionar să văd dacă există cuvîntul, 52 Sassa, nu Sousa, È™i ce înseamnă, am aflat că e un arbore corpolent din Nubia, frumos nume, de femeie, Nubia, pe undeva prin Sudan, Africa Orientală, pagina nouăzeci È™i trei din atlas. Și-n noaptea asta, unde o să dorm, la hotel nici gînd, stau tot timpul cu radioul deschis, la ora asta toată hotelăria portu-gheză scrutează atent candidaÈ›ii la o noapte de somn, refugiul urmăritilor, închipuiÈ›i-vă scena, BineînÈ›eles, domnule, avem o cameră liberă la etajul doi, numărul două sute unu, hei, Pimenta, condu-l pe domnul Sassa, iar cînd el se va fi întins să se odihnească, încă îmbrăcat, recepÈ›ionerul foarte agitat, nervos, la telefon, Tipul e aici, veniÈ›i repede. L-a tras pe Doi Cai la marginea drumului, a ieÈ™it să-È™i dezmorÈ›ească picioarele È™i să-È™i limpezească gîndurile, care totuÈ™i nu au È™tiut să fie un bun sfetnic, i-au propus o necuviință, Rămîi È™i tu într-un oraÈ™ mai populat, din cele care au asemenea como-dități, cauÈ›i un bordel, petreci noaptea cu una din fete, fii liniÈ™tit că n-o să-È›i ceară actul de identitate, o să plăteÈ™ti, È™i dacă n-ai chef să-È›i destinzi trupul cu atîtea griji pe cap, cel puÈ›in vei reuÈ™i să dormi, s-ar putea să-È›i iasă asta chiar mai ieftin decît la hotel, Absurd, răspunse Joaquim Sassa propunerii, soluÈ›ia ar fi să dorm în automobil, pe vreun drum lăturalnic. Și dacă-È›i ies în cale niÈ™te derbedei, niÈ™te haimanale, niÈ™te È›igani, dacă te atacă È™i tejefuiesc, dacă te omoară, Þinutul ăsta-i liniÈ™tit, Și dacă apare vreun incendiator de meserie sau cu mania de a da foc pădurilor de pini, acum e vremea lor, rămîi încercuit de flăcări È™i mori ars de viu, asta trebuie să fie cea mai rea moarte, din cîte-am auzit, aminteÈ™te-È›i de martirii InchiziÈ›iei, Absurd, repetă Joaquim Sassa, am hotărît, dorm în maÈ™ină, È™i gîndul a tăcut, întot-deauna tace cînd voinÈ›a e fermă. Era încă devreme, mai putea face vreo patruzeci-cincizeci de kilometri pe È™oselele astea întortocheate, o să înnopteze aproape de Tomar, sau de Santarem, pe unul din drumeagurile acelea interioare care duc înspre 53 ogoare, cu È™anÈ›urile lor adînci făcute mai demult de căruÈ›e cu boi È™i astăzi de tractoare, noaptea nu trece nimeni, oriunde poate să se ascundă Doi Cai. Pot chiar dormi în ralanti, tocmai bine îmi È›ine cald, la ideea asta n-a mai răspuns gîndul, dar o dezaprobă. Nu s-a oprit în Tomar, nu a ajuns la Santarem, a cinat incognito într-un orășel la malul Tejului, oamenii de prin părÈ›ile locului sînt curioÈ™i din fire, dar nu într-atît încît să-l ia la întrebări pe călător, băgîndu-i-se în suflet, la ascultă, cum te numeÈ™ti, dacă ar rămîne mai multă vreme da, în scurt timp i-ar cerceta viaÈ›a trecută È™i destinul pentru viitor. Televizorul era deschis, în timp ce Joaquim Sassa cina, se vedea ultima parte a unui film despre viaÈ›a submarină, cu multe bancuri de peÈ™ti mărunÈ›i, peÈ™ti raia unduindu-se È™i murene sinuoase, È™i o ancoră veche, apoi au venit reclamele, unele cu montări percutante, rapide, altele deliberat lente ca o voluptate iscată din experiență, vocile erau ale unor copii care strigau mult, adolescenti nesiguri pe ton, sau femei puÈ›in răguÈ™ite, toÈ›i bărbaÈ›ii baritoni È™i virili, în curtea din spatele casei sforăie porcul, îngrășat cu lături È™i cu resturile din farfurii. In sfirÈ™it, dădură È™tirile, È™i Joaquim Sassa tresări, era pierdut dacă i se arăta poza. Apelul a fost citit, dar poza n-a apărut, la urma urmelor, nu căutau un criminal, era doar rugat, cu multă stăruință È™i politeÈ›e, să-È™i semnaleze prezenÈ›a, servind astfel supremului interes naÈ›ional, nici un patriot demn de acest nume nu s-ar sustrage de la îndeplinirea unei obligaÈ›ii atît de simple, să se prezinte autorităților pentru niÈ™te declaraÈ›ii. Mai erau trei persoane care luau cina, o pereche mai în vîrstă, iar la altă masă cunoscutul bărbat singur despre care se spune întotdeauna, Precis e comis-voiajor. ConversaÈ›iile s-au întrerupt cînd s-au auzit primele veÈ™ti despre Pirinei, porcul continua să sfo-răie, dar nimeni nu-l auzea, È™i toate astea într-o clipă doar, stăpînul casei s-a urcat pe un scaun 54 pentru a da mai tare sonorul, fata care servea la mese a rămas nemiÈ™cată cu ochii holbati, clienÈ›ii È™i-au lăsat cu grijă tacîmurile pe marginea farfuriei, cazul merita atenÈ›ie, pe ecran se vedea un elicopter care era filmat dintr-un alt elicopter, amîndouă intrînd prin canalul înfricoaător, È™i arătau pereÈ›ii foarte înalÈ›i, atît de înalÈ›i încît de-abia se zărea cerul undeva deasupra, un firicel azuriu, Dumnezeule, te apucă ameÈ›elile, a spus fata, iar patronul, Tacă-È›i gura, acum proiectoare extrem de puternice arătau gîtlejul căscat, aÈ™a o fi fost intrarea în infernul grecesc, dar acolo unde ar trebui să latre Cerberul grohăie un porc, mitologiile nu mai sînt nici pe departe ca pe vremuri. Aceste imagini dramatice, a declamat crainicul, luate cu un autentic risc al vieÈ›ii, vocea a devenit păstoasă, înfundată, cele două elicoptere au devenit patru, năluci ale nălucilor, Antenă blestemată, bodogăni stăpînul restaurantului. Cînd sunetul È™i imaginea s-au restabilit È™i au devenit inteligibile, elicopterele dispăruseră, iar crainicul citea cunoscutul apel, acum generalizat, Sînt de asemenea rugate toate persoanele care cunosc cumva cazuri ciudate, fenomene inexplica-bile, semnale îndoielnice, să înÈ™tiinÈ›eze neîntîrziat autoritățile cele mai apropiate. Atunci, văzîndu-se interpelată aÈ™a direct, fata a reamintit de cazul atît de discutat al iedului care se născuse cu cinci picioare, patru negre È™i unul alb, dar patronul a răspuns, Asta a fost cu multe luni în urmă, toanto, iezi cu cinci picioare È™i pui cu două capete se văd pe mai toate drumurile, mie spune-mi de altele, care te lasă năuc, ca ăla cu sturzii învățătorului, Care sturzi, care învățător, a întrebat Joaquim Sassa, învăță-torul de-aici, numele lui e Jose Anaigo, de cîteva zile, oriunde s-ar duce, vine È™i un stol de sturzi, nu-s mai putin de două sute, Sau mai mult, l-a corectat comis-voiajorul, nu mai departe de azi dimineață i-am văzut cînd am venit, zburau pe deasupra È™colii È™i făceau atîta hărmălaie cu aripile È™i cu strigătele 55 lor că te uimeau. In acest moment a luat cuvîntul domnul în vîrstă, pentru a spune, După mintea mea, ar trebui să-l informăm.pe preÈ™edintele comisiei de cazul ăsta cu sturzii, De È™tiut, îl È™tie el, a observat stăpînul casei, Știe, dar nu face legătura între lucruri, cana È™i toarta, ca să spun aÈ™a, Atunci ce-i de făcut, Să vorbim cu el mîine de dimineață, pe deaaupra e important pentru È›inutul nostru să fie pomenit la televiziune, e bine pentru comerÈ› È™i industrie, Dar secretul rămîne între noi, nu-l spunem nimănui, Și-nvățătorul ăsta pe unde stă, a întrebat Joaquim Sassa, ca È™i cum răspunsul nu l-ar fi interesat prea mult, de aceea patronul, distrat, n-a fost pe fază ca să întrerupă sporovăiala fetei, Stă într-o casă chiar lîngă È™coală, e casa profesorilor, noaptea are întot-deauna lumină la fereastră pînă foarte tîrziu, È™i părea să aibă o anumită melancolie în voce. Supărat, stăpînul casei a certat-o pe biata slujnică, Taci din gură, proasto, du-te mai degrabă de vezi dacă i-e foarne porcului, ordin cu totul È™i cu totul absurd, pentru că porcii la ora asla nu mănîncă, în general dorm, dacă acesta protestează atîta poate o face din neliniÈ™ti È™i frămîntări, tot aÈ™a prin grajdurile È™i în È›arcurile din cîmp iepele nechează È™i scutură copitele, nervoase, fără liniÈ™te sfărîmă cu potcoavele pietriÈ™ul desprins de pe pămînt, sfiÈ™ie finul. o fi din cauza lunii, e diagnosticul baciului. Joaquim Sassa a plătit nota, È™i-a luat rămas bun, i-a lăsat bacÈ™iÈ™ generos ca recornpensă pentru infor-maÈ›ia pe care i-o dăduse fata, poate că patronul o să-l bage la el în buzunar, înciudat de întîmplare, nu că ăsta i-ar fi obiceiul, bunătatea oamenilor nu e mai grozavă decît ei, uneori supusă eclipselor È™i contradicÈ›iilor, rareori constantă, È™i acesta e È™i cazul fetei gonite care, neputind da de mîncare unui porc căruia nu-i e fbame, îl scarpină pe iestuz^ între ochi, cuvîntul e castilian, dar este folosit aici pentru că 1. Rît (sp.) 56 nu există în portugheză. E o seară frumoasă, Doi Cai se odihneÈ™te sub platani răcorindu-È™i roÈ›ile în apa ce se scurge din ciÈ™mea È™i Joaquim Sassa îl lasă acolo, se duce pe jos să caute È™coala È™i fereastra luminată, oamenii nu reuÈ™esc să-È™i ascundă secretele cu toate că prin vorbe vor să le păstreze, o stridență neaÈ™tep-tată îi denunță, stingerea neaÈ™teptată a unei vocale îi revelă, orice observator cu experiență de viață È™i-ar da numaidecît seama că fata e îndrăgostită. Orășelul e doar un sat mai mare, în mai puÈ›in de o jumătate de oră mergi de la intrare pînă la capătul caselor, dar Joaquim Sassa nu va fi nevoit să meargă atît, l-a întrebat pe un puÈ™tan care trecea unde-i scoala, n-ar fi putut întîlni o călăuză mai bine infor-mată, MergeÈ›i tot înainte, cînd ajungeÈ›i la o piaÈ›etă unde e o biserică o luaÈ›i la stînga, pe urmă tot la dreapta, n-aveÈ›i cum să vă rătăciÈ›i, È™coala se vede imediat, Și învățătorul stă acolo, Da, domnule, fereastra este luminată, dar nu era nici urmă de pasiune în vreunul din aceste cuvinte, pesemne că băiatul nu învață bine È™i È™coala e primul său purga-toriu de păcătos, dar glasul i s-a înveselit deodată, copiii nu poartă ranchiună, asta îi salvează, Și sturzii sînt acolo, nu sînt niciodată tăcuÈ›i, dacă nu-È™i va abandona curînd studiile va putea învăța să-È™i compună frazele astfel încît să nu repete atît de des formele verbale. Jumătate de cer este încă senină, cealaltăjumă-tate nu s-a întunecat de tot, văzduhul e albastru de parcă ar miji zorile. Prin case s-au aprins deja luminile, se aud voci molcome, de oameni obosiÈ›i, un plînset discret în leagăn, zău că oamenii sînt inconÈ™tienti, se aruncă pe o plută pe mare È™i continuă să se ocupe de viaÈ›a lor ca È™i cum ar sta pe un pămînt neclintit pentru veÈ™nicie, flecărind ca Moise pe cînd cobora Nilul în coÈ™uleÈ›ul de răchităJucîndu-se cu fluturii, atît de norocos că nu l-au văzut croco-dilii. La capătul străduÈ›ei înguste, între ziduri, se află È™coala, dacă Joaquim Sassa n-ar fi avizat, ar 57 crede că e o casă ca oricare, noaptea toate sînt cenuÈ™ii, altele sînt È™i în timpul zilei, s-a întunecat între timp, dar numai ceva mai tîrziu se vor aprinde fehnarele publice. Pentru a nu-i dezminÈ›i pe fata îndrăgostită È™i pe puÈ™tanul cu sentimente rezervate, fereastra este luminată, È™i la ea a bătut Joaquim Sassa, la urina urmelor sturzii nu fac chiar atîta hărmălaie, se pregătesc pentru înnoptat, cu disputele de rigoare, certurile între vecini, dar nu va trece mult È™i sub frunzele mari ale smochinului unde s-au instalat se vor liniÈ™ti nevăzuÈ›i, negri în toiul beznei, doar mai tîrziu va răsări luna, atunci se vor trezi cîțiva atinÈ™i de degetele albe, È™i vor adornii iar, nu bănuiesc că vor trebui să facă o cale lungă. Dinăuntrul casei o voce de bărbat a întrebat, Cine e, È™i Joaquim Sassa a răspuns, FiÈ›i amabil, cuvinte magice care substituie identifi-carea politicoasă, limbajul e plin de asemenea enigme È™i de altele mai complicate. Fereastra s-a deschis, nu-i uÈ™or să vezi cine locuieÈ™te în această casă, aÈ™a cum stă în lumina indirectă, dar, în compensaÈ›ie, chipul lui Joaquim Sassa apare complet, de unele trăsături am vorbit mai adineauri, restul este după cum ne aÈ™teptam, păr È™aten drept, obraji slabi, nasul într-adevăr comun, buzele par pline doar cînd vor-besc, Mă scuzaÈ›i că vin să vă deranjez la ora asta, Nu-i tîrziu, a spus învățătorul, dar a fost nevoit să ridice vocea pentru că sturzii, luaÈ›i prin surprindere, au înălÈ›at un cor de proteste sau de alarmă. Tocmai din cauza lor aÈ™ vrea să vă vorbesc, Din cauza cui, A sturzilor, aha, Și a unei pietre pe care am aruncat-o în mare, cu mult peste puterile mele, Cum vă numiÈ›i, Joaquim Sassa, SînteÈ›i cel de care se vorbeÈ™te la radio È™i televiziune, Intocmai, IntraÈ›i. De pietre È™i de sturzi au discutat. Acum vorbesc despre deciziile luate. Sînt în grădina de zarzavat din spatele casei, Jose AnaiÈ›o aÈ™ezat pe banca de 58 piatră de lîngă ușă, Joaquim Sassa pe un scaun, fiind musafir, È™i deoarece Jose Anai^o stă cu spatele la bucătărie, de unde vine lumina, tot nu È™tim ce trăsături are, parcă s-ar ascunde omul ăsta, È™i nu-i aÈ™a, de cîte ori nu s-a întîmplat să ne arătăm aÈ™a cum sîntem, È™i n-a meritat osteneala, nu era nimeni prin jur ca să vadă. Jose AnaiÈ›io a mai turnat niÈ™te vin alb în pahare, îl beau la temperatura camerei, după cum spun cunoscătorii că trebuie băut, fără artificiile moderne ale răcirii, dar în acest caz o fac numai pentru că în casa învățătorului nu există frigider. Ajunge pentru mine, a spus Joaquim Sassa, cu vinul roÈ™u de la cină mi-am făcut plinul, Asta-i ca să ciocnim pentru călătorie, a răspuns Jose Anaigo, È™i zîmbea, i se vedeau dinÈ›ii foarte albi, fapt demn de înregistrat, Că eu merg în căutarea lui Pedro Orce, asta-i de înÈ›eles, deocamdată sîntîn concediu, n-am obligaÈ›ii de serviciu, Nici eu, È™i încă pentru mai mult timp, pînă la deschiderea È™colilor, la înce-putul lui octombrie, Sînt singur, Singur sînt È™i eu, Nu intra în intenÈ›iile mele să vin aci să vă constrîng să veniÈ›i cu mine, nici nu vă cunoÈ™team, Eu vă rog să mă lăsaÈ›i să vă însoÈ›esc, dacă-mi daÈ›i un loc în maÈ™ina dumneavoastră, dar mi l-aÈ›i È™i dat, acum nu vă mai puteÈ›i lua cuvîntul înapoi, InchipuiÈ›i-vă ce zarvă va fi cînd au să vadă că lipsiÈ›i, sînt în stare să cheme poliÈ›ia la prima oră, au să vă socotească mort È™i îngropat, spînzurat de o cracă groasă de copac, sau aruncat în rîu, de către mine, desigur, pe mine au să mă bănuiască, necunoscutul cu o forță misterioasă care a venit de nu È™tiu unde, a pus întrebări È™i a dispărut, întocmai ca în cărÈ›i, Las un bileÈ›el în uÈ™a Primăriei È™i spun că a trebuit să plec de urgență la Lisabona, sper că nimănui n-o să-i treacă prin minte să întrebe dacă m-au văzut cumpă-rînd vreun bilet. Cîteva clipe au rămas tăcuti, apoi Jose Anai^o s-a ridicat È™i a făcut cîțiva paÈ™i în direcÈ›ia smochinului, în timp ce sorbea restul vinului, sturzii nu mai 59 conteneau cu ciripitul È™i larma, unii se treziseră auzind discuÈ›ia bărbaÈ›ilor, alÈ›ii pesemne că visau cu voce tare, acel coÈ™mar înfiorător al apeciei de a se simÈ›i zburînd, pasăre singură rătăcită de stol, într-o atmosferă care opune rezistență È™i unde aripile se zbat zadarnic, de parcă ar fi în apă, la fel se întîmplă cu oamenii cînd voinÈ›a din vis le porunceÈ™te să fugă È™i ei nu pot. Plecăm cu o oră înainte de răsăritul soarelui, a spus Jose AnaiÈ›o, acum e vremea să ne culcăm, È™i Joaquim Sassa s-a sculat de pe scaun, Rămîn în maÈ™ină, vin de dimineață să vă iau, De ce să nu dormiÈ›i aici, am numai un pat, dar e mare, încap lejer două persoane. Cerul era înalt, înÈ›esat de aÈ™tri care păreau apropiaÈ›i de parcă ar fi atîrnat nevăzuÈ›i în el, pulbere de sticlă, văl de lapte îngheÈ›at, È™i marile constelaÈ›ii scăpărau dramatic, Ciobanul, Cele două Urse, Carul Mare, peste siluetele în picioare ale celor doi bărbaÈ›i se cernea o bură diafană de mici cristale de lumină, care se prindeau de piele, rămîneau aninate în păr, n-a fost pentru prima oară că s-a produs acest fenomen, dar dintr-o dată au încetat toate foÈ™netele nopÈ›ii, pe deasupra copacilor a apărut prima albeață a lunii, acum au să se stingă stelele. Atunci Joaquim Sassa spuse, Pe aÈ™a o noapte mai că aÈ™ dormi sub smochin, dacă-mi împrumutaÈ›i o pătură, Vă È›in companie. Au strîns un morman de paie È™i apoi le-au aranjat pentru culcuÈ™, aÈ™a cum se face pentru vite, au întins pătu-rile, pe o parte s-au culcat, cu cealaltă s-au învelit. Sturzii pîndeau din ramuri cele două siluete, Cine-o fi ăla, sub copac, È™i în ramuri s-au trezit cu toÈ›ii, cu o asemenea lună va avea destul de furcă somnul cu ei. Luna urcă repede, coroana joasă È™i rotundă a smochinului se transformă într-un labirint de negru È™i alb, È™i Jose AnaiÈ™o spune, Umbrele astea nu mai sînt ca înainte, S-a miÈ™cat prea puÈ›in peninsula, cîțiva metri acolo, efectul nu poate fi prea mare, a observat -Joaquim Sassa, fericit că înÈ›elesese comentariul, S-a miÈ™cat È™i a fost destul pentru ca umbrele să fie 60 diferite, sînt unele crengi într-acolo pe care lumina lunii le atinge pentru întîia oară la ceasul ăsta. Au trecut cîteva minute, sturzii începeau să se poto-lească, È™i Jose Anai^o a murmurat, cu un glas în care în sfirÈ™it pătrunsese somnul, fiecare cuvînt în aÈ™teptarea sau căutarea următorului, Odată, demult, Dom Joăo al II-lea, regele nostru, desăvîrÈ™it după nume1 È™i după mine umorist desăvîrÈ™it, i-a dat unui anumit hidalgo o insulă imaginară, spuneÈ›i-mi dacă mai È™tiÈ›i vreo È›ară unde să se fi putut întîmpla aÈ™a ceva, Și acest hidalgo ce-a făcut, s-a dus pe mare în căutarea ei, aÈ™ vrea să È™tiu si eu cum poate fi găsită o insulă imaginară, Pînă acolo nu ajunge È™tiinÈ›a mea, dar insula astalaltă, iberică, care era peninsulă È™i nu mai e, o văd ca È™i cum, cu un umor identic, s-ar fi decis să o pornească pe mare în căutarea oame-nilor imaginari, Frumoasă frază, din cele poetice, Atunci aflaÈ›i că n-am făcut în viaÈ›a mea nici măcar un vers, LăsaÈ›i, cînd toÈ›i oamenii vor fi poeÈ›i nu va mai scrie nimeni versuri, Și fraza asta are un ce al ei, Am băut cam mult, Și mie mi se pare la fel. Tăcere, domolire, nesfirÈ™ită suavitate, È™i Joaquim Sassa a murmurat, de parcă visa deja, Ce-or face mîine sturzii, rămîn, vin cu noi, o să aflăm cînd vom pleca, aÈ™a e întotdeauna, a spus Jose AnaiÈ›o, luna s-rătăcit printre ramurile smochinului, va pierde toată noaptea în căutarea drumului. Incă nu mijiseră zorii cînd Joaquim Sassa s-a sculat din culcuÈ™ul său de fin ca să se ducă după Doi Cai, lăsat în odihnă sub platanii din piață, chiar lîngă ciÈ™mea. Pentru a nu fi văzuÈ›i împreună de vreun trecător matinal, din aceia care există întotdeauna în È›inuturile agricole, au stabilit să se întîlnească la ieÈ™irea din sat, dincolo de ultimele case. Jose AnaiÈ›o avea să meargă pe drumuri lăturalnice, scurtături È™i hîrtoape, lipit de umbre, Joaquim Sassa, deÈ™i cu 1. Dom Joăo al II-lea (148l-l495), supranumit PrinÈ›ul DesăvîrÈ™it (o Principe Perfeito). 61 discretie, pe È™oseaua principală, e un călător din cei care nu au nici o datorie È™i nu se tem de nimic, a ieÈ™it devreme ca să se bucure de răcoarea dimineÈ›ii È™i să profite de zi, asa-s turiÈ™tii matinali, în fond problema-tici È™i neliniÈ™tiÈ›i, căci suferă de incurabila scurtime a vieÈ›ilor, culcarea tîrziu È™i scularea devreme, nu c-ar fi mai sănătoase, dar lungesc traiul. Doi Cai are un motor discret, ambreiajul e de mătase, l-au auzit doar rarii localnici suferind de insomnie, iar aceÈ™tia au crezut că în sfirÈ™it dormeau È™i visau, acum de-abia se aude, în zorii liniÈ™tiÈ›i, zgomotul regulat al unei pompe de scos apă. Joaquim Sassa a ieÈ™it din sat, a trecut de prima curbă, de a doua, apoi l-a oprit pe Doi Cai È™i a aÈ™teptat. în adîncimea argintată a livezii de măslini, trun-chiurile începeau să se întrezărească, era deja în aer un iz umed È™i nedesluÈ™it, ca È™i cum dimineaÈ›a ieÈ™ea dintr-o fintînă de apă pîcloasă, iar acum a cîntat o pasăre, sau a fost o iluzie auditivă, nici măcar ciocîrlile nu cîntă atît de devreme. A trecut timpul, È™i Joaquim Sassa s-a trezit murmurînd, S-o fi căit È™i nu mai vine, dar nu mi s-a părut a fi un om în stare de aÈ™a ceva, sau poate a trebuit să facă un ocol mai mare decît socotea, asta o fi fost, È™i-apoi e È™i geamantanul, geamantanul e greu, ce minte È™i pe mine, aÈ™ fi putut să-l car eu pînă la maÈ™ină. Atunci, printre măslini, a apărut Jose Anai?o înconjurat de st.urzi, o frenezie de aripi într-o răpăială continuă, strigăte stridente, cine a vorbit de două sute nu stă bine la aritmetică, asta-mi aminteÈ™te mai degrabă de un roi de albine negre, imense, dar în memoria lui Joaquim Sassa au răsărit, da, Păsările lui Hitchcock, film clasic, însă acelea erau niÈ™te asasini infami. Jose Anai?o s-a apropiat de maÈ™ină cu coroana sa de făpturi înaripate, vine rîzînd, poate de asta pare mai tînăr decît Joaquim Sassa, se È™tie prea bine că gravitatea încarcă fizionomiile, are dinÈ›ii foarte albi, după cum È™tim încă din noaptea trecută, È™i nu există nimic deosebit în trăsăturile sale, este însă o anumită 62 armonie în obrajii slabi, nimeni nu are obligaÈ›ia să fie frumos. Și-a băgat geamantanul în maÈ™ină, s-a aÈ™ezat alături de Joaquim Sassa, È™i, înainte de a închide uÈ™a, a tras cu coada ochiului afară să vadă sturzii, Hai să mergem, aÈ™ vrea să È™tiu ce-au să facă ei, asta e, Dac-am fi avut la noi o puÈ™că, trăgeam cîteva gloanÈ›e, două cartuÈ™e de alice făceau ravagii printre ei, SînteÈ›i vînător, Nu, vorbesc doar ca să mă aflu în treabă, N-avem nici o puÈ™că, Poate c-o fi existînd altă soluÈ›ie, îi dau bice lui Doi Cai È™i-i lăsăm în urmă, astea-s păsări cu aripi slabe È™i răsuflare scurtă, IncercaÈ›i. Doi Cai È™i-a schimbat viteza, s-a echilibrat pe o linie dreaptă lungă, È™i, profitînd de terenul plat, a lăsat numaidecît în urmă sturzii. Lumina neclară a dimineÈ›ii începea să se coloreze în trandafiriu È™i roz aprins, erau culori căzute din cer, iar văzduhul a devenit albăstrui, văzduhul, spunem bine, nu cerul, după cum am putut observa încă de ieri pe înserate, orele astea sînt foarte asemă-nătoare, una de început, alta de sfirÈ™it. Joaquim Sassa a stins toate farurile, a încetinit viteza, È™tia că Doi Cai nu a venit pe lume pentru curse de mare calibru, nu are pedigree, È™i pe lîngă asta, unde oare se duce tinereÈ›ea, iar blîndeÈ›ea motorului e o renunÈ›are filosofică, nimic mai mult, Gata, s-a zis cu sturzii, asta a spus-o Jose Anaigo, dar era o nuanță de regret în glasul său. Două ore mai tîrziu, pe terenurile din Alentejo, s-au oprit pentru o mică gustare, cafea cu lapte, piÈ™coturi cu scorÈ›iÈ™oară, apoi s-au întors la maÈ™ină, dezbătînd grijile cunoscute, Cel mai rău n-ar fi să nu mă lase să intru în Spania, cel mai rău e dacă mă prind, Dar nu eÈ™ti acuzat de nici o crimă, Născocesc ei un pretext, mă reÈ›in pentru cercetări, Lasă, de-aici pînă la graniță găsim noi un mijloc să treci, aÈ™a a decurs dialogul, care nu face să progreseze cu nimic înÈ›elegerea povestirii, pesemne c-a fost pus aici doar ca să aflăm că Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›-o se tutuiesc, or fi convenit pe drum, Ce-ar fi să ne tutuim, a spus unul din ei, iar celălalt a încuviinÈ›at, La asta mă gîndeam È™i eu. Joaquim Sassa voia tocmai să deschidă uÈ™a maÈ™inii cînd au reapărut sturzii, acel nor mare, mai mare ca oricînd, semănînd cu un roi învîrtejindu-se, È™i făceau un zumzet asurzitor, se vedea că sînt iritaÈ›i, oamenii aflaÈ›i pe drum se opreau cu capul dat pe spate, arătau cu degetul spre cer, cineva ajurat, Niciodată-n viaÈ›a mea n-am văzut atîta păsăret laolaltă, după vîrsta pe care o arăta nu păreau să-i lipsească experienÈ›a asta È™i altele, Sînt peste o mie, a adăugat, È™i are dreptate, cel puÈ›in au fost o mie două sute cincizeci cei convo-caÈ›i cu acest prilej. Pînă la urmă ne-au ajuns, a spus Joaquim Sassa, să le mai dăm de lucru È™i isprăvim cu ei odată pentru totdeauna. Jose AnaiÈ›o privea sturzii care zburau în cerc larg, triumfători, privea cu o expresie atentă, concentrată, Să mergem încet, de-acum înainte să mergem încet, De ce, Nu È™tiu, e o presimÈ›ire, dintr-o anumită pricină aceste păsări nu ne dau pace, Þie nu-È›i dau pace, AÈ™a o fi, atunci pot să te rog să mergem încet, cine È™tie ce-o să se mai întîmple. Să străbaÈ›i Alentejo pe canicula asta, sub un cer mai degrabă albastru, între miriÈ™ti scînteietoare, cu rari stejari verzi pe pămîntul pustiu È™i baloti de paie rămaÈ™i încă nestrînÈ™i, sub necontenitul țîrîit al greierilor, ar fi de bună seamă o întreagă poveste, eventual mai riguroasă decît cea povestită pe înde-lete. E sigur că pe kilometri È™i kilometri de È™osea nu se vedea nici È›ipenie de om, dar holdele au fost secerate, grînele treierate, È™i pentru atîtea munci a fost nevoie de bărbaÈ›i È™i femei, de data asta nu vom afla nimic nici despre unii, nici despre alÈ›ii, foarte adevărat e noul proverb care spune, o poveste spusă bine trage alta după sine. ZăpuÈ™eala e mare, te sufocă, dar Doi Cai nu se grăbeÈ™te, cînd îi vine cheful se opreÈ™te la umbră, atunci ies Jose AnaiÈ™o È™i Joaquim Sassa scrutînd orizontul, aÈ™teaptă atîta timp cît e nevoie, în sfirÈ™it 64 apar, nor mic pe cer, toate opririle acestea n-ar fi necesare dacă sturzii ar È™ti să zboare în linie dreaptă, dar, fiind atîția, È™i voinÈ›ele atîtea, chiar dacă în mod gregar reunite, nu se pot evita dispersările È™i distragerile, unii au vrut să se odihnească, alÈ›ii să bea apă sau să guste din fructe, atîta timp cît nu domină o singură dorință, se perturbă ansamblul È™i se confundă traseul. Pe drum, pe lîngă păsările gaie, vînătoare aolitare, È™i altele din congregaÈ›ii mai inici, au mai văzut păsări din specia lor, dar nu s-au alăturat grupului, poate pentru că nu erau negre, ci bălÈ›ate, sau pentru că aveau alt destin în viață. Jose Anaiyo È™i Joaquim Sassa se suiau în maÈ™ină, Doi Cai o pornea pe È™osea, È™i astfel, cînd oprind, cînd mergînd, au ajuns la graniță. Atunci a spus Joaquim Sassa, Și-acum, dacă nu mă lasă să trec, Hai, mergi înainte, poate ai noroc cu sturzii. Exact ca în poveÈ™tile cu zîne, vrăjitorii È™i cava-lerii rătăcitori, sau ca în celelalte nu mai puÈ›in admirabile aventuri homerice, în care, prin dărnicia copacului fabulos sau urzeala zeilor È™i a altor puteri accesorii totul se putea petrece pe dos față de repetitia obiÈ™nuită, într-un chip nefiresc, aici s-a întîmplat că Joaquim Sassa ai Jose Anaipo s-au oprit la ghereta poliÈ›iÈ™tilor, post grăniceresc în limbaj tehnic, È™i Dumnezeu atie cu ce încordare sufletească își prezentau actele de identitate cînd, dintr-o dată, ca un roput de ploaie violentă sau uragan irezistibil, au coborît din înăltimi sturzii, meteor negru, corpuri care erau scînteieri electrice, È™uierînd, È›ipînd strident, iar la nivelul acoperiÈ™urilorjoase s-au răspîndit în toate direcÈ›iile, într-un vîrtej fără noimă, poliÈ›iÈ™tii înfricoÈ™aÈ›i dădeau din mîini, fugeau să se refugieze, rezultatul, Joaquim Sassa a ieÈ™it din maÈ™ină, să-È™i ia înapoi actele pe care autoritatea le lăsase să cadă, nimeni nu È™i-a dat seama de neregularitatea vamală, È™i gata, pe atîtea drumuri s-a traversat clandestin, dar aÈ™a nu s-a mai întîmplat vreodată, Hitchcock aplaudă din sală, sînt aplauzele cuiva care 65 e as în materie. ExcelenÈ›a metodei a fost imediat confirmată, rămînînd demonstrat că È™i poliÈ›ia spa-niolă, ca È™i cea portugheză, apreciază aceste chestiuni de ornitologie generală cu sturzi negri. Călătorii au trecut fără nici o greutate, dar pe teren au rămas cîteva zeci de păsări È™i asta pentru că la vama veci-nilor se găsea o armă încărcată, pînă È™i un orb ar fi fost în stare să nimerească, era destul să tragi în grămadă, dar ăsta a fost un măcel fară rost, de vreme ce în Spania, după cum È™tim, nu-l căuta nimeni pe Joaquim Sassa. Și nu e bine că au procedat aÈ™a gărzile andaluze, că sturzii erau la obîrÈ™ie portu-ghezi, născuÈ›i È™i crescuÈ›i în È›inuturile din Ribatejo, È™i-au venit să moară atît de departe, măcar de-ar fi avut acele gărzi nemiloase consideraÈ›ia de a-i invita la frigare pe colegii lor alentejani, într-o ambianță de cordialitate sănătoasă È™i camaraderie de arme. De-acum călătorii merg în È›inutul de dincolo, cu baldachinul de păsări însoÈ›itoare, pe drumul spre Granada È™i împrejurimi, È™i vor trebui să ceară ajutor pe la intersecÈ›ii, căci harta pe care o au nu însem-nează È™i aÈ™ezarea Orce, e o mare lipsă de sensibili-tate a desenatorilor topografi, fac prinsoare că pe meleagurile lor nu au uitat niciodată, să-È™i amin-tească pe viitor ce jignitor este să iei harta să vezi dacă se găseÈ™te acolo locul unde ai venit pe lume È™i să dai peste un spaÈ›iu în alb, gol, în acest fel au fost generate probleme deosebit de grave de identitate personală È™i naÈ›ională. Pe È™osea trec Seaturi È™i Pegasuri, se recunosc imediat după sunet È™i după numărul de înmatriculare, iar aÈ™ezările pe care lc străbate Doi Cai au acel aer somnoros care se spune că ar fi propriu È›inuturilor din sud, indolente le numesc triburile din nord, sînt dispreÈ›uri facile È™i trufaÈ™e de castă ale celor care n-au avut niciodată de muncit cu soarele ăsta arzîndu-le spinarea. Dar - e adevărat că există diferenÈ›e de la o lume la alta, cine nu È™tie că pe Marte oamenii sînt verzi, în timp ce pe Pămînt sînt de toate culorile, mai puÈ›in asta! De la un locuitor din nord n-am auzit ceea ce o să auzim, dacă ne vom opri să-l întrebăm pe omul care trece pe-acolo, cu picioarele rășchirate pe un măgar, ce crede despre faptul extraordinar că s-a separat Peninsula Iberică de Europa, o să tragă de dîrlogul asinului, Ho, È™i-o să răspundă pe È™leau, Que todo es una bufonada1. Roque Lozano judecă după aparenÈ›e, din ele È™i-a făcut o raÈ›iune a sa proprie lesne de înÈ›eles, contemplaÈ›i seninătatea bucolică a acestor cîmpuri, străvezimea cerului, echihbrul pietrelor, munÈ›ii Morena È™i Aracena nestrămutaÈ›i de cînd s-au născut, sau dacă nu chiar de atunci, de cînd ne-am născut noi, Dar la televizor au arătat întregii lumi că Pirineii se crapă ca un pepene verde, argumentăm noi, folosind o metaforă la îndemîna înÈ›elegerii rustice, Nu mă încred în televiziune, pînă nu văd cu propriii mei ochi, ăștia pe care-o să mi-i înghită pămîntul, nu mă încred, răspunde Roque Lozano fără să descalece, Și-atunci ce-o să faci, Mi-am lăsat familia să-È™i ducă traiul, iar eu mă duc să văd dacă-i adevărat, Cu ochii dumitale pe care o să-i înghită pămîntul, Cu ochii mei pe care încă nu mi i-a înghiÈ›it părnîntul, Și socoteÈ™ti c-o să ajungi acolo călare pe măgarul ăsta, Cînd n-o să mai poată să mă ducă, o să mergem amîndoi pejos, Cum se numeÈ™te măgarul dumitale, Un măgar nu se numeÈ™te, se cheamă, Ei bine, cum se cheamă măgarul dumitale, Platero, Și mergeÈ›i în călătorie, Plateroyyo, Știi să ne spui pe unde vine Orce, Nu, domnule, nu È™tiu, Se pare că e pe lîngă Granada, mai încolo, Aha, atunci mai aveÈ›i mult de mers, È™i-acum rămas-bun, domnilor portughezi, expediÈ›ia mea e mult mai lungă, È™i merg pe măgar, Probabil cînd o să ajungi dumneata acolo, nici n-o să mai vezi Europa, Dacă n-am s-o văd, înseamnă că n-a existat niciodată, la urma urmelor, are perfectă dreptate Roque Lozano, fiindcă, pentru 1. Că totu-i o măscărie (sp.). 67 66 ca să existe lucrurilc, sînt necesare două condiÈ›ii, ca omul să le vadă È™i ca omul să le pună un nume. Joaquim Sassa È™i Jose Anai^o au dormit la Aracena, repetînd ce făcuse Dom Afonso al III-lea, regele nostru, care a cucerit-o de la mauri1, dar a fost o strălucire de scurtă durată, era pe-atunci noaptea timpurilor. Stnrzii s-au răspîndit prin cîțiva copaci, pentru că, fiind atîția, nu puteau rămîne laolaltă ca oile, cum preferă. In hotel, de-acum culcati, fiecare în patul său, Jose Anai^o È™i Joaquim Sassa stau de vorbă despre imaginile amenințătoare È™i cuvintele pe care le-au văzut È™i auzit la televizor, că VeneÈ›ia este în pericol, È™i chiar aÈ™a se arăta, PiaÈ›a San Marco inundată fără să fie vremea de acqua alta, un È™tergar lichid È™i neted unde se reflectau pînă la cel mai infim detaliu clopotniÈ›a È™i frontispiciul bazilicii, Pe măsură ce Peninsula Ibcrică se va îndepărta, spunea crainicul, cu vocea cumpătată È™i gravă, se va intensifica efectul destructiv al mareelor, se prevăd mari prejudich în întregul bazin mcditeranean, leagăn al civilizaÈ›iilor, trebuie să salvăm VeneÈ›ia, adresăm un apel omenini, faceÈ›i o bombă cu hidrogen mai puÈ›in, faceÈ›i un submarin nuclear mai puÈ›in, dacă mai avem încă timp, Joaquim Sassa era ca Roque Lozano, nu văzuse niciodată perla Adriaticii, dar Jose Anaigo îi putea garanta existenÈ›a, desigur că nu-i pusese el numele, nici prenumele, dar de văzut o văzuse cu prupriii lui ochi, o atinsese cu propriile sale mîini, Ce mare nenorocire, dacă o să se piardă VeneÈ›ia, spuse el, È™i aceste vorbe tulburate l-au impresionat pe Joaquim Sassa mai mult decît învolburarea apelor în canale, cursurile tumultoase de apă, înaintarea mareei către partea de jos a pala-telor, cheiurile inundate, incomparabilă Atlantidă, catedrala acoperită de apă, i mori, ochi orbi ai apei, 1. Dom Afonso al III-lea (1248-l279) a cucerit regiunea Algarve. 68 bătînd în clopot cu ciocănele de bronz cît timp algele È™i melcii de mare nu paralizează angrenajele, lichide ecouri, Hristos Pantocrator al bazilicii în sfirÈ™it în teologic dialog cu zeii mariiu subalterni ai lui Jupiter, Neptunul roman, Poseidonul grec, È™i, dintr-o dată reîntoarse din apele în care s-au născut, Venus È™i Amfitrite, numai pentru zeul creÈ™tmilor nu există femeie. Cine nu È™tie dacă nu-i vina mea, a murmurat Joaquim Sassa, Nu te socoti atît de grozav încît să te învinovățeÈ™ti de toate, Mă refer la Venetia, la faptul că se pierde VeneÈ›ia, Pentru pierderea VeneÈ›iei vina va fi generală, È™i foarte veche, se pierdea de mult din delăsare È™i goană după cîștig. Nu vorbesc de-aceste cauze, datorită lor se pierde toată lumea, ci vorbesc de ce am făcut eu, am aruncat o piatră în mare È™i unii cred că ăsta e motivul pentru care s-a smuls peninsula din Europa, Dacă vei avea cîndva un fiu, el va muri pentru că tu te-ai născut, de crima asta nimeni nu te va ierta, mîinile care fac È™i înÈ™iră sînt cele care desfac È™i deÈ™iră, ceea ce e sigur dă naÈ™tere greÈ™elii, greÈ™eala produce ceea ce e sigur, Slabă consolare pentru un amărît, Nu există consolare, triste prietene, omul e un animal inconsolabil. Poate că Jose Anaigo, care a fost cu sentinÈ›a, să aibă dreptate, poate că omul să fie acest animal care nu poate, sau nu È™tie, sau nu vrea să fie consolat, dar anumite acte ale sale, fără alt înÈ›eles decît că par să nu aibă nici unul, susÈ›in nădejdea că omul va ajunge într-o bună zi să plîngă pe umărul omului, probabil că prea tîrziu, cînd nu va mai fi timp pentru altceva. De unul din aceste acte a vorbit televi-ziunea la acelaÈ™i buletin de È™tiri, iar mîine vor vorbi ziarele cu amănunte È™i depoziÈ›ii ale istoricilor, criti-cilor È™i poeÈ›ilor, s-a întîmplat că a debarcat pe furiÈ™, în FranÈ›a, pe o plajă lîngă Collioure, un comando civil È™i literar de spanioli care, în liniÈ™tea nopÈ›ii, fără teamă de È›ipătul cucuvelei È™i de ectoplasmă, a atacat cimitirul unde de mulÈ›i ani fusese îngropat 69 Antonio Machado1. Au alergat la locul faptei jandarmii, avertizaÈ›i de vr.eun plimbăreÈ› noctum, È™i au urmărit hoÈ›n de cimitire, dar n-au putut să-i prindă. SăculeÈ›ul cu oseminte a fost aruncat în È™alupa care aÈ™tepta pe plajă cu motorul torcînd uÈ™or È™i în cinci minute nava pirat a pornit-o în larg, pe țărm jandarmii trăgeau cu cătarea în sus, numai ca să se uÈ™ureze de plictiseală, nu pentru faptul că fuseseră lipsiÈ›i de poeticele oase. Intervicvat de France Presse, primarul din Collioure a încercat să discreditcze cutezanÈ›a, insinuînd chiar că nimeni n-ar putea garanta că rămășiÈ›ele funebre ar fi ale lui Antonio Machado, după atîta amar de vreme, nici nu merită osteneala să se cerceteze ciÈ›i ani au trecut, doar dintr-o improbabilă neglijență a administraÈ›iei s-ar afla ele acolo, cu toată bunăvoinÈ›a deosebită cu care sînt de obicei tratate oasele poeÈ›ilor. Ziaristul, om trecut pnn multe, È™i atît de puÈ›in sceptic că nici nu părea francez, a opinat, la rîndul său, că pentru cultul relicvelor este nevoie doar de obiectul potrivit, autenticitatea contează mai puÈ›in, È™i pentru verosimilitafee nu se cere decît o asemănare liniÈ™titoare, gîndiÈ›i-va. la catedrala din Valencia unde pe vremuri se înteÈ›ea credinÈ›a cu acest rclicvar prolix, È™i anume, potirul care i-a servit Domnului Nostru la cea de pe u.rma. cină, cămaÈ™a pe care a purtat-o cînd era copil, cîteva picături din laptele Sfintei Fecioare, cîteva fire din părul Ei, blonde, È™i pieptenul cu care se pieptăna, È™i de asemenea bucăți din Crucea Adevărată, un fragment indefinibil de la unul din SfinÈ›ii InocenÈ›i, două din acele monezi, pînă la urmă de argint, cu care s-a lăsat luda cumpărat fără vreo vină proprie, È™i, ca să încheiem lista, un dinte al Sfintului Cristofor, lung de patru degete È™i larg de trei, dimensiuni neîndoios excesive, dar care îl vor surprinde doar pe cel care nu avea È™tiință 1. Antonio Machado, poet spaniol (1875-l939). 70 despre natura uriașă a acestui sfint. Și-acum unde-au să-l îngroape spaniolii pe poetul Machado, a întrebat Joaquim Sassa, care nu-l citise niciodată, iar Jose Anaipo i-a răspuns, Dacă, în ciuda tuturor rătăci-rilor È™i năpăstuirilor din lume, orice lucru are locul său È™i orice loc reclamă lucrul care îi aparÈ›ine, ce a mai rămas din Antonio Machado va fi îngropat astăzi în oricare parte a cîmpiilor din Soria, sub un stejar verde, care în castiliană se cheamă encina, fără vreo cruce sau piatră funerară, doar o grămăjoară de țărînă care nici nu va mai trebui să imite forma unui corp întins, cu timpul țărîna se va lăsa pe pămînt È™i se va face una cu pămîntul, Și noi, portu-ghezii, după ce poet trebuie să mergem în FranÈ›a, dacă ne-a rămas pe-acolo vreunul, După cîte È™tiu eu, doar Mărio de Să-Carneiro1, dar pentru el nici nu merită încercat, mai întîi, pentru că nu voia să se întoarcă, în al doilea rînd, pentru că cimitirele din Paris sînt bine păzite, în al treilea, pentru că după atîția ani de la moartea lui, administratia unei capitale n-ar comite greÈ™elile unei comune din provincie, care, pe deasupra, are È™i scuza de a fi mediteraneană, Pe lîngă asta, la ce-ar servi să-l scoÈ›i dintr-un cimitir È™i să-l bagi în altul, de vreme ce în Portugalia nu se autorizează îngroparea morÈ›ilor în alte locuri, sub cerul liber, Nici oasele lui n-ar rămîne liniÈ™tite dacă le-am lăsa la umbra vreunui măslin din Parcul Eduardo VII2, Or mai fi măslini în Parcul Eduardo VII, Bună întrebare, dar nu È™tiu să-È›i răspund, È™i-acum hai să ne culcăm, că mîine o să mergem să-l căutăm pe Pedro Orce, omul cu pămîntul tremurător. Au stins lumina, au rămas cu ochii deschiÈ™i, în aÈ™teptarea somnului, dar, înainte ca el să vină, Joaquim Sassa a mai întrebat, Și VeneÈ›iei, 1. Mărio de Să-Carneiro (1890-l916), reprezentant de seamă al modernismului portughez, stabilit în utimii ani de viață în FranÈ›a, unde s-a sinucis. 2. Celebru parc din centrul Lisabonci, inaugurat în 1885. 71 ce-o să i se întîmple, Să È™tii că cel mai uÈ™or dintre lucrurile grele din lumc ar fi salvarea VeneÈ›iei, ar fi de ajuns să închidă laguna, să lege insulele unele de altele în aÈ™a fel încît să nu poată marea aă intre în voie, dacă nu sînt italienii în stare să ducă treaba la bun sfirÈ™it, să-i cheme pe olandezi, sînt oameni în stare să sece VeneÈ›ia cît ai clipi din ochi, Ar trebui să-i ajutăm, avem răspunderi, Noi nu mai sîntem europeni, Ei, asta nu e pe de-a-ntregul adevărat, Deocamdată mai sînteÈ›i în apele teritoriale, a spus vocea necunoscută. De dimineață, pe cînd plăteau nota, a venit directorul să-È™i verse năduful, hotelul aproape gol în plin sezon, una lastima1, Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›o, prinÈ™i cu grijile lor, nici nu observaseră că erau puÈ›ini oaspeÈ›i, Și grotele, nu vine nimeni la grote, repetă amfitrionul consternat, faptul că nu venea nimeni la grote era cea mai groaznică dintre catastrofe. Pe stradă era mare zarvă, tineretul din Aracena nu mai văzuse niciodată atîția sturzi laolaltă, nici chiar cu ocazia inatructivelor plimbări la È›ară, dar plăcerea noutății a durat puÈ›in, de-abia s-a pus în miÈ™care portughezul Doi Cai, în direcÈ›ia Sevillei, È™i sturzii s-au înălÈ›at în zbor ca o singură pasăre, au făcut două ocoluri de rămas-bun sau de recunoaÈ™tere a orizonturilor, È™i au dispărut în spatele castelului templierilor. DimineaÈ›a e luminoasă, de-È›i vine s-o atingi cu degetele, È™i ziua promite să fie mai puÈ›in călduroasă decît cea de ieri, dar călătoria c lungă, De-aici pînă la Granada sînt peste trei sute de kilometri, È™i pe urmă trebuie să mergem în căutarea lui Orce, să sperăm că nu va fi zadarnic È™i-l vom întîlnl pe tip, asta a spus-o Jose Anaigo, să nu-l întîlnească era o posibilitate care de-abia acum îi trecuse prin minte, Și dacă-l întîlnim, ce-o să-i spunem, era rîndul lui Joaquim Sassa să se îndoiască. 1. o nenorocire (sp.). 72 Deodată, datorită iluminării noii zile sau ca efect al nopÈ›n prost sfătuitoare, toate episoadele astea îi păreau absurde, nu putea fi adevărat ca un continent să se rupă pentru că cineva a aruncat o piatră în mare, mai mare piatra decît forÈ›a care-a aruncat-o, dar era un adevăr de necontestat că fusese aruncată această piatră È™i că se rupsese acest continent, iar un spaniol spune că simte pămîntul tremurînd, È™i un stol de păsări nebune nu-l slăbesc pe un învățător portughez, È™i cine È™tie ce s-a mai întîmplat sau o să se mai întîmple prin peninsula asta, o să-i vorbim de piatra ta È™i de sturzii mei, iar el va vorbi despre pămîntul care a tremurat, sau tremură încă, Și pe urmă, Pe urmă, dacă nu va mai fi nimic de văzut, simÈ›it È™i aflat, o să ne întoarcem acasă, tu la serviciul tău, eu la È™coala mea, ne prefacem că totul a fost doar un vis, dar apropo, încă nu mi-ai spus ce serviciu ai, Lucrez la un birou, Și eu lucrez la un birou, sînt învățător. Au rîs amîndoi, È™i Doi Cai, prevăzător, a anunÈ›at pe indicatorul propriu că se apropie de fundul rezervorului de benzină. Au făcut plinul la prima benzinărie care le-a ieÈ™it în cale, însă au fost nevoiÈ›i să aÈ™tepte mai bine dejumătate de oră, È™irul de automobile se întindea de-a lungul È™oselei È™i toată lumea voia să facă plinul. S-au întors la È™osea, Joaquim Sassa de-acum neliniÈ™tit, E coadă la benzină, în curînd au să închidă pompele, È™i-atunci, Trebuie să ne gîndim la asta, benzina e un produs sensibil, volatil, în momente de criză e prima care dă semnalul, acum cîțiva ani a fost un embargo, nu È™tiu dacă-È›i aminteÈ™ti sau ai auzit vorbindu-se, a fost un haos, Ce văd e că nici la Orce n-o să putem ajunge, Nu fi pesimist, AÈ™a m-am născut. Au străbătut Sevilla fără să se oprească, sturzii au zăbovit cîteva minute să sărbătorească Giralda, pe care n-o mai văzuseră niciodată. Dac-ar fi fost o jumătate de duzină ar fi putut alcătui o coroană de îngeri pentru statuia CredinÈ›ei, dar, fiind cîteva mii, cînd au pogorît pe ea în avalanșă au preschimbat-o 73 într-o figură indefinibilă, care putea fi la fel de bine ceea ce era precum È™i inversul ei, emblema NecredinÈ›ei. PuÈ›in a durat metamorfoza, pnn acel labirint de străzi conduce Jose Anai^o, să-l urmăm, naÈ›iune înaripată. Pe drum, Doi Cai s-a adăpat pe unde nimerea, cîteva benzinării purtau inscripÈ›ia „Terminat", dar vînzătorii spuneau Manana, ăștia sînt din soiul optimist, sau poate, pur È™i simplu, or fi învățat regula bunei conduite. Sturzilor nu le lipsea apa, slavă Domnului, că mai multă grijă are Domnul Nostru de păsări decît de oameni, uite acolo afluenÈ›ii lui Guadalquivir, lagunele, digurile, mai mult decît puteau înghiÈ›i ciocuri atît de mici în toată istoria lumii. Tocmai în plină amiază ajung în Granada, gîfiie Doi Cai tremurînd după marele efort, în timp ce Joaquim Sassa È™i Jose Anaigo fac cercetări, e ca È™i cum ar avea o scrisoare sigilată È™i ar fi timpul să o deschidă, acum vom È™ti unde ne aÈ™teaptă destinul. La biroul de turism o funcÈ›ionară i-a întrebat dacă sînt arheologi sau antropologi portughezi, că erau portughezi se pricepea imediat, dar antropologi È™i arheologi de ce, Pentru că în Orce, în general, vin doar aÈ™a ceva, acum cîțiva ani s-a descoperit, în apropiere, la Venta Micena, cel mai vechi european care a fost înregistrat, Un european întreg, a întrebat Jose Anaipo, Doar un craniu, dar vechi, cu o vîrstă între un milion trei sute de mii È™i un milion patru sute de mii de ani, Și există vreo certitudine că e vorba de un bărbat, a vrut să È™tic în mod subtil Joaquim Sassa, la care Maria Dolores a răspuns cu un surîs înÈ›elegător, Cînd se găsesc vestigii umane antice, sînt întotdeauna de bărbaÈ›i, Omul de Cro-Magnon, Omul din Neanderthal, Omul din Steinhein, Omul din Swanscorabe, Omul din Pekin, Omul din Heidelberg, Omul din Java, pe vremea aceea nu erau femei, încă nu slujise coasta lui Adam la crearea Evei, pe urmă slujitoare a rămas Eva, Sînteti ironică, Nu, sînt antropolog de meserie È™i 74 femmistă de mînie, lar noi sîntem ziariÈ™ti, am vrea să-i luăm un interviu unui oarecare Pedro Orce, cel care a simÈ›it pămîntul tremurînd, Cum de ajunge o asemenea È™tire în Portugalia, în Portugalia ajunge totul È™i noi ajungem oriunde, partea aceasta a dialo-gului a fost toată cu Jose Anaipo, care e mai prompt în replici, poate din nevoia de a-È™i È›ine în frîu elevii. Joaquim Sassa se îndepărtase ca să vadă afiÈ™ele cu fotografii din Curtea Leilor, Grădinile din Generalife, statuile funerare ale Regilor Catolici, în timp ce privea se întreba dacă merită să vezi lucrurile adevă-rate după ce le-ai văzut imaginile. Datorită acestei filosofari asupra perceptiilor realului a pierdut restul conversaÈ›iei, ce i-o fi spus Jose AnaiÈ›o de rîde Maria Dolores cu atîta poftă, dacă fetele cu numele Dolores nu È™i-ar fi schimbat numele în Lola, fiecare chicotit al lor ar fi un scandal. Cea de-aici deja nu mai arăta nici o umbră de mînie ferninistă, poate pentru că acest Om din Ribatejo era ceva mai mult decît o mandi-bulă, molar È™i calotă craniană, È™i pentru că fusese dovedit din plin că există femei în timpul acesta în care trăim. Maria Dolores, care e functionară la turism pentru că nu are slujbă de antropolog, îi trasează lui Jose Anai?o pe hartă È™oseaua care lipseÈ™te, însemnează cu un punct negru aÈ™ezarea Orce, cea din Venta Micena e chiar alături, acum pot domnii călători să-È™i continue calea, E ca un deÈ™ert lunar, dar în ochi i se citeÈ™te regretul că nu poate merge È™i ea, să-È™i practice È™tiinÈ›a în compania ziariÈ™tilor portughezi, mai ales a aceluia mai discret care s-a îndepărtat ca să vadă afiÈ™ele, de cîte ori experienÈ›a vietii nu ne-a învățat că nu trebuie să judecăm după aparenÈ›e, cumjudecă acum Joaquim Sassa, greÈ™eala lui, modestia lui, Dacă rămîneam aici, te cuplai cu antropoloaga, să-i iertăm vulga-ritatea expresiei, bărbaÈ›ii cînd sînt împreună au astfel de discuÈ›ii grosolane, iar Jose Anaigo, plin de sine, dar amăgit È™i el, a răspuns, Mai È™tii. 75 Lumea asta, nu ne vom obosi s-o repetăm, e o comedie a erorilor. o altă dovadă a acestui adevăr e că s-a dat numele de Omul din Orce unui os găsit nu chiar în Orce, ci în Venta Micena, care ar da un titlu frumos pentru paleontologie, dacă n-ar fi numele acela, Venta, semn sigur de comerÈ› vulgar È™i sărac. Ciudat e destinul cuvintelor. Dacă Micena n-a fost nume de femeie, înainte de a nu fi putut să fie de bărbat, ca acea galiciană faimoasă care în Portugalia a dat numele orășelului Galegă1, poate că prin aceste foarte îndepărtate meleaguri or fi ajuns niÈ™te greci de-ai lui Micena, fugind de nebunia Atrizilor, în vreun loc trebuiau să-È™i replanteze toponimicul naÈ›ional, s-a întîmplat să fie aici, mult mai departe decît Cerbere, în inima infernului, È™i niciodată atît de departe ca acum, că navigăm. Chiar dacă nu vă vine deloc să o credeÈ›i. Prin locurile aceatea È™i-a avut diavolul primul său sălaÈ™, copitele lui au ars pămîntul È™i apoi au calcinat cenuÈ™a, între munÈ›i care atunci s-au înfiorat de teamă È™i pînă acum aÈ™a au rămas, sihăstrie finală unde însuÈ™i Hristos s-ar fi lăsat dus în ispită dacă n-ar fi cunoscut vicleniile aceluiaÈ™i diavol, după cum s-a putut afla din textul biblic. Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›o privesc, ce oare, peisajul, dar acest dulce cuvînt aparÈ›ine altor lumi, altor limbaje, nu se poate numi peisaj ceea ce văd ochii aci, am spus sălaÈ™ul infernului, chiar È™i de asta ne îndoim, căci pe meleagurile damnate cel mai sigur e să întîlneÈ™ti încă bărbaÈ›i È™i femei, cu vitele care îi însoÈ›esc pînă cînd soseÈ™te ceasul să le omori È™i să trăieÈ™ti din ele, printre stane È™i sudalme, în acest surghiun o fi scris poetul care n-a fost niciodată la Granada. Ãsta-i 1. Denumirea oraÈ™ului provine de la o galiciană (în port. : galegă) care deschisese un han celebru în această localitate. 76 È›inutul Orce care trebuie să fi sorbit mult sînge de mauri È™i de creÈ™tini, la fel È™i în noaptea timpurilor, la ce bun să vorbim de cei care au murit în urmă cu atîția ani, dacă pămîntul însuÈ™i e mort, îngropat de el însuÈ™i. în Orce s-au întîlnit drumeÈ›ii cu Pedro Orce, de profesie farmacist, mai bătrîn decît È™i-l reprezenta-seră în minte, dacă se gîndiseră la aÈ™a ceva, totuÈ™i nu atît cît milionarul său străbun, presupunînd că nu e incorect să folosim măsurători în general pentru bani în evaluări de timp, avînd în vedere că unul nu-l cumpără pe celălalt, iar acesta îi alterează valorile celuilalt. Pedro Orce n-a apărut la televizor, aÈ™a că nu È™tiam că e un om peste È™aizeci de ani, slab la figură È™i la corp, cu părul aproape în întregime alb, dacă sobrietatea gustului său n-ar respinge arti-ficiul, È™i-ar putea compune, că doar cunoaÈ™te destul despre tertipurile chimice, vopsele brune È™i blonde, la alegere, în taina laboratorului. Cînd Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›-o îi intră pe ușă, el tocmai umple caÈ™etele cu praf de chinină, medicină arhaică ce dispreÈ›uieÈ™te înaltele concentrări ale doctoriilor moderne, dar care, printr-un instinct înÈ›elept, a păstrat efectul psihologic al unei îngurgitări difi-cile, de îndată eficace în chip miraculos. în Orce, care e loc inevitabil de trecere înspre Venta Micena, după ce s-a potolit zarva cu excavări È™i descoperiri, călătorii sînt rari, craniul celui mai bătrîn strămoÈ™ nici nu È™tim pe unde poposeÈ™te, poate în vreun muzeu în aÈ™teptarea etichetei È™i a vitrinei, în general clientul în tranzit cumpără aspirine, antidiareice sau pastile pentru digestie, cei de prin partea locului poate mor de la prirna îmbolnăvire, aÈ™a nu se va îmbogăți niciodată un farmacist. Pedro Orce a închis caÈ™e-tele, parcă ar fi o operă de prestidigitaÈ›ie, odată umezite părÈ›ile care vor servi drept căpăcele se apasă cele două foiÈ›e de alamă, perforate, È™i gata, s-a preparat reÈ›eta, o caÈ™etă de chinină plus unspre-zece, după care a întrebat ce doreau domnii, Sîntem 77 portughezi, declaraÈ›ie superfluă, e destul să-i auzi, ca să-È›i dai imediat seama ce sînt, dar, în fine, e un obicei omenesc să declarăm cine sîntem înainte de a spune pentru ce am venit, îndeosebi în cazuri de asemenea importanță, să călătoreÈ™ti sute de kilometri numai ca să întrebi, deÈ™i nu chiar cu aceste drama-tice cuvinte, Pedro Orce, juri pe onoarea ta È™i pe osul găsit că ai simtit tremurînd pămîntul cînd toate seismografele din Sevilla È™i Granada trasau cu ac ferm cea mai dreaptă linie care s-a văzut vreodată, È™i Pedro Orce a ridicat mîna È™i a spus, cu simplitatea celor drepÈ›i È™i adevăraÈ›i, Jur. Am dori să vă vorbim în particular, a adăugat Joaquim Sassa, după declara-rea nationalității, È™i chiar acolo, nefiind alte persoane în farmacie, au relatat întîmplările personale È™i comune, piatra, sturzii, trecerea frontierei, despre piatră nu puteau aduce mărturii, cît despre păsări e destul să apari la ușă È™i să priveÈ™ti, iată, în piaÈ›a aceasta, sau în cealaltă de alături, gruparea infaili-bilă, toÈ›i locuitorii cu capetele în aer, uluindu-se în faÈ›a acestui rar spectacol, acum au dispărut zburătoa-rele, au coborît peste Castelul Celor Șapte Turnuri, arab. E mai bine să nu vorbim aici, a spus Pedro Orce, urcaÈ›i-vă în maÈ™ină È™i ieÈ™iÈ›i din localitate. In ce direcÈ›ie. Luati-o tot înainte, în directia Primăriei, mergeÈ›i trei kilometri după ultimele case, e un podeÈ› acolo, în apropiere un măslin, aÈ™teptaÈ›i-mă acolo, am să vin È™i eu de îndată, lui Joaquim Sassa i s-a părut că-È™i retrăieÈ™te propria viață, cînd l-a aÈ™teptat pe Jose Anaigo după ultimele case, acum două zile, era în zori. Stau pe jos, sub un măslin cordovic, cel care, după vorba populară, face uleiul galben, ca È™i cum n-ar fi fost tot uleiul, unul foarte uÈ™or înverzit, È™i primul cuvînt al lui Jose Anai^o, pe care nu È™i l-a putut înfrîna, Lucrurile astea te bagă în sperieÈ›i, iar Pedro Orce a răspuns, In Venta Micena e mult mai rău, acolo m-am născut, ambiguitate formală care înseainnă atît ceea ce pare cît È™i contrariul 78 său, depinzînd mai mult de cititor decît de lectură, deÈ™i aceasta depinde întru totul de el, de-aceea ne e atît de greu să È™tim cine citeÈ™te ce a fost citit È™i cum a rămas ceea ce a fost citit de cel care a citit, să nu care cumva, în acest caz, să creadă Pedro Orce că vitregia pămîntului se datorează naÈ™terii lui acolo. Apoi, intrînd în subiect, au conferit pe îndelete despre experienÈ›ele lor de discobol, păsărar È™i seismolog, È™i au decis în concluzie că toate cazurile au fost È™i continuă să fie legate între ele, cu atît mai nault cu cît Pedro Orce atîrmă că pămîntul încă se mai cutre-mură, Chiar È™i acum îl simt, È™i a întins mîna într-un gest demonstrativ. împinÈ™i de curiozitate, Jose AnaiÈ›o È™i Joaquim Sassa au atins mîna care rămăsese întinsă, È™i au simÈ›it, oh, fără nici o îndoială, au simtit, cutremurarea, vibratia, zbîmiitul, nu contează că un sceptic ar insinua că e tremurul firesc al vîrstei, nici Pedro Orce nu-i chiar atît de bătrîn, nici nu sînt de confruntat tremurăturile È™i cutremu-răturile, chiar dacă o atestă dictionarele. Un observator care ar privi de departe È™i-ar închipui că cei trei bărbaÈ›i au făcut un legămînt anume, cert e că pentru o clipă mîinile s-au strîns, nimic altceva. In jur, pietrele înteÈ›esc căldura, pămîntul alb te orbeÈ™te, cerul este gura unui cuptor încins, chiar È™i sub acest măslin cordovic, la umbră. Măslinele sînt încă o promisiune, deocamdată în siguranță în faÈ›a voracității sturzilor, staÈ›i numai să vină decembrie È™i să vedeÈ›i ce razie, dar fiind acesta unicul măslin n-au să frecventeze sturzii tocmai asemenea popasuri. Joaquim Sassa a dat drumul la radio, pentru că dintr-o dată nici unul din cei trei nu stie ce ar trebui spus, nu-i de mirare, se cunosc de atît de puÈ›in timp, se aude vocea craini-cului, fonfăită din cauza oboselii profesionale È™i a bateriilor pe sfirÈ™ite, In acord cu ultimele măsură-tori, viteza dislocării peninsulei s-a stabilizat la aproximativ È™apte sute cincizeci metri pe oră, cei trei bărbaÈ›i au ciulit urechile, Conform unor infbrmatii 79 chiar acum primite la redacÈ›ie, a apărut o crăpătură mare între La Linea È™i Gibraltar, È™i tot aÈ™a mai departe, vom reveni cu È™tiri, dacă nu intervine nimic neprevăzut, peste o oră, chiar în clipa aceea au trecut în rafală sturzii, vruuuuuuuuuu, È™i Joaquim Sassa a întrebat, Sînt ai tăi, nu a fost nevoit Jose Anai^o să se uite ca să-i dea răspunsul, Sînt ai mei, pentru el e uÈ™or, îi cunoaÈ™te, Sherlock Holmes ar spune chiar, Elementar, amice Watson, nu există stol cu care s-ar putea asemui prin aceste locuri, È™i are dreptate, căci rare sînt păsările în infem, numai cele nocturne din cauza tradiÈ›iei. Pedro Orce urmăreÈ™te cu privirea zborul stolului, mai întîi fără mai mare interes decît cel al unei curiozități bine educate, apoi i se luminează ochii de cer albastru È™i nori albi, È™i, neputîndu-È™i reÈ›ine cuvintele neaÈ™teptate, propune, Ce-ar fi să mergem pe coastă să vedem trecînd stînca. Pare ceva absurd, un nonsens, dar nu e, È™i-atunci cînd mergem cu trenul ni se pare că vedem trecînd copacii care sînt înfipÈ›i în pămînt prin rădăcini, acum nu călătorim cu trenul, mergem mai încet stînd pe o plută de piatră care navighează pe mare, fără închisori, singura diferență e cea care există între solid È™i lichid. De cîte ori, ca să schimbăm viaÈ›a, avem nevoie de toată viaÈ›a, ne gîndim atîta, ne luăm avînt È™i ezităm, apoi o luăm de la capăt, ne gîndim iar È™i iar, ne dislocăm de pe È™inele timpului cu o miÈ™care circulară, precum vîrtejurile care străbat cîmpia stîrnind pra-ful, frunze uscate, lucruri neînsemnate, că pentru mai mult nu le ajung puterile, mult mai bine ar fii să trăim într-un È›inut bîntuit de taifunuri. Alteori, un singur cuvînt e de ajuns, Să mergem să vedem trecînd stînca, È™i pe loc s-au ridicat în picioare, gata de aventură, nici nu simt zăduful din aer, ca niÈ™te copii lăsaÈ›i să zburde în voie, coboară colina alergînd, È™i rîd. Doi Cai e un jeratic, într-un minut cei trei bărbaÈ›i sînt lac de sudoare, dar aproape că nici nu-È™i dau seama de neplăcere, tot de pe aceste meleaguri 80 din sud au pornit oamenii să descopere cealaltă lume, È™i ei la fel, duri, feroce, năduÈ™ind ca niÈ™te cai, înaintau înveÈ™mîntaÈ›i în arrnuri de fier, cu coifuri de fier pe cap, cu spada de fier în mînă, împotriva goliciunii indienilor, înveÈ™mîntaÈ›i doar cu pene de păsări È™i vopsiÈ›i cu acuarele, ce imagine idilică. Nu au mai străbătut din nou aÈ™ezarea, fiindcă ar fi fost de mare mirare să treacă în automobil Pedro Orce cu doi necunoscuÈ›i, ori este răpit ori au întîlniri conspirative toÈ›i trei, mai bine ar chema poliÈ›ia, dar un bătrîn dintre bătrînii din Orce ar spune, Nu vreau aici garda civilă. Au luat-o pe alte drumuri, pe cărări pe care harta obiÈ™nuită nu le cunoaÈ™te, ceea ce ne lipseÈ™te acum aici este sfinxul turismului, pentru a trasa itinerariul acestor noi descoperiri, sfinx a fost deci, pînă la urmă, È™i nu sibilă, că doar nu s-au pomenit niciodată sibile la răscruci, deÈ™i sînt peninsulare È™i unele È™i altele. Spuse Pedro Orce, Mai întîi am să vă arăt Venta Micena, plaiul meu natal, aÈ™a i-a ieÈ™it fraza, ca din gura cuiva care-È™i batejoc de sine însuÈ™i sau anume răscoleÈ™te unde îl doare. Au trecut printr-un sat în ruine numit Fuente Nueva, dacă o fi fost pe-aici vreo fintînă a îmbătrînit È™i a secat, iar la o curbă mare a drumului înainte, Uite-o. Ochii se uită, È™i văzînd atît de puÈ›in caută ceea ce trebuie să lipsească È™i nu găsesc. Acolo, a între-bat Jose Anaiyo, are dreptate să se îndoiască, căci casele sînt rare È™i răzleÈ›e, se confundă cu culoarea pămîntului, o turlă de bisericăjos, un cimitir incon-fundabil, aici la marginea È™oselei, cruce È™i zid albe. Sub soarele vulcanic terenurile se unduiesc ca o mare pietrificată acoperită de praf, dacă tot aÈ™a era È™i în urmă cu un milion patru sute de mii de ani nu e nevoie să fii paleontolog ca săjuri că Omul din Orce a murit de sete, dar acestea erau timpurile tinereÈ›ii lumii, pîrîul care curge acolo în depărtare o fi fbst pe atunci un rîu larg È™i generos, or fi fost mulÈ›i copaci, pajiÈ™tile mai înalte decît un stat de 81 om, toate astea s-au întîmplat înainte aă fi fost aÈ™ezat aici infernul. La vremea'potrivită, plouînd, ceva verdeață s-o întinde pe aceste cîmpii de culoare cenuÈ™ie, acum margimle joase sînt cullivate cu multă trudă, se usucă È™i mor plantele, apoi renasc È™i trăiesc, numai omul n-a învățat încă modul în care se repetă ciclurile, pentru el totul odată pentru totdeauna. Pedro Orce face un gest care cuprinde satuljalnic, Casa unde m-am născut nu mai există, iar apoi, arătînd cu degetul spre stînga, în directia unor coline cu creÈ™tetul ras, Este Groapa Tufelor de Trandafiri, acolo s-au găsit oasele Omului din Orce. Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›o priveau peisajul livid, acum un miiion patru sute de mii de ani au trăit în acest loc bărbaÈ›i È™i femei, care au făcut bărbaÈ›i È™i femei, care au făcut bărbaÈ›i È™i femei, destin, fatalitate, pînă astăzi, peste un milion patru sute de mii de ani cineva va face săpături în acest cimitir sărman È™i, existînd deja un Om din Orce, poate i se va da Cezarului ce-i al Cezarului È™i se va numi Omul din Venta Micena craniul găsit. Nu trece nimeni, nu se aude lătrînd nici un cîine, sturzii s-au strîns laolaltă, un fior prelung străbate spinarea lui Joaquim Sassa, care nu reuÈ™eÈ™te să-È™i înfrîngă proasta dispoziÈ›ie, iar Jose AnaiÈ›o întreabă, Cum se numeÈ™te muntele acela din fund, E muntele Sagra, Și ăsta, din dreapta noastră, E muntele Maria, Cînd Omul din Orce a murit, probabil asta a fost ultima imagine pe care au luat-o ochii lui, Oare cum îi spunea el cînd vorbea cu ceilalÈ›i oameni din Orce, cei care n-au lăsat cranii, a întrebat Joaquim Sassa, Pe vremea aia nimeni n-avea încă un nume, a spus Jose Anai^o, Cum poÈ›i privi un lucru fără să-i pui un nume, Trebuie să aÈ™tepÈ›i să se nască numele. Au rămas toÈ›i trei privind, fără alte cuvinte, în sfirÈ™it, Pedro Orce a spus, Să mergem, era timpul să lase trecutul în pacea sa nelini'È™tită. Pentru a anima călătoria, Pedro Orce a repetat povestirea întîmplărilor pe care le trăise, a adăugat 82 amănunte, oainenii de È™tiință au ajuns să-l lege, în prezenÈ›a autorităților, la un seismograf, idee dispe-rată, dar de bun augur, pentru că atunci au putut să se convingă de adevărul pe care-l afirmase el, acul mecanismului a înregistrat continuu cutremurarea pămîntului, întorcîndu-se la linia dreaptă imediat ce pacientul a fost dezlegat de maÈ™ină. Ceea ce n-are explicaÈ›ie e explicat, a spus guvernatorul Granadei, care asista, dar unul din învățaÈ›i l-a corectat, Ceea ce n-are explicaÈ›ie mai are niÈ›el de aÈ™teptat, a vorbit fără rigoare È™tiinÈ›ifică, dar toată lumea a priceput È™i i-a dat dreptate. L-au trimis pe Pedro Orce acasă, să rămînă la dispoziÈ›ia È™tiinÈ›ei È™i a autorităților, È™i să nu vorbească de harurile sale extrasenzoriale, recomandare ce nu diferea mult de hotărîrea luată de către veterinarii francezi în legătură cu miste-rioasa problemă a dispariÈ›iei corzilor vocale la cîinii din Cerbere. Doi Cai se îndreaptă în sfirÈ™it spre sud, de-acum merge pe È™osele frecventate, prin părÈ›ile acestea nu pare să fie lipsă de combustibil, benzină, gazolină, dar treptat a fost silit să-È™i încetinească mersul sprinten, în faÈ›a sa înaintează alene un È™ir care nu se mai sfirÈ™eÈ™te, alte automobile, autocare È™i auto-camioane, motociclete, bicicletele, motorete, căruÈ›e trase de catîri, asini călăriÈ›i, dar Roque Lozano nu merge pe nici unul din ei, È™i oameni pe propriile lor picioare, mulÈ›i, unii fac autostopul, alÈ›ii dispre-È›uiesc în mod ostentativ mijloacele de transport ca È™i cum È™i-ar ispăși vreo pedeapsă sau È™i-ar îndeplini unjurămînt, È™i nici n-are rost să-i întrebi încotro se îndreaptă, nu e nevoie să te numeÈ™ti Pedro Orce ca să ai acelaÈ™i gînd si aceeaÈ™i dorință de a vedea trecînd Gibraltarul în depărtare abătut din drum, ajunge să fii spaniol, È™i pe-aici sînt mulÈ›i, Vin din Cordoba, din Linares, din Jaen, din Guadix, oraÈ™e principale, dar È™i din Higuera de Arjona, din El Tocon, din Bular Bajo, din Alamedilla, din Jesus del Monte, din Almăcegas, de pretutindeni par să fi fost trimise delegaÈ›ii, oarnenii aceÈ™tia au fost foarte răbdăton, de la o mie È™apte sute patru, ia faceÈ›i socoteală, dacă Gibraltarul n-o să fie al nostru, ca să ne facem deschidere la mare, să nu fie nici al engle-zilor. E atît de uriaÈ™ fluviul uman, încît poliÈ›ia rutieră a trebuit să deschidă un al treilea drum coborînd pe unde era posibil, rari sînt cei care merg spre nord, numai cu pricini întemeiate, moarte sau boală, È™i chiar È™i aÈ™a sînt priviti cu neîncredere, suspectaÈ›i de anglofilie, poate vor să-È™i ascundă departe dure-rea unei atari devieri geologice È™i strategice. Dar această zi, pentru majoritatea lor, e o sărbătoare mare, o săptămînă la fel de sfintă ca cealaltă, unele autocare poartă crucifixe, inÈ™i de prin toate colÈ›urile Sevillei, formaÈ›ii de muzică, cu instrumentele lucind în soare, È™i se văd pe spinările măgarilor mănunchiuri mare de rachete de artificii È™i mortiere, dacă cineva le întinde un fitil aprins vor urca, precum Clavileno1, în a doua È™i a treia regiune a aerului, È™i la cea a focului, unde s-ar pîrli barba lui Sancho, dacă, atît de credul cum e de obicei, ar fi dispus să se mai lase o dată înÈ™elat. Fetele sînt îmbrăcate cu ce au mai bun de gală si poartă podoabe, mantile È™i mantouri, iar bătrînii, cînd nu mai pot umbla, sînt duÈ™i de tineri în spate, fiu eÈ™ti, vei fi tată, bine faci, bine găseÈ™ti, pînă cînd se opreÈ™te vreun vehicul oarecare, È™i-È™i continuă mersul, alinat corpul obosit, toÈ›i pe drumul spre coastă, spre plajă, mai bine încă spre înălÈ›imile dominînd marea, ca să poată fi văzută în întregime stînca blestemată, păcat că nu se vor mai putea auzi, de la distanÈ›a asta, tipetele maimuÈ›elor, dezorientate că le lipseÈ™te vederea pămîntului. Pe măsură ce marea se apropie, circulaÈ›ia se îngreunează, unii își abandonează automobilele È™i o pornesc pe jos, sau le cer loc celor care merg în căruÈ›e sau pe măgari, 1. Lerimopiron, cf. romanului Don Qiiijote (sp.). 84 aceÈ™tia nu-È™i pot părăsi animalele în mijlocul naturii, trebuie să le îngrijească, să le adape, să le întindă la bot coÈ™ul cu paie È™i grăunÈ›e, chiar È™i poliÈ›iÈ™tii sînt la curent cu situaÈ›ia, toÈ›i provin din mediul rural, aÈ™a că ordinele sînt să fie lăsate autocarele È™i automobilele pe marginea drumului, animalele pot merge mai departe, È™i mai sînt autorizate motocicle-tele, bicicletele È™i motoretele, sînt maÈ™inării care au arta de a se insinua uÈ™or datorită corpolenÈ›ei reduse. FormaÈ›iile de muzică, mergînd pejos, repetă primele pasos-dobles, un artificier mai nerăbdător sau patriot a aruncat prematur un mortier de mare putere, dar a fost muÈ™truluit de colegi, care nu erau dispuÈ™i să-È™i strice focul de pomană. Doi Cai s-a oprit È™i el, era în cortegiu unicul automobil portughez, mai bine zis, cu număr de înmatriculare portughez, faptul că va vedea Gibraltarul pierdut pe mare nu-l încălzeÈ™te È™i nici nu-l lasă rece, mîhnirea sa istorică se numeÈ™te OlivenÈ™a È™i drumul acesta nu duce acolo. Se văd deja oameni rătăciÈ›i, femei care-È™i cheamă bărbaÈ›ii, copii care-È™i strigă părinÈ›ii, dar cu totii, din fericire, se vor întîlni în cele din urmă, dacă asta nu-i o zi pentru rîsete, nici pentru lacrimi nu va fi, dorind-o aÈ™a Dumnezeu Tatăl È™i Fiul Său. Mai trec pe-acolo È™i niÈ™te cîini care adulmecă, puÈ›ini sînt cei care latră, È™i numai atunci cînd se încaieră, din Cerbere nu e nici unul. Și de doi măgari care s-au ivit singuri, fără stăpîn prin apropiere, au profitat în mod imprudent Pedro Orce, Joaquim Sassa È™i Jose Anaigo, pe rînd, unul pejos, doi la odihnă, dar nu i-a È›inut mult repausul, măgarii erau ai unei È™atre de È›igani care mergeau înspre nord, pe ăștia-i durea în cot de Gibraltar, iar dacă n-ar fi Pedro Orce spaniol, È™i încă din cei mai vechi È™i declaraÈ›i, pe-acolo ar curge sînge de portughezi. De-a lungul coastei tabăra nu are sfirÈ™it, e o sărbătoare cîmpenească, unii se urcă pe acoperiÈ™uri È™i în copacii înalÈ›i, ca să nu mai vorbim de alte atîtea mii care n-au vrut să vină atît de departe, au 85 rămas cu ocheane È™i binocluri pe culmile munÈ›ilor Contraviesa sau la poalele munÈ›ilor Nevada, aici ne interesează doar persoanele cele mai simple, cele care simt nevoia să pună mîna pe lucruri ca să le recunoască, chiar atît de aproape nu vor putea ei să ajungă, dar de străduit s-au străduit. Jose Anaipo, Joaquim Sassa È™i Pedro Orce au venit cu ei, din rîvna pasionată a lui Pedro Orce È™i sinceritatea cordială a celorlalÈ›i, acum È™ed pe niÈ™te pietre care dau înspre mare, seara se apropie de sfirÈ™it, È™i Joaquim Sassa e cel care spune, pesimist aÈ™a cum singur a mărturisit-o, Dacă Gibraltarul trece noaptea, degeaba am mai venit, Măcar îi vedem luminile, a argumentat Pedro Orce, va fi chiar mai frumos să vezi piatra îndepărtîndu-se ca un vas luminat, atunci, da, va fijustificat focul de artificii complet, cu steluÈ›e, ploi, cascade, sau cum li s-o fi spunînd, în timp ce palida stîncă se pierde în depărtare, mistuindu-se în noaptea întunecată, adio, adio, că n-am să te mai văd. Dar Jose Anaipo despăturise harta pe genunchi, cu creion È™i hîrtie a făcut calcule, le-a repetat unul cîte unul ca să aibă toată siguranÈ›a, a verificat din nou scala, a facut probe peste probe, în cele din urmă a declarat, Gibraltarului, amicii mei, îi vor mai trebui vreo zece zile pînă să ajungă aici, surprindere neîncre-zătoare a tovarășilor de drum, atunci le-a prezentat calculele sale aritmetice, n-a fost nici măcar nevoie să-È™i invoce autoritatea de învățător cu diplomă, È™tiinÈ›ele astea, din fericire, sînt deja la îndemîna înÈ›elegerilor celor mai rudimentare, Dacă peninsula, sau insula, sau ce o fi, se dislocă cu o viteză de È™apte sute cincizeci de metri pe oră, înseamnă că va parcurge optsprezece kilometri pe zi, de la golful Algeciras pînă aici unde ne aflăm, în linie dreaptă, sînt aproape două sute de kilometri, acum faceÈ›i È™i voi socoteala, că-i uÈ™or de facut. în faÈ›a demonstratiei limpezi ca lumina zilei, Pedro Orce a înclinat capul, împovărat, Va să zică noi am venit aici, È™i-a venit toată omenirea asta zor, nevoie mare, pentru că 86 sosise ziua gloriei, azi urma să luăm în zeflemea Piatra Rea, È™i pînă la urmă mai avem de aÈ™teptat încă zece zile, nici un incendiu nu poate dura atît, Și dacă am merge înspre ea, pe drumurile de coastă, È™i-a dat cu părerea Joaquim Sassa, Nu, nu merită, a răspuns Pedro Orce, fiecare lucru trebuie făcut la timpul său, cît nu scade entuziasmul, acum ar trebui să treacă prin faÈ›a ochilor noÈ™tri, acum că sîntem exaltaÈ›i, am fost, că ne-a trecut, Și-atunci ce facem, a întrebat Jose Anaigo, Hai să plecăm, Nu vreÈ›i să rămînem, După vis nu se poate trăi visul, Dac-aÈ™a stau lucrurile, plecăm mîine, Atît de curînd, Mă aÈ™teaptă È™coala, Și pe mine biroul, Și pe mine farma-cia, întotdeauna. Au pornit în căutarea lui Doi Cai, dar cît timp caută È™i încă nu găsesc e vremea să spunem cu multe mii de persoane care n-au primit nici glas nici credit în această povestire, care nici măcar n-au ajuns să fie figuranÈ›i în fundul scenei, mii de persoane n-au dat înapoi nici măcar un pas în timpul acestor zece zile È™i zece nopÈ›i, au mîncat din merindele pe care le-au adus, iar apoi, cînd în ziua următoare s-au terminat, s-au dus să cumpere din ceea ce se găsea prin partea locului, È™i au gătit în aer liber, la ruguri mari care erau ca niÈ™te facle pe crenelurile cetătilor din alte tirnpuri, iar cei cărora li s-au terminat pînă la urrnă banii nici aÈ™a n-au murit de foame, unde mînca unul mîncau toÈ›i, sîntem în vremea întoarcerii la frăție, dacă e omeneÈ™te posibil să fi fost È™i să fie din nou. Această frăție admirabilă n-o vor încerca Pedro Orce, Jose Anai^o È™i Joaquim Sassa, au întors spatele mării, acum e rîndul lor să fie priviÈ›i cu neîncredere de către ceilalÈ›i, mulÈ›i, care încă mai coboară în direcÈ›ia opusă. între timp s-a lăsat noaptea, s-au aprins primele lumini, Să mergem, a spus Jose Anai^o, Pedro Orce va călători pe bancheta din spate, trist, cu ochii închiÈ™i, va fi acum sau niciodată, nu vom mai avea altă ocazie mai bună ca să pomenim aici de vorba portughezului, Unde te duci, Mă duc la petrecere, 87 De unde vii, De la petrecere, chiar È™i fără ajutorul punctelor de exclamare È™i de suspensie se vede imediat diferenÈ›a care există între vesela expecta-tivă a primului răspuns È™i oboseala dezumflată a celui de-al doilea, numai pe pagina pe care sînt scrise par la fel. In timpul întregului drum nu s-au spus decît trei cuvinte, MîncaÈ›i cu mine, care au ieÈ™it din gura lui Pedro Orce, e obligafria sa de gazdă. Jose AnaiÈ™o È™i Joaquim Sassa n-au găsit cu cale să răspundă, cineva ar spune că e semn de proastă creÈ™tere să tacă, dar acela nu prea cunoaÈ™te firile umane, altul mai informat arjura că cei trei oameni au devenit prieteni. E noapte tîrziu cînd intră în Orce. Străzile, la ora asta, sînt un deÈ™ert de umbre È™i tăcere, Doi Cai poate fi lăsat la uÈ™a farmaciei, È™i bine fac că-l lasă să se odihnească, mîine va reveni pe È™osea purtînd greutatea a trei oamem, după cum va fi decis în casă în jurul mesei, cu cîte ceva de-ale gurii în farfurii, că È™i Pedro Orce locuieÈ™te singur È™i n-a venit vremea pentru gastronoiîm mai bune. Au aprins televizorul, acum È™tirile se dau din oră în oră, È™i au văzut Gibraltarul, nu doar separat de Spania, ci chiar îndepărtat de ea cu mulÈ›i kilometri, ca o msulă în părăsire în mijlocul apelor, transformat, vai de el, în culme muntoasă, ac de stîncă sau recif, cu mia sa de tunuri fără nici un folos sau È›intă. Chiar dacă se vor încăpățîna să deschidă noi breÈ™e în zidul dinspre nord, poate cu asta să rămînă măgulit orgoliul impe-rial, dar vor fi bani aruncaÈ›i pe apa sîmbetei, atît în sensul propriu cît È™i la figurat. Imagini impre-sionante au fost, fără îndoială, însă nimic care să se compare cu È™ocul provocat de o serie de fotografii făcute din satelit, care arătau lărgirea progresivă a canalului dintre peninsulă È™i FranÈ›a, ti se făcea pielea de găină È™i părul măciucă să vezi o atît de extraordi-nară fatalitate, mai mare decît forÈ›a omenească, că ăla nu mai era canal ci ditamai apa, prin care navigau vasele în voie, pe mări, asta da, niciodată înainte 88 navigate, Desigur că dislocarea nu se putea observa, de la această altitudine o viteză de È™apte sute cincizeci de metri pe oră este insesizabilă ochiului liber, dar, pentru observator, era ca È™i cum marea masă de piatră s-ar disloca în interiorul capului său, persoa-nele sensibile au fost cît pe ce să leÈ™ine, altele s-au plîns de ameÈ›eli. Și erau imagini înregistrate la bordul neobositelor elicoptere, gigantica pantă piri-neică, tăiată perpendicular, È™i furnicarul minuscul de omenire îndreptîndu-se spre sud, ca o migraÈ›ie subtilă, numai ca să vadă Gibraltarul trecînd pe apă înjos, iluzie optică, fiindcă noi, asta da, mergem în sensul curentului, È™i de asemenea, amănunt pitoresc, notiță de reportaj, un stol de sturzi, cu miile, întunecînd cerul, Pînă È™i păsările secondează agitaÈ›ia oamenilor, a fost cuvîntul pe care l-a folosit crainicul, secondează, cînd la istoria naturală se învață că păsările au propriile lor motive ca să meargă încotro au chefsau nevoie, nu că secondează pe Cutare sau Cutărică, cel mult pe Jose, care spune nerecunoscător, Uitasem cu totul de ele. Au mai arătat È™i imagini din Portugalia, de pe coastaAtlanticului, cu valurile spărgîndu-se de stînci sau amestecînd nisipurile, È™i era multă lume privind în zare, cu acel aer tragic al cuiva care s-a pregătit de secole întregi pentru neÈ™tiut È™i se teme că pînă la urmă nu va veni, sau va fi la fel cu banalul È™i comunul pe care-l aduc cu sine toate orele. Acum iată-i aici, cum a spus Unamuno că sînt, la cara morena entre amiias palmas, clauas tus ojos donde el sol se acuesta solo en la mar inmensa1, toate popoarele cu marea la apus fac la fel, ăsta-i oacheÈ™, nu e altă diferență, È™i a navigat. Liric, în mare zor, crainicul spaniol a declarat, PriviÈ›i-i pe portughezi, de-a lungul plajelor lor aurite, provă a Europei care Cu chipul oacheÈ™ sprijinit în palme, îți aÈ›inteÈ™ti pri-virea unde soarele asfinÈ›eÈ™te singuratic pe necuprinsul mării (sp.). 89 au fost È™i nu mai sînt, pentru că ne-am desprins de cheiul european, dar larăși despicînd valurile Atlanticului, ce amiral ne călăuzeÈ™te, ce port ne aÈ™teaptă, ultima imagine a arătat un băieÈ›el de cîțiva ani care arunca o pietricică în mare, cu acea artă a ricoÈ™eului care n-are nevoie de ucenicie, È™i Joaquim Sassa a spus, Are forÈ›a vîrstei sale, piatra nu putea zbura mai departe, dar peninsula, sau ce o mai fi, a dat impresia că înaintează cu È™i mai multă vigoare pe marea densă, atît de diferită față de cum e ea de obicei, în sezonul estival. Ultima stire a fost dată de crainic în treacăt, ca È™i cum nu i-ar fi atribmt multă însemnătate, Pare să se observe o oarecare instabilitate a populaÈ›nlor, multe persoane ies din case, nu numai în Andaluzia, acolo se stie motivul, È™i, avînd în vedere că majoritatea lor se îndreaptă spre mare, se crede că este vorba de o miÈ™care naturală de curiozitate, în orice caz le garantăm telespectatorilor noÈ™tri că pe coastă nu e nimic de văzut, după cum am avut adineauri ocazia să arătăm, toÈ›i acei portughezi care priveau È™i nu vedeau nimic, să nu dorim să fim ca ei. A spus atunci Pedro Orce, Dacă aveÈ›i un loc È™i pentru mine, vin cu voi. Au rămas tăcuÈ›i Joaquim Sassa È™i Jose Anai^o, nu au înÈ›eles de ce ar dori un spaniol atît de bine povățuit să m.ea.rga spre È›inuturile È™i plajele din Portugalia. întrebarea era bună È™i nimerită, fiind stăpînul lui Doi Cai i-a revenit lui Joaquim Sassa sarcina să o pună, È™i Pedro Orce a răspuns, Nu vreau să rămîn aici, cu pămîntul ăsta tremurîndu-mi mereu sub picioare È™i oameni care-mi spun că sînt nălu-cirile minÈ›ii mele, Probabil că o să simÈ›iÈ›i la fel È™i în Portugalia, È™i acelaÈ™i lucru au să vă spună È™i cei de-acolo, a spus Jose Anaigo, iar noi avem treburile noastre. N-am să fiu o povară, vă rog doar să mă duceÈ›i, să mă lăsaÈ›i la Lisabona, unde n-am fost niciodată, È™i-ntr-o bună zi am să mă întorc, Și familia dumneavoastră, farmacia, După cum cred că v-ati 90 dat seama pînă acum, n-am familie, sînt ultimul, cu farmacia se rezolvă, am un ajutor, are el grijă. Nu mai era nimic de discutat, nici un motiv de respins, Ne face multă plăcere să ne însoÈ›iÈ›i, asta a spus-o Joaquim Sassa, Cel mai rău ar fi să te prindă la graniță, i-a amintit Jose Anaipo, Le spun că am fost să dau o raită prin Spania, deci nu puteam È™ti că eram căutat, È™i că am să mă prezint neîntîrziat la guvernatorul civil, dar cel mai sigur lucru e că nici nu va trebui să dau explicaÈ›ii, sînt probabil mai atenÈ›i la cine iese decît la cine intră, Să trecem prin alt post de graniță, din cauza sturzilor, a mai adăugat Jose Anai^o, È™i, spunînd asta, a întins harta pe masă, toată Peninsula Iberică, desenată È™i colo-rată pe vremea cînd totul era pămînt neclintit È™i în care insensibilitatea osoasă a Pirineilor înfrîna ispita hoinărelii, tăcuti cei trei bărbaÈ›i au contemplat repre-zentarea plană a acestei părÈ›i a lumii ca È™i cum n-ar fi recunoscut-o, Strabon spunea că peninsula are forma unei piei de bou, cuvintele astea le-a murmurat cu intensitate Pedro Orce, È™i în ciuda noptii căldu-roase s-au înfiorat Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ™o, ca È™i cum în faÈ›a ochilor lor s-ar fi înălÈ›at lighioana ciclopică, care avea să fie sacrificată È™ijupuită pentru a-i adăuga continentului Europa un trofeu care avea să sîngereze pentru toate timpurile timpurilor. Harta desfășurată arăta cele două patrii, Portugalia încrustată, suspendată, Spania fără mandibulă în sud, È™i regiunile, provinciile, districtele, marele prundiÈ™ al oraÈ™elor mai însemnate, pulberea orășelelor È™i a satelor, dar nu chiar toate, că de multe ori e invizibil colbul pentru ochiul liber, Venta Micena a fost doar un exemplu. Mîinile netezesc È™i mîngîie hîrtia, trec peste Alentejo È™i continuă înspre nord, ca È™i cum ar dezmierda un chip, dinspre obrazul stîng înspre obrazul drept, este sensul acelor de ceasornic, sensul timpului, regiunile Beiras, Ritajebo, înaintea lor, iar apoi Trăs-Os-Montes, È™i Minho, Gahcia, Asturias, Þara Bască È™i Navarra, Castilia 91 È™i Leon, Aragon, Cataluna, Valencia, Estremadura, a noastră È™i a lor, Andaluzia unde încă ne aflăm, Algarve, È™i atunci Jose AnaiÈ›o a pus degetul pe gura rîului Guadiana È™i a spus, Intrăm pe-aici. SeceraÈ›i de tirul de armă de la Rosal de la Frontera, de o sîngeroasă amintire, sturzii, de data aceasta prudenÈ›i, au făcut ocol inare înspre nord È™i au traversat pe unde erau văzduhul liber È™i circu-latia deschisă, cam pe la vreo trei kilometri de pod, care în aceste zile de care am vorbit a fost deja construit, era È™i timpul. PoliÈ›ia din zona portugheză n-a părut interesată de faptul că unul din cei trei călători se numea Joaquim Sassa, pricepeai că griji mai grave stăpîneau spiritul autoritătii, care anume erau ele s-a È™tiut după dialog, încotro doriÈ›i să mer-geÈ›i domnilor, a întrebat agentul, înspre Lisabona, a răspuns Jose Anaipo, care se afla la volan, È™i a întrebat, De ce, domnule sergent, VeÈ›i întîlni baraje pe È™oselele de-aici, să urmaÈ›i întocmai instrucÈ›iunile pe care le veÈ›i primi, nu care cumva să forÈ›aÈ›i trecerea sau să schimbaÈ›i traseeie că veÈ›i plăti scump, S-a întîmplat vreo nenorocire, Depinde cum priviti lucru-rile, Să nu spuneÈ›i că se separă È™i Algarve, mai devreme sau mai tîrziu trebuia să se întîmple, au avut dintotdeauna ideea asta că sînt un regat aparte, Problema e alta, È™i mai gravă, oamenii vor acum să ocupe hotelurile, spun că din moment ce nu sînt turiÈ™ti ei au nevoie de case, Habar n-aveam de asta, cînd a început invazia, Aseară tîrziu. Hm, ce chestie, a exclamat Jose Anaigo, dacă ar fi fost francez ar fi spus, Qa alors, fiecare are maniera sa de a-È™i exprima spaima pe care a simÈ›it-o È™i celălalt, auziÈ›i numai ce a spus Pedro Orce răspicat, Caramba, cît despre Joaquim Sassa nici nu È™i-a dat seama că nu făcea decît să repete, Hm, ce chestie. PoliÈ›istul le-a spus să-È™i continue drumul, i-a mai avertizat o dată, AtenÈ›ie la baraje, È™i Doi Cai a putut 92 să traverseze Vila Real de Santo Antonio, în timp ce pasagerii cornentau extraordinara întîmplare, la urma urmelor, cine-ar fi crezut, portughezii sînt de două soiuri diferite, unii se duc la plajă È™i pe malul înalt ca să contemple melancolici zările, alÈ›ii înain-tează întreprinzători peste fortăreÈ›ele hoteliere păzite de poliÈ›iÈ™ti, de garda republicană È™i chiar, după cum se poate observa, de către armată, deja există răniÈ›i, asta li s-a spus în taină într-o cafenea unde s-au hotărît să se oprească È™i să culeagă infor-maÈ›ii. Astfel au aflat că în trei hoteluri, unul din Albufeira, altul din Praia da Rocha, altul din Lagos, situaÈ›ia e critică, pe punctul de a încercui forÈ›ele de ordine clădirile unde s-au răsculat insurectii, ferecînd uÈ™ile È™i geamurile, tăind căile de acces, sînt ca niÈ™te mauri asediaÈ›i, necredincioÈ™i implacabili care n-au mai respectat crezul, nu dau atenÈ›ie apelurilor È™i nici amenințărilor, È™tiu că după steagul alb va veni gazul lacrimogen, de aceea nu pariamentează È™i nu cunosc cuvîntul capitulare. Pedro Orce e impre-sionat, repetă întruna, Caramba, È™i i se citeÈ™te pe față un anume dispreÈ› patriotic, ciuda că nu au fost spaniolii cei cu iniÈ›iativa. Chiar la primul baraj au vrut să-i întoarcă spre Castro Marim, dar Jose AnaiÈ›o a protestat că avea treburi importante È™i care nu sufereau amînare în Silves, a spus Silves ca să nu trezească bănuieli, De altfel, trebuie să merg pe È™oselele din interior, Și chiar cît mai în interior posibil, dacă vreÈ›i să evitati compli-caÈ›iile, a recomandat ofiÈ›erul de gardă, liniÈ™tit de aparenÈ›a pacifică a celor trei pasageri È™i de respecta-bilitatea obosită a lui Doi Cai, Dar, domnule locotenent, într-o atare situaÈ›ie, cu È›ara mergînd în derivă, È™i cuvîntul nu putea veni mai la È›anc, să fim îngrijoraÈ›i din cauza ocupării unor hoteluri, dar nu-i o revoluÈ›ie ca să fie decretată mobilizarea gene-rală, masele sînt uneori nerăbdătoare, asta-i tot, cel cu comentariul a fost Joaquim Sassa, putin diplomat, noroc că locotenentul e dintre cei care nu-È™i încalcă 93 cuvîntul, respectînd vechile tradiÈ›ii, altfel chiar ar fi trebuit să meargă la Castro Marim. TotuÈ™i, imperti-nentul nu a scăpat de ocara militară, Armata se află aici ca să-È™i îndeplinească datoria, ce-ar fi dacă din cauza lipsei de confort din cazărmi ne-am duce noi să ocupăm hotelul Sheraton sau Ritz, mare trebuie să fie dezorientarea acestui ofiÈ›er pentru a binevoi să-i dea satisfacÈ›ie unui civil. AveÈ›i întru totul dreptate, domnule locotenent, aÈ™a-i amicul ăsta al meu, vorbeÈ™te fără să se gîndească, oricît îi atrag eu atenÈ›ia, Păi ar trebui să se gîndească, doar e destul de copt pentru asta, a pus ofiÈ›erul capăt discuÈ›iei în mod peremptoriu. Cu un gest sec le-a făcut semn să-È™i urmeze calea, n-a auzit ce-a spus Joaquim Sassa, È™i cu atît mai bine, sau cazul s-ar fi sfirÈ™it la puÈ™cărie. Au fost reÈ›inuÈ›i de alte baraje, cele ale gărzii republicane mai puÈ›in binevoitoare, de cîteva ori au trebuit să facă ocoluri pe drumuri proaste pînă să se poată întoarce la È™oseaua principală. Joaquim Sassa era supărat, È™i pe bună dreptate, fusese admo-nestat de două ori, Faptul că locotenentul È™i-a făcut numărul său de rigoare, îl accept, dar nu era cazu1 să mai zici È™i tu că eu vorbesc fără să mă gîndesc, Scuză-mă, am făcut-o ca să evit ascuÈ›irea disputei, îți ardea de ironii cu fripul, e o greÈ™eală, cu autori-tățile nu trebuie niciodată să fii ironic, fie că nu pricep, È™i n-a meritat osteneala, fie că pricep, È™i-atunci va fi cu mult mai rău. Pedro Orce i-a rugat să-i explice, pe îndelete, ce se discuta acolo, È™i schimba-rea necesară de ton, repetările, au arătat că nu avea importanță cazul, cînd Pedro Orce a înÈ›eles totul, totul fusese înÈ›eles. După bifurcaÈ›ia de la Boliqueime, pe o porÈ›iune pustie de È™osea, Jose Anaipo, profitînd de o rigolă netedă È™i fără a avertiza, l-a băgat pe Doi Cai pe cîmp, pe o scurtătură. încotro ai luat-o, a strigat Joaquim Sassa, Dacă mergem pe È™osea, ca niÈ™te copii cuminÈ›i, nu vom reuÈ™i niciodată să ne apropiem 94 de vreunul din hotelurile alea, iar noi vrem să vedem ce se petrece pe-acolo, da sau ba, a răspuns printre zgîlțîituri Jose AnaiÈ›o, răsucind volanul instabil, maÈ™ina trepida pe arătură ca nebuna. Pedro Orce, pe bancheta din spate, era azvîrlit dintr-o parte în alta fară nici o milă, iar Joaquim Sassa, care izbucnise în ris, răspundea printre hohote, Bună poantă, bună poantă. Din fericire, trei sute de nietri mai încolo, au găsit un drumeag ascuns printre smochini, în spatele unui zid dărîmat, cu pietre risipite, sau cu pietre pe care timpul le risipise din tencuială. Se aflau, ca să zicem aÈ™a, în teatrul operaÈ›iunilor. Folosindu-se de toate precauÈ›iile se apropiau de Albufeira, de cîte ori era posibil alegeau terenurile joase, mai rău e cu norii de prafpe care îi stîrneÈ™te Doi Cai, nu prea are însuÈ™iri de hăitaÈ™ È™i avangardă, dar poli-È›iÈ™tii sînt de-acum departe, protejează intersecÈ›iile, nodurile rutiere principale, că aÈ™a le zice în limbajul modem al comunicaÈ›iilor, în rest nici efectivele forÈ›e-lor de ordine nu sînt atît de numeroase încît să poată acoperi strategic o regiune la fel de bogată în hoteluri ca È™i în roÈ™cove, dacă se poate admite compa-raÈ›ia. Intr-adevăr, cine are ca destinaÈ›ie următoare oraÈ™ul Lisabona n-ar avea nevoie să se aventureze prin aceste meleaguri unde domneÈ™te subversiunea, dar merită să verificăm personal adevărul informa-È›iilor, de mii de ori s-a văzut că poveÈ™tile relatate sînt poveÈ™ti umflate, poate să fi fost vreun caz izolat, iar barajele, la urma urmelor, or fi aplicaÈ›ia practică a acelei prudenÈ›e prescriptive care porunceÈ™te, să previi ca să nu fii nevoit să remediezi. Dar deja erau infiltraÈ›ii. Prin crîngul rărit, călcînd neliniÈ™tit pe pămîntul roÈ™u, înaintau bărbaÈ›i È™i femei cărînd în spate saci, geamantane È™i boccele, în braÈ›e cu copii mici, ideea lor este să-È™i găsească astfel loc în hotel, cu această puÈ›ină agoniseală È™i cu cel mai ajuns din familie ca garanÈ›ie, femeia, copiii, apoi, dacă totul va decurge bine, vor chema È™i restul rudelor, cu patul, cufărul, masa, că altceva nu prea 95 mai au, nici unul din ei nu È™i-a ammtit că în hoteluri găseÈ™ti cîte paturi È™i mese vrei, iar dacă sînt mult mai puÈ›ine cufere, există în schimb È™ifonierele, care sînt lîiăi avantajoase. La porÈ›ile Albufeirei se pregătea bătălia de cîmp. Călătorii îl lăsaseră pe Doi Cai în ariergardă, la tihna unei umbre, într-un asemenea caz nu te poÈ›i bizui pe sprijinul lui, e obiect mecanic, fără emoÈ›ii, merge unde îl duci, rămîne unde este, lui puÈ›in îi pasă că peninsula navighează sau ba, doar n-au să-i scurteze distanÈ›ele pentru că se dislocă ea. Lupta a avut un preambul oratoric, aÈ™a cum se obiÈ™nuia pe vremuri, în războaiele din vechime, cu provocări, avertismente trupelor, închinăciuni Fecioarei sau lui Santiago, sînt întotdeauna bune cuvintele cînd încep, foarte proaste întotdeauna rezultatele lor, în Albufeira n-a fost de nici un folos că luase cuvîntul È™eful oÈ™tilor populare invadatoare, È™i bine mai cuvîntase. Gardiem, soldaÈ›i, prieteni, ciuliÈ›i bine urechile, fiÈ›i atenÈ›i încoace, voi sînteÈ›i, È™i să nu uitaÈ›i asta, fii ai poporului ca È™i noi, acest popor atît de sacrificat care face casele È™i nu le are, care construieÈ™te hoteluri È™i nu cîștigă destul ca să se instaleze în ele, după cum vedeÈ›i am venit aici cu copiii noÈ™tri È™i femeile noastre, dar nu ca să cerem luna de pe cer, ci doar un tavan mai demn, un acoperiÈ™ mai sigur, camere în care să dormim cu pudoarea È™i respectul datorate unor fiinÈ›e umane, ncn nu sîntem animale, È™i nici masini nu sîntem, avem sentimente, ei bine, aceste hoteluri sînt pustii, există sute, există mii de camere, s-au făcut hote-lurile pentru turiÈ™ti, iar ei au plecat È™i nu se mai întorc, cît timp au fost aci ne-am resemnat cu traiul prost al vieÈ›ii, acuma, vă rugăm, lăsaÈ›i-ne să intrăm, vom plăti o chirie la fel ca cea pe care o plăteam pentru casa din care am venit, n-ar fi drept să ne cereÈ›i mai mult, È™i jurăm pe tot ce e È™i nu e sfint, că ya fi totul mereu curat È™i ordonat, pentru aÈ™a ceva nu există femei care să fie pe măsura alor noastre, 96 È™tiu bine, aveÈ›i dreptate, mai sînt È™i copiii, copiii murdari murdăresc mult, dar aceÈ™tia vor începe să trăiască spălaÈ›i È™i scrobiÈ›i, e uÈ™or, fiecare cameră, după cîte sîntem informaÈ›i, are sala ei de baie, duÈ™ È™i cadă la alegere, păi aÈ™a să tot fii dichisit, iar aceia dintre fih noÈ™tri care fiind de-acum înaintaÈ›i în vîrstă È™i în viciul murdăriei nu se vor obiÈ™nui cu igiena, fiii lor vă promit că vor fi cele mai curate creaturi de pe pămînt, problema e să le daÈ›i timp, de altfel, oamenii numai de asta au nevoie, de timp, È™i numai atît au, restul e doar iluzie. La asta nu se aÈ™tepta nimeni, să ne apară filosof È™eful rebel. Se vede după trăsăturile chipului, È™i după actele de identitate s-ar confirma, că soldaÈ›ii sînt într-ade-văr fii ai poporului, dar maiorul lor, fie că e È™i el, dar È™i-a repudiat pe băncile È™colii militare umila ascendență, fie că apartine din născare claselor supe-rioare, pentru care hotelurile din Algarve au fost făcute, după răspunsul dat nu se poate È™ti, DaÈ›i-vă înapoi, sau o încasati peste bot, vorbirea aceasta grosolană nu este apanajul exclusiv al păturilor de jos. Trupele vedeau acolo în adunătură iubita imagine a tatălui È™i a mamei, însă datoria, atunci cînd ne cheamă, e mai puternică. EÈ™ti lumina ochilor mei, îi spune mama fiului care îi va da o lovitură cu latul baionetei. Dar comandantul civil a strigat înfuriat, schimbînd din disperare expresia È™i vocativul, Slugoi nemernici, care nu recunosc pieptul ce le-a dat să sugă, licență poetică, acuzaÈ›ie cu puÈ›in temei È™i lipsită de obiect, căci nici un fiu È™i nici o fiică nu-È™i amintesc de aÈ™a ceva, cu toate că abundă autorită-tile care afirmă că, în străfundul conÈ™tiinÈ›ei noastre, păstrăiîi tainic aceste È™i alte amintiri înspăimîntă-toare, È™i că viaÈ›a noastră este, toată, făcută din astfel de terneri. Nu a fost pe placul maiorului să fie etichetat drept slugoi, È™i, înfocat, a strigat, La atac, pe cînd zbiera, mînat de furie, generalul invadatorilor, Pe ei, patrioÈ›i, È™i s-au năpustit cu toÈ›ii, corp la corp, 97 prăvălindu-se unii peste altii. Chiar în această vreme au sosit la faÈ›a locului Joaquim Sassa, Fedro Orce È™i Jose Anaigo, curioÈ™i, dar inocenÈ›i, în ce s-au mai băgat, fiindcă trupa, cu mintea rătăcită, nu mai deosebea între actori È™i spectatori, se poate spune că neavînd nevoie de casă cei trei prieteni au trebuit să se lupte pentru ea. Pedro Orce, în pofida vîrstei, s-a încăierat de parcă ăsta ar fi fost È›inutul său, ceilalÈ›i se străduiau È™i ei cît puteau, sau ceva mai puÈ›in, fiindcă aparÈ›ineau rasei pacifice. RăpiÈ›i se tîrau sau erau duÈ™i la marginea drumului, femeile își smulgeau părul în jeluiri È™i blesteme, infanÈ›ii fuseseră puÈ™i la adăpost în convoiul de căruÈ›e, că astfel de bătălii doar sînt medievale È™i cu un limbaj al epocii. o piatră aruncată de un adolescent numit David l-a trîntit pe maiorul Goliat la pămînt, sînge-rînd de la o tăietură adîncă în bărbie, nu l-a putut proteja casca de oÈ›el, iată rezultatul renunțării la viziere È™i apărători nazale, iar partea mai proastă a fost că, în confuzia încăierării, insurectii au împrăș-tiattrupele, atacîndu-le dintr-o parte È™i din cealaltă, pentru ca imediat după aceea, printr-o lovitură tactică instinctivă, dar genială, să se disperseze pe străzile abrupte È™i pe străduÈ›e, evitînd astfel ca militarii care încercuiau hotelul să poată veni în ajutor, cu suficientă eficiență, pentru întărirea bata-lionului învins, de o asemenea umilire nu se mai pomenise încă din timpurile străvechi alejacqueriei. Un director de hotel, poate cu mintea tulburată sau deodată convertit la interesele populare, È™i-a deschis larg porÈ›ile, spunînd, IntraÈ›i, intraÈ›i, mai bine voi decît deÈ™ertul. Cu asemenea înlesniri de capitulare, s-au trezit Pedro Orce, Jose Anaigo È™i Joaquim Sassa ocupanÈ›ii unei camere pentru care nu luptaseră cu adevărat, È™i pe care două zile mai tîrziu au cedat-o unei fami-lii dintre cele mai nevoiaÈ™e, cu o bunică paralizată È™i răniÈ›i care trebuiau îngrijiÈ›i. în acea învălmă-È™eală nemaivăzută, au fost soÈ›i care s-au pierdut de 98 neveste, fii care s-au pierdut de părinÈ›i, dar rezultatul unor răzleÈ›iri atît de dramatice, fapt pe care nimeni n-ar È™ti să-l inventeze, ceea ce, doar prin sine, demonstrează irezistibila veridicitate a relatării, rezultatul, spuneam, a fost că o astfel de familie, scindată, dar însufleÈ›ită de un dinamism egal in toate părÈ›ile sale, a ocupat locuri în hoteluri diferite, străduindu-se cu sîrg să-i strîngă sub un acelaÈ™i acoperiÈ™ pe cei care, după cum spuneam, la urina urmelor, îl rîvneau, în general se instalau cu totii pînă la urmă în hotelul care avea mai multe stele pe firmament. Comisarii de poliÈ›ie, coloneii de armată È™i de gardă cereau întăriri, maÈ™ini blindate È™i instrucÈ›iuni de la Lisabona, guvernul, fără să È™tie unde să vină mai întîi în ajutor, comanda È™i contramanda, ameninÈ›a È™i ruga, se spunea chiar că fuseseră deja derniÈ™i trei miniÈ™tri. Intre timp, pe plaja È™i străzile din Albufeira se puteau vedea fami-liile triumfătoare la ferestrele hotelurilor, acele terase fruinoase È™i larg deschise cu masă pentru mic dejun È™i canapele cu perne, tatăl È™i familia bătea cu ciocanul primele cuie È™i întindea frînghiile unde aveau să fie atîrnate rufele din timpul săptămînii, pe care mama de familie, fredonînd, începuse deja să le spele înăuntru, în baie. lar piscinele erau toate pline ochi, nimeni nu-È™i adusese aminte să le explice puÈ™tanilor că mai întîi trebuie să mergi la duÈ™, È™i doar pe urmă să sari în apa albastră, nu va fi deloc uÈ™or să-i faci pe oamenii aceÈ™tia să-È™i uite apucăturile din cartierul sărăntocilor. Mult mai mult È™i mult mai bine decît bunele intenÈ›ii, întotdeauna au prosperat È™i s-au proliferat pildele rele, È™i nu se È™tie pe ce căi accelerate obiÈ™nuiesc să se transmită, că în cîteva ore miÈ™carea populară de ocupaÈ›ie a sărit graniÈ›a, a invadat treptat toată Spania, închipuiÈ›i-vă ce-o mai fi fost prin Marbella È™i Torremolinos, unde hotelurile sînt ca oraÈ™ele È™i trei alcătuiesc o megalopolis. Europa, aflînd veÈ™tile alarmante, a început cu È›ipetele, Anarhie, Haos 99 Social, atentat la Proprietatea Privată, iar un ziar franÈ›uzesc, din cele care formează opinia publică, È™i-a intitulat articolul sibilm pe toată lățimea primei pagini, Năravul Din Fire N-are Lecuire. Această sentință, deÈ™i atît de puÈ›in originală, a picat la È›anc, europenii, cînd vorbeau de fosta Peninsulă Iberică, dădeau din umeri È™i îșl spuneau, Ce să-i faci, aÈ™a-s ei, năravul din fire n-are lecuire, unica excepÈ›ie la corul osînditor a venit de la acel mic ziar napolitan È™i machiavelic care a anunÈ›at, S-a rezolvat problema locuinÈ›elor în Portugalia È™i Spania. în timpul zilelor pe care È™i le-au mai petrecut cei trei prieteni în Albufeira, poliÈ›ia de intervenÈ›ie, sprijinită de grupul de operaÈ›iuni speciale, a încercat să realizeze o evacuare violentă a unuia din hote-luri, dar reacÈ›ia unită È™i concordantă a noilor oaspeÈ›i È™i a proprietarilor, unii deciÈ™i să reziste pînă la ultima cameră, ceilalÈ›i temători de harababura lăsată în mod obiÈ™nuit de salvatori, i-a făcut să suspende operaÈ›iunile, amînate pentru altă ocazie, cînd vremea È™i fagăduielile vor fi adormit vigilenÈ›a. Cînd Pedro Orce, Joaquim Sassa È™i Jose Anai^o È™i-au reluat drumul spre Lisabona existau deja în clădirile ocu-pate comisii de locatari alese în mod democratic, constituind ramuri specializate, mai precis de igienă È™i întreÈ›inere, de gospodărie, de spălătorie, de petre-ceri È™i agrement, de animaÈ›ie culturală, de educatie È™i formare civică, de gimnastică È™i sport, în fine, tot ceea ce este indispensabil armoniei È™i bunei funcÈ›ionări a oricărei comunități. Pe arborii proprii È™i improvi-zaÈ›i fluturau banderole È™i flamuri de toate culorile, totul servea acestui scop, drapele ale unor țări străine, ale cluburilor sportive, ale diverselor aso-ciaÈ›ii, sub egida simbolului patriei arborat pe cel mai înalt catarg, se vedeau chiar È™i cuverturi spînzurînd la ferestre, într-o sănătoasă emulaÈ›ie decorativă. TotuÈ™i, conjuncÈ›ie de coordonare adversativă care întotdeauna anunță opoziÈ›ia, restricÈ›ia, sau dife-renÈ›a, È™i care, aplicată la caz, vine să ne amintească 100 faptul că tocmai bunele lucruri pentru unii își au totuÈ™i-urile lor pentru alÈ›ii, ocuparea hotelurilor în această manieră sălbatică a fost picătura de apă care a făcut să transbordeze neliniÈ™tea în care trăiau încă din primul ceas cei înstăriÈ›i È™i puternici. MulÈ›i, de teamă să nu se afunde peninsula cu vieÈ›i È™i moÈ™ii, plecaseră o dată cu acea debandadă a turiÈ™tilor, ceea ce, desigur, nu înseamnă că ei au fost, respectivii, străini în propria lor È›ară, cu toate că există diverse grade de apartenență a fiecăruia la patria care e în mod natural È™i administrativ a sa, după cum ne-a demonstrat cu prisosință istoria. Acum, sub egida generală a insolenÈ›elor sociale, mai mult decît generală, universală, dacă facem abstracÈ›ie de comportarea contradictorie a micului ziar din Neapole, avea loc o a doua ernigrare, în masă, în asemenea măsură încît devenise legal să te îndoieÈ™li că nu fusese pregătită cu meticulozitate încă de cînd, sub ochii tuturor, devenise evident că rănile a ceea ce pe atunci mai era Europa completă nu se puteau cicatriza nicicum, că structura fizică a peninsulei, cine È™i-ar fi putut închipui, se rupsese acolo unde era mai solidă. Marile conturi bancare au devenit peste noapte minime, mai era o remi-niscență simbolică, în Portugalia vreo cinci sute de scuzi amărîți, în Spania vreo cinci sute de pesetas arnărîte, sau ceva mai mult, rase astfel depunerile la ordin, cu un anume prejudiciu depozitele pe termen, È™i toate toate, aurăriile, argintăriile, pietrele pre-È›ioase, bijuteriile, operele de artă, titlurile, totul a fost purtat de puternicul suflu care a măturat peste mare, în cele treizeci È™i două de direcÈ›ii ale rozei vînturilor, bunurile mobile ale fugarilor, în speranÈ›a că va fi restul recuperat într-o bună zi, timp să fie È™i răbdare. Desigur că schimbări atît de mari nu se puteau face în douăzeci È™i patru de ore, dar o săpta-mînă a fost suficientă ca să se modifice, de sus înjos È™i de la stînga la dreapta, în mod radical, fizionomia socială a celor două țări iberice. Un observator care 101 nu ar cunoaÈ™te faptele È™i motivele, care s-ar lăsa amăgit de aparenÈ›a superficială, ar conchide că portughezii È™i spaniolii sărăciseră brusc, de la un ceas la altul, cînd, la urma urmelor, scurt È™i cuprinzător, tot ce se întîmplase fusese plecarea magnaÈ›ilor, cum dispar ei, cum suferă statistica. Acestor observatori care reuÈ™esc să vadă un Olimp întreg de zei È™i zeiÈ›e acolo unde nu sînt decît niÈ™te nori trecători, sau acelora care îi au în faÈ›a ochilor pe Jupiter Tunătorul È™i îi spun vapor atmosferic, nu ne vom obosi niciodată să le amintim că nu-i destul să vorbeÈ™ti de împrejurări, cu diviziunea lor bipolară între antecedente È™i consecutive, cum se foloseÈ™te dm abrevierea efortului mental, ci e necesar să considerăm ceea ce fără greÈ™ se situează înLre unele È™i celelalte, să enumerăm în ordinea cuvenită timpul, locul, motivul, mijloacele, persoana, faptul, modul, dacă nu se măsoară È™i nu se cîntăreÈ™te totul ne aÈ™teaptă greÈ™eala fatală la prima judecată pro-pusă. Omul e o ființă inteligentă, fără îndoială, dar nu atît cît ar fi de dorit, È™i asta e o demonstrare È™i confesiune de umilință care va trebui întotdeauna să înceapă cu noi înÈ™ine, cum se spune despre filantropia lipsită de fațărnicie, înainte de a ni se arunca în față. Au ajuns la Lisabona pe înserate, la ceasul în care străvezimea cerului umple sufletele de o întristare fară nume, acum se vede cîtă dreptate avea acel admirabil înÈ›elegător de senzatii È™i impresii care a afirmat că peisajul este o stare sufletească, ceea ce n-a È™tiut să ne spună însă e cum or fi fost priveliÈ™tile pe vremea în care nu erau pe lume decît piten-cantropi, cu puÈ›in suflet pe deasupra, È™i în afară de faptul că era puÈ›in, mai era È™i încîlcit. După atîtea milenii, È™i datorită perfecÈ›ionărilor, poate de-acum Pedro Orce să recunoască în melancolia aparentă a oraÈ™ului imaginea fidelă a propriei sale tristeÈ›i lăuntrice. Se obiÈ™nuise cu tovărășia acestor 102 portughezi care veniseră să-l caute pe meleagurile neprimitoare unde se născuse È™i trăia, acum nu mai e mult È™i vor trebui să se despartă, fiecare la locul său, nici familiile nu rezistă la eroziunea necesi-tătii, darmite simplii cunoscuÈ›i, prieteniile legate de curînd È™i cu rădăcini fragede. Doi Cai traversează podul agale cu viteză minimă perniisă, pentru a-i da răgaz spaniolului să admire frumuseÈ›ea peisajului cu uscat È™i mare, È™i totodată grandioasa operă de inginerie care leagă cele două maluri ale rîului, această construcÈ›ie, ne referim la frază, e perifrastică, o folosim doar pentru a nu repeta cuvîntul pod, din care ar rezulta un solicism, de specia pleonastică sau redundantă. In diversele arte, È™i mai cu seamă în aceasta a scrisului, cel mai bun drum între două puncte, chiar dacă apropiate, nu a fost, si nu va fi, È™i nu e linia care se numeÈ™te dreaptă, niciodată È™i în vecii vecilor, iată modul energic È™i emfatic de a răspunde la îndoieli, facîndu-le să tacă. Mergeau călătorii atît de absorbiÈ›i de frumu-seÈ›ile urbei È™i furaÈ›i de opera minunată, că nici nu au băgat de seamă teroarea care îi apucase brusc pe sturzi. BeÈ›i de altitudine, zburînd periculos de razant pe deasupra enormilor stîlpi care se înălÈ›au din apă ca să fie sprijin cerului, pentru această parte a oraÈ™ului cu geamurile în flăcări, departe marea si soarele, È™i înjos marele rîu curgînd ca un torent lent de lavă dogorind sub cenușă, păsările își schimbau brusc direcÈ›ia, cu lovituri de aripi iuÈ›i, succesive, iar pămîntul părea să se învîrtească în jurul podului, devenind nordul est È™i apoi sud, sudul vest È™i apoi nord, în ce loc din lume vom fi noi cîndva cînd va fi să ne strămutăm un pic sau ceva mai mult. S-a mai spus că oamenii, chiar È™i cînd privesc asemenea lucruri, nu le înÈ›eleg, nici de data asta nu le-au înÈ›eles. Erau cam pe la mijlocul podului, È™i Pedro Orce a murmurat, Frumos oraÈ™, cuvinte amabile, care nici nu aÈ™teaptă răspuns, doar dacă n-o fi, modest, Chiar 103 aÈ™a. Ar fi încă prea devreme să-l lase pe Pedro Orce instalat într-un hotel È™i ei să-È™i vadă de drum, măcar pînă la orășelul ribatejan unde locuieÈ™te Jose Anaigo, È™i unde Joaquim Sassa ar mai putea încă o dată să-È™i petreacă noaptea, dacă ar avea chef, sub smochin, dar ar fi o atitudine necuviincioasă să-l părăsească pe vizitator, de comun acord au hotărît portughezii să mai rămînă pe-aici o zi sau două, pînă cînd va cunoaÈ™te spaniolul oraÈ™ul destul de bine ca să-È™i însuÈ™ească, pentru atunci cînd se va întoarce la Orce, vorbele vechii È™i inocentei noastre vanități, Lisabona de n-ai văzut, lucru frumos n-ai cunoscut, binecuvîntat fie Dumnezeu, care ne-a dat rimele È™i nu ne-a luat rimarea. Joaquim Sassa È™i Jose Anaigo nu duc lipsă de bani, au adunat tot ce aveau pentru aventura de dincolo de graniță È™i înapoi, È™i încă au putut face economii, după cum È™tim, o dată dormind sub clar de lună, altă dată în casa unui spiÈ›er andaluz, iar în Algarve, profitînd de situaÈ›ia anarhică, nu le-a fost prezentată nota de plată a È™ederii. In Lisabona, unde au intrat de-acum, numai la periferia oraÈ™ului au avut loc asaltul È™i ocuparea de hoteluri, pe celelalte, centrale, le-a apărat conjugarea a doi factori care au abătut poporul de la hotărîre, în primul rînd fiind capitala, aÈ™a cum se obiÈ™nuieÈ™te în diverse țări, locul cu cea mai înaltă concentrare a forÈ›elor autorității, sau represive, în al doilea rînd acea timiditate proprie citadinului, care deseori suferă È™i se stăpîneÈ™te simtindu-se observat de vecinul care îl judecă, È™i viceversa, protozorul din picătura de apă tulbură desigur lentila È™i ochiul care în spatele ei îl observă È™i îl tulbură. Neavînd oaspeÈ›i, aproape toate hotelurile închiseseră porÈ›ile, pentru lucrări de renovare, asta era scuza, dar unele continuau să funcÈ›ioneze, folosind liste cu tarife reduse, încît unii capi de familie chibzuiau deja la ipoteza de a-È™i părăsi casele unde trăiau, È™i pentru care plăteau chirii foarte mari, ca să se mute la Meridien È™i alte coordonate asemănătoare. La o atît 104 de mare schimbare de rang nu ajungeau aspiraÈ›iile celor trei călători, de aceea s-au instalat într-un hotel modest, pe Rua do Alecrim, pe partea stîngă pentru cine coboară, È™i al cărui nume nu intere-sează pentru înÈ›elegerea acestei relatări, odată a fost destul È™i poate că prea destul. Sturzii sînt sturzi, È™i la fel se spune È™i despre persoanele uÈ™uratice È™i nesăbuite, ceea ce înseamnă că nici ei È™i nici ele nu prea au darul să reflecteze asupra actelor pe care le înfăptuiesc, incapabili să prevadă sau să imagineze dincolo de imediat, ceea ce nu e incompatibil cu generozitatea anumitor com-portări ale lor, dusă pînă la sacrificiul vleÈ›ii, cum s-a văzut în episodul de la graniță, cînd atîtea corpuÈ™oare fragede au căzut fără suflare, vărsîndu-È™i pentru o cauză străină sîngele preÈ›ios, vă amintim că vorbim de păsări, nu de persoane. Dar că ar fi uÈ™uratice È™i nesăbuite este minimul care se poate spune despre miile de păsări care, în mod imprudent, poposesc pe acoperiÈ™ul unui hotel, atrăgînd atenÈ›ia mulÈ›imii È™i a poliÈ›iÈ™tilor, a ornitologilor È™i a amatorilor de păsă-rele fripte, È™i astfel denunțînd prezenÈ›a a trei bărbati care, deÈ™i nu aveau vini apăsătoare pe conÈ™tiință, au ajuns să fie È›inta interesului incomod al autori-tăților. Pentru că, fapt ignorat de călători, presa portugheză, în pagina permanentă pe care o dedică acum cazurilor insolite, se făcuse ecoul atacului irezistibil al sturzilor asupra neprevenitelor gărzi de la graniță, amintind, cum era È™i de aÈ™teptat, deÈ™i fără nici o originalitate, de filmul deja pomenit de noi al lui Hitchcock despre viaÈ›a păsărilor. Presa, radioul È™i televiziunea, informate imediat despre minunea care se producea acolo pe Cais do Sodre, au trimis reporteri, fotografi È™i operatori video la faÈ›a locului, ceea ce poate n-ar fi avut alte urmări, în afara pitorescului lisabonez, dacă spiritul metodic È™i, de ce să n-o spunem, È™tiinÈ›ific, al unui ziarist nu l-ar fi îndemnat pe acesta să-È™i pună problema existenÈ›ei unei posibile relaÈ›ii cauzale 105 între sturzii care erau afară, pe acoperiÈ™, È™i rezidenÈ›ii de la hotel, permanenÈ›i sau în trecere, care se găseau înăuntru. Fără să aibă habar de pericolul care, lite-ralmente, le atîrna deasupra capetelor, Joaquim Sassa, Jose Anai^o È™i Pedro Orce, fiecare în camera sa, își despachetau puÈ›inele bagaje cu care călă-toreau, în cîteva minute aveau să fie pe stradă, vor da o primă raită prin oraÈ™, pînă va sosi ora cinei. Or, tocmai în această clipă, agerul ziarist consultă registrul de oaspeÈ›i, citeÈ™te numele înscrise în el, È™i iată două dintre ele îi miÈ™că subtil angrenajele memo-riei, Joaquim Sassa, Pedro Orce, n-ar fi un bun profesionist în comunicări dacă i-ar fi scăpat din vedere, la fel i s-ar intîmpla poate È™i cu alt nume, Ricardo Reis, dar registrul unde a fost acesta înscris într-o zi, în urmă cu o grămadă de ani1, este în arhiva din pod, plin de colb, pe o pagină care probabil nu va vedea niciodată lumina zilei, È™i, dacă o va vedea, probabil că numele lui nu se va putea citi, fiind rîndul în alb, sau albă pagina întreagă, ăsta-i unul din efectele timpului, È™terge. Pînă în această zi a fost culmea artei cinegetice să omori doi iepuri dintr-o lovitură, începînd de acum creÈ™te la trei numărul de leporide în bătaia dibăciei omeneÈ™ti, trebuind totuÈ™i să fie corectate culegerile de pro-verbe È™i zicători, unde se citeÈ™te doi să se citească trei, si poate nici nu nc oprim aici. SolicitaÈ›i să coboare la recepÈ›ie, instalaÈ›i apoi în salon în faÈ›a marii oglinzi a adevărului, Joaquim Sassa È™i Pedro Orce, la insistenÈ›ele ziariÈ™tilor, nu au avut ce face È™i au confirmat că ei sînt, respectiv, cel cu piatra aruncată în mare È™i seismograful viu. Dar mai sînt È™i sturzii, nu poate fi o întîmplare că atîția sturzi s-au adunat aici, a observat reporterul inteligent, aici a intervenit Jose Anaipo care, solidar cu prietenii săi È™i credincios faptelor, a făcut 1. Episod narat în o Ano da Morte de Ricardo Reis. 106 declaraÈ›ia, Sturzii merg cu mine. Majoritatea întrebărilor adresate de Joaquim Sassa au coincis, în partea respectivă, cu dialogul pe care È™i-l imagi-nase între el È™i un guvernator civil i motiv pentru care nu se repetă aici, È™i nici răspunsurile respective, dar Pedro Orce, care în È›ara sa nu mai putuse fi un profet deplin, a stăruit îndelung asupra recentelor fapte ale vieÈ›ii sale, într-adevăr, continua să simtă tremurul pămîntului, intens È™i profund, ca o vibraÈ›ie care îi urca prin oaae, iar în Granada, Sevilla È™i Madrid fusese supus la nenumărate teste, atît afec-tive cît È™i intelectuale, atît senzoriale cît È™i motorii, È™i iată-l acum dispus să fie supus unor cercetări identice sau diferite dacă aÈ™a vor crede de cuviință învățaÈ›ii portughezi. între timp se înnoptase, sturzii răspunzători de ancheta oficială s-au răspîndit care încotro prin copacii din grădinile învecinate, odată epuizate întrebările È™i curiozitatea au plecat zian.È™tii, camerele de luat vederi È™i proiectoarele, dar nici aÈ™a n-a putut fi liniÈ™te m hotel, oamenii de serviciu È™i funcÈ›ionarii inventau fel de fel de pretexte ca să se foiască pe la recepÈ›ie È™i să arunce o privire înăuntrul salonului, să vadă ce mutre au fenomenele. ObosiÈ›i de forfota neîncetată, cei trei prieteni au hotărît să nu iasă È™i să ia cina acolo. Pedro Orce era îngrijorat de urmările limbuÈ›iei de care se lăsase ademenit. După ce m-au tot prevenit să nu suflu o vorbă despre cazul meu, în Spania n-o să le convină cînd vor afla, dar dacă mai rămîn pe-aici cîteva zile, poate vor uita pînă la urmă de mine. Jose Anaipo se îndoia, Mîine povestea noastră va apărea în toate ziarele, probabil că televiziunea va transmite È™tirea chiar astăzi, iar cei de la radio n-au să tacă, sînt neobosiÈ›i, iar Joaquim Sassa, Chiar È™i aÈ™a, din noi trei, tu eÈ™ti în situaÈ›ia cea mai bună, poÈ›i oricînd să argumentezi că n-ai nici o vină că vin sturzii după tine, nici nu-i fluieri, nici nu le dai de mîncare, dar noi doi am intrat în bucluc, pe Pedro Orce îl privesc ca È™i cum ar fi o pasăre rară, È™tiinÈ›a lusitană nu-È™i va pierde cobaiul, iar mie n-au să-mi dea pace cu povestea cu piatra, AveÈ›i maÈ™ina, le aminti Pedro Orce, plecaÈ›i mîine în zori, sau chiar în noaptea asta, eu rămîn, dacă mă întreabă unde v-aÈ›i dus, le spun că nu È™tiu. Acum e prea tîrziu, de cum o să apar la televizor se va găsi cineva să telefoneze de-acolo din orășel numai ca să spună că mă cunoaste, că eu sînt învățătorul, È™i că simÈ›eau ei că e ceva în neregulă, sînt însetaÈ›i de glorie, asta a spus-o Jose Anaipo, È™i a adăugat, E mai bine să rămînem împreună, vom vorbi puÈ›in, peste cîtva timp au să se sature. AÈ™a cum era prevăzut, au apărut la ultimul bule-tin de È™tiri de la televiziune, un reportaj complet, se vedeau sturzii în zbor rotit, faÈ›ada hotelului, directorul făcînd declaraÈ›ii care È™tim că sînt false, după cum se va vedea imediat, E primul mare eveni-ment în istoria acestui stabiliment hotelier, È™i cele trei minuni, Pedro, Jose È™i Joaquim, răspunzînd întrebărilor. Ca de fiecare dată cînd se consideră indispensabil un supliment de autoritate convingătoare, se află în studio expertul, în cazul acesta un specialist în moderna disciplină a psihologiei dinamice, care, printre alte opinii despre esenÈ›a problemei, a decla-rat că nu este exclusă ipoteza că ar fi vorba despre pură È™arlatanie. Se È™tie, a declarat el, că în momente ca acesta, de criză, nu întîrzie niciodată să apară impostorii, indivizi care scornesc tot felul de poveÈ™ti È™i încearcă să profite de credulitatea maselor, deseori cu intenÈ›ii de destabilizare politică imediată sau servind unor proiecte de cucerire a puterii pe termen lung, Dacă punctul ăsta de vedere prinde, ne-am aranjat straÈ™nic, a observat Joaquim Sassa, Și sturzii, ce părere aveÈ›i în legătură cu sturzii, a vrut să È™tie crainicul. Asta da, e o enigmă fascinantă, fie că cel pe care îl urmează e purtătorul unei momeli irezisti-hile, fie că e vorba de un caz de hipnoză colectivă, Nu trebuie să fie uÈ™or să hipnotizezi păsări, Dimpotrivă, 108 o găină poate fi hipnotizată cu o simplă bucată de cretă, chiar si un copil e în stare s-o facă, TotuÈ™i, două sau trei mii de sturzi în acelaÈ™i timp, cum ar putea ei să zboare dacă ar fi hipnotizaÈ›i, ObservaÈ›i că stolul, pentru fiecare pasăre care face parte din el, este deja un agent hipnotic, agent È™i rezultat în mod simultan, Mă scuzaÈ›i că vă reamintesc că unii telespectatori vor avea dificultăți să vă urmărească un limbaj prea tehnic, Atunci, încercînd să fiu mai clar, voi spune că tot grupul tinde să se constituie în hipnoză omogenizată, Nu sînt sigur că s-a priceput mai bine, în orice caz vă mulÈ›umesc pentru prezenÈ›a dumneavoastră în studiourile noastre, acest subiect va mai cunoaÈ™te cu certitudine È™i alte dezvoltări, vom avea atunci ocazia pentru o dezbatere mai aprofundată, Sînt la dispoziÈ›ia dumneavoastră, a zîmbit expertul. Dar Joaquim Sassa n-a găsit nimic de rîs. Ãsta-i tîmpit, Chiar are aerul, dar sînt unele situatii în care nu strică să-i asculti cu atenÈ›ie pînă È™i pe tîmpiÈ›i, i-a răspuns Jose Anaigo, iar Pedro Orce, N-am înÈ›eles nimic, asta a fost prima dată cînd i-a scăpat complet vorbirea lusitană, dacă am lua ad litteram ceea ce înseamnă cuvintele, frumos dialog ar fi fost între Viriato1 È™i Nuno Alvares Pereira2, eroii aceleiaÈ™i patrii, după cît se spune. In timp ce în salonul hotelului se discutau aceste grave chestiuni, directorul, într-un cabinet retras, primea o delegaÈ›ie de proprietari de restaurante vecine, care veneau să-i propună o afacere, Cît doriÈ›i ca să ne lăsaÈ›i să montăm niÈ™te plase pe acoperiÈ™, mai devreme sau mai tîrziu sturzii se vor întoarce să se aÈ™eze aici, nu le vom pune în copaci, la îndemîna oricui, ar fi ca È™i cum ai face copii cu femei necunoscute, oamenii ăștia sînt 1. Conducătorul lusitanilor revoltaÈ›i contra dominaÈ›iei romane, asasinat în anul 14o î.e.n. 2. Conducătorul oÈ™tilor portugheze în bătălia de la Aljubarrota (1335), care consacră independenÈ›a Portugaliei față de regatul Castiliei. din cei car cred că unicul înÈ›eles intim al lucrurilor e că ele n-au nici un înÈ›eles intim1, directorul sovăie, îi e teamă să nu i se spargă È›iglele, dar in cele din urmă se hotărăște, propunfi o siimă, E scump, spun ceilalÈ›i, È™i continuă să discute preÈ›ul. In ziua următoare, devreme, în zori, o altă dele-gaÈ›ie de domni, aceÈ™tia cu o expresie solemnă, bine îmbrăcaÈ›i, foarte manieraÈ›i, au venit să-i roage pe Joaquim Sassa È™i Pedro Orce să fie amabili să-i însoÈ›ească, din ordinu.1 guvernului, în grupul cu rugămintea mai venea È™i un consilier al ambasadei spaniole, care l-a salutat pe Pedro Orce, dar cu o asprime atît de ostentativă, încît nu putea proveni decit din simÈ›ul de onoare patriotic ofensat. Vroiau să întreprindă o cercetare rapidă, au explicat, foarte simplă, cît durează o investigaÈ›ie de rutină pentru a adăuga la deja voluminosul dosar al rupturii peninsulei, după cît se pare iremediabilă, dacă luăm în considerare continua sa dislocare, fatală, ca să spunem aÈ™a. De Jose Anaipo nu s-au legat, probabil existau îndoieli că ar fi fost dotat cu putere de atracÈ›ie È™i înrîuriri compatibile doar cu ale fluiera-È™ului din Hamelin2, de altfel, sturzii nici nu se zăresc în aceste clipe, străbat văzduhul cercetînd oraÈ™ul, laolaltă în plasele din acoperiÈ™, înÈ™elător montate, n-au căzut decît patru vrăbii hoinare, care ar fi trebuit să aibă un sfirÈ™it diferit, totuÈ™i soarta a hărăzit o altă încheiere vieÈ›ilor lor. Care soartă, întreabă vocea ironică, È™i datorită acestei mtervenÈ›n neaÈ™teptate iată că am aflat că nu există doar o soartă, contrar celor învățate din fadouri È™i alte cîntece, Ce È›i-e scris în frunte È›i-e pus, se prea poate 1. Pragment din al cincilea poem din volumul o Guardador de Rebanhos (Păzitorul de turme) al heteronimului lui Fernando Pessoa, Alberto Caeiro. 2. Eroul unei vechi legendt; germane care a gonit È™obo-lanii din orășelul Hamelin, atrăgîndu-i prin cîntecul său din fluier pînă în rîul Weser, unde s-au înecat. 110 să avem, pe nepusă masă, soarta altcuiva, asta li s-a întîmplat È™i vrăbiilor, au avut soarta sturzilor. Joae Anaiyo a preferat să rărnînă în liniÈ™tea hote-luîui, aÈ™teptînd întoarcerea tovarășilor săi, a cerut ziare, interviurile erau toate pe prima pagină, cu fotografii explozive È™i titluri dramatice, Enigme care sfidează È™tiinÈ›a, ForÈ›ele ignorate ale minÈ›ii, Trei oameni periculoÈ™i, misterul din hotelul Braganga, atîtea scrupule am avut să-i spunem pe nume, È™i poftim presa necredincioasă, Va fi spaniolul extrădat, întrebare, Am sfeclit-o de-a binelea, asta a gîndit-o Jose AnaiÈ›o, nu e titlu. Au trecut orele, a sosit vremea prînzului, de la Joaquim Sassa È™i Pedro Orce nici albă nici neagră, sînt prinÈ™i, întemniÈ›aÈ›i, îți trece pofta de mîncare de atîta îngrijorare, Nici măcar nu È™tiu încotro i-au dus, prostul de mine, ar fi trebuit să întreb, ba nu, ar fi trebuit să merg cu ei, să nu-i părăsesc, calm, probabil, chiar dacă aÈ™ fi vrut eu, nu m-ar fi lăsat să merg, probabil nu înseamnă sigur, de fapt am fost foarte mulÈ›umit că in-au lăsat deoparte, laÈ™itatea e mai rea decît o caracatiță, caracatiÈ›a își strînge È™i-È™i întinde tentaculele, laÈ™i-tatea È™tie doar să le strîngă, după această judecată severă se vede cît de furios este Jose AnaiÈ™o pe sine însuÈ™i, mai rămîne să aflăm ce loc are sinceritatea în impulsuri È™i gînduri atît de contradictorii, cel mai bine, ca în toate cazurile din viață, va fi să mai aÈ™teptăm urmarea acÈ›iunii. Mai întîi s-a dus să-l întrebe pe director, dacă auzise cumva vreo pre-cizare, o adresă, un nume, dar acesta a răspuns, Nu, domnul meu, nici măcar nu-i cunoÈ™team pe vreunul din domni, îi văzusem pentru întîia dată, atît pe portughezi, cît È™i pe spaniol, într-o străfulge-rare de clipă s-a luminat inteligenÈ›a lui Jose AnaiÈ›o, nu era timpul pierdut, să meargă la ambasadă, ambasada È™tie cu siguranță, È™i imediat o altă inspi-ratie l-a surprins, o iluminare nu vine niciodată singură, presa, păi sigur, era de ajuns să se adreseze unuia din aceîe ziare, în cîteva ore toÈ›i detectivii 111 Argo, Holmes È™i Lupin din redacÈ›ii aveau să cerceteze urmcle dispăruÈ›ilor, necesitatea e într-adevăr marna invenÈ›iei, în acest caz se numeÈ™te tatăl îngrijorat, dar nu e întotdeauna acelaÈ™i. UÈ™urat, a urcat în cameră, voia să-È™i schimbe pantofii, să se spele pe dinÈ›i, aceste purtări comune nu sînt incompatibile cu spiritul rezolut, se dă exemplul lui Othello, care fiind răcit È™i fără să-È™i dea seama de ce face, È™i-a suflat nasul în mod ridicol înainte de a o ucide pe Desdemona, care, la rîndul ei, în ciuda presimÈ›irilor funebre, nu s-a închis cu cheia, fiindcă o soÈ›ie nu se refuză niciodată soÈ›ului, chiar dacă È™tie c-o s-o ucidă, iar pe lîngă asta Desdemona È™tia prea bine că odaia nu avea decît trei pereÈ›i, or, în această dramă Jose Anaico tocmai își peria dinÈ›ii cu periuÈ›a È™i scuipă cînd aude pe cineva bătînd în ușă, Cine e, a întrebat, deÈ™i glasul nu o arată, tonul e de veselă expectativă, o să-i răspundă Joaquim Sassa, Am sosit, dar amăgirea a durat foarte puÈ›in, FiÈ›i amabil, pînă la urină e came-rista, o clipă, a terminat operaÈ›ia igienică, È™i-a clătit mîinile, gura, s-a È™ters, în sfirÈ™it, s-a dus să deschidă, Fata e o angajată obiÈ™nuită a hotelului, cu semne È™i destin atît de personale, că acesta e singurul moment din viaÈ›a ei cînd abia de va atinge, È™i doar atît cît să lase un simplu mesaj, existenÈ›a lui Jose Anaiyo È™i a însoÈ›itorilor săi, prezenÈ›i È™i viitori, asta se întîmplă de multe ori în teatru È™i în viață, avem nevoie de o persoană care să vină să bată la ușă numai ca să spună, Este în salon o doamnă care vă caută. Se uimeÈ™te Jose Anaigo, dă expresie uimirii, Pe mine, iar fata adăugă ceea ce considerase că nu era necesar să spună, De fapt, a întrebat de dumneavoastră trei, dar cum ceilalÈ›i nu-s aici, Trebuie să fie o ziaristă, È™i-a spus Jose Anai^o, È™i a zis, Cobor imediat. Fata s-a îndepărtat precum cineva care se retrage din viață, nu vom mai avea nevoie de ea, nu există nici un motiv ca să ne-o amintim, nici măcar cu indife-rență. A venit, a bătut la ușă, a lăsat mesajul, care, 112 nu se È™tie de ce, n-a fost transmis prin telefon, poate că vieÈ›ii îi place să cultive, cînd È™i cînd, sensul drama-ticului, dacă sună telefonul ne gîndim, Ce-o fi, dacă ni se bate la ușă ne gîndim, Cine-o fi, È™i îi dăm gîndului glas întrebînd, Cine e. Acum È™tim c-a fost camerista, dar întrebarea a avut doar jumătate de răspuns, sau nici măcar atît, de aceea Jose Anaiyo se gîndeÈ™te în timp ce coboară scara, Cine-o fi, a uitat de ipoteza c-ar fi vorba de o ziaristă, aÈ™a sînt anumite gînduri ale sale, servesc doar ca să ocupe, prin anticipare, locul celorlalte care ar da mai mult de gîndit. In hotel este o liniÈ™te desăvîrÈ™ită, ca într-o casă părăsită de unde s-a retras viaÈ›a neliniÈ™tită, dar încă n-a îmbătrînit de abandon, au rămas ecouri de paÈ™i È™i glasuri, un plînset, o È™oaptă de despărÈ›ire care se prelungeÈ™te pe ultimul palier. Directorul este în picioare, în spatele tejghelei are dulăpiorul cu chei È™i cu despărÈ›iturile lor pentru mesaje, corespondență È™i facturi, scrie într-un registru sau copiază din el numere pentru un raport, e un om activ, chiar dacă nu prea are de lucru. Cînd Jose Anaigo trece prin față, îi face un semn din cap în direcÈ›ia salonului, la care Jose Anaigo răspunde cu un altul, de asenti-ment, Da, È™tiu, asta vrea să zică, primul însemnase, mai pe larg, E acolo o doamnă care vă aÈ™teaptă. S-a oprit Jose Anaipo la intrarea în salon, a văzut o femeie tînără, o fată, doar ea poate fi, nu mai e prin jur o altă persoană, deÈ™i este umbrită de draperiile de la ferestre pare simpatică, sau chiar frumoasă, poartă pantaloni È™ijachetă de culoare albastră, într-o nuanță care trebuie să fie indigo, la fel de bine poate fi ziaristă sau nu, dar alături de scaunul pe care È™ade are o valijoară, iar pe genunchi un băț, nici mic nici mare, între un metru È™i un metru È™ijumătate, efectul e tulburător, o femeie îmbrăcată aÈ™a nu se plimbă prin oraÈ™ cu un băț în mină, Nu cred să fie ziaristă, È™i-a spus Jose Anaigo, cel puÈ›in nu zăresc instru-mentul de lucru, blocnotesul, pixul, magnetofonul. 113 Femeia s-a ridicat, È™i acest gest, neaÈ™teptat, fiindcă se spune că doamnele, conform codului de etică È™i maniere elegant.e, trebuie să aÈ™tepte la locu-rile lor ca bărbaÈ›ii să se apropie È™i să le salute, atunci vor oferi mîna sau vor întinde obrazul, în funcÈ›ie de încredere È™i gradul de intimitate È™i firea lor, È™i vor expune surîsul de femeie, educat, sau insinuant, sau complice, sau revelator, depinde. Acest gest, sau poate nu gestul, ci faptul că există acolo, la patru paÈ™i, o femeie în picioare aÈ™teptînd, sau, în loc de asta, surprinzătoarea conÈ™tiință că s-a suspendat vremea atîta tiinp cît nu s-a făcut întîiul pas, e adevărat că oglinda e martor, dar al unei clipe ante-rioare, în oglindă Jose AnaiÈ™o È™i femeia sînt încă doi străini, dincoace nu, aici, pentru că au să se cunoască, se cunosc deja. Acest gest, acest gest despre care mai devreme nu s-a putut spune totul, a făcut să se miÈ™te parchetul ca o punte, balansul unei bărci pe valuri, lent È™i amplu, această impresie nu se poate confunda cu tremurul cunoscut de care pomeneÈ™te Pedro Orce, nu-i vibrează lui Jose Anai^o oasele, dar întreg corpul său a simÈ›it, fizic È™i material a simÈ›it, că peninsula, din obiÈ™nuință È™i comoditate a expresiei încă astfel numită, de fapt È™i de drept navighează, o È™tia doar din observatia exterioară, acum o È™tie din propria sa senzaÈ›ie. Astfel, datorită acestei femei, dacă nu cumva datorită doar acestei clipe în care a sosit ea, că mai mult decît orice contează orele în care se petrec lucrurile, a încetat JosO AnaiÈ›o să fie doar involuntara momeală a păsă-rilor nebune. înaintează către ea, È™i această miÈ™care, lansată m aceeaÈ™i direcÈ›ie, se va uni cu forÈ›a care împinge cu violență, fără nici un fel de rezistență, forma de plută la prova căreia hotelul BraganÈ›a, în chiar această clipă, este figura sculptată È™i punte, cu scuze pentru evidentul caracter impropriu al cuvintelor. Pe cît se poate. Prietenii mei nu-s aici, a spus Jose AnaiÈ›o, au venit să-i cheme de dimineață, pentru lămuriri, 114 niÈ™te oameni de È™tiință, încep să fiu îngrijorat de întîrziere, de altfel, tocmai voiam să ies, să-i caut, Jose Anai^o e conÈ™tient că n-ar avea nevoie de atîtea cuvinte ca să spună ceea ce era important pentru situaÈ›ie, dar nu le-a putut reÈ›ine. Ea îi răspunde, È™i vocea e plăcută, joasă, dar limpede. Ceea ce am eu de spus este È™i pentru unul È™i pentru toÈ›i trei, în felul ăsta poate chiar am să È™tiu să mă explic mai bine. Ochii au culoarea unui cer proaspăt. Ce e un cer proaspăt, ce culoare are, de unde mi-a venit È™i ideea asta, gînd al lui Jose Anaipo, È™i cu voce tare, LuaÈ›i vă rog loc, nu staÈ›i în picioare. S-a aÈ™ezat ea, s-a aÈ™ezat el. Dumneavoastră sînteÈ›i, Jose AnaiÈ›o, Numele meu e Joana Carda, îmi pare bine. Nu È™i-au strîns mîinile, ar fi ridicol acum, că erau aÈ™ezaÈ›i, altfel, ca să o facă, ar trebui să se ridice puÈ›in de pe scaune, È™i mai ridicol, sau numai el, ar rămîne ridi-colul la jumătate dacă jumătate de ridicol n-ar fi egală chiar cu ridicolul întreg. E într-adevăr fru-moasă, È™i părul, care e aproape negru, n-ar trebui să se potrivească cu ochii, de culoarea cerului proaspăt de dimineață, de culoarea cerului proaspăt de noapte, merg foarte bine împreună, Vă pot fi de folos cu ceva, prin accastă formulă de politeÈ›e a fost tradusă gîndirea intimă. Nu È™tiu dacă vom putea sta de vorbă aici, a murmurat Joana Carda, Sîntem singuri, nu ne aude nimeni, Dar curiozitatea e mare, uitaÈ›i-vă. Mergînd È›eapăn, directorul trecea prin faÈ›a intrării la salon, trecea din nou, aparent dus pe gînduri ca unul care tocmai a renunÈ›at să inventeze o nouă preocupare, din moment ce devenise inutilă. Jose Anai^o l-a privit grav È™i fără rezultat, a coborît glasul, făcînd ca dialogul să devină astfel È™i mai suspect, Nu vă pot invita să urcaÈ›i, pe lîngă faptul că ar părea necuviincios, o fi probabil interzis ca oaspetii să-È™i primească în camere vizitatorii, Pentru mine n-ar avea importanță, n-ar trebui să mă apăr în faÈ›a cuiva care, desigur, nu se gîndeÈ™te să mă atace, De fapt nu intenÈ›ionez aÈ™a ceva, cu atît mai mult cu cît vă văd înarmată. Zîmbeau amîndoi, dar în zîmbet era ceva forÈ›at, constrîns, o neliniÈ™te subită, într-adevăr conversaÈ›ia devenise prea intimă pentru nlÈ™te persoane care se cunoÈ™teau doar de trei minute, È™i doar după nume. La nevoie, ar fi bățul ăsta, a spus Joana Carda, dar nu de asta îl port cu mine, ca să vă spun sincer el mă poartă pe mine. Declaratia, oricît de insolită a fost, a limpezit aerul, a echilibrat presiumle, pe cea atmosferică È™i pe cea sanguină. Joana Carda tinea strîns nuiaua pe genunchi, aÈ™tepta răspunsul, în sfirÈ™it, Jose Anaipo a spus, E ma'i bine să ieÈ™im, vom discuta pe stradă, într-o cafenea sau într-o grădină, dacă doriÈ›i. Ea a apucat valiza, el i-a luat-o din mînă, Putem s-o lăsăm la mine în cameră, dar cu bățul, Bățul nu-l las, am să iau È™i valiza, poate că nu e nimerit să mă întorc aici, Cum doriÈ›i, păcat că valiza asta e atît de mică, am fi pus bățul înăuntru, Nu toate lucrurile se nasc unul pentru altul, a răspuns Joana Carda, ceea ce, deÈ™i evident, presupune nu putină filosofie. La ieÈ™ire, Jose Anaigo i-a spus directorului, Dacă apar prietenii mei, spuneÈ›i-le că nu întîrzii mult, Da, domnule, mergeÈ›i liniÈ™tit, a răspuns omul, fără să-È™i ia ochii de la Joana Carda, dar nu o privea cu poftă, doar cu o vagă neîncredere, cum se poate observa la toÈ›i directorii de hotel. Au coborît pe scări, în fund, în vîrful balustradei, era o statuetă de fier forjat, ornamentală, în stilul vreunui hidalgo sau paj de operă, iată o figură care prea bine ar putea fi alipită, cu globul său electric iluminat, unuia din marile promontorii portugheze sau gali-ciene, de la Săo Vicente, Espichel, Roca, Finiaterra, È™i altele de mai mică valoare, dar cu toate acestea nu se străduiesc mai puÈ›in să spargă apele, totuÈ™i destinul acestui hidalgo sau paj este să fie ignorat, poate în vreuna din zilele trecute să-l fi privit cineva cu atenÈ›ie, nu au făcut-o Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o, o fi pentru că au alte griji mai serioase, cu toate că, întrebaÈ›i, n-ar È™ti probabil să spună ce anume. Cine stă în răcoarea hotelului, m acea penumbră seculară, 116 nu-È™i închipuie cît de cald e pe stradă. E august, dacă ne mai amintim bine, clima nu s-a schimbat pentru că a călătorit peninsula doar o sută cincizeci de kilometri, presupunînd că viteza s-a menÈ›inut constantă, după cum a informat postul de radio naÈ›ional al Spaniei, n-au trecut decît cinci zile È™i parcă ar fi fost un an. A spus Jose Anaipo, cum era È™i de aÈ™teptat, o plimbare pe zăpuÈ™eala asta, cu valiza È™i bățul în mînă, nu mă prea atrage, în zece minute vom fi terminaÈ›i, cel mai bine ar fi să intrăm într-o cafenea, bem ceva răcoritor, AÈ™ prefera un parc, o bancă izolată, la umbră, E pe-aici, în apro-piere, un parc, în PiaÈ›a Dom Luis, dacă È™tiÈ›i, Nu locuiesc în Lisabona, dar È™tiu, Aha, nu locuiÈ›i în Lisabona, a repetat inutil Jose AnaiÈ›o. Coborau pe Rua do Alecrim, ea ducea valiza È™i bățul, vor fi destui trecători care să creadă despre el lucruri puÈ›in măguhtoare, dacă nu îi duce valiza, È™i despre ea lucruri puÈ›in decente, dacă duce bățul ăla, atît e de adevărat că sîntem cu toÈ›ii niÈ™te observatori implacabili, maliÈ›ioÈ™i cînd se nimereÈ™te È™i chiar mai mult decît trebuie. La exclamaÈ›ia lui Jose Anaipo s-a limitat Joana Carda să răspundă că sosise chiar în ziua aceea, cu trenul, că o pornise direct spre hotel, restul îl vom afla acum. Sînt aÈ™ezaÈ›i, din fericire, la umbra copacilor, el a întrebat, Prin urmare, ce v-a adus la Lisabona, din ce pricină aÈ›i venit să ne căutaÈ›i, È™i ea i-a spus, Pentru că trebuie să fie adevărat că dumneavoastră È™i prietenii dumneavoastră aveÈ›i un rol în ceea ce se întîmplă, Ce se întîmplă, cui, ȘtiÈ›i prea bine la ce mă refer, peninsula, sfiÈ™ierea Pirineilor, călătoria asta cum nu s-a mai văzut vreodată, Uneori È™i eu îmi spun că da, e din cauza noastră, alteori găsesc că sîntem cu toÈ›ii smintiÈ›i, o planetă care merge în jurul unei stele, rotindu-se, fie zi, fie noapte, fie frig, fie cald, È™i un spaÈ›iu aproape gol unde există obiecte gigantice care nu au alt nume decît cel pe care li-l dăm noi, È™i un timp despre care nimeni nu È™tie cu adevărat ce este, È™i toate astea să fie È™i ele 117 opera unor smintiÈ›i, SînteÈ›i aRtronom, a întrebat Jose Anaipo, amintindu-È™i în acea clipă de Maria Dolores, antropologul din Granada, Nu sînt astronom, dar nici neroadă, ScuzaÈ›i-mi impertinenÈ›a, sîntem cu toÈ›ii nervoÈ™i, cuvintele nu spun ceea ce ar trebui, sînt prea multe, sînt prea puÈ›ine, vă rog să mă scuzaÈ›i, Vă scuz, Pescmne că vă par sceptic pentru că mie nu mi s-a întîmplat nimic în afară de sturzi, cu toate că, Cu toate că, Cu puÈ›in timp în urmă, în hotcl, cînd v-am văzut în salon, m-am simÈ›it ca È™i cum aÈ™ fi fost pe un vas pe mare, a fost pentru prima oară, lar eu v-am văzut ca È™i cum v-aÈ›i fi apropiat de foarte departe, Și nu erau decît cîțiva pasi. VeniÈ›i din toate părÈ›ile zării, sturzii au coborît brusc peste copacii din parc. Din străzile învecinate s-au ivit persoane, alergînd, priveau în sus, arătau cu degetul, lar au venit, a spus Jose AnaiÈ›o, enervat, È™i mai rău e că nu vom putea vorbi cu toată mulÈ›imea asta înjur. în acea clipă sturzii s-au ridicat în zbor cu toÈ›ii, au acoperit parcul cu o pată mare È™i neagră în vibraÈ›ie, oamenii È›ipau, unii amenințători, alÈ›ii tulburaÈ›i, alÈ›ii înfricoÈ™aÈ›i, Joana Carda È™i Josă AnaiÈ›o priveau fără să înÈ›eleagă ce se întîmplă, È™i atunci marea masă s-a înÈ™iruit, a devenit triunghi, aripă, săgeată, iar apoi din trei ocoluri rapide sturzii au țîșnit înspre sud, au traversat rîul, au dispărut departe în zare. CurioÈ™ii, gură-cască, adunaÈ›i acolo, au scos exclamaÈ›ii de surpriză, dar È™i de decepÈ›ie, în cîteva minute parcul s-a golit, s-a simÈ›it din nou căldura, aÈ™ezaÈ›i pe o bancă mai rămăseseră un bărbat ai o femeie, aveau un băț de velniÈ™ È™i o valiză. Jose AnaiÈ›o a spus, Cred că n-au să se mai întoarcă niciodată, iar Joana Carda, Acum am să vă povestesc ce mi s-a întîmplat. Odată recunoscută gravitatea faptelor relatate, prudenÈ›a a hotărît ca Joana Carda să nu se insta-leze la celebrul hotel, pe al cărui acoperiÈ™ încă mai aÈ™teptau plasele, acum zadarnic, să coboare acolo 118 sturzii. A f'ost o hotărîre inteligentă, a evitat, barem, să se poată confirma modificarea, pentru a doua oară, a proverbului despre lovitură È™i iepuri, È™i care ar însemna să cadă în laÈ›, laolaltă cu cei trei sus-pecÈ›i, dacă nu chiar incriminaÈ›i deja, o femeie cu haruri în scrimă metafizică. Schimbînd textul în cuvinte mai puÈ›in baroce È™i construcÈ›ii mai aerisite, Joana Carda s-a instalat mai sus, în Hotel Borges, în plin Chiado, cu valijoara È™i bățul ei de velniÈ™, care din păcate nu e telescopic, să se strîngă, de acea oamenii o privesc intrigaÈ›i cînd trece, iar la recepÈ›ia hotelului, glumind ca să-È™i mascheze reala curiozitate, un funcÈ›ionar, respectuos de altfel, va face o discretă aluzie la nuiele care nu sînt bastoane, i-a răspuns Joana Carda prin tăcere, la urma urmelor, nu există nici o lege cunoscută care să interzică unui oaspete să transporte în camera sa o tulpină de stejar, darmite o nuia subÈ›irică, ce nici nu atinge doi metri lungime, lesne de purtat în lift, È™i care, dacă o pui deoparte, într-un colÈ›, nici nu se bagă de seamă. Jose AnaiÈ›o È™i Joana Carda au stat mult de vorbă, pînă după asfinÈ›itul soarelui, închipuiti-vă, au întors subiectul pe toate feÈ›ele posibile, È™i de fiecare dată ajungeau la concluzia că, nefiind nimic natural în el, lucrurile se petreceau ca È™i cum o nouă norma-litate ar fi venit să se instaleze în locul celei vechi, dar fără convulsii, zguduiri sau schimbări de culoare, care, de altfel, chiar dacă s-ar produce, tot n-ar explica nimic. GreÈ™eala e doar a noastră, cu gustul nostru pentru dramă È™i tragedie, cu nevoia de contur È™i gesturi largi, ne minunăm, de pildă, în faÈ›a unei naÈ™teri, învălmășeala aceea de suspine È™i gemete È™i È›ipete, corpul care se deschide ca o smochină coaptă È™i azvîrle afară un alt corp, È™i asta e o minune, într-adevăr, dar nu a fost o minune mai mică ceea ce n-am putut vedea, ejacularea arzătoare în interioml femeii, maratonul ucigător, iar pe urină făurirea nespus de lentă a unei fiinÈ›e prin sine însăși, e adevărat că È™i cu ajutoare, acesta care va fi, ca să 119 nu mergem mai departe, cel care scrie asta, ireine-diabil ignorînd ce i s-a întîmplat atunci È™i totodată, hai să mărturisim, nu p-rea cunoscător a ceea ce i se întîmplă acum. Joana Carda nu È™tie È™i nu poate spune mai mult, Bățul era acolo, pe joa, am tras o linie cu el, dacă pentru că am făcut aÈ™a ceva se petrec toate lucrurile astea, cine sînt eu să jur, trebuie venit È™i văzut. Au dezbătut din nou È™i din nou problema, era deja în amurg cînd s-au despărtit, ea a luat-o spre Borges în sus, el spre BraganÈ›a în jos, È™i merge chinuit de remuÈ™cări Jose AnaiÈ™o, căruia puÈ›in i-a păsat de ce li se întîmplase prietenilor, ingratul, a fost de ajuns să-i apară o femeie scornind poveÈ™ti de mică vrăjitoare, È™i aproape toată după-amiază s-o asculte, Trebuie mers È™i văzut, repeta ea, modificînd uÈ™or fraza, poate pentru a-l convinge definitiv, în multe cazuri e unica soluÈ›ie să spui în alt fel. La intrarea în hotelul său Jose AnaiÈ›o a ridicat ochii, de la sturzi nici o pană, umbra înaripată care tocmai a trecut, fugară È™i catifelată ca o mîngîiere discretă, a fost un liliac la vînătoare de țînÈ›ari È™i fluturi de noapte, Micul hidalgo de pe balustradă are felinarul aprins, e acolo ca să salute, dar Jose Anaipo nici măcar o privire îngreÈ›oÈ™ată nu-i aruncă, îl aÈ™teaptă cu siguranță o noapte grea dacă nu s-au întors Pedro Orce È™i Joaquim Sassa. S-au întors. AÈ™teaptă în salon, aÈ™ezaÈ›i pe aceleaÈ™i scaune pe care au stat Joana Carda È™i Jose Anaigo, È™i mai sînt unii care nu cred în coincidenÈ›e, cînd tocmai coincidenÈ›ele se întîlnesc È™i se pregătesc mai des în lume, dacă nu cumva coincidenÈ›ele sînt însăși logica lumii. Jose AnaiÈ›o se opreÈ™te la intrarea în salon, se pare că se va repeta totul, dar nu chiar acum, parchetul a rămas neclintit, cei patru paÈ™i de distanță sînt doar o distanță de patru paÈ™i, nici un hău interstelar, nici un salt de moarte sau de viață, picioarele s-au miÈ™cat singure, apoi gurile au vorbit ca să spună ceea ce e de aÈ™teptat, Ai fost să ne cauÈ›i, a întrebat Joaquim Sassa, dar la o întrebare 120 atît de simplă nu poate Jose Anaipo să răspundă cu simplitate, Da sau Ba, amîndouă cuvintele ar fi adevărate, amîndouă ar minÈ›i, ar dura prea mult ca să explice, de aceea a pus la rîndul său o întrebare, la fel de legitimă È™i naturală ca È™i cealaltă, Unde naiba aÈ›i fost atîta vreme. Se vede că Pedro Orce a obosit, nici nu-i de mirare, vîrsta, orice-ar zice îndărătnicii, își spune cuvîntul, dar pînă È™i un bărbat tînăr È™i viguros ar fi ieÈ™it terminat din mîinile doctorilor, teste peste teste, analize, radiografii, chestionare, lovituri de ciocănel în tendoane, sondaje la urechi, examinări ale retinei, electroencefalograme, nu-i de mirare că pleoapelc îi atîrnă de parcă ar fi de plumb. Tot ce vreau e să dorm, spune el, savanÈ›ii ăștia portughezi erau să mă omoare. Atunci au hotărît ca Pedro Orce să se retragă în cameră pînă la ora cinei, o să coboare mai tîrziu pentru o supă de pasăre cu orez È™i un piept de găină, deÈ™i nu prea avea poftă de mîncare, i se pare că are încă stomacul plin cu substanță radiologică. Dar n-ai făcut nici o radiogra-fie la stomac, s-a mirat Joaquim Sassa, Păi nu, dar e ca È™i cum aÈ™ fi făcut, zîmbetul lui Pedro Orce era la fel de decolorat ca un trandafir veÈ™ted. Stai să te odihneÈ™ti, i-a spus Jose Anaipo, Joaquim È™i cu mine o să mergem să cinăm la un restaurant, vorbim despre ce s-a întîmplat, iar cînd ne întoarcem îți batem la ușă, să vedem cum te simÈ›i, Nu mai bateti, mai mult ca sigur că voi dormi, aÈ™ vrea să dorm douăsprezece ore în È™ir, pe mîine, È™i s-a retras tîrșîindu-È™i picioarele. Sărmanul, în ce belea l-am băgat, asta a fost spus de Jose Anaipo, Și pe mine m-au hărÈ›uit cu examene È™i întrebări, dar nu se compară cu ce i-au făcut lui, È™tii de ce mi-a amintit asta, de o povestire pe care am citit-o cu multi ani în urmă, Inocent între doctori se numea, de Rodrigues Miguels1, Intocmai. 1. Jose Rodrigues Miguels, scriitor portughez contemporan, născut în 1901, autor a numeroase romane È™i nuvele. 121 Pe stradă au hotărît să se mai plimbe în Doi Cai, era încă devreme pentru cină, È™i puteau tăifăsui în voie. Dezorientarea era 'totală, a început Joaquim Sassa, È™i dacă se agață atîta de noi e pentru că nu mai au nimic altceva, adică, de-acum chiar încep să aibă prea mult, poate din caza È™tirilor de la televizor, de ieri, si din ziarele de azi, ai văzut titlurije celor de după-amiază, au înnebunit, le-au căzut pe cap o droaie de persoane care jură că simt È™i ele Lremu-riciul de pămînt È™i că au aruncat pietricele în rîu si a ieÈ™it de-acolo o nimfă, iar papagalul scoate sunete ciudate. Totdeauna se întîmplă aÈ™a, vestea naste veste, pe păsărelele noastre, probabil, n-o să le mai vedem, De ce, ce s-a întîmplat, Cred c-au plecat, aÈ™a pur È™i simplu, mci mai mult nici mai puÈ›in, după ce nu te-au slăbit deloc o săptămînă întreagă, AÈ™a se pare, Le-ai văzut, Da, au traversat rîul înspre sud È™i nu s-au mai întors, Cum de-ai È™tiut că plecau, erai la fereastra camerei, Nu, am fost într-un parc din apropiere, In loc de asta, mai bine ai fi încercat să afli unde eram noi, Asta È™i aveam de gînd, dar pe urmă am mers în parc È™i am rămas acolo, Să iei o gură de aer, Să stau de vorbă cu o femeie, Asta-i bună, halal prieten te-ai dovedit, noi în chinurile iadului È™i tu la agățat, cum n-ai putut aă pui mîna pe arheoloaga din Granada, acum îți scoÈ›i pîrleala, Nu era arheolog, era antropolog, Tot aia e, Asta-i astronom, Nu-È›i batejoc de mine, De fapt nu È™tiu ce e, ideea asta cu astronomul mi-a venit de la un iucru pe care i l-a.m spus, £1, e povestea ta, eu n-am de ce să mă bag în vieÈ›ile altora, Ba ai, întîmplarea pe care mi-a povestit-o are legătură cu noi, Am priceput, e una din cele cu pietricelele, Ba nu, Atunci simte tremurături, Tot nu mă crezi, Canarul È™i-a schimbat culoarea, Ironizînd cu atîta artă nu ajungi unde trebuie, lartă-mă, adevărul e că-s mîhnit, nu pot uita că n-ai fost să ne cauÈ›i, Þi-am mai spus că asta intenÈ›ionam, dar tocmai atunci s-a ivit femeia, tocmai cînd mă pregăteam să ies, voiam să încep cu 122 ambasada Spaniei, s-a ivit È™i avea o întîmplare de povestit, era cu un băț în mînă, ducea o vahjoară, purta pantaloni È™ijachetă albastre, are părul negru, pielea foarte albă, ochii nu È™tiu bine cum, e greu de spus, Interesante amănunte pentru istoria peninsu-lară, mai lipseÈ™te doar să-mi spui că doamna e frumoasă, Este, Tînără, Să spunem că da, că e tînără, deÈ™i nu e chiar o fetiÈ™cană, După cum vorbeÈ™ti, eÈ™ti aniorezat Inlea, E un cuvînt mare, dar am simÈ›it pardoseala hotelului clătinîndu-se, N-am mai auzit vorbindu-se despre acest efect, Să facem pace, Numai dacă oi fi fost băut È™i nu-È›i mai aminteÈ™ti, Pace, Păi da, pace, ce voia Ochi Nu Știu Bine Cum, È™i ce băț era ăla, Bățul era de velniÈ™, Nu prea sînt tare la botanică, ce-o mai fi È™i ăla velniÈ™, VelniÈ™ul e vînj, sau ulm, È™i dacă în această parte a conversaÈ›iei pot face un comentariu lateral, îți spun că ai o tehnică de interogatoriu excelentă. Joaquim Sassa a rîs, Oi fi învățat azi de la meÈ™teri buni care m-au călcat pe nervi, scuză-mă, continuă povestea cu doamna, mai are alt nume în afară de Ochi Nu Știu Bine Cum, Se numeÈ™te Joana Carda, A fost prezentată, acum să pătrundem în miezul problemei, închipuieÈ™te-È›i că găseÈ™ti un băț pe drum È™i că, distrat sau fără vreun scop anume, tragi o linie pe pămînt, Cînd eram puÈ™tan am făcut-o de multe ori, Și ce s-a întîmplat, Nimic, nu s-a întîmplat niciodată nimic, È™i zău, a fost păcat, Acum închipuieÈ™te-È›i că această linie ar produce, printr-un efect magic sau dintr-o cauză echivalentă, o crăpătură în Pirinei È™i că munÈ›ii Pirinei s-ar frînge de sus pînăjos, iar Peninsula Iberică ar începe să navigheze în largul mării, Joana ta nu-i în toate minÈ›ile, Au mai fost È™i altele, dar asta n-a venit din Lisabona ca să ne spună că, deoarece a tras ea o linie pe pămînt, s-a separat peninsula de Europa, Slavă Domnului, n-a dispărut încă de tot judecata pe acest pămînt, Ea a spus că linia pe care a tras-o nu dispare nici la vînt, nici cu apă aruncată peste ea, nici răzuită, nici măturată cu un tîm, nici 123 călcată în picioare, Baliverne, AÈ™a cum tu eÈ™ti cel mai puternic aruncător de greutăți din toate timpu-rile, È™ase kile aruncate fără să triÈ™ezi la cinci sute de metri, însuÈ™i Hercule, cu toate că era semizeu, n-ar reuÈ™i să-È›i bată recordul, Vrei să cred că o linie trasă pe pămînt, că pe pămînt a fost, nu, se menÈ›ine în ciuda vîntului, a apei È™i a măturii, lar dacă o umpli se reconstituie, Imposibil, Nu eÈ™ti original, È™i eu am folosit cuvîntul ăata, iar Joaninha cu Ochi Nu Știu Bine Cum s-a mărginit să răspundă, Doar Mergînd Acolo È™i Văzînd sau Doar Mergînd È™i Văzînd Acolo, nu sînt sigur. Atăcut Joaquim Sassa, în această vreme mergeau pe Cruz Qucbrada1, ce caz profa-nator s-o ascunde în aceste cuvinte azi inofensive, iar Jose AnaiÈ›-o a spus, Toate astea ar fi absurde dacă nu s-ar întîmpla, iar Joaquim Sassa a întrebat, Chiar crezi asta. Mai era încă puÈ›ină lumină de zi, nu multă, doar atîta cît să se poată vedea marea în plină zare, de pe această înălÈ›ime de unde se coboară spre Caixas se atinge dimensiunea marilor ape, poate de asta a murmurat Jose AnaiÈ›o, Sînt altele, È™i Joaquim Sassa, care nu putea È™ti la ce alte se referea, a întrebat, Cine, Apele, apele astea sînt altele, aÈ™a se transformă viaÈ›a, s-a schimbat È™i nu ne-am dat seama, eram liniÈ™tiÈ›i È™i socoteam că nu ne schimbaserăm, iluzie, pură amăgire, mergeam cu viaÈ›a. Marea bătea cu forță în parapetul È™oselei, nu-i de mirare, aceste valuri sînt È™i ele altele, obiÈ™nuite să aibă miÈ™cări libere fără martori, numai cînd trecea vreun vas minuscul, nu leviatanul de acum, care împinge violent oceanul. Spuse Jose Anaipo, Hai să mîncăm acolo, în PaÈ›o de Arcos, apoi ne întoarcem la hotel, să vedem ce face Pedro, Sărmanul, l-au dat gata. L-au depus pe Doi Cai pe o stradă laterală, s-au dus în căutarea unui restaurant, dar, înainte de a intra, Joaquim Sassa a spus, In timpul examenelor 1. Cruce Sfărîmată (port.). 124 È™i al interogatoriilor am auzit un lucru la care noi nu ne gîndiserăm niciodată, a fost doar jumătate de cuvînt, dar suficient, cel care È™i-a dat drumul la gură credea pesemne că nu eram atent, Ce anume, Pînă acum, peninsula, nu e peninsulă, dar cum naiba să-i spunem, s-a dislocat practic în linie dreaptă, între paralele treizeci È™i È™ase È™i patruzeci È™i trei, Și ce-i cu asta, Oi fi tu bun profesor la toate celelalte materii, dar eÈ™ti slab la geografie, Nu pricep, Ai să pricepi dacă-È›i aminteÈ™ti că Azorele sînt situate între paralele treizeci È™i È™apte È™i patruzeci, La dracu', Strigă-l, strigă-l, Peninsula o să se ciocnească de insule, Exact, Va fi cea mai mare catastrofă din istorie, Poate că da, poate că nu, È™i, după cum ai spus-o cu puÈ›in timp în urmă, toate astea ar fi absurde dacă nu s-ar întîmpla, acum hai să mîncăm. S-au instalat, au ales mîncarea, Joaquim Sassa era hămesit, înfuleca pîine cu unt, măsline, vin, cu o lăcomie pentru care surîsul său cerea scuze, E ultima masă a condamnatului la moarte, de-abia după cîteva minute a întrebat, Și judecătoarea cu bățul, unde se găseÈ™te în acest moment, A tras la hotelul Borges, din Chiado, Credeam că locuieÈ™te în Lisabona, Nu locuieÈ™te în Lisabona, asta mi-a spus-o, dar nu mi-a spus unde anume, nici eu n-am întrebat-o, probabil pentru că m-am gîndit că o să mergem cu ea, Penlru ce anume, Să vedem linia pe pămînt, Ai tu îndoieli, îndoieh nu cred că am, dar vreau să văd cu ochii mei, să ating cu mîinile mele, EÈ™ti ca tipul cu măgarul Platero, dintre munÈ›ii Morena È™i Aracena, Dacă ceea ce afirmă ea e adevă-rat, mai mult o să vedem noi decît Roque Lozano, care nu va găsi decît apă cînd va ajunge la destinaÈ›ie, De unde È™tii tu că se numea Roque Lozano, nu-mi amintesc să-l fi întrebat noi de nuine, de cel al măgarului da, dar nu È™i de-al lui, Oi fi visat, Și Pedro, o să vrea să ne însoÈ›ească, Cine simte pămîntul tremurîndu-i sub picioare are nevoie de companie, Ca È™i cineva care a simÈ›it clătinîndu-se parchetul, 125 Pace, Sărmanul Doi Cai, începe să devină mic pentru atîta lume, patru persoane cu bagaje, chiar È™i de cercetaÈ™, È™i c bătrîn, sărăcuÈ›ul, Nimeni nu reuÈ™eÈ™te să trăiască dincolo de ultima sa zi, EÈ™ti un înÈ›elept, Tot e bine că te-ai convins, Parcă se isprăviseră călătoriile noastre È™i fiecare urmează să meargă la casa lui, la viaÈ›a cea de toate zilele, Mergem la viaÈ›a acestor zile, să vedem ce ne oferă, Pînă cînd nu se ciocneÈ™te peninsula de Azore, Dacă ăsta-i sfirÈ™itul, pînă atunci avem viaÈ›a garantată. Au terminat de cinat, au pornit-o la drum fără grabă, în trapul scurt al lui Doi Cai, pe È™osea era puÈ›ină circulatie, o fi din cauza greutăților de aprovi-zionare cu benzină, au avut noroc cu cumpătarea motorului. Dar nu ne dă mîna să rămînem în pană oriunde, atunci chiar că se încheie călătoria, a observat Joaquim Sassa, È™i deodată amintindu-È™i, De ce ai spus că probabil au plecat sturzii, Oricine e în stare să priceapă diferenÈ›a dintre adio È™i la revedere, ce-am văzut eu a fost un adio, Dar de ce, Nu È™tiu ce să-È›i spun, totuÈ™i, e o coincidență, sturzii au plecat cînd a apărut Joana, Joana, aÈ™a se numeÈ™te, Puteai să-i spui individa, tipa, mîndra, aÈ™a vorbeÈ™te pudoarea masculină despre femei atunci cînd pronunÈ›area numelnr 1or ar fi ceva prea intim, In comparaÈ›ie cu înÈ›elepeiunea ta, a mea face încă primii paÈ™i, dar, după cum tocmai ai observat, i-am spus numele firesc, dovadă că sufletul meu n-are nimic de-a face cu acest caz, Numai dacă nu cumva, pînă la urmă, eÈ™ti mult mai machiavelic decît o arăți, prefăcîndu-te că ai dori să dovedeÈ™ti contra-riul a ceea ce de fapt gîndeÈ™ti sau simÈ›i pentru ca eu să cred că ceea ce simÈ›i sau gîndeÈ™ti e tocmai ceea ce doar pari că vrei să dovedeÈ™ti, nu È™tiu dacă am fost clar, N-ai fost, dar nu contează, claritatea È™i obscuritatea sînt aceeaÈ™i umbră È™i aceeaÈ™i lumină, întunericul e clar, clarul e întunecat, È™i cît despre a fi cîneva în stare să spună de fapt È™i exact ceea ce simte sau gîndeÈ™te, te implor să nu o crezi, nu pentru 126 că nu ar fi de dorit asta, ci pentru că nu se poate, Atunci de ce vorbesc oamenii atîta, Numai asta puteni face, să vorbim, sau nici măcar să nu vorbim, toate sînt experimente È™i tentative, Au plecat sturzii, a venit Joana, a plecat un cerc de prieteni, a venit un prieten, poÈ›i să te făleÈ™ti că eÈ™ti un norocos, Asta rămîne de văzut. La hotel era un mesaj de la Pedro Orce, pentru Joaquim Sassa, tovarășul său de suferință, No me despierten1, altul de la Joana Carda, telefonic, pentru Jose Anai^o, E totul adevărat, n-aÈ›i visat. Pe deasupra umărului lui Jose Anaigo, glasul lui Joaqmm Sassa a părut să sune batjocoritor, Doamna Ochi Nu Știu Bine Cum te asigură că e reală, de aceea nu pierde timpul visînd-o la noapte. Pe cînd urcau scara spre camere, Jose AnaiÈ™o a spus, Mîine, la prima oră, o sun să-i spun că vom merge la ea, dacă eÈ™ti de acord, Sînt, È™i nu te supăra pentru lucrurile pe care le zic, la urma urmelor, se È™tie, invldia mă face să vorbesc, Să invidiezi ceea ce doar pare să fie e o trudă în zadar, InÈ›elepriunea mea îmi È™opteÈ™te că totul pare doar, nimic nu e, È™i trebuie să ne mulÈ›umim cu asta, Noapte bună, înÈ›eleptule, Vise plăcute, amice. Intr-o taină atît de mare că popoarele habar nu au avut de preambuluri, nici măcar cît negru sub unghie, pregăteau guvernele È™i institutele È™tiinÈ›ifice cercetarea miÈ™căm subtile care ducea peninsula pe mare în larg cu o constanță enigmatică È™i o stabi-litate sigură. Să È™tie cum È™i de ce se frînseseră Pirineii era o idee la care se È™i renunÈ›ase, o nădejde pierdută în cîteva zile. în ciuda enormei cantități de informaÈ›ii acumulate, calculatoarele cereau, cu răceală, noi date sau dădeau răspunsuri disperate, 1. Nu mă trezi (sp.). 127 cum a fost cazul celebrului Institut Tehnologic din Massachussetts, unde programatorii s-au înroait de ruÈ™ine cînd au prirnit pe terininale sentinÈ›a perem-ptorie, Prea multă expunere la soare, închipuiÈ›i-vă. In Portugalia, poate că datorită imposibilității, pînă astăzi, de a se primeni limbajul cotidian de anumite arhaisme persistente, concluzia cea mai apropiată care s-a putut obÈ›ine a fost, Ulciorul nu merge de multe ori la apă, metaforă care n-a făcut decît să încurce iÈ›ele, de vreme ce nu era vorba de nici un ulcior, nici de apă, dar în care nu e greLi de descifrat un factor sau început de repetiÈ›ie, care prin propria sa natură, depinzînd de periodicitate, nu se È™tie niciodată unde se va opri, totul depinde de durata fenomenului, de efectul acumulat al acÈ›iunilor, ceva în genul strop cu strop o picătură găureÈ™te piatra dură, formulă care, în mud curios, n-a fost niciodată exprimată de calculatoare, È™i zău că ar fi putut, că între una È™i cealaltă nu lipsesc asemănări de toate ordinele; în primul caz povara grea a apei din ulcior, în al doilea caz tot apa, dar strop cu strop, în cădere liberă, È™i timpul, celălalt ing'redient comun. Există filosofii populare despre care am putea chibzui la nesfirÈ™it, dar care pentru personalul È™tiinÈ›ific, geologi È™i oceanologi, nu înseamnă nimic. In intenÈ›ia spiritelor simple, chestiunea ar admite chiar să fie pusă sub forma unei întrebări elementare care, în naivitatea sa, aminteÈ™te de cea a galicianu-lui la vederea rîului Irati atunci cînd acesta se afunda înăuntrul pămîntului, dacă vă amintiÈ›i, Incotro se duce apa asta, a vrut el să È™tie, acum am spunc altcumva, Ce se întîmplă dedesubtul acestei ape. Aici, de afară, cu picioarele bine înfipte în pămînt, privind zările, sau din aer, unde continuă neobosite observaÈ›iile, peninsula e o masă de pămînt care pare, insistăm asupra verbului, pare să plutească peste ape. Dar de bună seamă că nu poate pluti. Ca să plutească ar fi nevoie să se fi desprins din adîncuri, în care caz s-ar opri, inevitabiî, tot din adîncuri, 128 desfacută în bulgări, fiindcă, presupunînd chiar că în împrejurările de față legea impulsului s-ar îndeplini fără prea mare abatere sau dereglare, efectul deza-gregator al apei È™i al curenÈ›ilor maritimi ar reduce, în mod progresiv, grosimea platformei navigante pînă la dizolvarea completă a plăcii superficiale, Prin urmare, È™i fără nici o îndoială, trebuie să conchidem că poninsula alunecă pe sine însăși, la o adîncime neÈ™tiută, ca È™i cum pe orizontală s-ar fi separat în două lame, cea inferioară formînd partea crustei profunde a pămîntului, cea superioară, după cum s-a mai explicat, alunecînd lent în întunecimea apelor, între nori de nămol È™i peÈ™ti înspăimîntaÈ›i, aÈ™a o fi navigînd în abisuri, prin cine È™tie ce loc din oceane, Olandezul Zburător de tristă amintire. Teza e sedu-cătoare È™i are mister, cu un dram de imaginaÈ›ie în plus ar putea furniza cel mai fascinant capitol din Douăzeci de mii de leghe sub mări. TotuÈ™i, acestea sînt alte veacuri, È™tiinÈ›a mult mai exigentă, È™i deoarece tot nu s-a putut descoperi ce anume duce la dislocarea peninsulei pe fundul mării, atunci să meargă acolo cineva, cu ochii săi omeneÈ™ti, să vadă minunea, să filmeze împingerea uriaÈ™ei mase de piatră, să înregistreze, mai È™tii, acel È›ipăt de balenă, acel scrîșnet, acea sfiÈ™iere necontenită. A venit vremea scufundătorilor. In apnee, se È™tie, nu se poate coborî prea adînc È™i nici pentru mult timp. Vine pescuitorul de perle, sau de bureÈ›i, sau de corali, se scufundă pînă la cincizeci de metri, È™i chiar È™aptezeci, pînă la fundul apei, suportă vrei trei-patru minute, e totul în funcÈ›ie de antrenament È™i de cerință. Aici sînt alte adîncimi, iar apele cu mult mai reci, chiar dacă se protejează corpul cu costumele acelea de cauciuc care preschimbă orice om, bărbat sau femeie, într-un triton negru cu dungi È™i pete galbene. Se va recurge atunci la sca-fandri, la buteliile cu aer comprimat, È™i, cu aceste tehnici È™i aparaturi mai recente, cu mii de precauÈ›ii, se vor putea atinge adîncimi de ordinul a două sute 129 sau trei sute de metri. De acolo injos ar fi mai bine să nu se forÈ›eze norocul, se trimit maBini fără echipaj, ticsite cu camere de filmat È™i televiziune, senzori, sonde tactile È™i ultrasonice, toată aparatura potrivită unor asemenea scopuri. Cu discreÈ›ie, concomitent, pentru a beneficia de confruntarea rezultatelor observaÈ›iei, au început operaÈ›iile pe coastele de nord, sud, È™i vest, sub simu-larea unor manevre navale în cadrul programului de antrenament al Pactului Nord-Atlantic, pentru ca anunÈ›area investigaÈ›iei să nu dea naÈ™tere unor noi miÈ™cări de panică, fiindcă pînă acum, în mod inexplicabil, nici unui om din popor nu i-a trecut prin minte că peninsula ar putea să alunece peste ceea ce a fost piedestalul ei milenar. A sosit timpul să arătăm că savanÈ›ii mai ascund È™i o altă neliniÈ™te chinuitoare, care decurge, ca să spunem aÈ™a, în chip fatal, din chiar această teză care a propus ipoteza despicării adînci, orizontale, È™i care se poate rezuma la o altă înspăimîntătoare întrebare de o teribilă simphtate, Ce se va întîmpla cînd se va interpune în calea peninsulei o gaură abisală, încetînd să existe aÈ™adar, o suprafață continuă de alunecare. Recurgînd, aÈ™a cum e întotdeauna de dorit, pentru o mai bună înÈ›elegere a faptelor, la propria noastră conÈ™tiință, de scăldători, în acest caz, vom înÈ›elege perfect ce ar însemna acest lucru dacă ne amintim de ceea ce se întîmplă, în stare de panică È™i tulburare, cînd, pe neaÈ™teptate, alunecă piciorul, iar cunoÈ™tinÈ›ele de nataÈ›ie sînt insuficiente. Alunecîndu-i peninsulei piciorul, sau picioarele, va avea loc inevitabila scu-fundare, afundare, sufocarc, asfixiere, cine ar fi spus, după atîtea secole de viață mărginită, că eram hărăziÈ›i destinului Atlantidei. Să ne dispensăm de amănuntele care într-o zi vor fi divulgate pentru ilustrare tuturor acelora care se interesează de viaÈ›a submarină, amănunte care, deocamdată strict secrete, se întîlnesc înjurnalele de bord, acte confidenÈ›iale È™i unele registre, cîteva 130 cifrate. Să ne limităm să spunem că platforma continentală a fost minutios examinată, fără rezultat. Nu s-a găsit nici o crăpătură, în afară de cele din născare, nici o frecare anormală nu s-a observat la microfoane. Odată frustrată această primă expecta-tivă, s-a trecut la genuni. Macaralele au coborît pompele pregătite pentru marile presiuni, care, în marea adîncă È™i tăcută, au căutat, au căutat È™i n-au găsit nimic. Arhimede, capodoperă a investigaÈ›iei submanne, acÈ›ionat de proprietarii săi francezi, s-a coborît la maximele străfunduri periferice, de la zona eufotică pînă la zona pelagică, iar de aici pînă la zona batipelagică, a folosit faruri, pensete, palpa-toare electronice, sonde de diverse tipuri, a măturat orizontul subacvatic cu sonarul panoramic, zadarnic. Lungii versanÈ›i, pantele abrupte, hăurile verticale se etalau în taciturna lor mareÈ›ie, în nesfirÈ™ita lor splendoare, instrumentele înregistrau, cu multe clicuri È™i lumini care se aprindeau È™i se stingeau, curenÈ›ii ascendenÈ›i È™i descendenti, fotografiau peÈ™tii, bancurile de sardine, coloniile de caracude, brigă-zile de toni mai mari È™i mai mici, flotile de scrumbii, oÈ™tile de peÈ™ti-spadă, iar dacă Arhimede ar transporta în pîntecele sale un laborator utilat cu necesarii reactivi, solvenÈ›i ai alt calabalîc chimic, ar indivi-dualiza elementele naturale care sînt dizolvate în apele oceanice, mai precis, în ordinea descrescătoare a cantităților È™i pentru garanÈ›ia culturală a unei populaÈ›ii care nici nu visează că există atîtea lucruri în inarea în care se scaldă, clor, sodiu, magneziu, sulf, calciu, potasiu, crom, carbon, stronÈ›iu, bor, siliciu, fluor, argon, azot, fosfor, iod, bariu, fier, zinc, aluminiu, plumb, staniu, arsenic, cupru, uraniu, nichel, mangan, titan, argint, tungsten, aur, ce bogă-È›ie, Dumnezeule, È™i ce lipsuri mai avem pe pămîntul neclintit, numai nu se ajunge la crăpătura ce ar explica fenomenul care, în ochii tuturor, la urma urmelor se produce, iese în evidență È™i se adeve-reÈ™te. Disperat, un savant american, din cei iluÈ™tri, 131 a ajuns să proclame pe puntea superioară a navei hidrografice, împotriva vîntului È™i a orizontului, Declar că e imposibil ca peninsula să fie în miÈ™care, dar un italian, cu toate că nu era atît de învățat, insă îmbărbătat de precedentul istonc È™i om de È™tiință, a murmurat, totuÈ™i nu atît de încet încît să nu-l audă acea ființă providenÈ›ială care le aude pe toate, E pur si muove. Cu mîinile goale, aspre de sare, umilite de frustrare, guvernele s-au mărginit să dea publicității È™tirea că, sub auspiciile NaÈ›iunilor Unite, a avut loc o examinare a eventualelor modi-ficări aduse de dislocarea peninsulei în habitatul speciilor piscicole. Nu s-a scremut muntele să iasă un È™oarece, dar oceanul a dat naÈ™tere unei plevuÈ™ti. Călătorii au ascultat informaÈ›ia la ieÈ™irea din Lisabona È™i nu i-au acordat însemnătate, aÈ™a cum fusese È™tirea introdusă între celelalte care se refereau tot la îndepărtarea peninsulei È™i care, ca importanță, nu păreau să fie cine È™tie ce. Omul se obiÈ™nuieÈ™te cu toate, popoarele o fac chiar mai lesne È™i mai grabnic, în definitiv e ca È™i cum am călători acum pe un vapor imens, atît de mare încît ar fi chiar posibil să locuieÈ™ti pe el pentru tot restul vieÈ›ii fără să-i vezi prora sau pupa, încă nu era vapor peninsula atunci cînd era agățată de Europa È™i totuÈ™i existau deslui care din toate È›inuturile le cunoÈ™teau doar pe cele în care se născuseră, spuneÈ›i-mi atunci, vă rog, unde e diferenÈ›a. Acum, că Joaquim Sassa È™i Pedro Orce par să fie definitiv eliberaÈ›i de furoarea analitică a È™tiinÈ›ei È™i nu vor mai trebui să se teamă de autorități, ar putea să se întoarcă fiecare acasă, la fel È™i Jose Anai^o, de care sturzii s-au dezinte-resat dintr-o dată, dar această apariÈ›ie feminină, ca să spunem aÈ™a, a făcut să se întoarcă totul la începuturi, aÈ™a cum, de altfel, e apanajul tuturor femeilor, chiar dacă nu întotdeauna într-o manieră atît de radicală. In urma unei întîlniri chiar în acel părc, unde în ajun fuseseră Joana Carda È™i Jose AnaiÈ™o, cei patru au hotărît, după o nouă examinare 132 a faptelor, să pornească toÈ›i într-o călătorie care îi va duce la locul însemnat cu linia pe pămînt, una din acelea pe care toti le-au făcut în viață, dar unică prin calitățile sale, dacă e să-l credem pe agent È™i martor, coincizînd într-o singură persoană. Joana Carda nu a destăinuit încă numele locului sau al vreunui oraÈ™ învecinat, s-a mărginit să indice direcÈ›ia generală, Mergem spre nord pe autostradă, apoi vă arăt dru-mul. în mod discret, Pedro Orce l-a atras pe Jose Anaigo deoparte, să-l întrebe dacă i se părea în regulă să se aventureze astfel, supuÈ™i orbeÈ™te libe-rului arbitru al unei È›icnite cu bățul în mînă, n-o fi asta vreo capeană, vreo răpire, vreun vicleÈ™ug perfid, Al cui, a vrut să È™tie Jose Anaigo, Asta nu mai È™tiu, poate vor să ne ducă la laboratorul vreunui savant nebun, cum se vede prin filme, vreun Frankenstein, a răspuns Pedro Orce, de-acum zîmbind, Există deci motive să se vorbească atîta de imaginaÈ›ia andaluză, fierbe în puÈ›ină apă, a comentat Jose Anai^o, Nu că-i apa puÈ›ină, ci că focul e mare, a răspuns Pedro Orce, Lasă, a încheiat Jose AnaiÈ™o, ce o fi, o fi, È™i s-au apropiat de ceilalÈ›i, care înce-puseră o dezbatcre cam aÈ™a, Nu È™tiu cum de s-a întîmplat, nuiaua era pe jos, am luat-o È™i am tras linia, V-aÈ›i gîndit pe urmă că ar fi o nuielușă ferme-cată, Mi s-a părut prea mare pentru o nuielușă, È™i-apoi întotdeauna am auzit spunîndu-se că nuielu-È™ele fermecate sînt făcute din argint È™i cristal, cu o steluță în vîrf, strălucind, ȘtiaÈ›i că era o nuia de velniÈ™, Eu nu mă prea pricep la copaci, dar, în cazul ăsta, cred că È™i un băț de chibrit ar fi avut acelaÈ™i efect, De ce spuneÈ›i asta, Ceea ce trebuie să se întîmple se întîmplă, È™i are multă forță, nu-i poÈ›i rezista, CredeÈ›i în fatalitate, Cred în ceea ce trebuie să se întîmple, Atunci sînteÈ›i ca Jose AnaiÈ›o, a spus Pedro Orce, È™i el crede asta. DimineaÈ›a, cuunvînticel care părea o adierejucăușă, nu promitea o zi caldă. Mergem, a întrebat Jose Anai^o, Mergem au răspuns toÈ›i, inclusiv Joana Carda, care venise să-i ia. 133 ViaÈ›a e plină de întîmplări mărunte care par să nu aibă însemnătate, altele într-un anumit moment au atras toată atenÈ›ia, iar cînd, mai tîrziu, în lumina consecinÈ›elor lor, le apreciem din nou, se vede că despre cele din urmă a slăbit ammtirea, pe cînd primele au dobîndit titlul de fapt decisiv, sau barem verigă de legătură într-un lanÈ› succesiv È™i semnifi-cativ de evenimente în care, ca să dăm exemplul aÈ™teptat, nu ar avea de fapt loc această învălmășeală de na-È™i-pune, aparent atît de justificată în sine însăși, care e aranjarea bagajelor a patru persoane într-un automobil atît de mic precum Doi Cai. Ope-raÈ›ia dificilă absoarbe atenÈ›ia tuturor, fiecare dă sugestii, propune È™i își dă silinÈ›a să ajute, dar ches-tiunea principală latentă în toată această foială, care determină pesemne chiar È™i dispunerea ocazională a celor patru înjurul maÈ™inii, este să se È™tie lîngă cine va merge Joana Carda. Că Joaquim Sassa trebuie să-l conducă pe Doi Cai, e de la sine înÈ›eles, la începutul unei călătorii cu maÈ™ina trebuie să fie întotdeauna condusă de stăpînul său, e vorba de un punct indiscutabil care implică prestigiu, prerogativ È™i simÈ›ul proprietății. Șoferul alternativ, la momentul oportun, va fi Jose Anaifo, de vreme ce Pedro Orce, nu atît datorită vîrstei, cît faptului că trăieÈ™te pe pămînt despămîntenit È™i are slujbă la tejghea, nu s-a aventurat niciodată în complexa mecanică a volanului, pedalelor È™i levierelor, iar pe Joana Carda e prea devreme ca s-o întrebe dacă È™tie să conducă. Astfel stînd datele problemei, se pare că cei doi ar trebui să călătorească pe bancheta din spate, mergînd în față, în mod logic, pilotul È™i copilotul. Dar Pedro Orce e spaniol, Joana Carda portugheză, nici unul din ei nu vorbeÈ™te Hmba celuilalt, în afară de asta de-abia s-au cunoscut, mai încolo nu vom spune că nu, atunci cînd va fi altă familiaritate. Locul de lîngă È™ofer, deÈ™i pentru superstiÈ›ioÈ™i, cu sprijinul faptelor experienÈ›ei, este numit locul mortului, e în general considerat un loc de distincÈ›ie, trebuind de 134 aceea să fie oferit Joanei Carda, căreia Joaquim Sassa i-ar da locui de onoare, mergînd ceilalÈ›i bărbaÈ›i în spate, È™i nu s-ar înÈ›elege rău, după atîtea aventuri trăite în comun. Dar bățul de velniÈ™ e prea mare pentru a intra în față, iar Joana Carda pentru nimic în lume nu s-ar despărÈ›i de el, după cum au înÈ›eles cu toÈ›ii. Ori, neexistînd alte alternative, va merge Pedro Orce în f'ață, È™i asta pentru două motive explica-bile, oricare dintre ele de cea mai mare însemnătate, pentru că e un loc de distincÈ›ie, iar apoi, pentru că, la urma urmelor, fiind Pedro Orce cel mai bătrîn dintre cei prezenÈ›i, e totodată È™i cel mai aproape de moarte, în conformitate cu ceea ce numim, cu umor negru, legea naturală a vieÈ›ii. Dar ceea ce de fapt e mai presus de orice raÈ›ionamente bifurcate, este că Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o vor să meargă împreună pe bancheta din spate, È™i în miÈ™cări, pauze È™i aparente neatenÈ›ii au izbutit asta. Să ne aÈ™ezăm, aÈ™adar, È™i să pornim la drum. Călătoria n-a avut istorie, asta o spun întot- deauna naratorii grăbiÈ›i cînd socotesc că ne pot convinge că în cele zece minute sau zece ore pe care le vor È™terge cu buretele nu s-a întîmplat nimic care să merite a fi semnalat. Din punct de vedere deontologic, ar fi mult mai corect, È™i un altfel de loialitate, să spunem aÈ™a, Ca în toate călătoriile, indiferent de durata È™i parcursul lor, au avut loc mii de episoade, mii de cuvinte, mii de gînduri, È™i cine-a spus mii ar putea spune zeci de mii, dar relatarea oricum merge tîrîș-grăpiÈ™, de aceea îmi permit să abreviez, folosind trei rînduri pentru a parcurge două sute de kilometri, dînd de înÈ›.eles că patru persoane într-un automobil au mers tăcute, fără gînduri È™i fără să se miÈ™te, prefăcîndu-se, în sfirÈ™it, că nu au dat importanță călătoriei făcute. în cazul nostru, de pildă, ar fi imposibil să nu găsim vreo semnificaÈ›ie în faptul că Joana Carda, cu toată naturaleÈ›ea, l-a însotit pe Jose AnaiÈ›o atunci cînd el s-a dus să ocupe locul lui Joaquim Sassa, căruia 135 i-a venit cheful să se odihnească după atîta condus, È™i că nu se È™tie prin ce exerciÈ›ii de gimnastică o fi reusit să găsească loc în față È™i pentru bățul de velniÈ™, fără să incomodeze È™oferul sau să afacteze vizibilitatea. Și devine acum inutil să spunem că revenind Jose Anai(:n pe bancheta din spate s-a dus È™i Joana Carda cu el, È™i aÈ™a a fost mereu, unde era Jose era È™i Joana cu el, deÈ™i nici unul dintre ei, deocamdată, nu È™tie să spună de ce È™i pentru ce, sau, È™tiind-o, nu s-ar încumeta, fiecare clipă are propria ei aavoare, iar savoarea acestei clipe încă nu s-a risipit. Se vedeau cîteva automobile abandonate pe È™osea, iar acestea, în mod invariabil, erau incomplete, le lipseau roÈ›ile, farurile, retrovizoarele, È™tergătoarele, o portieră, toate portierele, banchetele, unele din maÈ™ini apăreau reduse doar la caroserie, ca niÈ™te raci fără miez. Dar, cu siguranță din cauza greută-È›ilor de aprovizionare cu benzină, traficul era redus, doar arareori trecea cîte o maÈ™ină. Mai ieÈ™eau la vedere anumite incongruenÈ›e, bunăoară mersul pe autostradă al unei căruÈ›e trase de un măgar, sau un pluton de cicliÈ™ti ale căror viteze maxime posibile ar rămîne cu mult dincoace de viteza minimă pe care semnalele respective continuau să o impună inutil, indiferente la semnificaÈ›ia dramatică a reali-tății. Și mai erau oameni care umblau pe jos, de obicei cu rucsacul în spate, sau, în mod rustic, cu cîte doi saci pe jumătate legaÈ›i la gură È™i atîrnaÈ›i pe umăr, ca o desagă, iar femeile cu coÈ™ul pe cap. MulÈ›i umblau singuri, dar erau È™i familii, aparent complete, cu bătrîni, È™i tineri, ai inocenÈ›i. Cînd, puÈ›in mai sus, Doi Cai a trebuit să iasă de pe autostradă, frecvenÈ›a acestor drurneÈ›i a scăzut, în proporÈ›ie cu neînsemnătatea rutieră a drumului. De trei ori a vrut Joaquim Sassa să-i întrebe încotro se duc, È™i de la toÈ›i răspunsul a fost acelaÈ™i, Mergem hai-hui, să 'vedem lumea. Știau, de bună seamă, că lumea, lumea imediată, în deplinătatea ei, acum era mai 136 mică decît fusese, poate tocmai de asta devenise cu putință visul de a o cunoaÈ™te în întregime, È™i cînd Jose AnaiÈ›o a întrebat, Dar casa dumneavoastră, serviciul dumneavoastră, îi răspundeau liniÈ™tiÈ›i, Casa-i tot la locul ei, cu serviciul o să se aranjeze, există lucruri din lumea veche care nu trebuie să se amestece în lumea nouă. Și noroc că, fiind mai discreÈ›i sau mai prinÈ™i cu propria lor viață, oamenii nu le-au întors lor întrebarea, ar fi fost tare frumos să le răspunzi, Mergem cu doamna aceasta să vedem o linie pe care a tras-o pe pămînt cu bățul, cît despre chestiunea cu munca ar face o tristă figură, Pedro Orce ar spune poate, Mi-am lăsat bolnavii aproape fără ocrotire, iar Joaquim Sassa, Asta-i bună, funcÈ›ionari de birou sînt pe toate drumurile, nu-mi duc ei lipsa, È™i-n afară de asta mă bucur de-un binemeritat concediu, iar Jose Anaipo, Sînt în aceeaÈ™i situaÈ›ie, dacă m-aÈ™ duce acum la È™coală n-aÈ™ găsi elevii acolo, de-acum pînă în octombrie am tottimpul, iar Joana Carda, Despre mine n-am vorbit, È™i dacă n-am făcut-o încă față de oamenii ăștia cu care călăto-resc, cu atît mai puÈ›in o voi face față de necunoscuÈ›i. Trecuseră de Pombal cînd Joana Carda a spus, Acolo e o È™osea către Soure, pe-acolo o luăm, de la plecarea lor din Lisabona asta a fost prima indicaÈ›ie a unei È›inte concrete, pînă acum li se părea că ar fi umblat pierduÈ›i într-o pîclă groasă sau, adecvînd cazul particular împrejurărilor generale, fuseseră ca niÈ™te străvechi È™i inocenÈ›i navigatori, pe mare sîntem, marea ne poartă, încotro ne-o purta marea. Erau pe cale s-o afle- Nu s-au oprit la Soure, au luat-o pe străzi înguste care se încruciÈ™au, se bifurcau È™i se trifurcau, È™i uneori păreau să se rotească înjurul lor înÈ™ile, pînă cînd au ajuns într-un sat care își anunÈ›a la intrare numele pe o tăbliță, Ereira, iar Joana Carda a spus, Aici e. Tresărind, Jose Anai^o, care se afla atunci la volan, a apăsat brusc pe frînă, ca È™i cum linia s-ar fi aflat în mijlocul È™oselei È™i el ar fi fost cît pe ce s-o 137 calce, nu c-ar fi exista't pericolul să se distrugă mărturia fabuloaaă, indestructibilă după spusele Joanei Carda, dar din acel soi de temere sacră care ri cuprinde chiar È™i pe cei mai sceptici cînd se fringe rutina aÈ™a cum s-a frînt un tăiÈ™ peste care voiam să lăsăm mîna să alunece, încrezători È™i fără griji, în afară poate de grija de a păstra, întări È™i prelungi pomenitul tăiÈ™, È™i la fel È™i mîna pînă unde se poate. Joaquim Sassa a privit afară, a văzut case, copaci dincolo de acoperiÈ™uri, cîmpuri largi, se întrezăresc mlaÈ™tinile, plantaÈ›iile de orez, este dulcele rîu Mondego, mai bine el decît o stîncă aspră. De-ar fi acesta gîndul lui Pedro Orce, în poveste s-ar ivi negreÈ™it Don Quijote È™i trista sa figură, cea pe care o are È™i cea pe care a făcut-o, în piele È™i oase, sărind nebuneÈ™te printre stîncile înalte ale munÈ›ilor Morena, ar fi absurd să aducem asemenea episoade cu cavaleri rătăcitori spre confruntare, de aceea Pedro Orce, ieÈ™ind din maÈ™ină, se mărgineÈ™te să confirme, călcînd pejos, că pămîntul continuă să tremure. Jose Anaigo i-a dat ocol lui Doi Cai, s-a dus, cavaler, să deschidă portiera de partea cealaltă, se preface că nu vede surîsul ironic È™i binevoitor al lui Joaquim Sassa, È™i după ce primeÈ™te de la Joana Carda bățul de velniÈ™, întinde mîna ca s-o ajute să iasă, ea i-o dă pe a ei, se încleÈ™tează una în cealaltă mai mult decît e necesar, pentru a garanta siguranÈ›a sprijinului, dar nu e pentru întîia dată, întîia, È™i unica pînă acum, a fost pe bancheta din spate, o pornire, È™i totuÈ™i n-au rostit atunci, È™i nu rostesc nici acum, vreun cuvînt mai sonor san mai stins, care, cu forță egală, să ae încleÈ™teze în cuvîntul celuilalt. Este vremea explicaÈ›iilor, e adevărat, dar a altora, le cere întrebarea lui Joaquim Sassa, precum căpitanul vasului care, deschizînd harta sigilată, bănuieÈ™te că va scoate o hîrtie albă. Și acum, Acum mergem pe drumul ăsta, a răspuns Joana Carda, È™i în timp ce mergem am să vă povestesc ce mai e de spus, nu că asta ar avea importanță pentru motivul 13S care ne-a adus aici, ci pentru că n-ar avea nici un sens să mai fiu o necunoscută pentru cine m-a urmat pînă aici, AÈ›i fi putut să o faceÈ›i mai devreme, la Lisabona, sau în timpul călătoriei, a observat Jose AnaiÈ›o, La ce bun, sau veneaÈ›i cu mine pentru că vă încredeati într-un singur cuvînt, sau cuvîntul ăsta mai avea nevoie de multe altele pentru a convinge È™i atunci nu prea mai conta, Drept premiu că am crezut în dumneavoastră, Mie îmi revine alegerea premiului È™i ora cînd va fi să-l dau. La asta nu a vrut Josă AnaiÈ›o să răspundă, È™i-a mutat privirea, aruncînd-o asupra unui È™ir de plopi din depărtare, dar a auzit È™oapta lui Joaquim Sassa, Ce mai fată, Joana Carda a zîmbit, Nu mai sînt fată, nici femeia aprigă care vi se pare că sînt, N-aÈ™ spune aprigă, Autoritară, cu nasul pe sus, pedantă, încrezută, Dumnezeule, ce spuneÈ›i, să zicem misterioasă È™i gata, Pentru că există un mister, pentru că nu aÈ™ aduce aici pe nimeni care n-ar crede fără să vadă, nici chiar pe voi, în care ceilalÈ›i nu cred, Ba acum ne fac această favoare, Eu am fost mai norocoasă, n-a trebuit să spun decît un cuvînt, Să sperăm că acum nu veÈ›i avea nevoie de multe. Acest dialog a fost numai între Joana Carda È™i Joaquim Sassa, în faÈ›a dificultății de înÈ›elegere a lui Pedro Orce È™i a nerăbdării abia ascunse a lui Jose Anaigo, exclus de bună voie. Dar această situatie curioasă, observati dumneavoastră, o repetă doar, cu deosebirile care disting întotdeauna situaÈ›iile care se repetă, pe cea din Granada, cînd Maria Dolores a vorbit cu un portughez È™i ar fi preferat să stea de vorbă cu celălalt, totuÈ™i, în cazul acesta, va fi timp să se lămurească totul, cu răbdarea treci marea. Merg acum pe drum, care e îngust, Pedro Orce e nevoit să meargă în urmă, ceilalÈ›i îi vor explica mai tîrziu ce au discutat, dacă pe vreun spaniol îl intere-sează cu adevărat vieÈ›ile portughezilor. Nu locuiesc în satul acesta, în Ereira, a început Joana Carda, casa mea era la Coimbra, stau aici doar de cînd 139 m-am despărÈ›it de soÈ›ul meu, acum o lună, motivele, la ce-ar folosi să pomenesc motivele, uneori ajunge unul singur, alteori nici toate la un loc, dacă vieÈ›ile fiecăruia dintre voi nu v-au învățat asta, sărmanii, È™i spun vieÈ›i, nu viață, pentru că avem mai multe, din fericire se suprimă unele pe altele, altfel n-am putea trăi. A sărit peste un È™anÈ› larg, bărbaÈ›ii au urmat-o, È™i cînd grupul s-a format din nou, călcînd acum pe un părnînt moale È™i nisipos, de țărînă pe care apele umflate o înnămoliaeră, Joana Carda a continuat să vorbească, Stau în casa unor rude, voiam să mă gîndesc, dar nu È™ovăiala obiÈ™nuită, oi fi facut bine, n-oi fi făcut bine, ce s-a făcut rămîne bun facut, voiam să mă gîndesc la viață, la ce serveÈ™te ea, la ce-am servit cu în ea, da, am ajuns la o concluzie È™i cred că nu există alta, nu È™tiu cum e viaÈ›a. Se vede pe chipul lui Jose Anaipo È™i Joaquim Sassa că sînt dezorientaÈ›i, femeia care a descins în oraÈ™ cu bățul în mînă ca să proclame imposibile acte de agrimensură s-a dovedit a fi filosof pe cîmpiile Mondegului, È™i de speță negativă, sau, È™i mai complicat încă, din acea categorie specială care spune da cînd a spus nu, care va spune nu cînd va fi spus da. Jose AnaiÈ™o, care are pregătire de profesor, e în stare să priceapă mai bine aceste contradicÈ›ii, nu e È™i cazul lui Joaquim Sassa, le presimte doar, de aceea îl stînjenesc de două ori. A continuat Joana Carda, acum oprită din mers, pentru că s-a apropiat de locul spre care vrea să-i conducă pe bărbaÈ›i, È™i încă mai are ceva de Spus, alte destăinuiri vor rămine pe altădată. Dacă am venit la Lisabona ca să vă ajut, nu a fost atît din cauza neobiÈ™nuitului de care sînteÈ›i legaÈ›i, ci pentru că v-am văzut ca persoane separate de logica apa-rentă a lucrurilor, È™i tot aÈ™a mă simt È™i eu, aÈ™ fi fost dezamăgită dacă n-aÈ›i fi venit cu mine pînă aici, dar.aÈ›i venit, pesemne că am mai simÈ›it eu un lucru, sau l-am regăsit după ce îl pierdusem ca totul, acum haideti cu mine. 140 Era o poiană îndepărtată de rîu, un cerc cu frasini în jur, care pare să nu fi fost niciodată cultivat, asemenea locuri sînt mai puÈ›in rare decît s-ar crede, punem aici un picior È™i timpul pare să rămînă suspendat, limstca amuÈ›eÈ™te în alt fel, briza se simte toată pe față È™i pe mîini, nu, nu e vorba de vrăjitorii È™i vrăji, nu e loc de sabaturi sau de vreo poartă spre vreun alt univers, e numai din cauza acelor copaci în cerc È™i a părmntului care pare neatins de la începutul lumii, a venit doar nisipul È™i l-a înmuiat, dar dedesubt humusul e greu, vina pentru toate astea e a celui care a plantat copacii astfel, Joana Carda își termină explicaÈ›ia, Aici veneam eu să mă gîndesc la viaÈ›a mea, nu cred să fie în lume vreun loc mai liniÈ™tit, dar È™i neliniÈ™tit, nu e nevoie să mi-o spuneÈ›i, dar dacă n-aÈ›i fi venit aici n-aÈ›i fi putut înÈ›elege, È™i într-o zi, exact azi se împlinesc două săptămîni, pe cînd străbăteam poiana dintr-un capăt spre celălalt, ca să mă aÈ™ez la umbra unui copac de acolo, am găsit bățul ăsta, era pe pămînt, nu-l mai văzusem niciodată pînă atunci, venisem aici È™i cu o zi înainte È™i nu era, parcă l-ar fi aÈ™ezat cineva cu grijă, deÈ™i nu se vedeau urme de paÈ™i, cele pe care le vedeÈ›i aici sînt ale mele, sau foarte vechi, ale unor oameni de demult, care au trecut pe-aici cu mult timp în urmă. Sînt la marginea poienii, Joana Carda îi mai reÈ›ine încă pe bărbaÈ›i, sînt ultimele cuvinte, Am ridicat bățul de pe jos, îl simÈ›eam fremătînd de parcă ar fi fost întreg copacul din care fusese tăiat, sau aÈ™a îl simt eu acum cînd mi-l amintesc, È™i în acea clipă, într-un gest mai degrabă de copil decît de adult, am tras o linie care mă despărÈ›ea de Coimbra, de omul cu care am trăit, definitiv, o linie care tăia lumea în două jumătăți, se vede de-aici. Au înaintat spre interiorul cercului, s-au apropiat, linia era acolo, vie, ca È™i cum de-abia ar fi fost trasă, pămîntul răsfrînt înspre părÈ›i, umedă cea din stratul inferior, în ciuda soarelui cald. Acum tac, bărbatii 141 nu È™tiu ce să spună, Joana Carda nu mai trebuie să adauge alte cuvinte, este rîndul unui act riscant, care poate să transforme într-un motiv de dispreÈ› toată minunata sa istorie. Nivelează locul cu piciorul, netezind linia ca un raÈ™pel, o calcă È™i o bătătoreÈ™te, parcă e un aacrilegiu- In clipa următoare, în faÈ›a ochilor uluiÈ›i ai tuturor, linia se reface, se recompune exact aÈ™a cum fusese înainte, grămăjoare minuscule, grăunÈ›ele de nisip se formează din nou, se organi-zează din nou,_își ocupă din nou locul, iar linia apare din nou. între partea care a fost distrusă È™i restul, spre un capăt È™i spre celălalt, nu se vede nici nu semn din separarea efectelor, primul È™i al doilea. Spune Joana Carda, cu un glas puÈ›in strident din cauza nervozitătii, Am măturat toată linia, am turnat apă peste ea, tot apare, dacă doriÈ›i să încercaÈ›i, am acoperit-o chiar È™i cu pietre deasupra, cînd le-am luat înapoi s-a refăcut totul ca mai înainte, verifi-caÈ›i, ca să puteÈ›i crede. Joaquim Sassa s-a aplecat, È™i-a îngropat degetele în pămîntul pufos, a smuls un pumn de țărînă, l-a aruncat departe, È™i pe loc linia s-a restabilit. A fost rîndul lui Jose Anaigo, dar acesta i-a cerut nuiaua Joanei Carda, a făcut cu ea o linie adîncă lîngă prima, apoi a călcat-o pe toată lungimea sa. Linia nu s-a refăcut. Acum faceÈ›i È™i dumneavoastră la fel, i-a spus Jose AnaiÈ›o Joanei Carda. Vîrful nuielii s-a înfipt în pămînt, s-a miÈ™cat, a deschis o rană prelungă, imediat închisă ca o cicatrice diformă cînd au călcat-o, È™i tot aÈ™a a È™i rămas. A spus atunci Jose Anaiyo, Nu-i de la nuia, nu-i de la persoană, a fost de la clipă, clipa contează. Atunci Joaquim Sassa a făcut ceea ce trebuia făcut, a ridicat de jos una din pietrele pe care le folosise Joana Carda, la greutate È™i înfățiÈ™are se asemăna cu cea pe care o aruncase în mare, È™i folosind toată forta pe care o avea a aruncat-o în depărtare, cît a putut mai tare, a căzut unde trebuia în mod normal să cadă, la cîțiva paÈ™i, doar atît cît poate forÈ›a omenească. 142 Pedro Orce asistase la probe È™i experienÈ›e, dar nu dorise să ia parte, poate fiindcă-i ajungea pămîntul care continua să-i tremure sub picioare, a luat din mîinile Joanei Carda nuiaua de velniÈ™ È™i a spus, PuteÈ›i s-o rupeÈ›i, s-o aruncaÈ›i, să-i daÈ›i foc, nu mai e bună de nimic nuiaua dumneavoastră, piatra lui Joaquim Sassa, sturzii lui Jose AnaiÈ™o, toate au servit doar o dată, altă dată nu vor mai servi, sînt ca bărbaÈ›ii È™i femeile care numai o dată sînt buni, are dreptate Jose AnaiÈ›o, ceea ce contează e clipa, noi o servim doar, AÈ™a o fi, a răspuns Joana Carda, dar bățul ăsta va rămîne cu mine, clipele nu anunță cînd sosesc. Un cîine a apărut printre copaci, din cealaltă parte, i-a privit îndelung, apoi a traversat poiana, era un animal mare, robust, cu blana roÈ™cată, deodată într-o fiÈ™ie de soare a părut să se aprindă în foc viu. Enervat, Joaquim Sassa a aruncat în el cu o piatră, din cele obiÈ™nuite, Nu-mi plac cîinii, dar nu l-a nimerit. Cîinele s-a oprit, deloc înspăimîntat, deloc amenințător, s-a oprit doar ca să privească, nici măcar n-a lătrat. Ajungînd la copaci a întors capul înapoi, apoi s-a îndepărtat agale È™i a dispărut. Joaquim Sassa a vrut să facă o glumă, să-È™i descarce propria încordare, Să păstreze Joana nuiaua, poate o să mai aibă nevoie, dacă prin locurile astea trec fiare aÈ™a de mari, După cum s-a purtat, nu prea arăta a fiară. S-au întors pe acelaÈ™i drum, acum aveau de rezolvat niÈ™te chestiuni practice, de pildă, făcîndu-se tîrziu pentru întoarcerea la Lisabona, unde au să rămînă bărbaÈ›ii, Dar nu-i deloc tîrziu, a spus Joaquim Sassa, chiar fără să-i dăm zor, ajungem la Lisabona tocmai bine pentru cină, După mine, cred că-i mai bine să rărnînem în Figueira da Foz sau în Coimbra, mîine mai trecem pe-aici, poate că Joana are nevoie de ceva, a spus Jose AnaiÈ™o, È™i era o foarte mare neliniÈ™te în vocea sa, Dacă preferi aÈ™a, a zîmbit Joaquim Sassa, È™i restul frazei a trecut din cuvinte în privire, Te înÈ›eleg prea bine, vrei să te 143 gîndeÈ™ti la noapte, vrei să hotărăști ce vei spune mîine, clipele nu anunță cînd sosesc. Acum merg în față Pedro Orce È™i Joaquim Sassa, amiaza e atît de suavă încît gîtul se strînge într-o emoÈ›ie care nu e adresată nimănui, doar luminii, cerului palid, copa-cilor care nu se miÈ™că, blîndului rîu care se ghiceÈ™te È™i care imediat mai înainte se iveÈ™te, oglindă netedă, È™i păsărilor care traversează alene, Jose AnaiÈ›O o ia de mînă pe Joana Carda, È™i spune, Sîntem de partea asta a liniei, împreună, pentru cît timp, lar Joana Carda a răspuns, Nu mai e mult È™i o vom È™ti. Cînd au ajuns lîngă automobil au văzut cîinele. Joaquim Sassa s-a aplecat iar după o piatră, dar nu a mai aruncat-o. Animalul, în ciuda miÈ™cării, nu se clintise. Pedro Orce s-a apropiat de el, a întins mîna într-un gest împăciuitor, ca pentru a-l mîngîia. Cîinele a rămas liniÈ™tit, cu capul ridicat. Avea în gură un fir de lînă albastră care-i atîrna, umed. Pedro Orce i-a trecut mîna pe spinare, apoi s-a întors spre însoÈ›itori, Există unele clipe care anunță cînd sosesc, pămîntul tremură sub labele acestui cîine. Omul propune, cîinele dispune, la fel de bine merge zicătoarea asta foarte nouă ca È™i cea veche, un nume tot trebuie să-i dăm celui care în flnal decide, nu întotdeauna cel cu rezolvările e Dumnezeu, cum se crede în general. Și-au luat rămas-bun de-acolo, bărbatii către Figueira da Foz, care e mai aproape, femeia la casa rudelor ospitaliere, dar cînd Doi Cai demarase È™i începuse să ruleze, am văzut cu uimire generală cum cîinele se postase în faÈ›a Joanei Carda, împiedicînd-o să înainteze. Nu a lătrat, nu È™i-a arătat colÈ›ii, gestul cu bățul l-a lăsat indiferent, că numai gest a rămas. Șoferul Jose Anai^o s-a gîndit că iubita e în primejdie, È™i, iarăși cavaler rătăcitor, a oprit brusc maÈ™ina, a sărit È™i a fugit în ajutor, acÈ›iune dramatică cu totul nepotrivită, cum È™i-a dat seama 144 imediat, cîinele, pur È™i simplu, se lungise în drum. Pedro Orce s-a apropiat, a venit È™i Joaquim Sassa, care-È™i ascundea antipatia sub un aer de nepăsare, Ce vrea javra, a întrebat, dar nimeni nu È™tia să-i răspundă, nici măcar cîinele. Pedro Orce, aÈ™a cum făcuse mai devreme, s-a dus la animal, i-a pus mîna pe creÈ™tet, Cîinele a închis ochii sub mîngîiere, într-un chip dureros, dacă un aaemenea cuvînt este relevant, de cîini era vorba, nu de persoanele sensibile care cultivă sensibilitatea, È™i pe urmă s-a ridicat, i-a privit pe toÈ›i pe rînd, le-a dat răgazul să înÈ›eleagă, È™i a început să meargă. A parcurs vreo zece metri, s-a oprit È™i a rămas în aÈ™teptare. Or, după cum ne-a învățat experienÈ›a, la fel È™i filmele È™i romanele au abundat în demonstraÈ›ii identice, Lassie, de pildă, stăpînea perfect această tehnică, ne spune experienÈ›a că un cîine face asta ori de cîte ori vrea să-l urmăm. In cazul de față, îți sare în ochi că a îngreunat trecerea Joanei Carda ca să-i oblige pe bărbaÈ›i să iasă din maÈ™ină, iar dacă acum, că sînt laolaltă, le arată drumul pe care, în înÈ›elegerea lui de cîine, trebuie să-l urmeze, o face pentru că, să ne mai fie o dată iertate repeti-È›iile, vrea ca laolaltă să-l urmeze. Nu e nevoie să fii inteligent ca un om ca să pricepi acest lucru, dacă un cîine oarecare È™tie să comunice asta atît de simplu. Dar bărbaÈ›ii, care au fost înÈ™elaÈ›i de atîtea ori, au învățat să experimenteze totul, se conving de toate, mai ales pe calea repetiÈ›iei, care e cea mai uÈ™oară, È™i cînd, ca în acest caz, au atins un nivel cultural mediu, nu se mulÈ›umesc cu o a doua experiență, identică cu prima, îi introduc mici variante care nu modifică radical datele de bază, spre exemplificare, s-au dus Jose Anaigo È™i Joana Carda spre maÈ™ină, au rămas afară Pedro Orce È™i Joaquim Sassa, acum o să vedem ce face cîinele. Să spunem că a făcut ce trebuia. Cîinele, care È™tie prea bine că nu poate opri o maÈ™ină, decît punîndu-i-se în față, dar asta-i moarte curată È™i nici un È™ofer nu-È™i duce afecÈ›iunea 145 pentru prietenii noÈ™tri animalele atît de departe încît să tragă pe dreapta pentru a-i fi de ajutor în ultimele clipe sau pentru a îndepărta spre rigolă nefericitul trup, cîinele le-a tăiat drumul lui Joaquim Sassa È™i Pedro Orce, aÈ™a cum o făcuse înainte Joanei Carda. A treia probă, ai cea decisivă, a fost cînd au intrat toÈ›i patru în automobil, maÈ™ina a început să meargă, È™i pentru că întîmplarea a făcut ca Doi Cai să se afle în direcÈ›ia corectă, cîinele i s-a pus în față, de data aceasta nu ca să-l împiedice să înainteze, ci ca să-i deschidă calea. Toate aceste manevre au decurs fără asistenÈ›a uurioÈ™ilor, pentru că, aÈ™a cum s-a mai întîmplat È™i în alte dăți de la începutul acestei relatări, anumite episoade importante au avut loc întotdeauna la intrarea sau la ieÈ™irea din orășele Sau oraÈ™e, È™i nu în interiorul lor, cum se întîmplă în majoritatea cazurilor, È™i asta ar merita fără îndoială o explicaÈ›ie, dar noi nu avem compe-tenÈ›a să o dăm, ce să-i faci. Jose Anaigo a frînat, cîinele s-a oprit, privindu-i, È™i Joana Carda a rezumat în cele din urmă, Vrea să mergem cu el. Le trebuise destul timp ca să priceapă un lucru care era evident încă de cind animalul traversase poiana, să spunem că clipa se anunÈ›ase chiar de atunci, însă oamenii nu sînt de fiecare dată atenÈ›i la semne. Chiar È™i cînd nu mai există motiv de îndoială, încă se mai încăpățînează să reziste la lecÈ›ie, asta face Joaquim Sassa, care întreabă, Și de ce, mă rog, trebuie să-l urmăm, ce neghiobie mai e È™i asta, să mergem patru oameni în toată firea în urma unui cîine de pripas care nici măcar nu are vreun mesaj la zgardă, salvaÈ›i-mă, sau o plăcuță de identificare, mă numesc Pilot, cine mă găseÈ™te să mă ducă la stăpînul meu, domnule cutare cută-rescu, sau cutăreasca, pe strada aÈ™a È™i aÈ™a, Nu te mai osteni, a spus Jose Anaipo, la fel de absurdă e povestea asta ca È™i cele care s-au întîmplat pînă acum È™i care păreau să n-aibă nici o noimă, Mă îndoiesc că ar avea vreun tîlc, Nu te îngriji de tîlcuri, 146 asta a spus-o Pedro Orce, o călătorie n-are alt sens decît sa se sfirÈ™ească, iar noi sîntem abia la jumă-tatea drumului, sau la începutul lui, cine poate să È™tie, spune-mi ce scop ai avut È™i-È›i voi spune ce sens ai putut avea, Prea bine, È™i pînă o veni ziua aia, ce hotărîre luăm. S-a aÈ™ternut tăcere. Lumina scade, ziua se îndepărtează È™i lasă umbre printre copaci, de-acum e altfel È™i cîntecul păsărilor. Cîinele se duce È™i se lungeÈ™te în faÈ›a maÈ™inii, la trei paÈ™i de ea, își lasă capul pe labele de dinainte întinse, aÈ™teaptă fără nerăbdare. Atunci Joana Carda spune, Sînt gata să merg oriunde ne duce, dacă pentru asta a venit, cînd vom ajunge la destinaÈ›ie vom È™ti. Jose AnaiÈ›o a respirat adînc, nu a fost un suspin, deÈ™i există È™i de uÈ™urare, Și eu, numai atît a spus, Și eu, a adăugat Pedro Orce, De vreme ce toată lumea e de acord, n-o să fiu eu infamul care să vă silească să mergeÈ›i pe jos în spatele pilotului, am să vă însoÈ›esc, la ceva trebuie sa servească È™i concediul, concluzie a lui Joaquim Sassa. A hotări înseamnă a rosti da sau nu, suflare a gurii în afară, abia pe urmă vin greutățile, în partea practică, după cum spune marea experiență din popor, cîștigată o dată cu trecerea timpului È™i cu răbdarea de a-l suporta, cu puÈ›ine speranÈ›e È™i schimbări È™i mai puÈ›ine. Mergem în urma cîinelui, în regulă, dar trebuie să È™tim cum merge călăuza, de vreme ce nu È™tie să explice, nu poate merge în maÈ™ină, ia-o la stînga, ia-o la dreapta, tot înainte pînă la al treilea semafor, în afară de asta, ceea ce deja e o mare încurcătură, cum ar putea încăpea un animal atît de mătăhălos într-un automobil care are toate locurile ocupate, fără a mai pomeni de bagaj È™i nuiaua de velniÈ™, deÈ™i de asta aproape că nu-È›i mai dai seama cînd merg Joana Carda È™i Jose Anai^o unul lîngă altul. Și dacă tot vorbim de Joana Carda, încă lipseÈ™te bagajul ei, È™i pe lîngă asta, înainte de a ajunge să-l îndese È™i pe el în acest talmeÈ™-balmeÈ™, trebuie să meargă după el, să le 147 explice verilor despre plecarea neaÈ™teptată, însă nu pot apărea la uÈ™a casei trei bărbaÈ›i, Doi Cai È™i un cîine, Merg cu ei, ar fi glasui adevărului inocent, dar o femeie care de atît de puÈ›ină vreme s-a despărÈ›it de soÈ› nu trebuie să dea È™i alte motive pentru gura lun-ni, mai ales îil acest mediu restrîns cum e Ereira, un sat, marile rupturi sînt fără probleme în capitală È™i în oraÈ™ele importante, È™i chiar È™i aÈ™a doar Dumnezeu È™tie cu cîte lupte È™i suferinÈ›e ale corpului È™i ale simÈ›irii. Soarele a asfinÈ›it, noaptea nu va întîrzia, nu e ora să începi o călătorie spre necunoscut, iar Joana Carda rău ar face dacă ar dispărea nitam-nisam, le-a spus rudelor că se duce la Lisabona să rezolve ceva, s-a dus cu un tren È™i a venit cu altul. Asemenea greutăți par noduri gordiene, atît de puternice sînt convenienÈ›ele societății È™i ale familiei. Numai ce iese Pedro Orce din maÈ™ină, că s-a È™i ridicat cîinele văzîndu-l că se apropie, È™i acolo, în amurg, au stat amîndoi de vorbă, cel puÈ›in aÈ™a s-ar spune, deÈ™i È™tim că acest cîine nici să latre nu e în stare. Odată încheiat dialogul, Pedro Orce s-a întors în maÈ™ină È™i a spus, Cred că Joana se poate duce acasă, cîinele rămîne cu noi, vedeÈ›i voi pe unde om putea dormi È™i hotărîți cuin È™i unde să ne întîlnim cu toÈ›ii mîine. Nimeni nu a pus la îndoială garanÈ›ia, Joaquim Sassa a desfăcut harta È™i în trei secunde s-au hotărît să rămînă în Montemor-0-Velio, sub acoperiÈ™ul modestei pensiuni de acolo, Și dacă n-o fi existînd aÈ™a ceva pe-acolo, a întrebat Joaquim Sassa, Ne ducem la Figueira, a spus Jose Anaipo, de fapt cel mai bine ar fi să mizăm pe cartea sigură, ne ducem să dormim în Figueira, iar tu mîine iei cursa, te aÈ™teptăm lîngă cazino în parcare, nu mai e nevoie să spunem că aceste instrucÈ›iuni îi erau destinate Joanei Carda, care le-a primit fără să se îndoiască de competenÈ›a celui care i le dădea. A spus Joana la revedere, pe mîine, È™i în ultima clipă, cînd scosese deja un picior afară, s-a întors È™i l-a sărutat pe Jose 148 AnaiÈ›o pe gură, iar atunci, nu ceva de complezență sau simplă alipire, au fost două fulgere, unul de iuÈ›eală, altul de È™oc, dar de la ultimul s-au pre-lungit efectele, ceea ce nu s-ar fi întîmplat dacă s-ar fi prelungit contactul buzelor, atît de dulce. Ar spune verisorii din Ereira dacă ar È™ti ce s-a petrecut aici, La urma urmelor nu eÈ™ti decît o uÈ™uratică, È™i noi, care credeam că de vină e soÈ›ul tău, multă răbdare trebuie să fi avut, un bărbat pe care l-ai cunoscut abia icri, È™i îl È™i săruÈ›i, nici măcar nu l-ai lăsat pe el să ia iniÈ›iativa, o femeie trebuie să facă asta întotdeauna, pentru că, mă rog, trebuie păstrat respectul, È™i-n afară de asta ai spus că te duci È™i vii în aceeaÈ™i zi, ai dormit la Lisabona, în afara casei, nu-i frumos deloc ce-ai făcut tu, dar veriÈ™oara, cînd toată lumea s-a culcat, se ridică din pat È™i se duce în camera Joanei s-o întrebe cum a fost, ea îi spune că nu È™tie prea bine, È™i e adevărat, De ce-am făcut-o, se întreabă Joana Carda, pe cînd se îndepărtează sub penumiira deasă a copacilor, merge cu mîinile libere, aÈ™a poate să le ducă la gură, parcă reÈ›inîndu-È™i sufletul. Valijoara a rămas în maÈ™ină, marcînd locul pentru restul bagajului, nuiaua de velniÈ™ e bine pusă la păstrare, sub paza a trei bărbaÈ›i È™i a unui cîine, care, chemat de Pedro Orce, a intrat în maÈ™ină È™i s-a făcut comod pe locul Joanei Carda, cînd toÈ›i vor fi dormind în Figueira da Foz, două femei vor mai tăifăsui încă într-o casă din Ereira în taina noptii. Ce n-aÈ™ da să merg cu tine, îi spune veriÈ™oara Joanei, măritată È™i nemulÈ›umită de căsnicie. Ziua următoare a mijit închisă, nu te poÈ›i încrede în vreme, seara de ieri părea o răsfrîngere din para-dis, limpede È™i suavă, copacii legănîndu-È™i blînd crengile, Mondego neted ca pielea cerului, nimeni n-ar spune aici că e vorba de acelaÈ™i rîu, sub norii joÈ™i, apa învolburată, dar bătrînii dau din umeri, Prima zi de august, prima zi de iarnă, spun ei, ce noroc că prima zi a întîrziat aproape o lună. Joana 149 Carda a sosit în zori, dar Jose Anai^o o aÈ™tepta deja în maÈ™ină, aÈ™a au hotărît ceilalÈ›i doi bărbaÈ›i, pentru ca îndrăgostiÈ›ii să poată fi singuri È™i să stea de vorbă înainte de a o porni cu toÈ›ii la drum, în ce direcÈ›ie, asta încă nu se È™tie. Cîinele È™i-a petrecut noaptea la adăpostul automobilului, dar acum se plimbă pe plajă cu Pedro Orce È™i Joaquim Sassa, discret, frecîndu-È™i creÈ™tetul de piciorul spaniolului, a cărui companie a ales-o în mod manifest. In parcare, printre alte automobile mai de soi, Doi Cai nu face o impresie prea grozavă, una la mînă, pe lîngă asta, cum am mai explicat, dimineata e aspră, nimeni nu se plimbă prinjur, două la mînă, aÈ™adar nimic mai firesc decît să se îmbrățiÈ™eze imediat Jose AnaiÈ›'o È™i Joana Carda, ca È™i cum ar fi fost despărÈ›iÈ›i de nn an de zile È™i ar fi suferit de dor din prima zi. S-au sărutat cu nesaÈ›, pătimaÈ™, nu a fost un f'ulger, ci un È™ir de fulgere, cuvinte au fost mai puÈ›ine, e greu să vorbeÈ™ti într-un sărut, dar, în sfirÈ™it, după cîteva minute s-au putut auzi, Mi-eÈ™ti dragă, cred că te iubesc, a spus Jose AnaiÈ›o sincer, Și tu mi-eÈ™ti drag, È™i eu cred că te iubesc, de-aceea te-am sărutat ieri, nu, nu-i chiar aÈ™a, nu te-aÈ™ fi sărutat dacă n-aÈ™ fi simÈ›it că te iubesc, dar pot să te iubesc mult mai mult, Nu È™tii nimic despre mine, Dacă cineva, ca să-i placă de altcineva, ar aÈ™tepta să-l cunoască, nu i-ar ajunge viaÈ›a întreagă, Te îndoieÈ™ti că doi oameni se pot cunoaÈ™te, Dar tu, crezi asta, Pe tine te întreb, Mai întîi spune-mi ce înseamnă a cunoaÈ™te, N-am un dictionar la mine, In cazul ăsta, a recurge la dicÈ›ionar înseamnă să afli ceea ce È™tiai dinainte, DicÈ›ionarele spun doar ceea ce le poate servi tuturor, Repet întrebarea, ce înseamnă a cunoaÈ™te, Nu È™tiu, Și totuÈ™i poÈ›i iubi, Pot să te iubesc pe tine, Fără să mă cunoÈ™ti, AÈ™a se pare, Numele tău, Anaiyo, de unde vine, Un bunic de-al meu se numea Inăcio, dar acolo, în sat, i-au schimbat numele, s-au apucat să-i spună Anaipo, cu timpul a devenit nurnele familiei, È™i tu, de ce te numeÈ™ti Carda, Pe vremuri 150 familia se numea Cardo1, dar pe o bunică de-a mea care, după ce i-a murit soÈ›ul, a rămas cu familia pe cap, au început s-o numească aÈ™a, Carda2, își meritase pe deplin propriul său nume de femeie, Am crezut că eÈ™ti cuiÈ™or, Acum aÈ™ putea fi, È™i încă ceva, am căutat odată în dicÈ›ionare È™i am văzut că mai înseamnă Carda È™i un instrument de dilacerat cărnurile, săr-manii martiri, jupuiÈ›i, arÈ™i, decapitaÈ›i, dilaceraÈ›i, Asta mă aÈ™teaptă, Dacă m-aÈ™ întoarce la numele de Cardo n-ai cîștiga nimic la schimb, Ai să înÈ›epi întotdeauna, Nu, eu nu sînt numele pe care-l port, Cine eÈ™ti, atunci, Eu. Jose Anaipo a întins mîna, a mîngîiat-o pe față, a murmurat, Tu, ea a făcut la fel, a repetat cu vocejoasă, Tu, È™i ochii i s-au umplut de lacrimi, poate pentru că era încă sensibilă la viaÈ›a ei de-abia trecută, acum era normal să urmeze, asta va dori să È™tie despre viaÈ›a lui, EÈ™ti însurat, ai copii, ce faci, Am fost însurat, n-am copii, sînt învă-țător. Ea a răsuflat adînc, dacă n-a fost cumva un suspin de uÈ™urare, apoi a spus, zîmbind, Ar fi mai bine să-i chemăm, sărmanii, mor de frig. Jose Anai^o a spus, Cînd i-am povestit lui Joaquim prima noastră întîlnire, am vrut să-i descriu culoarea ochilor tăi, dar n-am fost în stare, am spus culoarea cerului nou, am spus niÈ™te ochi nu È™tiu bine, È™i el s-a agățat de cuvînt, a început să te cheme chiar aÈ™a, Cum, Doamna Nu Știu Bine Cum, desigur că în prezenÈ›a ta nu îndrăzneÈ™te, îmi place numele, îmi place de tine, È™i-acum trebuie să-i chemăm. Un braÈ› făcînd semne, altul din depărtare care răspunde, agale pe nisip au venit Pedro Orce È™i Joaquim Sassa, cîinele mare È™i blînd între cei doi. După cum a făcut semn cu mîna, a spus Joaquim Sassa, a decurs bine întîlnirea, orice auz cu expe-riență de viață ar desluÈ™i fără greutate în tonul aceator cuvinte o melancolie reÈ›inută, care e un 1. Scaiete (port.). 2. Cui de mică dimensiune (port.). 151 sentiment nobil, prefăcută în invidie, sau resenti-ment, pentru cine preferă o expresie mai È™lefuită. îți place È™i È›ie de fată, a întrebat Pedro Orce, înÈ›elegător, Nu, nu e asta, sau ar putea fi chiar .È™i asta, problema mea e că nu È™tiu de cine să-mi placă È™i cum să fac ca să-mi placă îii continuare. La această declaraÈ›ie total negativă nn a È™tiut Pedro Orce ce să răspundă. Au intrat în maÈ™ină, bună dimineaÈ›a, ne pare bine că te vedem din nou, fii binevenită la bord, încotro ne-o duce aventura asta, fraze artificiale È™ijoviale, greÈ™ită ultima, mai exact ar fi dacă s-ar fi spus aÈ™a, Incotro ne-o duce cîinele ăla. Jose Anaipo a dat drumul la motor, dacă e la volan poate rămîne acolo, a făcut manevrele necesare pentru a ieÈ™i din parcare, Acum ce fac, o iau la dreapta, n iau la stînga, stătea în această È™ovăială prefăcută, ca să dea timp, atunci cîinele s-a răsucit în jurul propriului său corp, È™i, într-un trap înfrînat, dar iute, atît de regulat încît părea mecanic, a începul să meargă în direcÈ›ia nordului. Cu firul albastru atîrnîndu-i în bot. Aceasta a f'ost ziua însemnată cînd de-acum înde-părtata Europa, după ultimele măsurători cunoscute, ajunsese cam la o distanță de vreo două sute de kilometri, s-a văzut zdruncinată, din templii pînă la acoperiÈ™, de o convulsifi de natură psihologică È™i socială care în mod dramatic i-a pus în prirnejdie de moarte identitatea, negată, în acea clipă decisivă, în fundamentele sale particulare È™i intrinseci, naÈ›iona-litătile, atît de laborios formate de-a lungul atîtor È™i atîtor secole. Europenii, de la cei mai mari condu-cători pînă la cetățcnii do rînd, se obiÈ™nuiseră repede, bănuim cu un sentiment neexprimat de uÈ™urare, fără È›inuturile din extremul occident, iar dacă noile hărÈ›i, puse numaidecît în circulaÈ›ie pentru actuali-zarea culturală a vulgului, mai provocau incă vederii un anume disconfort, o fi numai din motive de urdin estetic, acea indefinibilă impresie de indispoziÈ›ie pe care cu siguranță a provocat-o în timp, È™i chiar È™i azi ne-o provoacă nouă, lipsa braÈ›elor lui Venus 152 din Milo, că ăsta-i numele cel mai sigur al insulei unde-a fost găsită, AÈ™adar Milo nu e numele sculpto-rului1, Nici pomeneală, Milo e insula unde sărăcuÈ›a de ea a fost descoperită, a înviat din adîncuri precum Lazăr, dar nu s-a înfăptuit încă nici o minune care să facă să-i mai crească o dată braÈ›^le. Cu trecerea secolelor, dacă ele vor trece, Europa nici nu-È™i va mai aminti de vremea cînd era mare È™i intra direct în ocean, aÈ™a cum noi, astăzi, nu mai reuÈ™im să ne-o imaginăm pe Venus cu braÈ›e. Desigur că nu se pot ignora pagubele È™i tulburările care curg de-a lungul Mediteranei, cu mareele, oraÈ™ele riverane distruse la țărm, hotelurile care aveau trepte spre plajă È™i acum nu mai au nici plajă È™i nici trepte, È™i VeneÈ›ia, VeneÈ›ia e ca un smîrc, e un sat palafit ameninÈ›at, s-a dus frumosul turism, copiii mei, dar dacă ar lucra olandezii repede, în cîteva luni, oraÈ™ul Dogilor, Aveiro al Italiei2, È™i-ar putea redeschide porÈ›ile publicului nerăbdător, mult ame-liorat, fără vreun pericol de scufundare catastrofică, fiindcă sistemele de echilibru hidraulic comunicant, digurile, ecluzele, valvulele de umplere È™i descărcare vor asigura un nivel constant al apelor, acum le revine italienilor sarcina întăririi structurilor infe-rioare ale orasului pentru ca acesta să nu se afunde trist în noroi, lucrul cel mai dificil, daÈ›i-mi voie să v-o spun, a fost făcut, să le mulÈ›umim descendenÈ›ilor acelui flăcău eroic care, doar cu vîrful fraged al degetului arătător, a evitat ca oraÈ™ul Harlem să dispară de pe hartă prin inundaÈ›ie È™i potop. Salvîndu-se VeneÈ›ia, se va găsi o soluÈ›ie È™i pentru restul Mediteranei. De cîte ori n-au trecut pe aici Joc de cuvinte în limba portugheză, Venus din Milo putînd însemna alît „Venus din Milo", cît È™i „Venus a lui Milo". Răsturnare ironică de sens, oraÈ™ul Aveiro, situat la nord de Lisabona, fiind supranumit „VeneÈ›ia Portugaliei". 153 ciuma È™i războiul, cutremure È™i incendii, È™i de fiecare dată acest È›inut sinuos a renăscut din pulbere È™-i cenușă, făcînd din suferinÈ›a amară dulceaÈ›a vieÈ›ii, din tentaÈ›ia barbară civilizaÈ›ie, teren de golf È™i piscină, iaht pe apă È™i decapotabilă pe chei, omul e cea mai adaptabilă creatură, mai ales cînd merge spre mai bine. DeÈ™i nu cste măgulitor să o mărturisim, pentru anumiÈ›i europeni simplul fapt că s-au văzut scăpaÈ›i de popoarele occidentale incomprehensibile, aflate acum în derivă fără c'atarg pe intinsul occa-nului, de unde n-ar fi trebuit să vină niciodată, a fost, el însuÈ™i, o binefacere, făgăduinÈ›a unor zile È™i mai confortabile, cum e sacul È™i peticul, am început în sfirÈ™it să È™tim ce este Europa, dacă n-or mai rămîne în ea, încă, parcele nelegitime care, mai devreme sau mai tîrziu, într-un fel sau altul se vor dezlega È™i ele. Să punem rămășag că în viitorul nostru final vom fi reduÈ™i la o singură È›ară, chinte-sență ă spiritului european, sublimat perfect simplu, Europa, adică, ElveÈ›ia. TotuÈ™i, dacă există astfel de europeni, mai există È™i alt fel de europeni. Rasa nelimÈ™tiÈ›ilor, drojdie a necuratului, nu se stinge uÈ™or, oricît È™i-ar da osteneala augurii B-O prevestească. Ea e cea care urmăreÈ™te cu privirea trenul care trece È™i se întristează de dorul călătoriei pe care nu o va face, ea e cea care nu poate vedea o pasăre în văzduh fără a simÈ›i un dor de zbor alcionic, ea e cea care, atunci cînd dispare un vaa în zare, își smulge din suflet un suspin tremurat, s-a gîndit la iubita care a fost È™i erau atît de aproape, doar el È™tia ce înseamnă să fii atît de departe. AÈ™adar, una din aceste persoane nonconformiste È™i fără liniÈ™te a îndrăznit să scrie pentru prima diită cuvintele scandaloase, semn al unei evidente perversiuni, Nous auasi, nous sommes iberiques, a scris-o pe un colÈ› de perete, cu teamă, ca unul care, neputînd încă să-È™i proclame dorinÈ›a, nu mai suporta s-o ascundă. Fiind, după cum se poate citi, în limba franceză, s-ar putea considera că a fost în FranÈ›a, e 154 cazul să spunem, GîndiÈ›i fiecare ce vreÈ›i, ar fi putut la fel de bine să fie in Belgia sau Luxemburg. Această declaraÈ›ie inaugurală s-a răspîndit cu iuÈ›eală, a apărut pe faÈ›adele marilor clădiri, pe frontoane, pe asfaltul străzilor, în vagoanele de metrou, pe poduri È™i viaducte, europenii fideli È™i conservatori protestau, AnarhiÈ™tii ăștia sînt nebuni, mereu e aÈ™a, se dă toată vina pe seama anarhiÈ™tilor. Dar fraza a depășit hotarele, È™i după ce le-a depășit s-a constatat că de fapt apăruse si în alte țări, în germană Auch wir sind Iberisch, în engleză we are iberians too, în italiană Anche noi siamo iberici, È™i deodată a fost ca un prafde puÈ™că, ardea pretutindeni cu litere roÈ™ii, negre, verzi, galbene, violete, un foc ce părea de nestins, în olandeză È™i flamandă Wij zijn ook Iberiers, în suedeză Vi ocksa ăr iberiska, în finlandeză Me myoskin olemme iberialaisia, în norvegiană Vi ogsa er iberer, în daneză Ogsaa vi er iberiske, în greceÈ™te Eimaste iberoi ki emeis, în frigiană Ek Wv Binne Ibeariers, È™i mai departe, deÈ™i cu o timiditate evidentă, în poloneză My tezjestesmy iberyjczykami, în bulgară.Nie sachto sme iberiytzi, în maghiară Mi is iberek uagyunk, în rusă Mi toje iberitsi, în romănă Și noi sîntem iberici, în slovacă Ai my sme ibercamia. Insă culmea, apo-geul, acmeea, cuvînt rar, pe care nu-l vom mai folosi, a fost cînd pe zidurile Vaticanului, pe venerabili pereÈ›i È™i pe coloanele bazilicii, pe soclul statuii Pietă a lui Michelangelo, pe cupolă, în enorme litere azurii pe caldarîmul PieÈ›ii Sfintul Petru, exact aceeaÈ™i frază a apărut în latină, nos quoque iberi sumus, ca o sentință divină la pluralul majestății, un mane teckel fares1, al noilor ere, iar papa, de la fereastra Numărat, cîntărit, împărÈ›it (ebr.) - cuvinte sibilinice scrise cu litere de foc de o mînă nevăzută pe zidurile Babilonului, în timpul domniei lui Baltasar, preves-tindu-i că zilclc îi sînt numărate, că el cîntăreÈ™te prea puÈ›in în balanță È™i că regatul îi va fi împărÈ›it. 155 apartamentelor sale, înspăimîntat de-a binelea, făcea în spatiu semnul crucii, zadarnic, căci această cerneală e din cele tari, zece congregaÈ›ii la un loc n-ar dovedi-o, înarmate cu perii de sîrmă, leÈ™ie, piatră ponce È™i răzuitori, în plus, cu ajutorul diluanÈ›ilor, vor avea aici de lucru pînă la următorul sinod. Peste noapte, Europa s-a văzut acoperită cu inscripÈ›ii. Ceea ce la început nu fusese pesemne decît o simplă È™i neputincioasă descărcare a unui visător, s-a răspîndit pînă a devenit strigăt, protest, manifestaÈ›ie pe stradă. Fenomenul a început prin a fi subestimat, exprimările sale au fost È›inta batjo-curilor. Dar nu după multă vreme, autoritățile au început să se îngrijoreze în faÈ›a unui proces care de data aceasta nu putea fi atribuit unei manevre din exterior, fiind el însuÈ™i cîmp al acÈ›iunilor subversive, È™i această împrejurare a scutit, cel puÈ›in, truda de a cerceta ce exterior ar fi acela, identificat nominal. Devenise o modă să iasă contestatarii pe stradă cu inscripÈ›ii pe rever, sau, È™i mai libertin, lipite pe piept È™i pe spate, pe picioare, pe toate părÈ›ile corpului È™i în toate acele limbi, pînă È™i în dialectele regionale, în diverse idiomuri, pînă la urmă È™i în esperanto, dar pe asta era greu s-o pricepi. o acÈ›iune de contraofensivă decisă de guvernele europe'ne s-a soldat cu organi-zarea unor dezbateri È™i mese rotunde la televiziune, cu participarea principală a celor care fugiseră din peninsulă cînd s-a produs ruptura È™i a devenit ire-versibilă, nu cei care fuseseră acolo ca turiÈ™ti È™i care, sărmanii, nu-È™i reveniseră încă din spaimă, ci aceia provenind chiar de acolo, cei care, în pofida strînselor legături de tradiÈ›ie È™i cultură, de pro-prietate È™i putere, întorseseră spatele bramburelii geologice È™i aleseseră stabilitatea fizică a conti-nentului. Aceste persoane au trasat cadrul sumbru al realităților iberice, au dat poveÈ›e, cu multă claritate È™i în deplină cunoÈ™tință de cauză, pentru turbulenÈ›ii care în mod imprudent erau gata să pună în pericol identitatea europeană, È™i au încheiat intervenÈ›ia în 156 dezbatere cu o frază definitivă, privind în ochii telespectatorilor într-o atitudine de mare francheÈ›e, FaceÈ›i ca mine, alegeÈ›i Europa. Efectul nu a fost deosebit de eficace decît poate în protestele împotriva discriminării căreia îi căzuseră victime adepÈ›ii peninsulei, care, dacă independenÈ›a È™i pluralismul democratic nu ar fi fost cuvinte goale, ar fi trebuit să fie prezenÈ›i la televizor pentru a-È™i susÈ›ine raÈ›iunile, dacă le aveau. PrecauÈ›ia e de înÈ›eles. înarmaÈ›i cu raÈ›iunile pe care controversa despre raÈ›iune le creează întotdeauna, tinerii, pentru că mai ales ei declanÈ™au acÈ›iunile cele mai specta-culoase, È™i-ar fi putut fundamenta cu mai multă convingere protestul, atît la È™coală, cît È™i pe stradă, È™i în familie, să nu uităm. Rămîne discutabil dacă tinerii, echipaÈ›i cu raÈ›iuni, ar fi lăsat deoparte acÈ›iunea directă, caz care s-ar isprăvi prin efectul împăciuitor al inteligenÈ›ei, spre deosebire de ceea ce a fost convingere de la începutul secolelor. Rămîne de discutat, dar nu merită, pentru că între timp s-a aruncat cu pietre în clădirile televiziunii, s-au spart magazmele care vindeau televizoare în ciuda dispe-rării comercianÈ›ilor care se tînguiau, Da' nu-i vina mea, inocenÈ›a lor relativă nu-i ajuta la nimic, detunau lămpile ca niÈ™te petarde, cutiile erau aruncate claie peste grărnadă pe străzi, li se dădea foc, rămîneau doar scrum. Venea poliÈ›ia, încărca armele, se răspîn-deau insurgenÈ›ii, È™i acest joc de-a v-aÈ›i ascunselea a durat opt zile, pînă în cea în care sîntem, cînd din Figueira da Foz au plecat, în urma unui cîine, trei bărbaÈ›i È™i femeia unuia din ei, căci asta era fără să fi fost încă, sau care nefiind încă asta era, cine are vreo È™tiință despre acordurile È™i întîlnirile inimilor va înÈ›elege ambiguitatea. în timp ce ei călătoresc spre nord, Joaquim Sassa a È™i spus, Dacă trecem prin Porto ne oprim pe la mine, sute de mii, milioane de tineri de pe întreg continentul au ieÈ™it la aceeaÈ™i oră pe stradă, înarmati nu cu raÈ›iuni, ci cu bastoane, cu lanÈ›uri de bicicletă, cu căngi, cutite, răngi, foarfeci, 157 de parcă ar fi înnebunit de furie, dar È™i de frustrare È™i durere anticipată, si strigau, Și noi sîntem iberici, cu aceeaÈ™i diaperare care-i făcea pe comercianÈ›i să geamă, Da' nu-i vina noastră. După ce s-au înseninat spiritele, cîteva zile È™i săptămîni mai tîrziu vor veni psihologh È™i sociologii să demonstreze că, la urma urmelor, acei tineri nu voiau să fie de fapt iberici, ceea ce făceau, profitînd de un pretext oferit de împrejurări, era să dea frîu liber visului de neînfrînat care, durînd atît cît durează viaÈ›a, are în general în tinereÈ›e întîia sa răbufmre, sentimentală sau violentă, neputînd fi într-un anume fel e în celălalt fel. Intre timp s-au dat bătălii pe cîmpul de luptă, sau pe stradă È™i în piață, ca să fim mai exacÈ›i, au fost răuiÈ›i cu duiumul, vreo trei-patru morÈ›i, cu toate că autoritățile au încercat să camufleze tristple cazuri în confuzia È™i contradicÈ›ia È™tirilor, niciodată n-au ajuns să afle cu siguranță mamele din august cîți fil le-au dispărut, datorită simplului motiv că n-au È™tiut să se organizeze, întot-deauna sînt cîteva care rămîn pe dinafară, erau ocupate să-È™ijelească nenorocirea, sau să aibă grijă de fiul care le rămăsese, sau dedesubtul soÈ›ului să mai facă un fiu, de asta pierd mamele întotdeauna. Gaze lacrimogene, tunuri cu apă, bastoane de cauciuc, scuturi È™i viziere, pietre smulse din caldarîm, È›evi de la conducte, suliÈ›R ad-hoc din gardurile parcurilor, iată cîteva din armele folosite de o parte È™i de alta, anumite inovaÈ›ii cu efecte mai dureros persuasive au început să fie testate aici de diverÈ™i poliÈ›iÈ™ti, războaiele sînt ca nenorocirile, nu vin niciodată singure, primul experiinentează, al doilea perfec-È›ionează, al treilea e pentru că merită, fiind fiecare pe rînd, în funcÈ›ie de unde începe numărătoarea, al treilea, al doilea, primul. Pentru almanahurile cu memorii È™i amintiri a rămas ultima frază a acelui blajin băiat olandez, atins de un proiectil de cauciuc care, printr-o deficiență de fabricare, ieÈ™ise mai tare ca oÈ›elul, dar legenda se va răapîndi imediat È™i fiecare 158 È›ară va reclama paternitatea, rămînînd proiectilul, desigur, nerevendicat, iar fraza n-a fost atît pentru semnificaÈ›ia sa obiectivă, cît pentru că a fost fru-moasă, romantică, incredibil de tinerească, iar țărilor le place asta, mai ales fiind vorba de cauze pierdute, ca aceasta, în sfirÈ™it, sînt iberic, È™i, spunînd asta, È™i-a dat duhul. Știa băiatul ăsta ce vrea, sau credea că o È™tie, ceea ce, atunci cînd nu există altceva mai bun, ajunge uneori, nu era ca Joaquim Sassa, care nu È™tie de cine să-i placă, însă acesta e încă viu, poate îi va veni ziua, dacă va fi atent la ocazie. DimineaÈ›a s-a făcut amiază, amiaza se va face noapte, pe aeeastă È™osea lungă aproape încolăcită de mare merge cîinele în chip de călăuză în trapul lui sigur, dar nu e copoi alergător, nici pe departe, chiar È™i Doi Cai, cu toate că hodorogit, ar fi în stare să meargă mai repede decît a dovedit-o în ultimele zile, Și mersul ăsta nu-i face bine deloc, se neliniÈ™teÈ™te Joaquim Sassa, acum la volan, dacă se întîmplă vreo avarie 1a mecanismul obosit, inăcar să fie în mîinile sale. Radioul, cu baterii proaspete, a dat de È™tire despre evenimentele catastrofale din Europa È™i a citat surse bine informate după care s-ar face presiuni internationale asupra guvernelor portughez È™i spaniol pentru a pune capăt situaÈ›iei, ca È™i cum în mîinile lor ar sta puterea de a realiza un asemenea deziderat, ca È™i cnm a fi guvem într-o peninsulă în derivă ar fi acelaÈ™i lucru cu a-l conduce pe Doi Cai. Protestele au fost refuzate demn, cu orgoliu mas-culin din partea spaniolilor È™i fermnină morgă din partea portughezilor, fară discreditare sau înfumurare de sex, anunțîndu-se că prefflierii vor lua cuvîntul chiar în acea noapte, fiecare în È›ara sa, desigur, dar de comun acord. Ceea ce a provocat o anume perplexitate este prudenÈ›a Casei Albe, în general atît de pregătită să intervină în afacerile lumii, oriunde ar duce ele avantaje, existînd totuÈ™i unii care să susÈ›ină că americanii nu sînt dispuÈ™i să se angajeze în problemă înainte de a vedea unde oare, 159 literalmente, se va opri totul. Intre timp, totuÈ™i, din Statele Unite aleAmericii a venit aprovizionarea cu carburanÈ›i, cu o anumită neregularitate, e ade-vărat, dar trebuie să le fim recunoscători pentru că în locuri îndepărtate este încă posibil să se găsească benzină, o pompă da, una ba. De n-ar fi americanii, drumeÈ›ii aceÈ™tia ar trebui să umble pejos, dacă tot nu s-ar lăsa păgubaÈ™i de mersul după cîine. Cînd s-au oprit să ia prînzul, animalul a rămas în afara restaurantului, fără să opună rezistență, o fi înÈ›eles că însoÈ›itorii săi umani aveau nevoie să se alimenteze. La sfirÈ™itul mesei, Pedro Orce a ieÈ™it înaintea celorlalÈ›i, aducea niÈ™te resturi, dar cîinele nu a vrut să mănînce, îți dădeai seama de ce, erau semne de sînge proaspăt pe blană È™i înjurul gurii. A fost ]a vînătoare, a spus Jose Anaipo, Dar tot are firul albastru, a observat Joana Carda, faptul ăsta e mai ciudat decît celălalt, în definitiv, cîinele nostru, dacă e ceea de credem noi, duce această viață de vagabond de vreo două săptămîni, iar dacă a stră-bătut toată peninsula pe jos, din Pirinei pînă aici, È™i cine niai È™tie pe unde, nu se poate să fi avut pe cineva care să-i umple farfuria cu regularitate sau să-l consoleze cu vreun os. Cît despre firul albastru poate fi aruncat pe jos È™i apoi înhățat din nou, ca un vînător care-È™i È›ine respiraÈ›ia pentru a trage È™i apoi respiră iar, normal. A spus Joaquim Sassa, în fine binevoitor, CățeluÈ™ frumos, dacă vei putea să ai grijă de noi după cum se pare că È™tii să ai grijă de tine, sîntem bine încredinÈ›aÈ›i competenÈ›ei tale canine. Cîinele a scuturat din cap, miÈ™care pe care nu È™tim cum s-o interpretăm. Apoi a coborît spre È™osea È™i È™i-a reluat mersul, fără a privi înapoi. Amiaza e mai bună decît dimineaÈ›a, e soare È™i al naibii cîine, sau cîinele ăsta al naibii, își reia trapul neobosit, cu capul plecat, cu botul alungit, cu coada în prelun-girea spinării, blana arămie, Ce rasă o fi, a întrebat JosO Anaipo, De n-ar fi coada aia, ar putea fi corci-tură de prepelicar cu ciobănesc, a spus Pedro Orce, 160 A mărit viteza, a observat Joaquim Sassa, satisfăcut, iar J oana Carda, poate doar ca să nu tacă, Ce nume i-or fi dat, mai devreme sau mai tîrziu, e inevitabil, ajungem veÈ™nic la chestiunea cu numele, Primul ministru le-a vorbit portughezilor, È™i a spus, Portughezi, în ultimele zile, cu intensificare subită în ultimele douăzeci È™i patru de ore, È›ara noastră a ajuns să fie È›inta unor presiuni pe care fără exagerare le-aÈ™ putea clasifica drept inadmisi-bile, provenind din aproape toate țările europene, unde, după cum se È™tie, s-au observat serioase per-turbări ale ordinii publice, care s-au văzut brusc agravate, fără vreo răspundere de-a noastră, de ieÈ™ire în stradă a unor mase mari de manifestanti care, într-o manieră entuziastă, au dorit să-È™i exprime snlidantatea cu țările È™i popoarele peninsulei, ceea ce a dus la evidenÈ›ierea unei grave contradicÈ›ii în care se zbat guvernele Europei, de care noi nu roai aparÈ›inem, în faÈ›a profundelor miÈ™cări sociale È™i culturale ale acestor țări care văd în aventura istorică în care ne găsim aruncaÈ›i făgăduinÈ›a unui viitor mai fericit È™i, pentru a spune totul în cîteva cuvinte, speranÈ›a unei reîntineriri a omenirii. Or, aceste guverne, în loc să ne sprijine, ca dovadă a unei omenii elementare È™i a unei conÈ™tiinÈ›e culturale efectiv europene, au hotărît să ne facă È›api ispășitori ai greutăților lor interne, somîndu-ne în mod absurd să oprim deriva peninsulei, cu toate că, cu mai mult simÈ› È™i respect pentru fapte, ar fi ferebuit s-o numească navigare. Această atitudine e cu atît mai lamenta-bilă cu cît se È™tie că în fiecare oră care trece ne îndepărtăm cu vreo È™apte sute cincizeci de metri de ceea ce sînt acum coastele occidentale ale Europei, ceea ce face ca guvernele europene, care niciodată în trecut nu s-au arătat cu adevărat dornice să ne aibă alături, să vină acum să ne someze să facem ceva ce de fapt nu vor, ba, mai mult, È™tiu că nu e 161 posibil. SălaÈ™ incontestabil de istorie È™i de cultură, Europa, în aceste zile tulburi, arată, la urma urmelor, Că eate lipsită de bun simÈ›. Nouă, care păstrăm seninătatea celor puternici È™i drepÈ›i, ne revine sar-cina, ca guvem legitim È™i constituÈ›ional ce sîntem, să respingem energic presiunile È™i amestecurile de orice fel È™i de orice proveniență, proclamînd în faÈ›a lumii, că nu ne vom lăsa călăuziÈ›i decît de interesul national È™i, în mod mai cuprinzător, al popoarelor È™i țărilor peninsulei, afirmaÈ›ie pe care pot să o fac aici solemn È™i cu siguranță deplină, o dată ce guvernele Portugaliei È™i Spaniei au trecut de comun acord, È™i tot astfel vor continua, la examinarea È™i dezbaterea măsurilor necesare pentru un deznodămînt fericit al evenimentelor care s-au declanÈ™at de la istorica ruptură a Pirineilor. Un cuvînt de recunoÈ™tință îl datorăm spiritului umanitar È™i realismului politic al Statelor Unite ale Americii, graÈ›ie cărora s-a menÈ›inut la nivele rezonabile aprovizionarea cu carburanÈ›i si, de asemenea, cu produse alimentare, pe care pînă acum, în cadrul relaÈ›iilor comunitare, le importam din Europa. în condiÈ›ii normale, astfel de chestiuni ar fi, ovident, tratate prin canale diplo-matice competente, însă, într-o situaÈ›ie de atare gravitate, guvernul pe care îl prezidez a înÈ›eles că trebuie să aducă faptele la cunoÈ™tinÈ›a imediată a întregului popor, exprimîndu-È™i astfel încrederea în demnitatea portughezilor, care vor È™ti, ca È™i în alte momente istorice, să strîngă rîndurile în jurul reprezentanÈ›ilor săi legitimi È™i al simbolului sacru al patriei, oferind lumii imaginea unui popor strîns unit È™i deplin hotărît, într-un moment atît de dificil È™i delicat al istoriei sale, trăiască Portugalia. Cei patru călători au auzit discursul cînd crau în apropiere de Porto, au intrat într-o cafenea care servea gustări rapide È™i au rămas acolo destulă vreme pentru a vedea la televizor imagini ale marilor mani^estaÈ›ii ai ale atacurilor înarmale ale poliÈ›iei, nu puteai să nu te emoÈ›ionezi văzînd tinerii generoÈ™i 162 arborînd afiÈ™e È™i pancarte de pînză pe care se citea, în limbile lor, formidabila frază. De ce oare, întreba Pedro Orce, or fi atît de preocupaÈ›i de noi, lar Jose Anai^o, repetînd fără să-È™i dea seama, dar mai direct, teza primului ministru, spunea, Sînt de fapt preocu-paÈ›i de ei înÈ™iÈ™i, probabil că nu ar È™ti să-È™i explice mai bine gîndul. Au isprăvit de mîncat È™i au ieÈ™it, de data asta cîinele a acceptat resturile pe care i le aducea Pedro Orce È™i, odată pus în miÈ™care Doi Cai, acum mai încet, deoarece călăuza de-abia se distinge în faÈ›a lor. Joaquim Sassa a spus, La intrarea pe pod o să încercăm să convingem cîinele să intre în maÈ™ină, merge în spate, în poala Joanei È™i a lui Jose, nu putem umbla prin oraÈ™ aÈ™a cum am venit pînă acum, iar el, cu siguranță, nu va dori să-È™i continue drumul în toiul nopÈ›ii. S-au dovedit exacte pronosticurile È™i au fost satisfăcute dorinÈ›ele lui Joaquim Sassa, de cum a pnceput ce voiau de la el, cîinele a intrat, lent È™i greoi, s-a întins la picioarele călătorilor de pe bancheta din spate, È™i-a lăsat capul pe antebraÈ›ul Joanei Carda, dar nu a aÈ›ipit, mergea cu ochii deschiÈ™i, luminile oraÈ™ului alunecau în ei ca pe o suprafață de cristal negru. Ne oprim la mine, a spus Joaquim Sassa, am un pat mare, È™i o canapea extensibilă unde încap destul de bine doi oameni dacă nu sînt graÈ™i, unul din noi trei, se referea la bărbati, desigur, va trebui să doarmă pe un scaun, ei, am s-o fac eu, că sînt stăpînul casei, sau mă duc să dorm la o pensiune din apropiere. CeilalÈ›i nu au răspuns, ară-tînd astfel, prin supunerea tacită, că sînt de acord, sau poate preferau să rezolve mai tîrziu, discret, chestiunea delicată, acum se simÈ›ea în aer o constrîngere, o încordare, parcă ar fi făcut-o Joaquim Sassa în mod voit, È™i era în stare de asta doar ca să se distreze. Dar nu trecuseră nici două minute È™i Joana Carda a spus cu voce limpede, Noi rămînem împreună, zău că lumea e pierdută dacă au început femeile să ia iniÈ›iative atît de însemnate, pe vremuri 163 existau reguli, se pornea întotdeauna de la început, cîteva priviri calde È™i atr.active din partea bărbatului, coborîrea suavă a pleoapelor femcii insinuînd pri-virea săgetătoare printre gene, iar apoi, pînă la prima atingere de mîini, avean loc multe conversaÈ›ii, erau scrisori, îmbufnări, împăcări, semne cu batiste, tuÈ™ituri diplomatice, desigur că rezultatul finaî era pînă la urmă acelaÈ™i, pe spate în pat demoazela, deasupra galantonul, cu căsătoris sau fără, dar niciodată nu sft pomenise această neobrăzare, această lipsă de respect în faÈ›a unui om în vîrstă, È™i încă se mai spune că andaluzele au sîngele fierbinte, uitaÈ›i-vă la portugheza asta, lui Pedro Orce aici prezent nu i-a spus nici una aÈ™a in față, Noi rămînem împreună. Dar timpurile s-au schimbat mult, È™i încă prea mult, dacă Joaquim Sassa vroia să glu-mească cu sentimentele altora, lucrurUe au luat altă întorsătură, È™i poate că Pedro Orce o fi priceput greÈ™it, cuvîntul împreună nu se spune la fel în casti-liană È™i în portugheză. Jose Anaipo nu a deschis gura, ca să nu mai spună È™i el, ar face o figură groaznică dacă s-ar arăta îngîmfat ca un păun, È™i mai rău ar fi dacă s-ar arăta scandalizat, cel mai bine a fost că a tăcut, nu e nevoie să te gîndeÈ™ti mult ca să-È›i dai seama că doar Joana Carda ar fi putut spune cuvintele de angajament, să ne închi-puim numai ce grosolănie dacă le-ar fi spus el fără să o consulte È™i pe ea înainte, È™i chiar aÈ™a, dacă ar fi întrebat-o dacă e de acord, există atitudini pe care nu le poate lua decit o femeie, depinde de împrejurare È™i de moment, asta e, moinentul, acea secundă exactă care se găseÈ™te între alte două care ar provoca greÈ™eală sau dezastru. Pe spinarea cîinelu] sînt împreună mîinile Joanei Carda È™i le lui Jose Anaipo, prin retrovizor Joaquim Sassa îi priveÈ™te discret, le vine să zîmbească, pînă la urmă s-a termi-nat cu bine gluma, Are nerv Joana asta, È™i Joaquim Sassa simte din nou piÈ™cătura invidiei, dar vina, deja mărturisită, e a lui, că nu È™tie de cine să-i piacă. 164 Casa nu-i nici un palat, are un dormitor micuÈ›, la mijloc, o odaie È™i mai Tmcă unde este canapeaua, bucătăria, baia, o locuință de burlac, È™i încă norocos, nu-È™i duce traiul prin camere închiriate. Cămara e goală, dar pofta de mîncare a fost potolită la ultimul popas. Se uită la televizor aÈ™teptînd alte veÈ™ti, deocamdată nu există reacÈ›ii ale cancelariilor euro-pene, dar ca să nu se prefacă ele, cumva, că n-au înÈ›eles, primul ministru a apărut din nou la ultimul buletin de È™tiri, Portughezi, a spus el, restul îl È™tim. înainte de culcare au făcut consiliu de război, nu c-ar fi fost necesar să ia hotărîri, acestea îi reve-neau cîinelui, care moțăia la picioarele lui Pedro Orce, dar fiecare înainta cîte o supoziÈ›ie, Poate că sfirÈ™itul călătoriei o fi aici, spunea Joaquim Sassa, interesat, Sau mai spre sud, admitea Jose AnaiÈ™o, gîndindu-se la altceva, Cred că e mai la nord, a adăugat Joana Carda, care se gîndea la acelaÈ™i lucru, dar Pedro Orce a găsit cuvîntul potrivit, Numai el È™tie, apoi a căscat, a spus, Mi-e somn. Acum nu mai trebuiau contradansuri că cine va dormi cu cine, Joaquim Sassa a desfăcut canapeaua ajutat de Pedro Orce, Joana Carda s-a retras discret, iar Jose Anaigo a mai rămas cîteva clipe, stîngaci, prefăcîndu-se că nu însemna nimic pentru el, dar inima îi zvîcnea în piept ca un ropot de alarmă, îi răsuna în coÈ™ul pieptului, făcea să se legene toată clădirea pînă în temelii, deÈ™i acest tremur nu semăna deloc cu celălalt, în sfirÈ™it a spus, Noapte bună, pe mîine, È™i s-a retras, cu siguranță că niciodata nu pot fi cuvintele la înălÈ›imea marilor clipe. Dormitorul e chiar alături, există o ferestruică sus, lîngă tavan, făcută să prelungească lumina zilei, È™i nici măcar perdea nu are, e de înÈ›eles ceea ce pare o lipsă de pudoare, casa e a unui singur om, chiar de ar avea Joaquim Sassa aceste gusturi perverse nu s-ar putea spiona pe sine însuÈ™i, deÈ™i se spune, în orice caz, c-ar fi foarte interesant, în afară de educativ, să fim din cînd în cînd spionii propriilor noastre persoane, 165 probabil că nu ne-ar plăcea. Cu asemenea precauÈ›ii oratorice nu vrcm să insinuăm că Joaquim Sassa È™i Pedro Orce s-ar gîndi să cbmită copilării de o atare gravitate, dar fereastra aceea, acum doarfantasmă de fereastră, de-abia vizibilă în întunericul camerei, e tulburătoare, răscoleÈ™te sîngele, ca È™i cum toate astea ar fi o singură cameră, un dormitor comun, o promiscuitate, iar Joaquim Sassa, culcat pe spate, nu vrea să se gîndească, dar înalță capul de pe pernă pentru a crea o aură ăe tăcere È™i a putea auzi mai bine, are gura uscată È™i rezistă eroic ispitei de a se ridica pentru a se duce la bucătărie să bea apă È™i pe drum să asculte È™oapte. Pedro Orce, deh, obosit cum era, a adormit de îndată, s-a întors cu spatele le el, È™i-a lăsat braÈ›ul să cadă pe spinarea cîinelui, care venise să se culce acolo, tremurul unuia e È™i tre-murul celuilalt, poate È™i somnul acelaÈ™i. Din dormitor nu răzbate nici un sunet, nici un cuvînt dezarti-culat, nici măcar un suspin, un geamăt înăbuÈ™it, Ce tăcere, își spune Joaquim Sassa, È™i i se pare ciudat, nici el nu-È™i închipuie cît e de ciudat, nici n-o va È™ti sau imagina vreodată, căci astfel de lucruri rămîn de obicei taina celui care le-a trăit, Jose AnaiÈ›o a pătruns în Joana Carda È™i ea l-a primit, fără altă miÈ™care, dur el, nespus de suavă ea, È™i au rămas astfel, cu degetele încleÈ™tate, cu gurile sorbindu-se în tăcere, în timp ce valul violent le zguduie centrul fiinÈ›ei, fară urmă de zgomot, pînă la ultima vibraÈ›ie, pînă la ultimul picur delicat, să o spunem aÈ™a, dis-cret, ca să nu fim acuzaÈ›i de exhibiÈ›ii nemoderate de scene de împreunare, urît cuvînt, din rericire azi aproape uitat. Mîine, cînd Joaquim Sassa se va trezi, își va spunc că cei doi vor fi avut răbdarea de a aÈ™tepta, Dumnezeu È™tie cu ce preÈ›, dacă o È™ti Dumnezeu despre aceste sublimări ale cărnii, vor fi aÈ™teptat să adoarmă ceilalÈ›i, s-a înÈ™elat, fiindcă exact în clipa în care el cade pradă somnului, Joana Carda îl primeÈ™te iarăși pe Jose Anaipo, acum nu vor mai fi atît de tăcuÈ›i cum au fost mai devreme, 166 anumite bravuri sînt irepetabile. Cred c-au adormit pînă auum, a spus unul din ei, È™i astfel trupurile au putut să se descătuÈ™eze, o meritaseră doar cu prisosință. Pedro Orce s-a sculat primul, printr-o deschi-zătură îngustă a ferestrei l-a atins pe gura obosită degetul cenuÈ™iu al dimineÈ›ii, a visat atunci că îl săruta o femeie, ah, cum a luptat să se menÈ›ină visul È™i să dureze, dar ochii s-au deschis, iar buzele erau uscate, nici o gură nu lăsase pe gura sa reali-tatea salivei, fertila umezeală. Cîinele a înălÈ›at capul, s-a ridicat pe labele din față, È™i-a aÈ›intit privirea asupra lui Pedro Orce în penumbra deasă a camerei, era imposibil să-È›i dai seama de unde putea veni lumina care se reflecta în pupilele sale. Pedro Orce a mîngîiat animalul, iar acesta, doar o dată, i-a lins mîna slabă. SimÈ›ind miÈ™cările, s-a trezit Joaquim Sassa, la început fără habar de locul unde se afla, deÈ™i era propria lui casă, poate pentru că nu era obiÈ™nuit cu un pat în care rareori dormea, È™i datorită vecinului de pat. Culcat pe spate, cu capul cîinelui pe piept, Pedro Orce a spus, Să înceapă o nouă zi, oare ce se va mai întîmpla, iar Joaquim Sassa, Poate È™i-a schimbat ideile, poate È™i-a pierdut simÈ›ul după ce a dormit, se întîmplă deseori, dormi È™i asta-i destul aă se schimbe lucrurile, sîntem aceiaÈ™i È™i nu ne recunoaÈ™tem. In acest caz nu părea că s-ar fi schimbat. Cîinele se sculase, mare, corpolent, ai o pornise spre uÈ™a închisă. 1 se vedea conturul nedes-luÈ™it, silueta, sclipirea privirii. Ne aÈ™teaptă, a spus Joaquim Sassa, mai bine să-l chemăm înapoi, e încă prea devreme să ne sculăm. Cîinele a venit la glasul lui Pedro Orce, s-a culcat fără să opună rezistență, bărbaÈ›ii vorbeau acum încet, spunea Joaquim Sassa, Am să scot banii pe care-i am la bancă, nu-s mulÈ›i, cer È™i un împrumut, Și cînd se vor termina, Poate se termină aventura înainte de a se termina banii, Știm È™i noi ce ne-o aÈ™tepta, Ne vom descurca noi cumva, la nevoie furăm, cuvintele astea le-a spus 167 Joaquim Sassa zîmbind. Dar poate nu va fi nevoii să recurgă la asemenea extreme ale ilegalitățn, aic în Porto se va duce È™i Jose Anai^o la reprezentanÈ›i băncii unde-È™i È›ine economiile, Pedro Orce È™i-a adu; toate pesetele, de Joana Carda nu È™tiu nimic îi privinÈ›a resurselor, cel puÈ›in am văzut că nu pare ( femeie care să trăiască din caritatea sau pe cheltuiali masculului. Ne îndoim că ar putea cei patru să-È™; găsească serviciu, de vreme ce serviciul presupune permanență, stabilitate, reÈ™edință normală, pe cînd È›inta lor imediată e să meargă în urma unui cîine care despre È›inta sa proprie sperăm să È™tie ceva, dar asta nu-i vremea cînd animalele, vorbind, ar putea spune unde doresc să meargă, dacă nu le-ar lipsi corzile vocale. In încăperca de alături dormeau obosita amanÈ›ii, îmbrățiÈ™aÈ›i, minune ce nu poate din păcate să dureze veÈ™nic, È™i e firesc, un corp e corpul acesta È™i nu acela, un corp are un început È™i un sfirÈ™it, începe cu pielea È™i se termină cu ea, ceea ce e înăuntru îi apartine, dar are nevoie de liniÈ™te, de independență, de autonomia funcÈ›ionării, ca să dormi în braÈ›ele cuiva e nevoie de armonia unor încastrări pe care somnul fiecăruia o deranjează, te trezeÈ™ti cu braÈ›ul amorÈ›it, un cot proptit în coaste, È™i-atunci spui înce-tiÈ™or, Dragostea mea, du-te mai încolo. Dorm obosiÈ›i Joana Carda È™i Jose Anaipo, care s-au regăsit pentru a treia oară în miezul nopÈ›ii, sînt la început, de aceea îndeplinesc buna regulă de a nu-i refuza corpului ceea ce corpul, din motivele sale proprii, reclamă. Pășind cu toată grija, Joaquim Sassa È™i Pedro Orce au ieÈ™it cu cîinele, s-au dus să caute de mîncare pentru masă, Joaquim Sassa îi spune mic dejun, după francezi, Pedro Orce desayuno, dar apetitul comun va rezolva diferenÈ›a lingvistică. Cînd se vor întoarce, Joana Carda È™i Jose Anaigo se vor fi sculat, îi auzim în baie, apa duÈ™ului curge, fericită pereche, • È™i mari călători, care în timp atît de scurt au fost în stare să parcurgă atîta drum. 168 La ora plecării, încă în casă, toÈ›i patru È™i-au îndreptat pnvirile spre cîine cu aerul perplex al cuiva care, aÈ™teptînd comenzi, se îndoieÈ™te atît de garanÈ›ia lor cît È™i de bunul simÈ› de a le da ascultare. Să sperăm că È™i pentru a ieÈ™i din Porto se va încrede în noi aÈ™a cum s-a încrezut la intrare, a spus Joaquim Sassa, È™i ceilalÈ›i au înÈ›eles motivul observaÈ›iei, își închipuie la ce se pot aÈ™tepta dacă, fidel preocupării sale de a urma direcÈ›ia către nord, cîinele Fidel, în oraÈ™, ar lua-o pe străzi cu sens unic în care nordul ar fi exact în direcÈ›ia interzisă, nu ar lipsi conflictele cu poliÈ›ia, accidentele, blocări de trafic, cu toată populaÈ›ia din Porto adunată să se hlizească la spectacol. Dar acest cîine nu e un dulău oarecare, cu paternitate suspectă sau clandestină, arborele său genealogic are rădăcini în infem, care, după cum È™tim, e locul unde se duce toată înÈ›elepeiunea, cea străveche e deja acolo, cea modernă È™i cea viitoare vor urma aceeaÈ™i cale. De aceea, È™i poate pentru că Pedro Orce a repetat È™iretlicul de a-i murmura la ureche cuvinte potrivite pe care pînă acum încă n-am reuÈ™it să le percepem, cîinele a intrat în maÈ™ină cu cel mai firesc aer din lume, aerul cuiva care toată viaÈ›a lui a călătorit astfel. Dar, atenÈ›ie, acum nu È™i-a pus capul pe antebraÈ›ul Joanei Carda, acum merge vigilent, în timp ce Joaquim Sassa îl conduce pe Doi Cai prin curbele È™i unghiurile străzilor, în toate sensurile, cineva pus pe observaÈ›ii, văzîndu-i, ar spune, Se duc spre sud, dar în curînd s-ar corecta, Se duc spre apus, sau, Se duc spre răsărit, È™i acestea sînt direcÈ›iile principale sau cardinale, dacă am menÈ›iona roza vînturilor completă n-am mai reuÈ™i să ieÈ™im din Porto È™i din confuzie. Există un acord între acest cîine È™i aceÈ™ti oameni, patru fiinÈ›e raÈ›ionale consimt să se lase conduse de instinctul animal, poate doar dacă or fi toÈ›i atraÈ™i de vreun magnet cu vîrful spre nord sau împinÈ™i de celălalt vîrf al unui fir albastru aidoma cu cel pe care cîinele nu-l lasă din gură. Au ieÈ™it din oraÈ™, se È™tie 169 că È™oseaua, cu toate serpentinele, urmează direcÈ›ia bună, cîinele dă semne că vre.a să iasă, i se deschide portiera È™i el o ia înainte, înviorat de odihna de peste noapte È™i de porÈ›ia zdravănă care i s-a servit acasă. Trapul e foarte iute, Doi Cai îl însoÈ›eÈ™te sprinÈ›ar, nu trebuie să muÈ™te din dîrlog de nerăbdare. Acum È™oseaua nu mai merge pe lîngă mare, continuă pe drumuri interne, numai de aceea nu vom mai vedea plaja unde Joaquim Sassa a avut mai multă forță decît Samson într-un anume ceas al vietii sale. Chiar el a zis, Păcat că n-a vrut cîinele să o ia pe coastă, v-aÈ™ fi arătat locul unde mi s-a întîmplat chestia cu piatra, nici chiar Samson din Biblie n-ar fi fost în stare să facă ce-am făcut eu, dar din modestie ar trebui să tacă, mai mare minune a fost È™i continuă să fie cea a Joanei Carda de pe cîmpiile din Ereira, mai enigmatic este trernurul pe care îl simte Pedro Orce, iar dacă aici călăuza noastră tercstră este un cîine de aiurea, ce să mai spunem de miile de sturzi care l-au însoÈ›it atîta vreme pe Jose Anaipo, lăsîndu-l doar în clipa cînd a început un alt zbor. Drumul urcă, apoi coboară, È™i pe urmă urcă din nou, È™i urcă mereu, iar cînd se lasă înjos e doar ca să se odihnească puÈ›in, nu-s prea înalÈ›i munÈ›ii ăștia, dar obosesc inima lui Doi Cai, care gîfiie pe povîrni-È™uri, cîinele merge înainte, mlădios ca un elan. S-au oprit să ia masa de prînz într-un han de la marginea È™oselei, cîinele a dispărut iar, ca să-È™i găsească singur de-ale gurii, È™i cînd s-a întors avea sînge pe bot, dar cunoaÈ™tem prea bine motivul, nu-i nici un mister, dar dacă nu are cine să-È›i umple troaca, descurcă-te cu ce găseÈ™ti. Din nou la drum, mereu către nord, la un moment dat Jose Anaipo a spus, È™i i se adresa lui Pedro Orce, Dac-o È›inem tot aÈ™a, o să intrăm în Spania, ne întoarcem în È›inutul tău, Þinutul meu e Andaluzia, Þinut È™i È›ară sînt acelaÈ™i lucru, Ba nu-s, se prea poate să nu ne cunoÈ™team È›ara, însă ne cunoaÈ™tem È›inutul, Ai fost vreodată în Galicia, N-am fost niciodată în Galicia, Galicia e È›inutul altora. 170 Dacă vor intra acolo rămîne de văzut, pentru că în seara asta vor dormi încă în Portugalia. S-au înregistrat Jose Anai^o È™i Joana Carda în pensiune ca soÈ› È™i soÈ›ie, din spirit de economie vor rămîne în aceeaÈ™i cameră Pedro Orce È™i Joaquim Sassa, iar cîinele trebuie să doarmă cu Doi Cai, o dihanie atît de mare o înspăimîntă pe gazdă, Nu vreau o dihanie atît de mare înăuntru, să stea pe stradă, că e salonul cîinilor, n-ar mai lipsi decît să-mi umple casa de purici, Cîinele ăsta n-are purici, a protestat Joana Carda, fără rezultat, că nu ăsta era punctul esenÈ›ial, în toiul nopÈ›ii s-a sculat Pedro Orce din pat, încredinÈ›at că uÈ™a de la stradă nu era încuiată, È™i într-adevăr nu era, s-a dus să doarmă în auto-mobil două ore îmbrățiÈ™at cu cîinele, cînd nu poÈ›i fi amant, în acest caz din evidente impedimente ale naturii, prietenia ajunge È™i ea. 1 s-a părut lui Pedro Orce că, atunci cînd a intrat în maÈ™ină, scheunase cîinele încetiÈ™or, dar o fi fost o halucinaÈ›ie a lui, una din multele care ne apar cînd dorim mult un lucru, corpul înÈ›elept se milostiveÈ™te de noi, simulează în sinea sa satisfacerea dorinÈ›elor, chiar acesta e visul, ce altceva credeÈ›i, Dacă n-ar fi aÈ™a, spuneÈ›i-mi atunci cum am putea suporta viaÈ›a asta lipsită de satisfacÈ›ii, comentariul e al vocii necunoscute care mai intervine uneori. Cînd Pedro Orce s-a întors în cameră, cîinele a venit după el, dar, fiindu-i interzis să intre, s-a întins pe treptele de la ușă È™i acolo a rămas, nu există cuvinte care să poată descrie spaima È™i È›ipetele de la ivirea zorilor, venea gazda matinală să inaugu-reze o nouă zi de lucru, deschide larg uÈ™ile, să intre răcoarea aurorii, È™i iată că de pe rogojină se scoală leul din Nemeea, cu botul căscat, era doar căscatul cuiva care nu-È™i încheiase încă somnul, dar È™i de căscat trebuie să te temi cînd îți arată niÈ™te colÈ›i formidabili È™i o limbă care, de roÈ™ie ce e, pare să verse sînge. A fost un asemenea scandal, încît ple-carea oaspeÈ›ilor a fost mai mult o izgonire decît o 171 retragere pacifică, deja Doi Cai era departe, aproape gala SH dea colÈ›ul, È™i gazda încă mai È›ipa ca din gură de È™arpe din pragul uÈ™ii împotriva fiarei tăcute, că astea-s cele mai rele, dacă e să crezi în zicala care spune, Cîinele care latră nu muÈ™că, e sigur că acesta n-a muÈ™cat incă, dar dacă puterea lamentă-rilor ar fi direct proporÈ›innală cu tăcerea, scapă-mă Doamne de javră. Departe, pe drum, în timp ce călătorii rîd de întîmplare, Joana Carda, din solida-ritate feminină, se adapta împrejurării, Dac-aÈ™ fi în locul ei, È™i eu aÈ™ muri de frică, È™i voi nu mai faceÈ›i atîta pe grozavii, mai ales nu fiÈ›i curajoÈ™i din obliga-È›ie, a nimerit din plin observaÈ›ia, fiecare din marii bărbaÈ›i a facut bilanÈ›ul, în taină, al propriilor laÈ™ități, cazul cel mai interesant a fost al lui Jose AnaiÈ›o, care s-a hotărît să i le relateze Joanei Carda cu prima ocazie, nu merge bine iubirea dacă nu spune totul, mai rău e cînd sfirÈ™eÈ™te iubirea, te căieÈ™ti de mărturisiri, È™i nu rareori confesorul abuzează de confidență, să aibă grijă Joana Carda È™i Jose Anai^o ca de data asta să nu fie aÈ™a. GraniÈ›a nu mai e departe. ObiÈ™nuiÈ›i cum au fost cu însuÈ™irile de cercetaÈ™ ale călăuzei, nici n-au observat drumeÈ›ii modul expeditiv, fără umbră de È™ovăială sau chiar de gîndire prevăzătoare, cu care Fidel sau Pilot, vreun nume din acestea sau altul tot îi va trebui dat într-o bună zi, alege ramura din bifurcaÈ›ie pe carc trebuie să-È™i continue drumul, È™i mai greu decît bifurcatie, intersecÈ›ie. Chiar dacă expertul animal o fi făcut aceeaÈ™i cale de la nord la sud, iar siguranÈ›a acestui fapt nu poate nimeni s-o aibă, experienÈ›a nu l-ar prea ajuta dacă ne amintim de diferenÈ›a punctului de vedere, în care, după cum nu ignorăm din fericire, totul rezidă. E neîndoios că oamenii trăiesc în preajma minunilor, dar din minum nu ajung să cunoască nici măcarjumătate, iar despre jumătatea cunoscută de cele mai multe ori se înÈ™ală, mai ales pentru că doresc, cu orice preÈ›, precum Domnul Dumnezeul Nostru, ca lumea 172 aceasta È™i altele să fie făcute după propria lor irnagine È™i asemuire, pentru caz necontînd prea mult cine le-a făcut. Instinctul îl conduce pe cîine, dar nu È™tim ce sau cine conduce instinctul, È™i dacă într-o bună zi vom avea pentru straniul caz prezentat vreo primă explicaÈ›ie, cel mai probabil e că o ase-menea explicaÈ›ie nu trece de aparenÈ›a sa, doar dacă nu cumva despre explicaÈ›ie vom putea avea vreo explicaÈ›ie, È™i tot aÈ™a mai departe, pînă la clipa din urmă în care nu va mai fi nimic de explicat la sume-denia celor explicate, de aici încolo presupunînd că va fi împărăția haosului, dar nu vorbim acum despre formarea universului, ce È™tim noi despre ea, aici e vorba doar de cîini. Și de oameni. AceÈ™tia care merg după un cîine pe drumul către o graniță care a început să se apropie. Vor ieÈ™i din pămînt portughez la stingerea zilei, È™i deodată, poate datorită amurgului care se apropie, È™i-au dat seama că animalul a dispărut, È™i rămîn dintr-o dată ca niÈ™te copii rătăciÈ›i în pădure, acum ce ne facem, Joaquim Sassa profită, pentru a lua peste picior fidelitatea canină, a contat însă expe-rienÈ›a de viață cu care Pedro Orce a făcut senina constatare, Pesemne că s-a dus să traverseze rîul înot È™i ne aÈ™teaptă pe malul celălalt, dacă oamenii ar merge într-adevăr atenÈ›i la verigile È™i valenÈ›ele care leagă existenÈ›ele È™i chimia, ar fi priceput imediat, ne referim la Jose Anaipo È™i Joaquim Sassa, că moti-vele unui cîine pot fi aidoma celor ale miilor de sturzi, dacă Fidel a venit din nord È™i a trecut prin acest post, poate că nu mai vrea să repete expe-rienÈ›a, fără zgardă, nici botniță, poate chiar suspect de turbare, e posibil să fi tras în el. Santinelele portugheze se uită distrate peste acte, le fac semn să-È™i continue drumul, se vede că lucrul nu prea îi copleÈ™eÈ™te pe aceÈ™ti funcÈ›ionari, e adevărat că oamenii, cum am mai avut ocazia să constatăm, călătoresc mult, de parcă le-ar fi teamă să nu se piardă de casa lor mai mare care este È›ara, 173 chiar dacă È™i-au părăsit casa mică, cea a propriului lor trai meschin. De partea cealaltă a Minhoului plictiseala nu diferă, se observă doar o străfulge-rare de curiozitate lipsită de vlagă la faptul că vine cu aceÈ™ti portughezi un spaniol din altă generaÈ›ie, dacă am fi pe vremea mai multor intrări sau ieÈ™iri nici măcar atîta n-ar observa. Joaquim Sassa a mers un kilometru È™i l-a proptit pe Doi Cai la marginea trotuarului, a oprit, Să aÈ™teptăm aici, dacă, după cum spune Pedro, cîinele È™tie ce face, va veni să ne caute. Nici nu au avut timpul să-È™i piardă răbdarea. Zece minute mai tîrziu le-a apărut cîinele în faÈ›a maÈ™inii, cu blana încă jilavă. Pedro Orce avusese dreptate, iar noi, dacă nu ne-am fi îndoit un pic, am fi rămas la malul rîului ca să asistăm la curajoasa traversare, pe care am fi descris-o cu atîta plăcere, în locul unei banale treceri a graniÈ›ei cu gărzi dife-rite doar după uniforme, TreceÈ›i, Pase, la asta s-a rezumat totul, chiar È™i străfulgerarea de curiozitate nu a fost decît o sărmană născocire pentru a vătui materia. Alte născociri mai bune s-ar potrivi acum pentru a împodobi ceea ce a mai rămas din călătorie, cu două nopÈ›i È™i două zile la mijloc, dormite primele în aÈ™ezări rustice, parcurse celelalte pe drumuri stră-vechi, spre nord, mereu spre nord, È›inutul Galiciei È™i al ceÈ›ii, cu burniÈ›e care anunță toamna, numai atît ar fi de spus, È™i n-a fost nevoie de născociri. Celelalte ar fi îmbrățișările nocturne ale Joanei Carda È™i Jose Anaiyo, insomnia intermitentă a lui Joaquim Sassa, mîna lui Pedro Orce pe spinarea cîinelui, pe-aici i-au dat voie cîinelui să intre în camere È™i să doarmă acolo. Și zilele pe È™osea, tot înainte spre un orizont care nu te lasă să te apropii de el. Joaquim Sassa a spus din nou că toate astea sînt curată nebunie, să mergi pe urmele unui cîine idiot pînă la capătul lumii, fără barem să È™tim de ce sau pentru ce, la care Pedro Orce a răspuns cu o anume asprime È™i ostilitate, Chiar pînă la capătul 174 lumii nu, înainte de asta o să ajungem la mare. Se vede că de-acum cîinele este ostenit, merge cu capul în jos, a coborît stindardul cozii, È™i pernuÈ›ele de la labe, cu toată asprimea pielii, trebuie să doară de la răzuirea de pămînt È™i de pietre, chiar la noapte se va duce Pedro Orce să i le examineze È™i va vedeajupui-turi care sîngerează, nu-i de mirare că i-a răspuns atît de dur lui Joaquim Sassa, care observă È™i el mai de departe È™i spune, vrînd parcă să-È™i ceară iertare, NiÈ™te comprese cu apă oxigenată i-ar prinde bine, asta-i ca È™i cum ai vinde castraveÈ›i grădina-rului, despre arta farmaceutică È™tie destule Pedro Orce, nu-i nevoie să i se vină în ajutor. TotuÈ™i, cu aceste cîteva cuvinte, au făcut pace. Aproape de Santiago de Compostela cîinele a luat-o spre nord-vest. Se apropia pesemne de desti-naÈ›ie, se vedea după vigoarea reînnoită cu care mergea acum la trap, după siguranÈ›ajaretelor, după cum își tinea capul în sus, după fermitatea cozii. Joaquim Sassa a trebuit să-l accelereze pe Doi Cai pentru a-i însoÈ›i mersul, È™i pentru că astfel s-au apropiat, cît pe ce să atingă animalul. Joana Carda a exclamat, UitaÈ›i-vă, uitaÈ›i firul albastru. ToÈ›i au văzut. Firul parcă n-ar fi acelaÈ™i. Celălalt, după cît se murdărise, putea la fel de bine să fi fost albastru sau maro sau negru, dar acesta strălucea în propria sa culoare, albastru nici al cerului, nici al mării, cine l-o fi vopsit È™i depănat astfel, cine îl spălase, dacă era acelaÈ™i, È™i cine-l pusese apoi în gura cîinelui spunîndu-i, Du-te. Drumul s-a îngustat, e aproape un drumeag care mărgineÈ™te dealurile. Soarele a început să pogoare peste marea care de-aici încă nu se vede, natura e maestră în alcătuirea spectaco-lelor potrivite cu starea sufletească, de dimineață È™i chiar È™i în timpul după-amiezii cerul fusese încă acoperit È™i trist, cernînd burniÈ›a galiciană, iar acum o lumină purpurie se revărsa peste cîmpuri, cîinele e ca un giuvaer sclipitor, un animal de aur. Pînă È™i Doi Cai nu pare să fie maÈ™ina obosită pe care o È™tim, 175 iar înăuntru toÈ›i pasagerii sînt făpturi minunate, le bate lumina în față, înflăcărindu-i. Jose Anai^o o priveÈ™te pe Joana Carda È™i tresaltă văzînd-o atît de frumoasă, Joaquim Sassa își lasă în jos oglinda retrovizoare pentru a-È™i adrmra ochii strălucitori, iar Pedro Orce își contemplă bătrînele mîini, nu sînt bătrîne, nu, au ieÈ™it dintr-o operaÈ›ie de alchimie, au devenit nemuritoare, chiar dacă restul trupului va trebui să moară. Dintr-o dată cîinele se opreÈ™te. Soarele a pogorît în vîrful culmilor muntoase, se ghiceÈ™te marea de partea cealaltă. Șoseaua coboară în serpentine, două dealuri par să o stranguleze acolo jos, dar e o iluzie a ochilor È™i a depărtării. în față, pe la jumătatea povîrniÈ™ului, e o casă mare, cu arhitectură simplă, are un aer părăsit, străvechi, cu toate că există semne de cultivare pe cîmpurile care o înconjoară. o parte din casă se află deja în umbră, lumina se atenuează treptat, parcă întreaga lume s-ar cufunda în crepuscul È™i singurătate. Joaquim Sassa a oprit maÈ™ina. Au ieÈ™it cu toÈ›ii. Se aude tăcerea, vibrează ca un ecou final, poate că nu-i decît izbirea înde-părtată a valurilor de stînci, asta-i întotdeauna cea mai bună explicaÈ›ie, chiar È™i înăuntrul melcilor de mare răsună amintirea nesfirÈ™ită a valurilor, totuÈ™i nu e cazul aici, aici se aude doar tăcerea, ai auzit-o, te poÈ›i duce, acum È™tii cum e. Dar ceasul acesta încă n-a venit pentru nici unul din cei patru. Știu că È›inta lor e acea casă, aici i-a adus cîinele fermecat, liniÈ™tit ca o statuie, în aÈ™teptare. Jose AnaiÈ›o e lîngă Joana Carda, însă n-o atinge, înÈ›elege că nu trebuie s-o atingă, È™i ea îl înÈ›elege, există clipe cînd chiar È™i dragostea trebuie să se confor-meze cu propria sa neînsemnătate, scuzaÈ›i-ne că astfel reducem afecÈ›iunea extremă la aproape nimic, - ea care, în alte cazuri, e aproape totul. Pedro Orce a fost ultimul care iese din maÈ™ină, lasă picioarelejos È™i simte pămîntul vibrînd cu o intensitate înspăimîn-tătoare, aici s-ar sparge toate acele seismografelor, 176 iar dealurile dimprejur par să se unduiască È™i ele o dată cu zbaterea valurilor care departe, în mare, se îmbulzesc unele peste altele, împinse de această plută de piatră, aruncîndu-se înspre ea în refluxul puternicelur curente pe care le tăiem. Soarele s-a ascuns. Atunci un fir albastru s-a unduit în aer, aproape nevăzut de străveziu, ca È™i cum ar fi căutat un sprijin, le-a atins uÈ™or mîinile È™i chipurile, Joaquim Sassa l-a prins, a fost o întîmplare, a fost destin, să rămînă aÈ™a aceste ipoteze, chiar dacă există atîtea motive pentru a nu crede nici în una nici în cealaltă, iar acum ce va face Joaquim Saasa, nu poate intra în automobil, cu mîna de afară È›inînd È™i urmînd firul, un fir pe care vîntul îl susÈ›ine È™i-l împinge nu însoÈ›eÈ™te cuminte traseul È™oselelor, Ce fac cu ăsta, a întrebat, dar ceilalÈ›i nu-i puteau răspunde, cîinele, da, a iesit de pe È™osea È™i a început să coboare panta lină, în urma lui s-a dus Joaquim Sassa, mîna sa ridicată urmărea firul albastru ca È™i cum ar fi atins aripile sau pieptul unei păsări de deasupra capului. Jose Anaipo s-a întors la maÈ™ină, cu Joana Carda È™i Pedro Orce, a demarat È™i, încetiÈ™or, însoÈ›indu-l mereu pe Joaquim Sassa cu privirea, a coborît È™oseaua, nu voia să ajungă înaintea lui, È™i nici cu mult după el, armonia posibilă a lucrurilor depinde de echilibrul lor È™i de timpul în care se petrec, nici prea devreme, nici prea tîrziu, de aceea ne e atît de greu să atingem perfecÈ›iunea. Cînd s-a oprit în faÈ›a casei, Joaquim Sassa ajunsese la zece paÈ™i de uÈ™a care era deschisă. Cîinele a scos un suspin care părea omenesc È™i s-a culcat întinzîndu-È™i gîtul pe labele din față. A tras cu unghiile din gură firul de lînă, l-a scuturat jos. Din interiorul întunecat al casei s-a ivit o femeie. Avea în mînă un fir, acelaÈ™i pe care Joaquim Sassa continua să-l È›ină. Femeia a coborît singura treaptă de la ușă. IntraÈ›i, că veÈ›i fi obosiÈ›i, a spus. Joaquim Sassa a fost priinul care a înaintat, ducea înfaÈ™urat înjurul încheieturii mîinii capătul firului albastru. 177 Acum cîteva zile, a povestit Maria Guavaira, cam pe la ceasurile acestea È™i cu o lumină cum era mai adineauri, s-a ivit cîinele, cu aerul cuiva care vine de departe, avea blana murdară, labele îi sîngerau, a venit È™i a lovit cu capul în ușă, È™i cînd m-am dus să deschid, crezînd că e vreunul din cerÈ™etorii ăia care merg dintr-un loc în altul, care atunci cînd vin bat la ușă È™i spun, Fie-vă milă de un biet nenorocit, doamnă, ce să văd, cîinele gîfiia de parcă ar fi venit de la capăt.ul lumii È™i sîngele murdărea pămîntul de sub labele sale, È™i mai de mirare a fost că nu m-am speriat, È™i ar fi fost cazul, cine nu È™tie cît de blînd este ar socoti că are în față cea mai înspăimîn-tătoare dihanie, săracul, cum m-a văzut s-a lăsat pe labele din față ca È™i cum doar pe mine m-ar fi aÈ™teptat ca să se odihnească, È™i parcă plîngea, ca cineva care ar vrea să vorbească È™i nu poate, cît timp a fost aici nu l-am auzit deloc lătrînd, Cu noi merge de È™ase zile È™i tot aÈ™a, n-a lătrat deloc, a spus Joana Carda, L-am băgat în casă, l-am oblojit, m-am ocupat de el, nu-i un cîine de pripas, se vede după blană, È™i se vede că stăpînii îl hrăneau bine, îi purtau de grijă È™i nu-l lăsau în plata Domnului, ca să pricepi diferenÈ›a e de ajuns să faci comparaÈ›ie cu cîinii galicieni, care se nasc flămînzi È™i mor flămînzi după ce au trăit flămînzi, È™i-s tratati cu pîine È™i pietre, de-aceea cîinele galician nu poate să-È™i ridice coada, o ascunde între picioare nădăjduind că va trece nevăzut, revanÈ™a 1ui, atunci cînd poate, este să muÈ™te, Ãsta nu muÈ™că, a spus Pedro Orce, Probabil că nu vom È™ti niciodată de unde anume a venit, a spus Jose Anaipo, È™i poate că nici nu contează prea mult, ceea ce mă intrigă e că a venit în căutarea noastră ca să ne aducă pînă aici, nu poÈ›i să nu te întrebi cu ce scop, Habar n-am, È™tiu doar că într-o bună zi a rupt cu dinÈ›ii o bucată de fir, s-a uitat la mine de • parcă ar fi vrut să spună, Nu ieÈ™i de-aici pînă nu mă întorc, È™i s-a dus în sus pe munte, pe unde-a coborît acum a urcat atunci. Ce fir e ăsta, a întrebat 178 Joaquim Sassa, în timp ce înfășura È™i desfășura pe încheietura mîinii capătul care încă îl mai lega de Maria Guavaira, Ce n-aÈ™ da să È™tiu È™i eu, a răspuns ea, depănînd între degete capătul dinspre ea, întinzînd firul ca pe o coardă de ghitară foarte încor-dată, dar nici el È™i nici ea nu păreau să observe că erau legaÈ›i, ceilalÈ›i da, priveau, gîndurile pe care le aveau le-au È›inut sub tăcere, deÈ™i n-ar fi chiar atît de greu să le ghicim, Pentru că n-am făcut decît să desfac un ciorap vechi, din cele care serveau pe vremuri la păstrat banh, dar ciorapul pe care l-am desfăcut ar da un pumn de lînă, or ceea ce-i aici parc-ar fi din lîna a o sută de oi, È™i cine spune o sută spune o sută de mii, ce explicaÈ›ie s-ar putea da în cazul ăsta, După mine s-au È›inut mai multe zile două mii de sturzi, a spus Jose Anaipo, Am aruncat în mare o piatră care cîntărea aproape cît mine È™i a căzut foarte departe, a adăugat Joaquim Sassa, dîndu-È™i seama că exagera, iar Pedro Orce a spus doar, Pămîntul tremură È™i a tremurat. Maria Guavaira s-a ridicat È™i a deschis o ușă, a spus, PriviÈ›i, Joaquim Sassa se afla lîngă ea, dar nu trăsese firul, È™i ceea ce au văzut a fost un nor albastru de o culoare albastră care devenea densă È™i aproape neagră în mijloc, Dacă las uÈ™a deschisă există întotdeauna fire care ies, precum cel de adineauri care a urcat pe È™osea È™i te-a adus aici, i-a spus Maria Guavaira lui Joaquim Sassa, È™i bucătăria unde se adunaseră cu toÈ›ii a rămas ca pustie, numai ei doi, legaÈ›i de firul albastru, È™i norul albastru care părea că respiră, se auzea pocnetul vreascurilor în vatra unde fierbe o supă de varză asezonată cu muÈ™chiuleÈ›, mîncare tipic galiciană. Nu pot Joaquim Sassa È™i Maria Guavaira să rămînă aÈ™a legaÈ›i mai mult decît e nevoie pentru a dobîndi neîndoielnicul simÈ› al legăturii, de aceea ea deapănă tot firul, ajungînd la încheietura mîinii lui o înconjoară ca È™i cum pe nevăzute l-ar mai lega o dată, pe urmă strînge micul ghem la piept, despre 179 semnificaÈ›ia acestui gest doar un nătărău ar avea îndoieli, dar ar trebui să fie nătărău de-a binelea ca să le aibă- Jose AnaiÈ™o s-a îndepărtat de focul care ardea, DeÈ™i pare absurd, m-am convins pînă la urmă că există o relaÈ›ie între ceea ce s-a întîmplat È™i separarea Spaniei È™i a Portugaliei de Europa, cred c-ai auzit despre ea, Am auzit, dar prin locurile astea nu le pasă, dacă trecem de munÈ›i È™i coborîm pe coastă e întotdeauna aceeaÈ™i mare, Au arătat la televiziune, Nu am televizor, Radioul a transmis È™tiri, Știrile sînt cuvinte, nu izbutim niciodată să aflăm dacă È™i cuvintele sînt È™tiri. Cu sentinÈ›a asta sceptică s-a întrerupt pentru cîteva minute conversaÈ›ia, Maria Guavaira s-a dus să aducă niÈ™te blide de pe policioară, a turnat în ele supa, penultima pentru Joaquim Sassa, ultima pentru ea, dintr-o dată li s-a părut tuturor că avea să lipsească o lingură, dar nu, erau pentru toÈ›i, de aceea Maria Guavaira nu a trebuit să aÈ™tepte ca Joaquim Sassa să termine de mîncat. Atunci el a vrut să afle dacă ea trăia singură, pentru că pînă în acea clipă nu văzuseră alte persoane în casă, È™i ea a răspuns că era văduvă de trei ani, că veneau lucrători să-i muncească pămîntul, Sînt între mare È™i munÈ›i, fără copii È™i fără alte rude, fraÈ›ii pe care-i am au emigrat în Argentina, tatăl meu a murit, mama este alienată È™i stă la Coruna, puÈ›ini trebuie să fie mai singuri pe lume decît mine, Puteai să te recăsătoreÈ™ti, i-a amintit Joana Carda, dar imediat s-a căit, nu avea dreptul să spună aÈ™a ceva, ea care de cîteva zile doar rupsese o căsătorie È™i deja umbla cu un alt bărbat, Eram obosită, È™i pe urmă o femeie, la vîrsta mea, dacă se mărită a doua oară, o face din cauza pămîntului pe care-l are, bărbaÈ›ii se însoară cu pămîntul, nu cu femeia, EÈ™ti încă foarte tînără, Am fost tînără, È™i de-abia îmi mai aduc aminte de vremea cînd am fost, È™i spunînd asta s-a lăsat spre vatră, pentru ca focul să o arate mai bine, îl privea pe 'Joaquiin Sassa pe deasupra flăcărilor È™i parcă ar fi 180 vrut să-i spună, Uite-aÈ™a sînt, priveÈ™te-mă bine, ai venit pînă 1a uÈ™a mea aninat de un fir care era în mîna mea, aÈ™ putea, dacă aÈ™ vrea, să te împing spre patul meu, È™i ai veni, sînt convinsă, dar frumoasă nu voi fi niciodată, doar dacă ai să mă preschimbi tu în cea mai frumoasă femeie care a existat vreodată, numai bărbaÈ›ii sînt în stare să facă asta, păcat că nu poate dura veÈ™nic. Joaquim Sassa o privea din partea cealaltă a focului È™i a socotit că vîlvătăile care dansau îi transformau pe rînd chipul, cînd săpînd suprafeÈ›e, cînd descreÈ›ind umbrele, dar ceea ce nu se schimba era strălucirea ochilor întunecaÈ›i, poate că o lacrimă suspendată devenise o peliculă de lumină pură. Nu e frumoasă, È™i-a spus, dar nu e nici urîtă, are mîinile muncite È™i obosite, nu se compară cu ale mele, care sînt de funcÈ›ionar la birou bucurîndu-se de un conce-diu plătit, È™i apropo, mîine, dacă nu m-am încurcat în socoteala timpului, e ultima zi a lunii, poimîine va trebui să mă întorc la lucru, dar nu, nu se poate aÈ™a ceva, cum să-i las aici pe Jose È™i pe Joana, pe Pedro È™i pe Cîine, n-au nici un motiv pentru a dori să mă însoÈ›ească, È™i dacă-l iau pe Doi Cai le va fi foarte greu să se întoarcă la casele lor, dar pesemne că nu o vor, singurul lucru adevărat care există în această clipă pe pămînt este că sîntem aici împreună, Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o discutînd în È™oaptă, poate despre viaÈ›a amîndurora, poate despre viaÈ›a fiecăruia, Pedro Orce cu mîna pe capul lui Pilot, probabil că măsoară amîndoi vibraÈ›ii È™i seisme pe care nimeni altcineva nu le simte, în timp ce eu mă uit, fără să-mi dezlipesc ochii de la ea, la această Maria Guavaira care are un mod de a privi care nu e a privi ci a-È™i arăta ochii, este îmbrăcată în negru, văduvă pe care timpul a alinat-o pînă acum, dar pe care obiceiul È™i tradiÈ›ia o înnegresc încă, din fericire ochii îi strălucesc, iar acolo est un nor albastru care nu pare să-i aparÈ›ină acestei case, părul e castaniu, È™i are bărbia rotundă È™i buzele pline, iar dinÈ›ii, i-am 181 văzut ceva mai devreme, sînt albi, slavă Domnului, la urma urmelor femei.a asta e frumoasă È™i nu observa-sem, eram legat de ea È™i nu È™tiam de cine, trebuie să mă hotărăsc, mă întorc sau rămîn aici, chiar dacă revin la serviciu peste cîteva zile mă iartă ei, cu toată confuzia asta peninsulară cine să mai observe întîrzierile salariaÈ›ilor care se întorc, se pot invoca dificultățile de transport, acum arată È™tearsă, acum mai drăguță, iar acum, acum, alături de Maria Guavaira, Joana Carda nu face nici două parale, a mea e mult mai frumoasă, domnule Jose Anaipo, uită-te numai dacă se poate compara femeia ta citadină È™i arătoasă cu această făptură a pădurilor care are cu siguranță aroma sării adusă de vînt pe deasupra munÈ›ilor È™i trebuie să aibă corpul alb sub straiele astea, dac-aÈ™ putea eu acum, Pedro Orce, È›i-aÈ™ spune ceva, Ce anume mi-ai spune, Că acum È™tiu de cine să-mi placă, Felicitări, altii au întîrziat È™i mai mult, sau n-au aflat-o chiar niciodată, CunoÈ™ti vreunul, Eu, de pildă, È™i după ce a răspuns astfel a spus Pedro Orce cu glas tare, les pe-afară să dau o raită cu cîinele. Incă nu e în puterea nopÈ›ii, dar e frig. In direcÈ›ia muntelui care ascunde marea există o potecă ce începe mai încolo să urce coasta în trepte succesive, la stînga È™i la dreapta, ca o vîrtelniță, pînă se pierde într-un nevăzut peste care ochii nu mai pot trece. Nu peste mult timp valea asta va fi ca în noaptea de apagon, pentru asta n-a fost nevoie să se rupă cablurile de transport de electricitate de la Europa civilizată È™i cultă. Pedro Orce a ieÈ™it din casă pentru că acolo nu-i ducea nimeni lipsa. Inaintează fără să privească în urmă, mai întîi pe cît de repede îi permit forÈ›ele, pe urmă, pentru că s-au frînt, alene. Nu are nici o senzaÈ›ie de teamă în această tăcere dintre pereÈ›ii imenÈ™i care sînt munÈ›ii, e om care s-a născut È™i a trăit într-o pustietate, în praf È™i între pietre, unde fără mirare se prea poate să întîlneÈ™ti o falcă de cal, o copită care are încă potcoava prinsă, 182 unii spun că nici armăsarii Apocalipsului n-ar supravieÈ›ui acolo, de război a murit calul din timpul războiului, de ciumă a murit calul din timpul ciumei, de foame a murit calul din timpul foametei, moartea este raÈ›iunea supremă a tuturor lucrurilor È™i infaili-bila lor concluzie, doar pe noi ne înÈ™ală linia aceasta de vii în care ne aflăm, È™i care înaintează înspre ceea ce numim viitor doar pentru că trebuia să-i dăm un nume, culegînd din el neîncetat noile fiinÈ›e, lăsînd în urmă neîncetat fiinÈ›ele bătrîne cărora a trebuit să le dăm numele de morÈ›i ca să nu iasă din trecut. Bătrînă sau obosită este acum inima lui Pedro Orce. Trebuie să se odihnească adeseori È™i de fiecare dată mai mult, dar nu renunță, îl însufleÈ›eÈ™te pre-zenÈ›a cîinelui. Schimbă semnale unul cu celălalt, ca un cod de comunicare care chiar È™i nedescifrat este destul, pentru că e destul simplul fapt că există, umărul animalului se freacă de coapsa bărbatului, mîna bărbatului mîngîie pielea moale dinăuntrul urechii cîinelui, lumea este populată de un zvon de paÈ™i, de respiratii, de fricÈ›iuni, È™i acum da, se aude în spatele muchiei protestul surd al țării, din ce în ce mai sonor, din ce în ce mai limpede, pînă cînd se iveÈ™te în faÈ›a ochilor suprafaÈ›a imensă, vag scînte-ietoare sub noaptea fără lună È™i doar cu cîteva stele, iarjos, ca o linie vie care desparte noaptea È™i moartea, albul violet al spumei constant risipite È™i reînnoite. Stîncile de care se izbeau valurile sînt mai negre, ca È™i cum piatra ar avea acolo o densitate mai roare sau ar fi îmbibată cu apă de la începutul veacurilor. Vîntul vine dinspre mare, o parte din el e suflare naturală, cealaltă parte, minimă, poate că este dato-rită dislocării peninsulei peste ape, e doar o adiere, o È™tim prea bine, È™i niciodată nu a existat vreo vijelie ca aceasta de cînd e lumea lume. Pedro Orce măsoară cuprinsul oceanului È™i în acel moment i se pare mic, pentru că, inspirînd pro-fund, i se dilată plămînii într-atît încît în ei ar putea 183 intra de-a valma toate abisurile lichide È™i încă ai mai rămîne spaÈ›iu pentru pluta care cu pintenii sa de piatră își croieÈ™te drum contra valurilor. Pedn Orce nu È™tie dacă e om sau peÈ™te. Coboară sprs mare, cîinele merge înainte să recunoască È™i să aleagă drumul, È™i tare necesar era hăitaÈ™ul prudent È™i agei înainte de ivirea zorilor Pedro Orce, singur, n-ar mai găsi intrarea È™i ieÈ™irea din acest labirint de pietre. In sfirÈ™it, au ajuns la marile lespezi care se înclină spre mare, aici este asurzitor bubuitul valu-rilor care se sparg. Sub acest cer nespus de întunecat È™i vuirea mării, dacă s-ar ivi acum luna, un om ar putea muri de fericire, socotind că moare de neliniÈ™te, de teamă, de singurătate. Pedro Orce nu mai simte frigul. Noaptea s-a mai limpezit, apar alte stele, iar cîinele, care dispăruse pentru o clipă, s-a întors alergînd, n-a fost învățat să-l tragă de pantalon pe stăpîn, dar îl cunoaÈ™tem îndeajuns pentru a È™ti că e prea bine în stare să-È™i comunice orice dorință, acum va trebui Pedro Orce să-l însoÈ›ească pînă la ceea ce a descoperit, un înecat care a eÈ™uat la mal, o arcă a comorilor, urme ale Atlantidei, resturile Olandezului zburător, obsesivă amintire, È™i cînd a ajuns a văzut că nu mai erau decît pietre peste pietre, dar, nefiind acest animal un cîine care se înÈ™ală, trebuia să fie pe acolo ceva deosebit, dar atunci a observat, cînd propriile sale picioare s-au aÈ™ezat pe el, obiectul, o piatră enormă, cu forma brută a unui vas, È™i mai încolo alta, lungă È™i strîmtă ca un catarg, È™i alta încă, asta ar fi cîrma cu timona sa, deÈ™i spartă. Crezînd că lumina foarte slabă îl înÈ™ela, a dat ocol pietrelor, pipăind È™i palpînd, È™i astfel a pierdut orice urmă de îndoială, partea asta, înaltă È™i ascuÈ›ită, este prova, astalaltă, rombul, e pupa, catargul de neconfundat, iar cîrma ar putea fi doar, de exemplu, maiul unui uriaÈ™, dacă asta nu ar fi cu adevărat, acolo unde este, o barcă de piatră. Fenomen geologic, cu siguranță, Pedro Orce cunoaÈ™te din chimie mai mult decît suficient pentru a-È™i explica singur cele găsite, o străveche barcă de lemn adusă de valuri sau 184 lăsată de marinari, aruncată cu forță peste acele lespezi din negura vremurilor, apoi a acoperit-o pămîntul, s-a mineralizat materia organică, s-a retras din nou pămîntul, pînă astăzi, vor trebui mii de ani ca să se stingă contururile È™i să se micÈ™oreze volu-mele, vînt, ploaie, È™lefuirea datorită frigului È™i a căldurh, într-o bună zi nu se va mai deosebi piatră de piatră. Pedro Orce s-a aÈ™ezat pe fundul bărcii, din poziÈ›ia în care se află nu mai vede decît cerul È™i marea îndepărtată, dacă această navă s-ar legăna puÈ›in i s-ar năzări că navighează, È™i atunci, cîte mai pot È™i închipuirile, i-a venit o idee absurdă, că această barcă pietrificată ar fi cu adevărat navi-gantă, într-atît încît ea a smuls după sine peninsula remorcînd-o, nu te poti încrede în delirurile fanteziei, desigur că n-ar fi imposibil să se petreacă aÈ™a ceva, s-au văzut È™i alte acrobaÈ›ii mai dificile, numai că ironia cazului este că vasul are pupa întoarsă către mare, nici o ambarcaÈ›iune care se respectă nu ar naviga vreodată de-a-ndoaselea. Pedro Orce s-a ridi-cat, i s-a făcut frig, È™i cîinele a sărit parapetul, E timpul să ne întoarcem acasă, domnul È™i stăpînul meu, nu mai ai vîrsta pentru asemenea nopti albe, nu le-ai trăit cînd erai tînăr, acum e tîrziu. Cînd au ajuns pe culmea muntilor, Pedro Orce nu mai putea de picioare, iar sărmanii săi plămîni, care mai adineauri erau în stare să inspire întreg oceanul, gîfiiau ca niÈ™te foale stricate, aerul aspru îi zgîria nările, îi usca gîtlejul, aventurile astea alpine sînt nepotrivite pentru un spiÈ›er în asfinÈ›itul vietii. S-a lăsat vlăguit pe o piatră, să se odihnească, cu coatele proptite pe genunchi, cu capul sprijinit în mîini, sudoarea face să-i strălucească fruntea, vîntul îi scutură firele rare È™i scurte de păr, e un om prăbuÈ™it, ostenit È™i trist, din păcate încă nu s-a inventat procesul de mineralizare a unei persoane în floarea tinereÈ›ii pentru a-l preschimba într-o statuie nepieritoare. Gîfiiala s-a mai potolit, aerul este mai blînd, intră È™i iese fără acea duritate de È™mirghel. Dîndu-È™i seama de aceste schimbări, 185 cîinele, care aÈ™teptase întins, a dat semne că vrea să se ridice. Pedro Orce a înălÈ›at capul, a privit IB jos, înspre valea unde se afla casa. Părea să fie deasupra ei o aură, o lucire fără scîntei, un fel de lumină neluminoasă, dacă această expresie, care, ca È™i toate celelalte, numai din cuvinte se poate alcătui, ajunge la înÈ›elegere cu un sens univoc. In memoria lui Pedro Orce a apărut acel epileptic diii Orce care, după accesele care îl doborau, încerca să-È™i explice senzaÈ›iile confuze cu care se anunÈ›au ele, o fi o vibraÈ›ie a particulelor invizibile din aer, o fi iradierea unei energii precum căldura în depărtare, o fi distorsiunea razelor luminoase la limita cuprinderii lor, noaptea asta într-adevăr s-a populat cu minu-nății, firul È™i norul de lină aliastru, barca de piatră aruncată peste lespezile de la țărm, acum o casă care freamătă în mod miraculos, sau aÈ™a am spune, văzută de aici. Imaginea oscilează, se topesc contu-rurile, deodată pare să se îndepărteze pînă cînd devine un punct aproape invizibil, apoi se întoarce pulsînd lent. Pentru o clipă s-a temut Pedro Orce că a fost lăsat de izbeliÈ™te într-un alt deÈ™ert, dar spaima a trecut, doar cît i-a trebuit ca să înÈ›eleagă că acolo se iubiseră Maria Guavaira È™i Joaquim Sassa, vremurile s-au schimbat mult, acum totul e numaidecît împănat, înnodat È™i afumat, dacă-mi permiteÈ›i comparaÈ›ia grosolană, plebee È™i arhaică. Se ridicase Pedro Orce pentru a începe să coboare povîrniÈ™ul, dar s-a aÈ™ezat din nou È™i a aÈ™teptat cu răbdare, răzbit de frig, să se întoarcă iarăși casa la imaginea sa de casă, unde să nu mai fie atîtea vîlvătăi în afară de aceea ultimă care arde încă în vatră, cu cît va întîrzia mai mult, cu atît e mai sigur că va găsi doar cenușă în loc de foc. Maria Guavaira s-a trezit la revărsatul zorilor. Era în camera ei, în patul ei, È™i un bărbat adormit se afla lîngă ea. II auzea respirînd, profund, ca È™i cum ar fi purtat din măduva oaselor vlăstarul forÈ›elor, 186 si, pejumătate inconÈ™tientă, È™i-a dorit ca propria ei respiraÈ›ie să o însoÈ›ească pe a lui. MiÈ™carea diferită a pieptului a făcut-o să simtă că este goală. Și-a plimbat mîinile pe trup, de la mijlocul coapselor, înconjurînd pubisul, apoi pe pîntece în sus pînă la sîni, È™i deodată È™i-a amintit strigătul său de uimire cînd înăuntru explodase plăcerea ca un soare. Trează acum de-a binelea, È™i-a muÈ™cat degetele ca să nu scoată acelaÈ™i strigăt, dar ar fi vrut să recunoască în sunetul sugrumat senzaÈ›iile, să le facă inseparabile pentru totdeauna, sau poate era dorinÈ›a renăscută, cine È™tie dacă nu remuÈ™carea, neliniÈ™tea care rosteÈ™te cunoscuta expresie, Ce mă fac eu acum, gîndurile nu pot fi izolate de alte gînduri, impresiile nu rămîn nealterate de alte impresii, această femeie trăieÈ™te la È›ară, departe de arta de a iubi a civilizaÈ›iei, È™i în curînd vor veni cei doi bărbaÈ›i care îi lucrează pămîntul Mariei Guavaira, ce-o să le spună, cu casa aÈ™a plină de străini, nimic nu schimbă forma lucru-rilor precum lumina zilei. Dar bărbatul acesta care doarme a aruncat o stîncă în mare, iar Joana Carda a tăiat pămîntul în două, iar Jose Anaigo a fost regele sturzilor, iar Pedro Orce face să-i tremure pămîntul sub picioare, iar Cîinele a venit nu se È™tie de unde pentru a lega aceste fiinÈ›e, Și mai mult decît de ceilalÈ›i m-a legat de tine, am tras de fir È™i ai venit pînă la uÈ™a mea, pînă în patul meu, pînă în lăuntrul trupului meu, pînă în sufletul meu, căci numai din el a putut ieÈ™i strigătul pe care l-am scos. Timp de cîteva minute ochii i se închiseră, cînd îi deschise văzu că Joaquim Sassa se trezise, îi simÈ›ea duritatea corpului, È™i suspinînd de nerăbdare se deschise pentru el, nu strigă, dar plînse rîzînd, È™i se făcu dimineață. Din ceea ce È™i-au spus nu trebuie să luăm notiÈ›e indiscrete, puneÈ›i fiecare ce credeÈ›i, încercati să scoateÈ›i din închipuirea dumneavoastră, cel mai probabil e că nu veÈ›i nimeri, oricît de limitat ar părea vocabularul iubirii. S-a sculat Maria Guavaira È™i trupul ei e alb aÈ™a cum visase Joaquim Sassa, ea spune, N-aÈ™ mai vrea 187 să pun hainele astea întunecate, dar acum n-am vreme să caut altele, Vor veni lucrătorii dintr-o clipă într-alta. S-a îmbrăcat, s-a întors în pat, părul ei a acoperit chipul lui Joaquim Sassa, È™i l-a sărutat, apoi a fugit, ieÈ™ind din cameră, Joaquim Sassa s-a rostogolit în pat, a închis ochii, va adormi. Are o lacrimă pe unul din obraji, poate fi la fel de bine a Mariei Guavaira sau a lui, È™i bărbaÈ›ii plîng, nu-i nici o ruÈ™ine È™i le face chiar bine. Aici e camera unde au stat Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o, au uÈ™a închisă, dorm încă. UÈ™a cealaltă este întredeschisă, cîinele a venit să se uite la Maria Guavaira, s-a întors înăuntru, s-a dus iar să se culce, veghind somnul lui Pedro Orce, care se odihneÈ™te după aventurile È™i descoperirile sale. Că ziua de azi va fi călduroasă se ghiceÈ™te în atmosferă. Norii vin dinspre mare È™i par să fugă mai repede ca vîntul. Lîngă Doi Cai se află doi bărbaÈ›i, sînt angajaÈ›ii care au venit la lucru, își spun că văduva, care se plînge atîta de roadele pămîntului, È™i-a cumpărat o maÈ™ină pînă la urmă, După ce le-a răposat omul, toate se descurcă, sentinÈ›a asta sarcastică a fost a celui mai vîrstnic, Moria Guavaira i-a chemat, È™i în timp ce aprindea focul È™i încălzea cafeaua le-a explicat că dăduse adăpost unor călători rătăciÈ›i, trei sînt portughezi, dar e È™i un spaniol, dorm încă, sărmanii. Dumneavoastră, singură aici, sînteÈ›i tare expusă, a spus cel mai tînăr, dar fraza asta, atît de omeneÈ™te solidai ă, e doar o variantă a multor altora care au mai fost spuse, orientate spre un cu totul alt sens, Ar trebui neapărat să vă măritaÈ›i din nou, aveÈ›i nevoie de un om care să vadă de casă, Nu aÈ›i găsi, È™i nu că mă dau mare, un bărbat mai capabil ca mine, atît pentru lucru cît È™i pentru celelalte, Zău că-mi place tare mult de dumneavoastră, Intr-o bună zi o să mă vedeÈ›i intrind pe ușă È™i să È™tiÈ›i că - va fi ca să rămîn, Mă faceÈ›i să-mi pierd minÈ›ile, credeÈ›i că un bărbat e de lemn, Nu È™tiu, dar pot s-o È™tiu cîndva, dacă te apropii de mine te trezeÈ™ti cu un 188 tăciune în față, asta a spus-o odată Maria Guavaira, È™i bărbatul mai tînăr nu a avut altceva mai bun de făcut decît să se întoarcă la prima frază, modifi-cînd-o un pic, AveÈ›i nevoie de cineva care să aibă grijă de dumneavoastră, dar nici aÈ™a nu a izbutit, pînă astăzi, să-È™i atingă È›elul. S-au dus lucrătorii pe cîmp È™i Maria Guavaira s-a întors în cameră. Joaquim Sassa dormea. Incet, ca să nu-l trezească, a deschis cufărul, È™i a început să aleagă haine din vremea cînd era măntată, nuanÈ›e de roz, verde, albastru, albul È™i roÈ™ul, portocaliul È™i violetul, È™i pe deasupra amestecatele culori feminine, nu c-ar fi asta o garderobă de teatru sau ea vreo țărancă avută, dar toată lumea È™tie că două rochii fac o sărbătoare È™i cu două fuste È™i două bluze se È›ese un curcubeu. Hainele miros a naftalină È™i a aer închis. Maria Guavaira se va duce să le atîrne la soare ca să se evapore miasmele chimiei È™i ale timpulul mort, È™i pe cînd coboară aÈ™a cu braÈ›ele doldora de culori, o întîlneÈ™te pe Joana Carda care È™i-a lăsat È™i ea bărbatul în căldura cearÈ™afurilor È™i care, înÈ›elegînd numaidecît ceea ce se întîmplă, vrea s-o ajute. Rîd amîndouă pe cînd întind rufele, vîntul le răvășeÈ™te părul, hainele se desfac si flutură ca niÈ™te drapele, îți vine să strigi trăiască libertatea. Se întorc la bucătărie È™i pregătesc masa, miroase a cafea aburindă, È™i a lapte, pîine de cîteva zile, dar gustoasă, brînză tare, dulceață de fructe, aceste arome laolaltă îi vor trezi pe bărbaÈ›i, mai întîi apăru Jose AnaiÈ™o, apoi Joaquim Sassa, al treilea nu a fost om, ci cîine, s-a ivit la ușă, a privit È™i s-a întors înapoi, S-a dus să-È™i cheme stăpînul, a spus Maria Guavaira, care teoretic are mai multe drepturi de proprietate, dar a făcut deja act de renunÈ›are. A apărut în sfirÈ™it È™i Pedro Orce, i-a salutat È™i s-a aÈ™ezat tăcut, i se observă în privire o anumită iritare cînd vede gestu-rile oricum foarte discrete de tandreÈ›e cu care se exprimă cei patru, atît doi cîte doi cît È™i toÈ›i împreună, lumea mulÈ›umirii își are soarele ei propriu È™i diferit. 189 N-o cădea bine ranchhma lui Pedro Orce, care se È™tie bătrîn, dar va fi datoria noastră să-l înÈ›e-legem, dacă nu s-a resemnat încă. Jose Anaipo vrea să-l atragă în conversaÈ›ie, îl întreabă dacă i-a plăcut plimbarea nocturnă, dacă i-a È›inut buna companie Cîinele, È™i Pedro Orce, împăcat de-acum, mulÈ›umeÈ™te m gînd mîinii întinse, a picat la È›anc, înainte ca amărăciunea să-i sporeaacă senzaÈ›ia de frustrare, Am fost pînă la mare, a spus, È™i auzind asta s-au uimit toÈ›i, cel mai mult Maria Guavaira, care È™tie foarte bine unde se află marea È™i ce greu se ajunge acolo. Dar dacă n-aÈ™ fi luat cîinele cu mine, n-aÈ™ fi izbutit, explică Pedro Orce, È™i deodată îi veni în minte barca de piatră, rămase tulburat, incapabil să priceapă, timp de cîteva secunde, dacă fusese doar într-un vis sau fusese concretă È™i reală, Dacă n-am visat, dacă n-a fost totul închipuire visată, există, este acolo chiar în această clipă, stau aici pe scaun È™i beau cafea, iar vasul e acolo, È™i, atît de mari sînt puterile imaginaÈ›iei, deÈ™i îl văzuse doar la lumina slabă a cîtorva stele, acum È™i-l reprezenta în minte în plină zi, cu soarele È™i albastrul cerului, stînca neagră sub vasul mineralizat. Am dat peste un vas, spuse, È™i fără să-È™i dea seama că se putea înÈ™ela, își dezvoltă teoria, expuse, deÈ™i cu o anume imprecizie în termeni, procesul chimic, dar în curînd cuvintele începură să-i lipsească, îl neliniÈ™tea expresia dezaprobatoare a Mariei Guavaira, si isprăvi cu o altă ipoteză de autoapărare, Admit È™i eu că-i vorba de un efect extraordinar al eroziunii, desigur. Joana Carda spuse că vroia să meargă să vadă, JoseAnaipo È™i Joaquim Sassa fură de aceeaÈ™i părere imediat, Maria Guavaira nu vorbea, se priveau ea È™i Pedro Orce. în curînd tăcură È™i ceilalti, înÈ›elegeau că ultimul cuvînt nu fusese încă rostit, dacă există într-adevăr pentru toate lucrurile un ultim cuvînt, ceea ce ridică delicata chestiune de a afla cum vor rămîne lucrurile după ce, despre ele, s-a spus totul. Maria Guavaira strinse mîna lui Joaquim Sassa ca 190 È™i cum ar fi depus un jurămînt, E un vas de piatră, declară, Asta am spus È™i eu, s-a transformat în piatră o dată cu trecerea vremii, poate că a fost prin mineralizare, dar la fel de bine se poate să fie operă a întîmplării ca È™i forma lui de azi să fi fost modelată de vînt È™i de alÈ›i agenÈ›i atmosferici, ploaie, de pildă, È™i chiar È™i marea, o fi fost o vreme în care nivelul mării a fost mai ridicat, E un vas de piatră care a fost întotdeauna de piatră, e un vas care a venit din depărtări È™i a rămas acolo după ce au debarcat fiinÈ›ele care călătoreau cu el, Ce fiinÈ›e, întrebă Jose AnaiÈ™o, Sau ființă, de asta nu pot fi sigură, Și despre ceea ce se spune că e sigur, ce siguranță poÈ›i avea, a întrebat cu îndoială Pedro Orce, Spuneau bătrînii că le spuseseră cei mai bătrîni, iar acestora alÈ›ii încă È™i mai bătrîni, că pe această coastă au debarcat, în bărci de piatră, sosind din deÈ™erturile din cealaltă parte a lurnii, niÈ™te sfinÈ›i, unii au ajuns vii, alÈ›ii morÈ›i, cum a fost cazul lui Santiago, bărcile au eÈ™uat acolo încă de atunci, iar asta e doar una din ele, CredeÈ›i în ceea ce spuneÈ›i, întrebă Pedro Orce, Problema nu constă în a crede sau a nu crede, tot ceea ce spunem noi se adaugă la ceea ce e, la ceea ce există, mai întîi am spus granit, pe urmă spun vas, cînd ajung la sfirÈ™it, chiar dacă nu cred în ceea ce am spus, trebuie să mă încred că am spus-o, de multe ori asta-i de ajuns, tot aÈ™a apa, făina È™i drojdia fac pîinea. li păru lui Joaquim Sassa o ciobăniță erudită, o Minervă din munÈ›ii galicieni, în general nu ne dăm seama de asta, iar adevărul e că oamenii È™tiu cu toÈ›ii mult mai mult decît socotim noi, majoritatea lor nici nu visează ce È™tiință au, partea proastă e că doresc să treacă drept ceea ce nu sînt, își pierd farmecul È™i gingășia, faceÈ›i mai bine ca Maria Guavaira care se mărgineÈ™te să spună, Am citit cîteva cărÈ›i la viaÈ›a mea, e de minune efectul lecturii, nu e această femeie atît de îngîmfată încît să fi declarat aÈ™a ceva despre sine, ci naratorul, iubitor 191 de dreptate, a fost cel care n-a rezistat comentariului, Acum Joana Carda întreabă cînd se vor duce să vadă barca de piatră, exact în clipa cînd Maria Guavaira, poate pentru a nu pfelungi disputa, pe terfnuri carc nu mai sînt de competenÈ›a ei, spuneam exact în clipa aceea, dădu Maria Guavaira drumul la radioul pe care-l are în bucătărie, lumea trebuie să aibă niÈ™te È™tiri de transmis, aÈ™a-i în fiecare dimineață, sînt înfricoșătoare È™tirile, chiar dacă au pierdut primele cuvinte reconstituite mai tîrziu, începînd de astă seară, în mod inexplicabil, viteza de dislocare a peninsulei s-a modificat, ultima măsurătoare înre-gistrează mai niult de două mii de metri pe oră, practic cincizeci de kilometri zilnic, adică triplul a ceea ce se obăervă de cînd a început deriva. In clipa asta pesemne că s-a lăsat în peninsulă o tăcere generală. Știrile se aud în case È™i în pieÈ›e, totuÈ™i mai sînt È™i unii care vor afla despre ele ceva mai tîrziu, precum cei doi bărbaÈ›i care lucrează pentru Maria Guavaira, sînt afară pe cîmp, departe, pun rămășag că cel mai tînăr va lăsa deoparte compli-mentele È™i galanteriile È™i nu se va mai gîndi decît la propria sa viață È™i siguranță. Dar răul cel mare încă nu venise, de-abia cînd crainicul citeÈ™te o È™tire de la Lisabona, mai devreme sau mai tîrziu trebuia să se afle, mult a mai È›inut secretul, există o mare îngri-jorare în mediile oficiale È™i È™tiinÈ›ifice portugheze, deoarece arhipelagul insulelorAzore se găseÈ™te exact pe calea pe care a urmat-o pînă acum peninsula, se observă deja primele indicii de neliniÈ™te în rîndul populaÈ›iilor, deocamdată nu se poate vorbi de panică, dar se prevede că în următoarele ore se va pune în aplicare un plan de evacuare a oraÈ™elor È™i a unor aÈ™ezări de pe litoral mai direct ameninÈ›ate de ciocnire, cît despre noi, spaniolii, ne putem consi-dera în afara efectelor imediate, pentru mornent, de vreme ce Azorele se găsesc între paralelele treizeci È™i È™apte È™i patruzeci È™i fiind toată regiunea Galiciei la nordul paralelei patruzeci È™i doi, se poate observa 192 uÈ™or că, nefiind nici o modificare în traseu, numai È›ara-soră, veÈ™nic nefericită, va suferi impactul direct, fără să uităm, fireÈ™te, la fel de nefericitele insule care, prin dimensiunea lor redusă, riscă să dispară sub marea masă de piatră care se dislocă acum, după cum am spus, cu impresionanta viteză de cincizeci de kilometri zilnic, putînd încă, pe de o parte, să se întîmple ca aceleasi insule să se constituie în acea frînă providenÈ›ială care să oprească marÈ™ul neobosit, sîntem cu toÈ›ii în mîna Celui De Sus, de vreme ce nu vor mai fi de ajuns puterile omului pentru a evita catastrofa, dacă ea se va produce, din fericire, repetăm, noi spaniolii, sîntem mai mult sau mai puÈ›in în siguranță, să nu dovedim totuÈ™i vreun opti-mism exagerat, întotdeauna trebuie să ne temem de consecinÈ›ele secundare ale È™ocului, recomandîndu-se aÈ™adar o inaxirnă vigilență, netrebuind să rămînă pe coasta galiciană decît cei care, prin natura obligaÈ›iilor È™i îndatoririlor lor, nu se pot retrage în regiunile din interior. A tăcut crainicul, a venit o muzică menită pentru o cy totul altă ocazie, È™i Jose Anaiyo, amintindu-È™i, îi spuse lui Joaquim Sassa, Aveai dreptate cînd vorbeai de Azore, È™i cîte mai poate È™i vanitatea omenească, chiar È™i cu acest risc extrem al vieÈ›ii, îi plăcu lui Joaquim Sassa că în faÈ›a Mariei Guavaira fusese în mod public recunoscută o dreptate pe care o avusese el, chiar dacă nemeritat, culeasă cum a fost între uÈ™ile laboratorului unde fusese dus împreună cu Pedro Orce. Ca într-un vis repetat, Jose Anaipo făcea socoteli, ceruse hîrtie È™i creion, de data asta n-o să mai spună că peste cîteva zile va trece Gibraltarul prin faÈ›a faclelor de pe lanÈ›ul muiitos Gădor, atunci fusese vreme de sărbătoare, acum trebuia verificat cîte zile mai rămîneau pînă la ciocnirea Capului da Roca cu insula Terceira, È›i se face pielea de găină È™i părul măciucă cînd îți închipui cumplita clipă, după ce insula Săo Miguel se va fi înfipt ca un ciot în pămîntul moale al Alentejului, adevăr, adevărat grăiesc vouă, 193 orice rău vă poate pașțe. Spune Jose Anaigo la sfirÈ™itul calculelor, Am mers pînă acum cam trei sute de kilometri, or, cum distanÈ›a de la Lisabona la Azore e, în mare, de o mie două sute de kilometri, vom TTiai avea de parcura încă nouă sute, iar nouă sute de kilometri la cincizeci de kilometri pe zi, în cifre rotunde, înseamnă optsprezece zile, adică, în jurul zilei de douăzeci septembrie, probabil mai înainte, vom ajunge laAzore. Neutralitatea concluziei era o ironie forÈ›ată È™i amară care nu a făcut pe nimeni să zîmbească. Maria Guavaira le-a amintit, Dar noi sîntem aici în Galicia, dincolo de pericol, Nu trebuie să fim siguri de asta, a avertizat Pedro Orce, e destul să se schimbe traseul doar un pic, înspre sud, È™i noi vom fi cei care vom bătea în plin, cel mai bine, singurul lucru de făcut e să fugim spre interior, cum a anunÈ›at crainicul, È™i chiar È™i aÈ™a nimic nu e sigur, Să las casa È™i pămîntul, Dacă se va întîmpla ceea ce se anunță, nu vor mai exista nici casă nici pămînt. Erau aÈ™ezaÈ›i, deocamdată mai puteau sta aÈ™ezaÈ›i încă optsprezece zile. Focul ardea în vatră, pîinea era pe masă, mai erau È™i altele acolo, laptele, cafeaua, brinza, dar pîinea atrăgea privirile tuturor, o jumătate de pîine mare, cu o coajă groasă È™i un miez compact, îi simÈ›eau încă în gură parfumul, după atîta timp, dar limba recunoÈ™tea firimitura care rămăsese după mestecat, sosind ziua sfirÈ™itului lumii vom privi ultima furnică într-o tăcere dureroasă, ca unul care stie că se desparte pentru totdeauna. Joaquim Sassa spuse, Concediul meu se termină azi, pentru ca totul să fie conform regulilor ar trebui să fiu mîine în Porto, la serviciu, aceste cuvinte obiective au fost doar începutul unei declaraÈ›ii, Nu È™tiu dacă vom mai fi È™i în continuare împreună, e o chestiune care va trebui hotărîtă aici, dar, din partea mea, vreau să fiu unde va fi È™i Maria, dacă È™i ea o să accepte È™i o să-È™i dorească asta. Or, pentru că fiecare lucru va trebui spus la timpul său, pentru că toate 194 piesele vor trebui să fie ajustate în ordinea lor firească, au aÈ™teptat ca Maria Guavaira, convocată, aă vorbească cea dintîi, iar ea spuse, Da, asta vreau, fără alte înflorituri care nu erau necesare. Spuse Jose AnaiÈ›o, Dacă peninsula se ciocneÈ™te de Azore, È™colile nu se vor mai deschide prea curînd, sau poate că nici nu se mai deschid, voi rămîne cu Joana È™i cu voi, dacă È™i ea va hotărî să rămînă. Acum era rîndul Joanei Carda, care, ca È™i Maria Guavaira, spuse doar trei cuvinte, femeile nu-s prea vorbăreÈ›e de data asta, Rămîn cu tine, au fost doar acestea, pentru că se uita direct la el, dar toÈ›i înÈ›eleseră restul. în sfirÈ™it, ultimul, pentru că cineva trebuia să fie ulti-mul, Pedro Orce spuse, Oriunde vom merge, merg, È™i fraza asta, care evident jigneÈ™te gramatica È™i logica prin exces de logică È™i poate È™i de gramatică, va trebui să rămînă necorectată, aÈ™a cum a fost spusă, poate i se va găsi vreun sens particular care să o justifice È™i să o absolve, cine are experienÈ›a cuvintelor È™tie că de la ele trebuie să se aÈ™tepte totul. Cîmii, se È™tie, nu vorbesc, iar acesta nici măcar un lătrat sonor nu poate să scoată pentru a-È™i arăta aprobarea jovială. In acea zi s-au dus pe coastă să vadă barca de piatră. Maria Guavaira purta veÈ™mintele sale colo-rate, nici nu se obosise să le calce cu fierul, vîntul È™i lumina le vor È™terge cutele de la lunga È™edere în limbul profund. în faÈ›a grupului mergea Pedro Orce, ghid emerit, cu toate că se încrede mai degrabă în instinctul È™i simÈ›ul cîinelui decît în propriii săi ochi, pentru care, într-adevăr, la lumina zilei, totul pare alt drum. De la Maria Guavaira, deocamdată, nu ne putem aÈ™tepta la orientare, ruta ei e alta, toate gesturile ei sînt pretexte pentru a lua mîna lui Joaquim Sassa È™i a se lăsa trasă, rămînînd corpul lipit de corp atît timp cît durează un sărut, măsură după cum È™tim variabilă, de asta ei mai întîrzie în expediÈ›ie È™i nu prea sînt în stare să-i însoÈ›ească pe ceilalÈ›i. Jose AnaiÈ›o È™i Joana Carda folosesc altă discreÈ›ie, a trecut o săptămînă de cînd sînt împreună, È™i-au potolit întîia foame, È™i-au săturat întîia sete, să spunem că nesaÈ›ul apare dacă ei îl convoacă, È™i, la drept vorbind, nu prea îl scutesc. Numai în noaptea care a trecut, cînd Pedro Orce a văzut de departe splendoarea, n-a fost doar pentru că s-au iubit Joaquim Sassa È™i Maria Guavaira, parcă în casa aceea ar fi dormit È™i s-ar fi iubit în acelaÈ™i timp zece cupluri. Norii vin dinspre mare È™i aleargă grăbiÈ›i, se fac È™i se desfac numaidecît, ca È™i cum fiecare minut n-ar dura mai mut de o secundă sau o fracÈ›iune din ea, È™i toate gesturile acestor femei È™i bărbaÈ›i sînt, sau par să fie. într-o aceeaÈ™i egală clipă, grabnice È™i lente, s-ar spune că lumea s-a schimbat, dacă poate fi înÈ›eleasă semnificaÈ›ia plenară a unei expresii sărace È™i populare. Ajung în vîrful muntelui È™i marea e un zbucium continuu. Pedro Orce de-abia recunoaÈ™te locurile, bolovanii gigantici rostogoliti care stau gră-madă unii peste alÈ›ii, poteca aproape nevăzută care coboară în trepte, cum de-a putut să treacă pe-aici în timpul nopÈ›ii, chiar È™i cu ajutorul cîinejui, e o cutezanță pe care nu-i în stare să È™i-o explice sieÈ™i. Caută cu privirea barca de piatră È™i nu o vede, dar acum Maria Guavaira trece înaintea grupului, era È™i timpul, mai bine decît oricine cunoaÈ™te drumu-rile. Ajung la locul cu pricina, È™i Pedro Orce vrea să deschidă gura ca să spună, Nu-i aici, dar a tăcut, are în față piatra cîrmei cu timona sfărîmată, marele catarg care la lumină pare mai gros, È™i barca, dar la ea se observă cele mai mari deosebiri, ca È™i cum eroziunea de care vorbise în această dimineață ar fi făcut într-o noapte treaba a mii È™i mii de ani, unde e, că nu o văd, prora înaltă È™i ascuÈ›ită, pîntecele concav, este limpede că piatra are forma generală a unui vas, dar nici cel mai grozav dintre sfinÈ›i n-ar izbuti să înfăptuiască miracolul de a menÈ›ine pe linia de plutire o ambarcaÈ›iune atît de precară, fără parapeÈ›i, îndoiala nu vine de la faptul că e de piatră, 196 vine de la risipirea aproape totală a formei de vas, la urma urmelor o pasăre zboară doar pentru că seamănă cu o pasăre, se gîndeÈ™te Pedro Orce, acum Maria Guavaira spune, Asta-i barca în care a venit din răsărit un sfint, se mai văd încă aici urmele picioarelor cînd a debarcat È™i a luat-o spre interiorul È›inutului, urmele erau niÈ™te cavități în stîncă, acum niÈ™te băltoace pe care necontenitul du-te-vino al valurilor, din timpul fluxului, le reînnoieÈ™te constant, fireÈ™te că orice îndoială e legitimă, dar lucrurile depind de ceea ce se acceptă sau se neagă, dacă un sfint a venit de departe navigînd pe o lespede, nu se vede de ce ar fi cu neputință ca picioarele sale de foc să topească roca pînă în zilele noastre. Pedro Orce n-are altceva de făcut decît să accepte È™i să confirme, dar își păstrează pentru sine amintirea unei alte bărci pe care doar el a văzut-o în noaptea aproape fără stele È™i totuÈ™i populată de viziuni supreme. Marea năvăleÈ™te peste stînci de parcă ar È›ine piept înaintării acestei marei irezistibile de pietre È™i pămînt. Nu mai privesc barca mitică, privesc valurile care se îmbulzesc, È™i Jose AnaiÈ›o spune, Mergem pe un drum, îl È™tim, È™i nu-l simÈ›im. lar Joana Carda, Ce soartă. Atunci Joaquim Sassa spuse, Sîntem cinci oameni È™i un cîine, nu încăpem în Doi Cai, e o problemă pe care va trebui s-o rezolvăm, o ipoteză ar fi să mergem noi doi, Jose È™i cu mine, în căutarea unei maÈ™ini mai mari, din cele care zac cu duiumul peste tot, mai greu o să fie să găsim una în stare bună, fiecăreia din cele pe care le-am văzut îi lipsea cîte ceva, După ce ajungem acasă hotărîm ce avem de făcut, spuse Jose Anai^o, avem timp destul, Dar casa, pămîntul, murmura Maria Guavaira, N-avem de ales, sau plecăm de-aici, sau pierim cu toÈ›ii, cuvintele au fost rostite de Pedro Orce, È™i erau definitive. După masa de prînz, s-au dus Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›o să caute o maÈ™ină mai mare, de pre-ferință un jeep, unul de armată ar fi fost foarte 197 nimerit, sau, È™i mai bine, un vehicul din acelea de transportat marfă, o fur-gonetă acoperită, care s-ar putea transforma într-o casă ambulantă È™i dormitor, după cum se cam aÈ™teptase Joaquim Sassa, n-au găsit nimic care să le fie de folos, pe lîngă faptul că regiunea în care ne aflăm nu e prea bine înzestrată cu parcări. S-au întors pe înserate, pe È™osele care treptat se umpleau de un trafic intens dinspre apusi spre răsărit, era începutul pribegiru populaÈ›iilor care locuiau pe coastă, se vedeau automobile, căruÈ›e, din nou străvechii măgari împovăraÈ›i, È™i biciclete, deÈ™i puÈ›ine pe terenuri atît de accidentate, È™i moto-ciclete, È™i autocare, cu cincizeci È™i ceva de locuri, care transportau sate întregi, era cea mai mare migraÈ›ie din istoria Galiciei. Unii oameni îi priveau cu mirare pe drumeÈ›ii care mergeau în sens invers, ba chiar îi opreau, poate nu È™tiu ce s-a întîmplat, Știm, mulÈ›umim frumos, mergem doar să luăm pe cineva, deocamdată nu-i pericol, iar apoi Jose AnaiÈ›o zise, Dacă aici e aÈ™a, ce-o mai fi È™i în Portugalia, È™i deodată îi veni în minte ideea salvatoare, Ce proÈ™ti sîntem, soluÈ›ia-i atît de simplă, facem drumul de două ori, sau de trei ori, de cîte ori va fi nevoie, alegem un loc în interior unde să ne instalăm, o casă, nu poate fi greu, oamenii lasă totul baltă. Asta a fost buna vestire pe care au dus-o, sărbătorită aÈ™a cum se cuvine, în ziua următoare aveau să înceapă alege-rea È™i punerea deoparte a celor necesare, s-au făcut liste, s-au tăiat unele, s-au adăugat altele, Doi Cai avea mult de mers È™i de cărat. In dimineaÈ›a următoare lucrătorii nu au apărut È™i motorul lui Doi Cai nu a mers. Spus aÈ™a, se pare că am dori să insinuăm că există vreo relaÈ›ie între cele două întîmplări, de pildă, că agricultorii absenÈ›i ar fi furat vreo piesă esenÈ›ială a automobilului, dintr-o nevoie imperioasă sau din spirit răuvoitor ivit din senin. Nu-i aÈ™a. Atît cel mai vîrstnic, cît È™i cel mai tînăr au fost purtaÈ›i de exodul care depopula cu repeziciune toată fiÈ™ia de pe coastă pe o distanță 198 de peste cincizeci de kilometri, dar, de azi în trei zile, după ce locatarii casei vor fi plecat, se va întoarce în acest loc lucrătorul cel mai tînăr, cel care o curta pe Maria Guavaira cu pămînturile ei cu tot, în această ordine sau invers, È™i noi nu vom afla niciodată dacă el se va întoarce ca să-È™i vadă împlinit visul de a deveni proprietarul acelor averi imobile, chiar È™i numai pentru cîteva zile, înainte de a muri într-un prăpăd geologic ce avea să ia cu sine atît pămîntu-rile cît È™i visul, ori s-a hotărît să rămînă de pază, luptînd împotriva singurătății È™i a spaimei, riscînd totul pentru a putea cîștiga totul, mîna Mariei Guavaira È™i agoniseala ei, dacă înspăimîntătoarea ameninÈ›are nu se va concretiza totuÈ™i, mai È™tii. Intr-o bună zi, cînd Maria Guavaira se va întoarce aici, dacă se va mai întoarce, va găsi un bărbat săpînd pămîntul, sau dormind, obosit de muncă, într-un nor de lînă albastră. Toată ziua Joaquim Sassa s-a luptat cu mecanica îndărătnică, Jose AnaiÈ›o l-a ajutat cum a putut, dar È™tiinÈ›a amîndurora nu a fost îndeajuns pentru a rezolva problema. Nu lipseau piese, nu lipsea energie, dar în străfundul intim al motorului ceva anume obosise È™i se rupsese, sau se stricase lent, se întîmplă cu oamenii, se poate întîmpla È™i cu maÈ™i-nile, într-o zi, cînd nimic nu o prevestea, corpul spune, Nu, sau sufletul, sau spiritul, sau voinÈ›a, È™i nimic nu-l mai poate clinti, la punctul acesta a ajuns È™i Doi Cai, i-a adus aici pe Joaquim Sassa È™i pe Jose AnaiÈ™o, nu i-a lăsat în mijlocul drumului, furioÈ™i, pumnii nu rezolvă nimic, nici loviturile cu piciorul nu ajută cu ceva, Doi Cai a murit. Cînd intră descurajaÈ›i în casă, murdari de ulei, cu mîinile zdrelite după lupta, aproape fără scule, cu bucÈ™e, È™uruburi È™i garmturi, È™i s-au dus să se spele, ajutaÈ›i cu blîndeÈ›e de femeile lor, atmosfera era de adîncă tulburare, Și-atunci cum o să mai ieÈ™im de-aici, întreba Joaquim Sassa, care, ca stăpîn al automo-bilului, se simÈ›ea nu numai răspunzător, ci vinovat, i se părea o nerecunoÈ™tință a destinului, o ofensă 199 personală, anumite mîncărimi de onoare nu furnică mai puÈ›in doar pentru că ar fi absurde. Pe urmă s-a conyocat consiliul de familie, se părea că avea să fie o sesiune agitată, dar Maria Guavaira a luat imediat cuvîntul pentru a face o propunere, Am un car vechi, care ne-ar putea fi de folos, È™i un cal care-a trecut de prima tinereÈ›e, însă, dacă-l îngrijim cum trebuie, s-ar putea să fie în stare să ne ducă. Au urmat cîteva secunde de perple-xitate, reacÈ›ie naturală la cei obiÈ™nuiÈ›i cu locomoÈ›ia automobilă È™i care se văd dintr-o dată obligaÈ›i de vicisitudinile vieÈ›ii să se întoarcă la vechile obiceiuri. Și carul e acoperit, a întrebat Pedro Orce, practic È™i dintr-o generaÈ›ie mai vîrstnică. Coviltirul n-o mai fi în bună stare, dar se cîrpeÈ™te pe unde-i nevoie, am pînză groasă care va servi pentru început, Și la nevoie, spuse Joaquim Sassa, smulgem prelata lui Doi Cai, È™i-aÈ™a nu-i mai trebuie, È™i va fi ultimul hatîr pe care i-l datorez. Sînt toÈ›i în picioare, fericiÈ›i, li se pare mare aventura, porniÈ›i în lumea largă într-un car, lume e un fel de a spune, È™i zic ei, Hai să vedem calul, hai să vedem trăsura, trebuie să le explice Maria Guavaira că un car nu-i o trăsură, are patru roÈ›i, sistem de direcÈ›ie în față, È™i, sub coviltirul care îi va adăposti de intemperii, suficient spaÈ›iu pentru familie, cu ordine È™i o bună admi- nistrare a resurselor nu va fi mare diferenÈ›a față de È™ederea în casă. Calul e bătrîn, i-a văzut intrînd în grajd È™i a întors spre ei marele său ochi negru, tresărind la lumină È™i la zarvă. E foarte adevărată învățătura înÈ›eleptului, pînă nu-È›i sună ceasul, încă se mai pot întîmpla atîtea, nu dispera. Aflîndu-ne departe, È™tim puÈ›ine despre laÈ›urile È™i nodurile gordiene ale crizei care, latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul • guvernelor, mai ales de la celebra invazie a 200 hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea È™i ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieÈ™ire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale moralei È™ijustiÈ›iei. Mai ales pentru că nu se È™tie dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpusteÈ™te cu viteza de doi kilometri pe oră în direcÈ›ia Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-È™i prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjunc-turii È™i pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile È™i eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea È™i capaci-tatea lor. Primul ministru, în declaraÈ›ia către È›ară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul naÈ›ional amplu pe care, în condiÈ›iile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru restabilirea normalității. în această ordine de idei, îi propusese preÈ™edintelui Republicii formarea unui guvem de salvare naÈ›ională, cu participarea tuturor forÈ›elor politice, cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere uă întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredinÈ›at formaÈ›iilor partidare care, într-o situaÈ›ie normală, nu ar fi chemate nici măcar să deschidă o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar È™i răspicat că atît el cît È™i miniÈ™trii săi se consi-derau în slujba țării pentru ca, în funcÈ›ii noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei È™i să contri-buie la fericirea poporului. PreÈ™edintele Republicii a acceptat cererea de demisie È™i, respectînd constituÈ›ia È™i normele de funcÈ›ionare democratică a institutiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca È™efsuprem al parti-dului celui mai votat, È™i care, pînă acum, guvernase fără alianÈ›e, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare naÈ›ională propus. Pentru că, e bine să nu 201 se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare natională sînt È™i ele foarte bune, se poate chiar spune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile doar arareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obiÈ™nuit, guverne care să È™tie să guverneze la nivel naÈ›ional. Despre această temă delicată, dintre cele mai delicate, au avut loc nesfirÈ™ite dezbateri între constituÈ›ionaliati, politologi È™i alÈ›i cunoscători, È™i-n atîția ani nu s-a putut adauga prea mult la evidenÈ›a semnificaÈ›iilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvem de salvare naÈ›ională e de salvare naÈ›ională. AÈ™a ar spune Pero Grulio, È™i ar spune bine. Și cel mai interesant din toate astea e că populaÈ›iile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunÈ›at formarea pomenitului guvem, neputîndu-se, în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaÈ™te lista ministerială È™i se văd portretele miniÈ™trilor în ziare È™i la televiziune. La urma urmelor, sînt aceleaÈ™i figuri, È™i la ce ne aÈ™teptăm oare, dacă sîntem atît de reticenÈ›i să le dăm pe ale noastre. S-a vorbit de pericolole pe care le riscă Portugalia dacă se va ciocni de Azore, È™i totodată È™i de efectele secundare, dacă nu vor ajunge să fie directe, cu care este ameninÈ›ată Galicia, dar mult mai gravă e, fireÈ™te, situaÈ›ia populaÈ›iei din insule. In definitiv, ce e o insulă ? o insulă, în acest caz un arhipelag întreg, este o ieÈ™ire la suprafață a lanÈ›ului muntos submarin, de multe ori doar vîrfurile ascuÈ›ite ale unor ace stîncoase care în mod miraculos se susÈ›in pe picioare în străfunduri de mii de metri, o insulă, pe scurt, e cea mai îndoielnică dintre întîmplări. Și deodată mai vine È™i ceea ce, nefiind decît tot o insulă, e atît de mare È™i precipitată încît există marele pericol să asistăm, să sperăm că departe, la decapi-tarea succesivă a lui Săo Miguel, a insulei Terceira, a lui Săo Jorge È™i Faial, È™i a altor insule din Azore, cu pierderea generală de vieÈ›i omeneÈ™ti, dacă guvernul de salvare naÈ›ională, care mîine își va prelua 202 atribuÈ›iile, nu va găsi soluÈ›ii pentru dislocarea, într-un timp scurt, a sute de mii È™i milioane de oameni către regiunile suficient de sigure, în cazul în care acestea există. PreÈ™edintele Republicii, chiar înainte de intrarea în funcÈ›iune a noului guvem, a È™i apelat la solidaritatea internaÈ›ională, mulÈ›umită căreia, după cum ne amintim, È™i acesta e doar unul din nenumăratele exemple pe care le-am putea prezenta, s-a evitat foametea în Africa. Þările din Europa, unde, din fericire, s-a înregistrat o anumită scădere de ton în limbaj, cînd se referă la Portugalia È™i Spania, după serioasa criză de identitate în care s-au zbătut cînd milioane de europeni s-au hotărît să se declare iberici, au întîmpinat cu simpatie apelul È™i au dorit chiar imediat să afle cum anume vrem să fim ajutaÈ›i, cu toate că, aÈ™a cum se întîmplă de obicei, totul depinde de cum vor putea fi satisfăcute nevoile noastre de posibilitățile lor excedentare. Cît despre Statele Unite ale Americii de Nord, care astfel, prin extensie completă, ar trebui mereu numite, au trimis veste că formula guvernului de salvare naÈ›ională nu le e pe plac, dar că, în fine, treacă-meargă, avînd în vedere împrejurarea, s-au declarat totuÈ™i dispuse să evacueze toată populaÈ›ia din Azore, care nu ajunge la două sute cincizeci de mii de persoane, rărnînînd să decidă însă mai tîrziu unde vor putea fi instalate aceste persoane, chiar în statele salvatoare, nici pomeneală, datorită legilor de imigrare, idealul, dacă vreÈ›i să vi-l spun, È™i acesta e visul secret al Departamentului de Stat al Pentagonului, ar fi ca insulele să reÈ›ină, chiar È™i cu cîteva stricăciuni, peninsula, care astfel ar rămîne fixată în mijlocul Atlanticului spre beneficiul păcii mondiale, al civilizaÈ›iei occidentale È™i al evidentelor convenienÈ›e strategice. Plebei i se va comunica faptul că toate escadrilele nord-americane au primit ordin să se îndrepte spre zona Azorelor, imediat se vor aduna acolo mai multe mii de azorieni, rămînînd restul pentru podul aerian care se află în curs de 203 amenajare. Portugalia È™i Spania vor trebui să-È™i rezolve singure problemele locale, mai puÈ›in spa-niolii decît noi, că pe ei întotdeauna istoria È™i soarta i-au tratat cu o parÈ›ialitate mai mult decît evidentă, Exceptînd cazul Galiciei, caz È™i regiune pur peri-ferice, sau, cu alte cuvmte, apendiculare, Spania se află la adăpost de urmările mai nefaste ale coli-ziunii, avînd în vedere că, în mod substanÈ›ial, Portugalia îi serveÈ™te drept tampon sau amortizor. Există probleme de o anume complexitate logistică de rezolvat, cum ar fi oraÈ™ele importante, ca Vigo, Pontevedra, Santiago de Compostela È™i la Coruna, dar, în privinÈ›a celorlalto, populaÈ›ia din sate e atît de obiÈ™nuită cu precara guvernare a vieÈ›ii sale, încît, aproape fără să aÈ™tepte ordine, poveÈ›e È™i opinii, s-a pornit să mărșăluiască spre interior, paÈ™nică È™i resemnată, folosind mijloacele de transport pome-nite, È™i altele, începînd cu cel mai primitiv, propriile picioare. Dar situaÈ›ia Portugaliei e radical diferită. ObservaÈ›i că toată coasta, cu excepÈ›ia părÈ›ii sudice din Algarve, se află expusă la lovirea cu pietrele insulelor azoriene, expresie care se foloseÈ™te aici, lovire cu pietre, pentru că, în sfirÈ™it, nu e mare diferenÈ›a, în ceea ce priveÈ™te efectele, între faptul că ne loveÈ™te o piatră sau că ne lovim de o piatră, totul e o chestiune de viteză È™i inerÈ›ie, neuitînd totuÈ™i, că în cazul de față capul, chiar rănit È™i spart, va face țăndări toată cremenea. Or, cu o astfel de coastă, aproape toată cu țărmurijoase È™i cu oraÈ™ele principale chiar pe malul apei, È™i avînd în vedere lipsa de progătire a portughezilor pentru cea mai neînsemnată dintre calamitățile publice, cutremur, inundaÈ›ie, incendii de pădure, secetă persistentă, e de mirare ca guvernul de salvare naÈ›ională să-È™i poată îndeplini îndatorirea. SoluÈ›ia ar fi să se simu-leze chiar panica, să-i facă pe oameni să-È™i părăsească grabnic casele È™i să se refugieze în cîmphle din interior. Mai rău este dacă în călătorie È™i la instalare 204 aceÈ™ti oameni se vor vedea privaÈ›i de alimente, nici nu se poate închipui pînă la ce extreme vor putea ajunge indignarea È™i revolta. Toate acestea, fireÈ™te, ne preocupă, dar, hai să o mărturisim, mult mai mult ne-ar preocupa dacă nu s-ar întîmpla să fim în Galicia, observînd pregătirile de călătorie făcute de Maria Guavaira È™i Joaquim Sassa, de Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o, de Pedro Orce È™i Cîine, importanÈ›a relativă a subiectelor e variabilă, el e punctul de vedere, el e starea de o clipă, el e simpatia personală, obiectivitatea naratorului e o invenÈ›ie modernă, e de ajuns să vedem că nici Domnul Dumnezeul Nostru nu È™i-a dorit-o în Cartea sa. Au trecut două zile, calul a primit hrană din belÈ™ug, ovăz È™i grăunÈ›e la discreÈ›ie, el care înainte fusese pus la regimul bazic, Joaquim Sassa a ajuns chiar să propună supe de vin, iar carul, odată peticite găurile din coviltir cu pînză groasă scoasă de pe Doi Cai, pe lîngă confortul interior pe care îl oferă, îl va proteja de ploaie atunci cînd aceasta va veni cu mai multă constanță decît ultimele efluvii, căci a sosit de mult septembrie È™i ne aflăm într-o zi ploioasă. In tot acest du-te-vino, se presupune că peninsula o fi navigat vreo sută cincizeci de kilometri de cînd Jose Anai(;o a făcut calculul. Mai lipsesc, aÈ™adar, încă È™apte sute cincizeci de kilometri de parcurs, sau cincisprezece zile, pentru cine preferă măsuri mai empirice, la capătul cărora, un minut în plus sau în minus, se va produce primul È™oc, sfmte lisuse, sănna-nu alentejani, norocul lor e că s-au obiÈ™nuit, sînt ca È™i galicienii, au pielea atît de bătătorită că ar fi foarte nimerit să ne întoarcem la cuvintele vechi, să spunem că e tăbăcită, È™i nu mai e nevoie de alte explicaÈ›ii. Aici, pe pămînturile septentrionale, în această paradisiacă vale a Galiciei, timpul ajunge, È™i încă prea destul, pentru ca grupul să se pună la adăpost. Carul are de acum saltele, cearÈ™afuri È™i pături, are bagajele tuturor È™i instrumentele de bucătărie elementare, mîncare gătită pentru primele 205 zile, turtiÈ›e, dacă È›ineÈ›i morÈ›iÈ™ să aflaÈ›i ce anume, È™i diverse alimente, din cele rustice È™i casnice, fasole albă È™i roÈ™ie, orez È™i cartofi, un butoi cu apă, un poloboc cu vin, două găini ouătoare, una din ele pestriță È™i cu gît golaÈ™, moruă, ulciorul cu untdelemn, sticluÈ›a cu oÈ›et, È™i sare, că nu poÈ›i trăi fără ea, numai dacă n-ai fost botezat, piper È™i boia, toată pîinea care era în casă, făină într-o traistă, fin, ovăz È™i grăunÈ›e pentru cal, cîinele nu ridică probleme, È™tie să se descurce fără ajutor, cînd îl acceptă e ca să le facă pe plac. Maria Guavaira, fără să spună de ce, dar poate că n-ar È™ti să explice dacă ar fi între-bată, a È›esut cu firul albastru brățări pentru toÈ›i È™i colane pentru cal È™i cîine. Atît de mare e muntele de lînă că nici nu se observă vreo diferență. în afară da asta, fie spus, chiar dacă ar vrea să-l ia, n-ar încăpea în car, È™i nici nu s-au gîndit vreodată să o facă, altminteri unde s-ar mai culca acel lucrător mai tînăr care o să vină aici. In ultima noapte pe care au petrecut-o în casă s-au culcat tîrziu, au stat la taifas ore în È™ir, ca È™i cum ziua următoare ar fi fost de despărÈ›iri dureroase, fiecare spre căminul său. Dar faptul că se aflau laolaltă era încă un mod de a întări spiritele, se È™tie că surcelele încep să se rupă atunci cînd sînt scoase din snop, tot ce se poate frînge s-a È™i frînt. Au desfăcut peste masa din bucătărie harta peninsulei, în această configuraÈ›ie încă impropriu legată de FranÈ›a, È™i au însernnat itinerariul primei călătorii, inaugurale, avînd grijă să aleagă traseele mai putin accidentate, luînd în considerare lipsa de vlagă a amărîtului cabalin. Dar aveau de făcut un ocol mai către nord, pînă la Coruiia, acolo era internată la ospiciu mama zăludă a Mariei Guavaira, simpla iubire de fiică îi ordona acesteia să se ducă să-È™i scoată mama de la balamuc, să ne închipuim numai panica din casa de nebuni, cu o insulă intrîndu-le pe ușă, prăvălindu-se uriașă peste oraÈ™, luînd din față vasele ancorate, È™i toate acele ferestre cu geamurile către bulevardul 206 dinspre țărni, făcîndu-se țăndări în aceeaÈ™i clipă, iar nebumi socotind, dacă or putea socoti, că sosise în sfirÈ™it ziua Judecății. Maria Guavaira va spune sincer È™i corect, Nu È™tiu cum va putea fi viaÈ›a noastră cu mama alături în car, cu toate că ea, zău, nu-i violentă, va dura doar pînă ajungem la un loc singur, aveÈ›i răbdare. I-au răspuns că au răbdare, să nu le poarte de grijă, că totul se va aranja cît mai bine, dar È™tim prea bine că nici o foarte mare iubire nu rezistă intactă la propria sa nebunie, darmite să mai fii nevoit È™i să stai cu o străină, în cazul ăsta mama nebună a unuia din nebuni. Noroc că Jose AnaiÈ›o a avut ideea inspirată să telefoneze din primul loc unde va fi posibil, pentru a afla veÈ™ti, se prea poate ca autoritățile sanitare să fi transferat sau să fie pe cale să transfere alienaÈ›ii într-un loc sigur, căci acest naufragiu nu-i din cele clasice, mai întîi se salvează cei care sînt dinainte pierduÈ›i. S-au retras în sfirÈ™it cuplurile în camere, au făcut ceea ce se face întotdeauna în astfel de ocazii, cine È™tie dacă ne vom mai întoarce aici vreodată, atunci să rămînă ecourile iubirii carnale omeneÈ™ti, care nu are asemuire între specii, pentru că e făcută din suspine, È™oapte, din cuvinte imposibile, din salivă È™i sudoare, din agonie, din martiriu implorat. încă nu, mori de sete È™i refuzi apa salvatoare, Acum, acum, iubirea mea, È™i aÈ™a ceva vor să ne răpească bătrîneÈ›ea È™i moartea. Pedro Orce, care e bătrîn È™i are deja primul semn de la moarte, care e singură-tatea, a ieÈ™it încă o dată din casă, ca să mai vadă barca de piatră, s-a dus cu el È™i cîinele, care are toate numele È™i nici unul, iar cel care o vrea să spună că de vreme ce merge cîinele, nu merge Pedro Orce singur, acela uită sorgintea îndepărtată a anima-lului, cîinii din infem au văzut deja totul, È™i avînd un trai atît de lung ei nu sînt tovarășii nimănui, oamenii, care trăiesc atît de puÈ›in, sînt cei care întovărășesc cîinii. Barca de piatră e acolo, iar prora e înaltă È™i ascuÈ›ită ca în prima noapte, Pedro Orce 207 nu se miră, fiecare din noi vede lumea cu ochii pe care-i are, iar ochii văd ceea ce vor, ochii creează diversitatea lumii È™i făiiresc minunile, chiar dacă sînt de piatră, È™i prorele înalte, dacă sînt din iluzii. DimineaÈ›a se anunță închisă, expresie care, deÈ™i curentă, nu e exactă, dimineÈ›ile nu se anunță, noi ne trezim în ele, È™i atunci, venind la fereastră, vedem că cerul e acoperit de norijoÈ™i È™i cade o ploaie măruntă È™i blîndă de înmuiat proÈ™tii care merg prin ea, totuÈ™i, fiind atît de mare forÈ›a tradiÈ›iei, dacă această călă-torie a noastră ar avea un jurnal de bord, desigur că ofiÈ›erul de card È™i-ar începe astfel întîia filă, DimineaÈ›a se anunță închisă È™i ploioasă, ca È™i cum în ceruri aventura asta nu e bine văzută, de fiecare dată în astfel de cazuri sînt invocate cerurile, fie că ploua, fie că e soare. Doi Cai, împins cu chiu cu vai, s-a dus să ia locul carului, sub un acoperiÈ™, de fapt, de paie, că ăsta nu-i garaj, ci È™opron, deschis tuturor vînturilor. Lăsat aÈ™a, fără acoperămîntul de pînză care a servit pentru repararea coviltirului de la car, pare de-acum un hîrb, lucrurilor li se întîmplă la fel ca È™i oamenilor, cînd nu mai servesc la nimic se sfirÈ™esc, sfirÈ™esc cînd au încetat să servească. Carul, dimpotrivă, în ciuda aerului său vetust, a întinerit cu ieÈ™irea în aer liber, lar ploaia care cade îl scaldă din nou, admirabil a fost întotdeauna efectul acÈ›iunh, uitaÈ›i-vă la cal, sub muÈ™amaua care-i protejează È™alele, îți vine să crezi că e armăsar de turnir, cu valtrap pentru bătălii. N-ar trebui să provoace mirarea aceste zăboviri descriptive, sînt moduri de-a arăta cît costă să fie smulÈ™i oamenii din locurile unde-au fost fericiÈ›i, cu atît mai mult cu cît aceÈ™tia nu vor fugi într-o panică dezorientată, acum Maria Guavaira închide cu grijă uÈ™ile, dă drumul găinilor care au rămas, iepurilor din cuÈ™ti, porcului din cocină, sînt animale obiÈ™nuite cu masă fixă È™i care acum rămîn la mila Domnului, dacă nu cumva ispitelor diavolului, căci porcul e prea bine în stare, dacă le prinde uÈ™or, să facă razie 208 printre celelalte ammale, Cînd cel mai tînăr dintre lucrători va apărea va trebui să spargă o fereastră ca să intre în casă, nu există, la multe leghe în jur, nimeni care să fie martor la asalt. Dacă am făcut-o, am făcut-o cu intenÈ›ii bune, sînt cuvintele lui, È™i poate că-i adevărat. Maria Guavaira s-a urcat pe capră, alături s-a aÈ™ezat Joaquim Sassa cu umbrela deschisă, e datoria lui să însoÈ›ească femeia iubită È™i s-o apere de vremea rea, numai că nu poate să-i îndeplinească sarcina, că din toate cele cinci persoane doar Maria Guavaira È™tie cum să conducă un car È™i un cal. Pe înserate, cînd cerul se va limpezi, se vor da lecÈ›ii, Pedro Orce va cere să fle primul care să primească rudimentele, cîtă bunătate din partea lui, aÈ™a pot È™i cele două cupluri să se odihnească sub coviltir, fără despărÈ›iri nedorite, È™i, fiind locul de pe capră atît de spaÈ›ios, pot merge acolo trei, solutie ideală pentru intimitatea celor rămaÈ™i, chiar dacă numai pentru a sta tăcuÈ›i, liniÈ™tiÈ›i È™i împreună. A smucit Maria Guavaira hățu-rile, calul, înhămat la oiÈ™tea galeriei, fără partener de cealaltă parte a tras cu putere, a simÈ›it rezistenÈ›a hățurilor, apoi greutatea încărcăturii, memoria a revenit în bătrînele sale oase È™i în muÈ™chi, iar sunetul aproape uitat s-a repetat, fărîmiÈ›area pămîntului sub rostogolirea roÈ›ilor întărite cu fier. Totul se învață, se uită È™i se învață din nou, dacă nevoia o cere. Pe o distanță cam de o sută de metri cîinele a însoÈ›it carul prin ploaie. Apoi È™i-a dat seama că putea merge, chiar dacă pe propriile picioare, la adăpost de neplăceri. S-a vîrît sub car, È™i-a potrivit pasul după mersul calului, aÈ™a o să-l vedem cît timp va dura această călătorie, fie ploaie, fie soare, de vreme ce nu are chef să facă pe hăitaÈ™ul sau să se amuze într-un du-te-vino fără sens aparent care face să se asemene atît de mult oamenii È™i cîinii. în ziua aceasta nu au mers prea mult. Trebuiau să cruÈ›e calul, cu atît mai mult cu cît terenul accidentat îi cerea eforturi continue, fie la urcuÈ™, trăgînd, fie 209 la coborîș, susÈ›inînd. Cît vedeai cu ochii, nu se zărea nici È›ipenie de om. Cred c-am fost ultimii care-au plecat de prin locurile astea, a spus Maria Guavaira, iar ceruljos, aerul plumburiu, priveliÈ™tea deprimantă anunÈ›au deja secătuirea unei lumi sfirÈ™ite È™i pustii jeluindu-se după atîta suferință È™i istov, după atîta trăit È™i murit, de atîta viață îndărătnică È™i moarte necontenită. Dar în acest car ambulant merg iubiri noi, iar iubirile noi, după cum nu ignoră observatorii, sînt cel mai puternic lucru care există pe lume, de aceea nu se tem de accidente, fiind ele însele, iubirile, cum sînt prin excelcnță, rcprezcntarca maximă a accidentului, fulgerul neaÈ™teptat, prăbuÈ™irea surîză-toare, înlănÈ›uirea nerăbdătoare. Nu trebuie totuÈ™i să ai încredere deplină în primele impresii, această despărÈ›ire aproape funebră de un È›inut pustiu, sub o ploaie melancolică, ar fi preferabil, dacă n-am fi atît de discreÈ›i, să tragem cu urechea la dialogul dintre Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o, dintre Maria Guavaira ai Joaquim SaRaa, tăcsrRa lui Pedro Orce e È™i mai discretă, despre el se poate spune că parcă nici nu merge cu ei. Primul sat pe care l-au străbătut nu fusese părăsit de toÈ›i localnicii. Unii bătrîni le declaraseră fiilor È™i rubedeniilor neliniÈ™tite că, dacă tot e să mori, mai bine aÈ™a decît de foame sau de vreo boală rea, dacă cineva a fost ales să fie atît de glorios încît să moară o dată cu lumea sa, chiar dacă nu e un erou wagnerian, îl aÈ™teaptă Waliala supremă acolo unde se strîng toate marile catastrofe. Bătrînii galicieni sau portughezi, că tot una e galicimea sau portu-ghezimea, habar n-au de lucrurile astea, dar dintr-o pricină inexplicabilă au fost în stare să spună, Nu plec de-aici, duceÈ›i-vă voi dacă vă e teamă, È™i asta nu înseamnă că ei ar fi nemaipomenit de curajoÈ™i, ci doar că-n acest moment al vieÈ›ii au ajuns la înÈ›elegerea că teama È™i curajul sînt pur È™i simplu cele două talere oscilante ale unei balanÈ›e al cărei ac indicator se menÈ›ine nemiÈ™cat, paralizat de spaima inutilei inventii a emoÈ›iilor È™i a sentimentelor. 210 Pe cînd carul străbătea satul, curiozitatea, care e probabil ultima însuÈ™ire care se pierde, i-a făcut pe moÈ™negi să iasă la drum, să facă semne cu mîna încet, de parcă s-ar fi despărÈ›it de ei înÈ™iÈ™i. A spus atunci Jose Anaigo că ar fi un act de înÈ›elepeiune să profite, pentru a dormi, de una din casele abandonate, aici sau în altă aÈ™ezare, sau într-un loc părăsit, trebuiau să fie paturi, un confort mai bun decît cel al carului, dar Maria Guavaira a declarat că nu va sta niciodată într-o casă fără îngăduinÈ›a stăpînilor, aÈ™a sînt unii, scrupuloÈ™i, altii, dacă văd o fereastră închisă o sparg, dar vor spune, Am făcut-o cu intenÈ›ii bune, È™i fie că binele e al lor sau al altora, va rămîne întotdeauna îndoiala asupra întîiului È™i ultimului motiv. Jose AnaiÈ›o a regretat ideea, nu c-ar fi fost rea, ci pentru că era absurdă, au fost suficiente cuvintele Mariei Guavaira pentru a defini o regulă de demnitate, IÈ›i vei fi suficient È›ie însuÈ›i cît timp poÈ›i suporta, pe urmă lasă-te pe mîna cui o meriÈ›i, cu atît mai bine dacă e cineva care să te merite. După cum merg lucrurile, se pare că se merită aceÈ™tia cinci unul pe altul, reciproc È™i complementar, să rămînă aÈ™adar în car, să mănînce turtiÈ›e, să trăncănească despre drumul făcut È™i drumul pe care-l mai au de făcut, Maria Guavaira va întări cu teoria lecÈ›iile practice de conducere pe care le-a È™i dat, sub un copac calul își rumegă întruna tainul său de fin, cîinele se mulÈ›u-meÈ™te de data asta cu aprovizionarea domestică, umblă de colo-colo, adulmecînd È™i înfricoșînd păsările de noapte. A încetat ploaia. o lanternă luminează pe dinăuntru coviltirul carului, cine-ar trece pe aici ar apune, la uite un teatru, e adevărat că sînt perso- naje, dar nu sînt interpreÈ›i. Mîine, cînd va putea Maria Guavaira, în sfirÈ™it, să telefoneze la Coruna, i se va spune că mama sa È™i ceilalti internati au È™i fost transferaÈ›i spre interior, Și ea ce face, La fel de nebună ca mai înainÈ›e, dar răspunsul acesta e valabil pentru oricine. IÈ™i vor continua călătoria pînă cînd se va popula din nou È›inutul cu oameni. lar acolo vor rămîne în aÈ™teptare. 211 S-a constituit guvernul de salvare naÈ›ională a portughezilor, s-a pus numaidecît pe treabă, după ce primul ministru, acelaÈ™i, se dusese la televiziune să declame o frază pe care istoria o va înregistra cu siguranță, ceva în genul, Sînge, sudoare È™i lacrimi, sau, Să-i îngropăm pe cei morti È™i să avem grijă de cei vii, sau, OnoraÈ›i-vă patria, căci patria priveÈ™te spre voi, sau, Sacrificiul martirilor va face să rodească luminile viitorului. în cazul de față, È™i avînd în vedere particularitățile situaÈ›iei, primul ministru a găsit de cuviință să spună doar, Portughezi, portu-gheze, salvarea constă în retragere. TotuÈ™i, să cazezi în liniile retrase din interior milioane de persoane care locuiesc pe fiÈ™ia de litoral era o sarcină de o complexitate atît de mare încît nimeni nu a avut pretenÈ›ia, de-a dreptul prostească, să prezinte un plan naÈ›ional de evacuare, general È™i în stare să integreze iniÈ›iativele locale. In legă-tură, de pildă, cu oraÈ™ul È™i periferiile Lisabonei, analiza situaÈ›iei È™i măsurile decurgînd din ea au pornit de la o presupunere obiectivă È™i subiectivă, ce s-ar putea rezuma în felul următor, Marea majori-tate, de ce să n-o spunem, majoritatea zdrobitoare a locuitorilor Lisabonei nu s-au născut acolo, iar cei care s-au născut acolo sînt legaÈ›i de ceilalÈ›i prin relatii familiale. Urmările unui asemenea fapt sînt ample È™i decisive, prima fiind că È™i unii È™i alÈ›ii vor trebui să se strămute în locurile de baÈ™tină, unde, cu siguranță, mai au încă rude, pe unii chiar că împrejurările vieÈ›ii i-au f'ăcut să se piardă din vedere, aÈ™adar se va profita de această ocazie forÈ›ată pentru a reintroduce armonia în sînul familiilor, îndreptînd vechile neînÈ›elegeri, vrajbele pentru moÈ™teniri rele È™i partaje È™i mai rele, gîlceve iscate din clevetiri, marea nefericire care ne cade pe cap va avea darul de a apropia inimile. A doua urmare, decurgînd firesc din prima, atinge problema alimentaÈ›iei persoanelor 212 dislocate. Or, tocmai aici, È™i fără să fie statul nevoit să intervină, va avea comunitatea îamftia'iă -0-o TnaTt; rol de jucat, care, traducînd în numere, s-ar putea exprima printr-o actualizare macroeconomică a vechii zicale, Unde mănîncă doi, mănîncă È™i al treilea, cunoscută resemnare aritmetică È™i familială a perioadei cînd se aÈ™teaptă un copil, acum se va spune, cu un ton de mai mare autoritate, Unde mănîncă cinci milioane, să mănînce È™i zece ; È™i, cu un surîs tandru, o È›ară nu e altceva decît o mare familie. Vor rămîne fără mijloace de subzistență singura- ticii, cei fără familie, mizantropii, dar chiar È™i aceÈ™tia nu vor fi automat excluÈ™i din societate, trebuie să avem încredere în solidaritățile spontane, în acea nestinsă dragoste de aproape care se manifestă în toate ocaziile, iată exemplul dat de călătoriile pe calea ferată, mai ales la clasa a doua, cînd vine ora să se deschidă panerul cu merinde, mama unei familii nu uită niciodată să invite la ospăț pe călătorii necunoscuÈ›i care ocupă locurile de alături, Nu doriÈ›i, întreabă ea, dacă cineva acceptă nu i se ia în nume de rău, deÈ™i se contează pe faptul că toÈ›i vor răspunde în cor, MulÈ›umim, poftă bună. Handicapul mai stînje-nitor va fi cazarea, una e să oferi o plăcintă de moruă È™i un pahar de vin, È™i altceva, cu totul altceva, ar fi să cedezijumătate din patul unde te culci de obicei, dar dacă izbutim să vîrîm în capul oamenilor ideea că aceÈ™ti singuratici È™i abandonaÈ›i sînt noile încarnări ale Domnului nostru, ca pe vremea cînd umbla prin lume, deghizat în cerÈ™etor, punînd la încercare bună-tatea oamenilor, atunci se va găsi întotdeauna pentru ei un cotlon pe scară, un culcuÈ™ în pod, sau, vorbind rural, un acoperiÈ™ È™i un braÈ› de paie. Dumnezeu, de data asta, oricîte înfățișări ar lua, va fi tratat aÈ™a cum se cuvine, spre lauda celui care a făurit omenirea. Am vorbit despre Lisabona, cu o diferență doar cantitativă în termeni am fi putut vorbi despre Porto sau despre Coimbra, È™i despre Setubal È™i Aveiro, 213 despre Viana sau Figueira, fără a uita de măruntele orășele È™i sate care exisță peste tot, deÈ™i în unele cazuri se ridică neliniÈ™titoarea problemă de a afla încotro trebuie să se ducă cei ce locuiesc exact în locul în care s-au născut, precum È™i cei care, trăind într-un È›inut de litoral, s-au născut într-un alt È›inut de litoral. Fiind transmise aceste dileme la Consiliul de MiniÈ™tri, a adus purtătorul de cuvînt răspunsul, Guvernul este convins că spiritul de iniÈ›iativă parti-cular rezolvă, poate într-un mod original È™i cu profit ulterior general, situaÈ›iile care nu se vor încadra în schema naÈ›ională de evacuare È™i reinstalare a popu-laÈ›iilor. Astfel autorizaÈ›i de forul superior, să lăsăm deoparte, ca fiind personale, aceste destine, să ne mărginim să pomenim, referitor la Porto, despre cazul patronilor È™i colegilor lui Joaquim Sassa. Va fi de ajuns să spunem că el, datorită imperativului disciplinei È™i al conÈ™tiinÈ›ei profesionale, dacă ar fi venit fără zăbavă din munÈ›ii galicieni părăsind în voia soartei iubirea È™i prietenii, ar fi întîlnit biroul închis È™i pe ușă afiÈ™ată o tăbliță cu ultimul anunÈ› al conducerii, FuncÈ›ionarii care se întorc din concediu se vor prezenta la noile birouri pe care le deschidem la Penafiel, unde sperăm să primim în continuare stimatele comenzi ale preÈ›uiÈ›ilor noÈ™tri clienÈ›i. lar veriÈ™oara Joanei Carda, cei din Ereira, se află acum în Coimbra, în casa vărului părăsit, care nu i-a primit cu braÈ›ele deschise, se înÈ›elege, la urma urmelor el e cel rănit, a mai avut o străfulgerare de nădejde, s-a gîndit că veriÈ™orii veneau înainte ca să pregătească întoarcerea fugarei, dar cînd, prelungindu-È™i È™ederea, i-a întrebat, È™i Joana, veriÈ™oara a mărturisit, pocăită, Nu È™tim, a fost la noi, e adevărat, dar a dispărut chiar înainte de năpasta asta, n-am mai primit veÈ™ti, de ceea ce È™tie despre restul poveÈ™tii se fereÈ™te să vorbească, dar, dacă după aceste puÈ›ine date s-a speriat, ce n-ar mai spune dacă ar cunoaÈ™te totul. lată deci lumea în suspensie, într-o neliniÈ™tită stare de aateptare, ce-o fi, ce n-o fi să se întîmple 214 plajelor lusitane È™i galiciene, occidentale. Dar, repetăm încă o dată, deÈ™i obositor, nu există nici un lucru rău care să nu aducă înlăuntrul său un lucru bun, acesta e, cel puÈ›in, punctul de vedere al guvernelor Europei, căci au văzut, de la o oră la alta, în paralel cu salutarele efecte ale represiunii aduse la cunoÈ™tmță aici la vremea cuvenită, cum scade È™i se stinge de tot entuziasmul revoluÈ›ionar al tmerilor, cărora acum le spun părinÈ›ii atotÈ™tiutori, Vezi, fiule, în ce primejdie era să te bagi dacă nu te lăsai de încăpățînarea aia că eÈ™ti iberic, iar băiatul, în sfirÈ™it edificat, răspunde, Da, tăticule. în timp ce se petrec aceste scene de împăciuire familială È™i liniÈ™tire socială, satelitii geostationari, reglaÈ›i pentru a menÈ›ine o poziÈ›ie relativă constantă, emit spre pămînt fotografii È™i măsurători, primele în mod firesc invariabile în ceea ce priveÈ™te forma obiectului în dislocare, celelalte înregistrînd cu fiecare minut care trece o reducere cam cu treizeci È™i cinci de metri din distanÈ›a care separă insula mare de insu-lele mici. într-o vreme ca aceasta a noastră, de acceleratori de particule, treizeci È™i cinci de metri pe minut, ca factor de îngrijorare, ar fi ceva deri-zoriu, dar dacă ne amintim că dincolo de aceste nisipuri plăcute È™i moi, de aceste litoraluri dante-late si pitoreÈ™ti, de aceste largi terase rîpoase înspre mare, vin cinci sute optzeci de mii de kilometri pătraÈ›i de suprafață È™i un număr incalculabil, astro-nomic, de milioane de tone, dacă, asta ca să vorbim doar de lanÈ›uri muntoase, cordilieri È™i munÈ›i, am încerca să vedem în minte ce ar însemna inertia tuturor sistemelor orografice ale peninsulei puse acum în miÈ™care, fără a uita Pirineii, cu toate că reduÈ™i la jumătate din străvechea lor grandoare, atunci nu putem decît să admirăm curajul acestor popoare cu atîta sînge încruciÈ™at, È™i să omagiem în ele un simÈ› fatalist al existenÈ›ei care, cu experienÈ›a veacurilor, s-a condensat în formula demnă de reÈ›i-nut, Dintre morÈ›i È™i răniÈ›i cineva trebuie să scape. 215 Lisabona e un oraÈ™ pustiu. Mai umblă încă pe-acolo patrule de armată cu sprijin aerian, de elicoptere, cum s-a procedat în Spania È™i în FranÈ›a cînd s-a produs ruptura È™i în timpul acelor zile de instabilitate care au urmat. Cît timp nu vor fi retraÈ™i, ceea ce se prevede că se va face cu douăzeci È™i patru de ore inainte de momentul previzibil al ciocnirii, soldaÈ›ii au misiunea să păzească È™i să stea de veghe, deÈ™i într-adevăr nu merită osteneala, de vreme ce toate valorile au fost, la timpul lor, luate din bancă. Dar nimeni nu i-ar ierta unui guvem dacă ar abandona un oraÈ™ ca acesta, frumos, armo-nios, perfect în proporÈ›ii È™i fericire, aÈ™a cum inevitabil se va vorbi despre el după ce va fi fost distrus. De aceea sînt aici soldaÈ›ii ca reprezentare simbolică a populaÈ›iei absente, garda de onoare care ar trage salvele de tun, dacă pentru aÈ™a ceva ar mai fi încă timp în acea clipă supremă în care oraÈ™ul se va coborî în apă. între timp, soldaÈ›ii mai trag cîte un glonÈ› în tîliarii de drumul mare È™i în spărgători, le sfătuiesc È™i le orientează pe rarele persoane care se încăpă-țînează în dorinÈ›a lor de a nu-È™i abandona casele, precum È™i pe cele care, în BfirÈ™it, s-au hotărît să plece, iar cînd întîlnesc, aÈ™a cum se mai întîmplă, din cînd în cînd, nebuni hoinărind pe străzi, de soiul celor paÈ™nici care, pentru că primiseră, din ghinionul lor, permisiunea să iasă din balamuc în ziua cu debandada È™i, neÈ™tiind sau neînÈ›elegînd ordinul de întoarcere, au rămas în cele din urmă în voia soartei, două feluri de a acÈ›iona în general se confirmă. AnumiÈ›i gradaÈ›i sînt de părere că nebunul e întotdeauna mai primejdios decît tîliarul, avînd în vedere că tîliarul, cel puÈ›in, a păstrat o judecată asemănătoare cu a lor. Intr-un astfel de caz nu se gîndesc de două ori, comandă deschiderea focului. AlÈ›ii, mai puÈ›in nemiloÈ™i, È™i mai ales conÈ™tienÈ›i de nevoia vitală de descărcări nervoase în timp de război sau ceva similar, autorizează ca subordonaÈ›ii 216 lor să se distreze pe seama zănatecului un pic, trimițîndu-l apoi la plimbare în pace, dar nu fac aÈ™a dacă în loc de zănatec e zănatecă, exact în aceeaÈ™i stare, asta se datoreÈ™te faptului că nu lipsesc, în rîndul trupelor, dar È™i în afara lor, oamemi care să abuzeze de observaÈ›ia elementară È™i evidentă că sexul, vorbind din punct de vedere instrumental, nu se află în cap. Dar atunci cînd în acest oraÈ™, pe bulevarde, străzi È™i pieÈ›e, prin cartiere È™i grădini, nu se va mai zări nici È›ipenie de om, cînd la ferestre nu se va mai vedea ivindu-se nici un chip, cînd canarii care încă n-au murit de foame È™i de sete vor cînta în tăcerea absolută a casei sau a verandei înspre fermele pustii, cînd apele din fintîni È™i havuzuri vor străluci în soare È™i nici o mînă nu va veni să se moaie în ele, cînd ochii statuilor, morti, se vor roti înjur în căutarea ochilor care să-i vadă, cînd porÈ›ile mari È™i deschise ale cimitirelor vor arăta că nu există deosebire între o absență È™i altă absență, cînd, în cele din urmă, orasul va fi pe pragul unei clipe agonice, aÈ™teptînd ca o insulă din mare să vină să-l distrugă, atunci se va întîmpla povestea minunată È™i salvarea miracu-loasă a navigatorului solitar. De peste douăzeci de ani navigatorul umblă pe mările lumii. MoÈ™tenise vasul, sau îl cumpărase, sau îi fusese dat de alt navigator care navigase È™i el pe vas vreme de douăzeci de ani, È™i înaintea lui, dacă amintirile după atîta timp nu cumva sfirÈ™esc prin a se confunda, se pare că pentru alÈ›i douăzeci de ani un prim navigator brăzdase solitar oceanele. Povestea vaselor È™i a marinarilor care le cîrmuiesc e plină de peripeÈ›ii, cu furtuni groaznice È™i perioade de acalmie la fel de înspăimîntătoare ca È™i cel mai groaznic dintre taifunuri, È™i ca să nu lipsească ingre-dientul romantic, se spune de obicei, iar despre subiect s-au făcut È™i cîntece, că în fiecare port există mereu cîte o femeie în aÈ™teptarea micului matelot, manieră deosebit de optimistă de a-È›i închipui viaÈ›a, 217 dar pe care faptele vieÈ›ii È™i actele femeii în cele mai multe cazuri le dezmint; Navigatorul solitar, cînd debarcă, o face ca să ia apă de băut, să cumpere tutun È™i piese pentru motor, sau ca să se aprovi-zioneze cu ulei È™i carburant, medicamente, ace pentru pînză, o manta de plastic contra ploii È™i burniÈ›ei, cîrlige È™i undiÈ›e, ziarul din ziua respectivă, pentru a-i confirma ceea ce È™tie deja, că nu merită osteneala, dar niciodată, căci niciodată nu se întîmplă aÈ™a, nu a pus navigatorul piciorul pe uscat cu scopul de a lua cu sine o femeie care să-i fie tovarășă la navigare. Dacă într-adevăr se întîmplă ca într-un port să-l aÈ™tepte o femeie, ar fi absurd să o dispreÈ›uiască, dar în general ea doreÈ™te, È™i cu timpul înÈ›elege, niciodată nu i-a spus navigatorul solitar, AÈ™teaptă-mă, că într-o bună zi am să mă întorc, nu e o cerere pe care să-È™i permită el să i-o facă, AÈ™teaptă-mă, nici el n-ar putea garanta că se va întoarce în acea zi sau vreodată, È™i, întorcîndu-se, de cîte ori nu s-a întîmplat să găsească cheiul pustiu, sau, fiind acolo o femeie, aÈ™teaptă alt marinar, nefund cu totul exclus ca, lipsind acesta, să se mulÈ›umească cu ce pică. Vina, dacă trebuie să o spunem, nu e a femeilor, nici a navigatorilor, vina e a singurătății, care uneori nu se suportă, È™i ea îl poate purta pe navigator spre port, iar pe femeie spre chei. TotuÈ™i, aceste consideraÈ›ii sînt de spirit È™i meta-fizice, nu rezistăm să le facem fie înainte fie după singularele fapte pe care nu întotdeauna le ajută să se limpezească. Vorbind fără înflorituri, să spunem că la mare distanță de această peninsulă, care a devenit insulă ambulantă, naviga navigatorul soli-tar, cu pînza È™i motorul său, cu radioul È™i luneta sa, È™i cu răbdarea nesfirÈ™ită a celui care într-o zi a hotărît să-È™i împartă viaÈ›a înjumătate cer È™ijumă-tate mare. Vîntul, dintr-o dată, a încetat să sufle, È™i el È™i-a strîns pînza, briza a căzut deodată, È™i talazul pe care venea vasul navigînd își pierde încet avîntul, își micÈ™orează spinarea, în mai puÈ›in de o oră va fi 218 marea netedă È™i liniÈ™tită, ajunge să ni se pară imposibil ca această genune de apă, cu mii de metri adîncime, să se poată menÈ›ine echilibrată deasupra ei înseÈ™i, fără să se lase într-o parte sau în cealaltă, observatia îi va părea stupidă doar celui care găseÈ™te că toate lucrurile din lumea asta se explică prin simplul fapt că sînt aÈ™a cum sînt, ceea ce, evident, se acceptă, dar nu e suficient. Motorul merge, tunc-tunc, tunc-tunc, marea, atît cît pot cuprinde ochii, corespunde, scînteie după scînteie, clasicii imagini a oglinzii, iar navigatorul, cu toate că È™i-a disciplinat de mai mulÈ›i ani somnul È™i veghea, închide ochii, moleÈ™it de soare, È™i aÈ›ipeÈ™te, poate după soco-teala lui au trecut minute sau ore, È™i n-au fost decît secunde, s-a trezit zgîlțîit de ceea ce i s-a părut a fi o mare bubuitură, m scurta sclipire a somnului a visat că dăduse peste un animal zdrobit, o balenă. Trezit brusc, cu inima bătîndu-i nebuneÈ™te, a căutat originea sunetului, nu a reuÈ™it să-È™i dea seama ime-diat că se oprise motorul. Tăcerea neaÈ™teptată îl trezise, însă trupul, pentru a se putea trezi mai firesc, născocise un levitan, un È™oc, un tunet. Motoare avariate, pe mare È™i pe uscat, se întîlnesc foarte des, am aflat despre unul căruia nu i se poate găsi leac, i s-a frînt sufletul È™i a fost abandonat într-un È™opron expus tuturor vînturilor, înspre nord, unde a început să se acopere de rugină. Dar acest navi-gator nu e ca automobiliÈ™tii aceia, are experiență È™i se pricepe, a cumpărat piese de rezervă ultima dată cînd a atins pămîntul È™i femeia, o să-l demonteze cît o să poată, să sondeze mecanismul. Chinuri groaznice vor fi. Răul e de la biele È™i în adîncuri, caii acestui motor sînt răniÈ›i de moarte. Disperarea, o È™tim cu toÈ›ii, e omenească, nu se pomeneÈ™te în istoria naturală ca animalele să dispere. Dar tot omul, inseparabil de disperare, s-a obiÈ™nuit să trăiască cu ea, o suportă pe o ultimă linie a graniÈ›ei, È™i pentru că i s-a avariat un motor în mij-locul mării n-o să-È™i smulgă acum părul din cap 219 navigatorul, n-o să implorc cerurile È™i nici nu le va arunca blesteme È™i sudălmi, la fel de inutil un act ca È™i celălalt, remediul este să aÈ™tepÈ›i, cine a luat vîntul îl va aduce înapoi. Insă vîntul, care a fost, nu s-a întors. Au trecut orele, a venit noaptea nespus de senină, s-a născut o altă zi, È™i marea nu se miscă, un fir uÈ™or de lînă atîrnat aici ar cădea ca È™i cum ar fi cu plumb, nu se simte nici cea mai mică legănare de apă, e o barcă de piatră pe o lespede de piatră. Navigatorul nu-i prea îngrijorat, asta nu-i prima lui mare în acalmie, însă radioul, acum, inexpicabil, a încetat È™i el să mai funcÈ›ioneze, nu se mai aude decît un zumzăit, unda de susÈ›inere, dacă o mai fi existînd aÈ™a ceva, care nu transportă decît tăcere, ca È™i cum dincolo de acest cerc de apă stătută lumea ar fi amuÈ›it, ca să asiste, pe nevăzute, la neliniÈ™tea cres-cîndă a navigatorului, la nebunie, poate la moartea în mare. Nu lipsesc alimentele È™i nici apa de băut, însă orele trec, fiecare mai lungă decît cealaltă, tăcerea se strînge în jurul vasului cu inelele unci cobre însetate, din cînd în cînd navigatorul bate cu o cange în margine, vrea să audă un sunet care să nu fie al propriului său sînge curgîndu-i prin vene, gros, sau al inimii, de care mai uită uneori, È™i atunci se trezcÈ™te după ce socotise că sn trezise, pentru că visa că era mort. Pînza este ridicată împotriva soarelui, totuÈ™i nemiÈ™carea aerului reÈ›ine căldura, navigatorul solitar are pielea arsă, buzele crăpate. A trecut ziua aceasta, următoarea a fost la fel. Navigatorul se refugiază în somn, a coborît în cabina mică deÈ™i este ca un cuptor, acolo e un singur pat, îngust, dovadă că într-adevăr acest navigator e soli-tar, È™i, complet gol, lac de sudoare, mai întîi, apoi cu pielea uscată, încreÈ›ită de fioruri, luptă cu visele, un È™ir de copaci foarte înalÈ›i unduindu-se sub un vînt care apleacă frunzele dintr-o parte în alta, È™i după ce le lasă revine È™i le ia din nou, la nesfirÈ™it. Navigatorul se trezeÈ™te ca să bea apă, È™i apa se termină. Se întoarce în somn, copacii nu se mai miÈ™că, dar un pescăruÈ™ a poposit pe catarg. 220 Din zare înaintează o masă imensă È™i întunecată. Cînd se va apropia mai mult se vor vedea casele de-a lungul plajelor, farurile ca niÈ™te degete albe ridicate, o linie fină de spumă, È™i dincolo de larga gură a unui rîu un oraÈ™ mare construit pe coline, un pod roÈ™u care leagă cele două maluri, la distanÈ›a asta e ca un desen trasat de un penel subtire. Navigatorul mai doarme încă, s-a cufundat în ultima toropeală, dar visul a revenit dintr-o dată, o briză rapidă a agitat crengile copacilor, vasul a oscilat pe valul mic de la dană, È™i, înghitit de rîu, a intrat pe uscat, scăpat de mare, nerniÈ™cat încă, dar pămîntul nu. Navigatorul solitar a simÈ›it în oase È™i în muÈ™chi legănarea, a deschis ochii, È™i a spus, Vîntul, s-a întors vîntul, È™i vlăguit s-a lăsat să cadă din patul de campanie, s-a tîrît afară, i se părea că în fiece clipă murea È™i în fiece clipă încă putea să renască, lumina soarelui i-a bătut în ochi, dar era lumina dinspre uscat, aducea cu sine tot ce putuse să atragă din verdele copacilor, din întunecimea adîncă a cîmpu-rilor, din culorile suave ale caselor. Era salvat, È™i mai întîi nu È™tia cum, aerul nu se miÈ™ca, adierea vîntului fusese o iluzie. I-a trebuit timp ca să înÈ›e-leagă că îl salvase o insulă întreagă, străvechea peninsulă care navigase în întîmpinarea sa È™i-i deschisese braÈ›ele unui riu. Atît de imposibil trebuie să pară lucrul acesta, că însuÈ™i navigatorul solitar, care de atîtea zile auzise È™tirile despre dezhpirea geologică, deÈ™i È™tia că se afla în drumul navei terestre, niciodată nu-i trecuse prin minte că ar putea fi salvat astfel, pentru întîia oară de cînd există naufragii È™i rătăciÈ›i pe mare. Dar pe pămînt nu se putea vedea nimic, pe covertele vaselor ancorate sau acostate nu apărea nici o siluetă, tăcerea era din nou a mării crude, Asta-i Lisabona, a murmurat navigatorul, dar unde sînt oamenii. Ferestrele oraÈ™ului strălucesc, se văd automobile È™i autobuze staÈ›ionate, o piață mare înconjurată de arcade, un arc de triumf în fundal, cu figuri de piatră È™i coroane de bronz, bronz 221 trebuie să fie, după culoare. Navigatorul solitar, care cunoaÈ™te Azorele È™i È™tie să le găsească È™i pe hartă È™i pe mare, È™i-a amintit atunci că insulele se află pe o rută de coliziune, ceea ce l-a salvat pe el le va distruge pe ele, ceea ce le va distruge pe ele îl va distruge È™i pe el, dacă nu se va îndepărta numaidecît de aceste locuri. Fără vînt, cu motorul stricat, nu poate urca rîul, unica soluÈ›ie e aă umfle barca gonflabilă, să arunce ancora pentru a susÈ›ine vasul, gest inutil, să meargă spre uscat vîslind. ForÈ›ele revin de cîte ori se întoarce speranÈ›a. Navigatorul solitar se îmbrăcase pentru debar-care, pantaloni, cămașă, o beretă pe cap, sandale, totul alb ca neaua, e punctul de onoare al marina-rilor. Aîmpins vasul gonflabil spre treptele înclinate ale cheiului, a stat locului cîteva secunde privind, aÈ™teptînd È™i ca noi puteri să-i revină, dar mai ales pentru a lăsa timp să apară cineva venind din umbra arcadelor, sau ca dintr-o dată automobilele È™i autobu-zele să-È™i reia mersul, iar piaÈ›a să se umple cu lume, se putea chiar întîmpla să se apropie o femeie, legă-nîndu-È™i suav È™oldurile în mers, fără exagerare, doar chemarea insinuantă care tulbură vederea È™i cuvîntul omului, de cum a pus piciorul pe uscat. Dar ceea ce era pustiu, pustiu a rămas în continuare. Navigatorul a înÈ›eles în cele din urmă ceea ce nu înÈ›elesese pînă atunci. Plecaseră toÈ›i din cauza ciocnirii cu insulele. A privit îndărăt, a văzut vasul în mijlocul rîului, asta ultima dată, era sigur, nici un cuirasat nu s-ar salva din înfiorătoarea coliziune, darmite o cojiță de nucă, cu pînză, părăsită de stăpîn. Navigatorul a traversat piaÈ›a, încă amorÈ›it de lunga nemiÈ™care, pare o sperietoare cu pielea lui arsă, cu fire de păr ieÈ™indu-i de sub beretă, sandalele abia prinse pe picior. Inalță privirea cînd se apropie de marele arc, vede literele latine, Virtutibus Majorum ut omni-bus documento P.P.D., n-a învățat niciodată latina, dar pricepe oarecum că monumentul este consacrat virtuÈ›ilor strămoÈ™ilor celor de-aici È™i înaintează pe 222 o stradă îngustă, flancată de clădiri identice, pînă dă într-o altă piață, mai mică, cu un edificiu grec sau roman în fund, È™i în mijlocul ei două fintîni arteziene cu femei goale, de fier, apa curge, È™i el simte deodată o sete imensă, dorinÈ›a de a-È™i afunda gura în apa aceea È™i corpul în goliciunea aceea. Merge murmu-rînd, nu È™tie ce spune, È™tie doar ce vrea. Patrula a apărut la colÈ›, cinci soldaÈ›i comandaÈ›i de un sublocotenent. Au văzut nebunul făcînd grimase de nebun, l-au auzit pronunțînd cuvinte incoerente de nebun, nici nu a fost nevoie să se dea ordin. Navigatorul solitar a rămas întins pe jos, mai avea încă destul de mers pentru a ajunge la apă. Femeile, după cum È™tim, sînt de fier. Acestea au fost zilele celui de-al treilea exod. întîiul, despre care la timpul cuvenit s-a dat o È™tire substanÈ›ială, a fost cel cu turiÈ™tii străini, cînd au fugit înspăimîntati de ceea ce pe atunci, ce repede trece timpul, încă părea simpla amemnÈ›are că se deschide o falie în MunÈ›ii Pirinei pînă la nivelul mării, È™i ce păcat că accidentul inopinat nu s-a termi-nat aici, închipuiÈ›i-vă ce mîndră ar fi fbst Europa să dispună, în toate privinÈ›ele, de un canion geologic în comparaÈ›ie cu care cel din Colorado abia dacă ar putea fi asemuit cu un șănÈ›uleÈ› cu apă. Al doilea exod a fust al celor înstăriÈ›i È™i puternici, cînd s-a dovedit ireparabilă fractura, cînd deriva peninsulei, deÈ™i încă greoaie, de parcă încerca să-È™i menÈ›ină echilibrul, a arătat, într-un mod pe care îl consi-deram definitiv, cît de precare sînt structurile È™i ideile stabilite. S-a văzut atunci cum edificiul social, cu toată complexitatea sa, nu e decît un castel din cărÈ›i de joc, solid doar în aparență, dacă dăm un pumn în masa pe care a fost ridicat, se prăbuÈ™eÈ™te. lar masa, în acest caz, È™i pentru întîia oară în istorie, se miÈ™case de una singură, Doamne Dumnezeule, să ne salvăm bunurile preÈ›ioase È™i vieÈ›ile preÈ›ioase, să fugim. 223 Al treilea exod, cel de care pomeneam înainte de a le rezuma pe primele două, a avut, ca să spunem aÈ™a, două componente, sau laturi, care, dacă luăm în considerare diferenÈ›ele esenÈ›iale care le disting, ar trebui, după părerea unora, să fie desemnate ca al treilea È™i al patrulea exod. Mîine, adică în viitorul îndepărtat, istoricii care se vor dedica studiului evenimentelor care, într-un sens nu doar alegoric, ci lit.eral, au schimbat faÈ›a lumii, vor hotărî, sperăm cu ponderaÈ›ia È™i imparÈ›ialitatea celor care ohservă fără pasiune fenomenele trecutului, dacă va trebui, sau nu, făcută fracÈ›ionarea pe care unii o susÈ›in încă de pe acum. Spun aceÈ™tia că e o mare lipsă de simÈ› critic a noÈ›iunii proporÈ›iilor să pui pe acelaÈ™i picior de egalitate retragerea a milioane de persoane dinspre tinuturile litorale spre interior, si fuga cîtorva mii acolo în străinătate, numai pentru că între un exod È™i celălalt s-a întîmplat să fie o coincidență de netăgăduit în timp. Nefiind È›elul nostru să luăm poziÈ›ie în dezbatere, È™i cu atît mai puÈ›in să avansăm judecăți, nu face nimic totuÈ™i dacă recunoaÈ™tem că, fiind teama unora È™i a celorlalÈ›i asemănătoare, nu erau egale mijloacele È™i resursele de a-i găsi leac. în primul caz, lumea nevoiașă, fiind silită de autorități È™i de faptele dure să se mute în alte locuri, s-a mărginit să aÈ™tepte, cel mult, să-È™i salveze viaÈ›a prin eăile tradiÈ›ionale, miracol, noroc, întîmplare, soartă, stea norocoasă, rugăciune, credință în Sfintul Duh, talismanul lui Solomon, amuletă È™i com mic de fildeÈ™ atîmate la gît, medalion sfintit, È™i toate celelalte care din economie de spaÈ›iu se omit, dar care se pot rezuina în cealaltă formulă, la fel de celebră ca È™i cele care or mai fi, încă nu mi-a sunat ceasul. în al doilea caz, fugarii au fost persoane cu resurse medii È™i mari, cu disponibilități sigure, mai rămăseseră acolo să vadă încotro bat vînturile, dar acum nu mai era loc de îndoială, s-au umplut avioanele noii punÈ›i aeriene, au purtat cu încărcătura maximă pacheboturile, cargoboturile È™i alte ambarcaÈ›iuni 224 de dimensiuni mai reduse, peste episoadele petrecute, de nici o edificare morală, să aruncăm un văl pios, È™perÈ›uri, intrigi, trădări, chiar È™i criine, au fost asasi-naÈ›i oameni doar din pricina unui bilet de trecere, o atmosferă ruÈ™inoasă, dar, fiind lumea aÈ™a cum e, naivi am fi dacă ne-am aÈ™tepta la altceva de la ea. In sfirÈ™it, odată văzut È™i analizat totul, cel mai probabil, de fapt, e că se vor înregistra în cărÈ›ile de istorie patru exoduri È™i nu trei, nu din exces de rigoare È™i de clasificare, ci ca să nu se mai vadă amestecate orzul cu ovăzul. Să rectificăm, totuÈ™i, ceea ce, în sumara analiză care e făcută aici, ar putea reflecta, fie chiar È™i involuntar, o anumită atitudine mentală, infectată de maniheism, adică, înclinaÈ›ia către o viziune idealizantă a claselor de jos È™i către condamnarea preliminară a claselor de sus, imediat etichetate, în mod răutăcios, È™i nu întotdeauna nimerit, drept înstăriÈ›i È™i puternici, ceea ce, fireÈ™te, suscită ură È™i antipatii, pe lîngă acel meschin sentiment care e invidia, sursă a tuturor relelor. Fără îndoială că cei săraci există, e o evidență greu de negat, dar nu trebuie supravalorizaÈ›i. Cu atît mai mult cu cît nu sînt, È™i n-au fost, cum s-ar fi cuvenit în această conjunctură, un model de răbdare, de resemnare, de disciplină liber consimtită. Cel care, fiind departe de aceste întîmplări È™i locuri, È™i-a închipuit că ibericii care se retrag, îngrămădiÈ›i în case, azile, spitale, cazărmi, magazine, tabere, sau în corturile È™i bară-cile de campanie care au putut fi rechiziÈ›ionate, pe lîngă cele cedate È™i montate de armată, precum È™i ceilalÈ›i oameni, È™i mai numeroÈ™i, care n-au găsit adăpost È™i trăiesc pe sub poduri, la umbra copacilor, în automobilele abandonate, dacă nu chiar în aer liber, cine È™i-a închipuit că Dumnezeu a venit să trăiască laolaltă cu aceÈ™ti îngeri o fi È™tiind multe despre îngeri È™i Dumnezeu, dar despre oameni nu cunoaÈ™te nici întîia literă. 225 Se poate spune, fără vreo exagerare, că infernul, în vremurile mitologice distribuit uniform in toată de peninsula, aÈ™a cum s-a amintit chiar la înce-putul acestei relatări, e acum concentrat într-o fiÈ™ie verticală de aproximativ treizeci de kilometri lățime, de la nordul Galiciei pmă în Algarve, avînd la apus È›inuturile depopulate în al căror ef'ect de paraÈ™oc puÈ›ine persoane cred cu adevărat. De pildă, dacă guvernul spaniol nu a trebuit să plece din Madrid, aflat în mod atît de confortabil interior, pentru guvernul portughez, dacă vrei să dai în el, trebuie să te duci la Elvas, care e oraÈ™ul cel mai îndepărtat de coastă, trăgînd o linie dreaptă, mai mult sau mai puÈ›in orizontală È™i meridională, plecînd din Lisabona. Printre refugiaÈ›i, prost alimentaÈ›i, prost odihniÈ›i, cu bătrîni pe moarte, cu copii È›ipînd È™i plîngînd, bărbaÈ›i fără liicm, femei ducînd în cîrcă feoată famiîia, apar conflicte, cuvinte grele, dezordine È™i agresiuni, furturi de haine È™i de mîncare, izgoni-rile È™i atacurile, È™i pe urmă, cine È™i-ar închipui, s-a instalat un libertinaj de obiceiuri care a preschimbat aceste tabere în bordeluri colective, o ruÈ™ine, un exemplu prost pentru copiii mari care, dacă încă mai È™tiau cine sînt tata È™i mama, nu È™tiu ce fii vor face ei înÈ™iÈ™i, È™i unde, È™i cu cine. Desigur că importanÈ›a acestui aspect al chestiunii e mai mică decît pare la prima vedere, uitati-vă ce puÈ›ină atenÈ›ie dau isto-ricii de azi unor perioade care, dintr-un motiv sau altul, au avut puncte de asemănare, în particular, cu aceasta. La urma urmelor, probabil, exerciÈ›iul liber al cărnii, în momentele de criză, convine cel mai mult intereselor profunde ale umanității È™i ale omului, amîndouă de obicei prigonite de morală. Dar, fiind controversată ipoteza, să trecem mai departe, simpla aluzie satisface scrupulul observatorului imparÈ›ial. In această bălmăjeală È™i confuzie nu există, totuÈ™i, o oază de pace, cele È™apte fnnÈ›e care trăiesc în cea mai desăvîrÈ™ită dintre armonii, două femei, trei bărbaÈ›i, un cîine È™i un cal, cu toats că acesta din 226 urmă trebuie să treacă sub tăcere anumite pricini de nemulÈ›umire în ce priveÈ™te distribuirea sarci-nilor, să tragă de unul singur un car încărcat, dar chiar È™i asta se va rezolva în curînd. Cele două femei È™i doi dintre bărbaÈ›i alcătuiesc două cupluri, È™i încă fericite, doar al treilea bărbat nu are pereche, probabil că nu-l doare această privaÈ›iune, avînd în vedere vîrsta sa înaintată, cel puÈ›in pînă acum nu s-au observat acele semnale inconfundabile de nervo-zitate care denunță plctora glandelor. Cît despre cîine, dacă atunci cînd se duce să caute de mîncare, caută È™i găseÈ™te È™i alte mulÈ›umiri, nu o È™tim, cîinele, fiind în această zonă de comportare cel mai exhibi-È›ionost dintre animale, este discret la anumiÈ›i indivizi ai speciei, bine că nu se găseÈ™te nimeni să-l urmă-rească pe acesta, există curiozități nesănătoase pe care e datoria igienei să le frustreze. Poate că aceste consideraÈ›ii despre relaÈ›ie È™i comportament nu ar fi atît de marcate de sexualitate dacă cele două cupluri care s-au format, datorită intensității pasiunii sau faptului că aceasta e foarte recentă, nu s-ar arăta atît de exuberante în demonstraÈ›ii, ceea ce, să o spunem înainte de a gîndi cineva ceva rău, nu înseamnă că merg peste tot doar pupîndu-se È™i îmbră-È›ișîndu-se, sînt sobri pînă aici, ceea ce nu pot ei să ascundă e aura care îi învăluie sau pe care o emană, mai deunăzi a văzut Pedro Orce din vîrful unui munte splendoarea jarului. Aici, la liziera pădurii unde locuiesc acum, suficient de îndepărtaÈ›i de locu-rile populate pentru a se închipui singuri, destul de aproape de ele pentru a nu deveni o bătaie de cap aprovizionarea cu alimente, ar putea crede în feri-cire, dacă n-ar trăi, pentru cîteva zile încă, sub ameninÈ›area cataclismului. Dar profită, după cum a sfătuit poetul, Carpe diem, meritul acestor vechi citate latine este că ele conÈ›in un univers de semni-ficaÈ›ii secundare È™i terÈ›e, fără a le mai socoti pe cele latente È™i nedefinite, încît atunci cînd traducem, TrăieÈ™te-È›i clipa, de exemplu, devine ceva flasc, 227 insipid, care nu merită nici măcar efortul nostru de a-l încerca. De aceea insistăm să spunem Carpe diem, È™i ne simÈ›im ca niÈ™te zei care au hotărît să nu fie veÈ™nici, pentru a putea, în sensul exact al expre-siei, să profite de timp. Cît timp o mai fi încă nu se È™tie. Posturile de radio È™i televiziune funcÈ›ionează în toate cele douăzeci È™i patru de ore ale zilei, nu mai sînt jurnale la ore precise, se întrerupe programul în orice clipă pentru a se da citire ultimului buletin, iar informaÈ›iile se succed, sîntem la trei sute douăzeci È™i È™apte, putem să vă informăm că insulele Santa Maria È™i Săo Miguel au fost complet evacuate, continuă în ritm accelerat evacuarea celorlalte, sîntem la trei sute doisprezece kilometri, la baza din Lajes a rămas un mic grup de oameni de È™tiință nord-americani care se vor retrage, pe cale aeriană, desigur, doar în ultimele minute, pentru a putea asista din aer la coliziune, să spunem doar coliziune, fără adjective, nu a fost aprobată o cerere a Guvernului Portugaliei ca un savant portu-ghez să fie integrat în pomenitul grup cu titlu de observator, mai sînt trei sute patru kilometri, responsabilii cu programele recreative È™i culturale ale televiziunii È™i radioului discută în contradictoriu despre ce trebuie să trasmită, muzică clasică, spun unii, în ton cu gravitatea situaÈ›iei, muzica asta e deprimantă, argumentează alÈ›ii, cel mai bine ar fi să dăm muzică uÈ™oară, canÈ›onete franÈ›uzeÈ™ti din anii treizeci, fadouri portugheze, malaguenas spaniole, È™i alte cîntece din jurul Sevillei, È™i mult rock, È™i mult folk, cîștigătorii Euroviziunii, dar melodiile vesele vor È™oca È™i îi vor ofensa pe cei care trăiesc ore cu adevărat cruciale, răspund clasicii, È™i mai rău ar fi să le cîntăm marÈ™uri funebre, replică modernii, È™i de aici nu se iese, c-o fi, c-o păți, se tot ciondănesc, mai sînt două sute optzeci È™i cinci de kilometri. Radioul lui Joaquim Sassa a fost folosit cu parci-monie, există niÈ™te baterii de rezervă, dar pe care e mai bine să le păstreze, nimeni nu È™tie ce ne va aduce 228 ziua de mîine, e o frază populară, din cele care se spun des, aici aproape că am putea pune rămășag pentru ce va fi această zi, pieire È™i distrugere, milioane de cadavre, scufundarea a jumătate din peninsulă. Insă minutele în care radioul e oprit devin numaidecît insuportabile, timpul rămîne palpa-bil, vîscos, le încleÈ™tează gîturile, în orice clipă se pare că se va simÈ›i È™ocul, deÈ™i încă sîntem departe, cine-ar putea suporta o asemenea tensiune, Joaquim Sassa dă drumul la radio, E o casă portugheză, da, fireÈ™te, da, fireÈ™te, e o casă portugheză, cîntă vocea delicioasă a vieÈ›ii. Donde vas de manton de Manila, donte vass con el rojo clavel1, acelaÈ™i deliciu, însăși viaÈ›a, dar în altă limbă, atunci toÈ›i respiră uÈ™uraÈ›i, sînt mai aproape de moarte cu douăzeci de kilometri, dar ce contează asta, încă nu s-a anunÈ›at moartea. Azorele încă nu se zăresc, Cîntă, fetiÈ›o, cîntă. Sînt aÈ™ezaÈ›i la umbra unui copac au isprăvit de mîncat, È™i sînt ca niÈ™te nomazi după cum arată È™i după cum se îmbracă, în atît de puÈ›in timp atîta transformare, e rezultatul lipsei de comodități, veÈ™minte boÈ›ite È™i murdare, bărbaÈ›i cu bărbi de cîteva zile, să nu le-o luăm în nume de rău, nici pe ele, care acum pe buze folosesc doar culoarea naturală, palidă din cauza grijilor, poate în ultimele ceasuri să se machieze È™i să se pregătească pentru a primi cu demnitate moartea, viaÈ›a, cînd se termină, nu merită atîta. Maria Guavaira se sprijină pe umărul lui Joaquim Sassa, îl È›ine strîns de mînă, printre gene se ivesc două lacrimi, dar nu îi e teamă pentru ceea ce e pe cale să se întîmple, a fost iubirea care i s-a urcat aÈ™a în priviri. lar Jose AnaiÈ™o o tine pe Joana Carda cuibărită în braÈ›ele lui, o aărută pe creÈ™tet, apoi pleoapele care se închid, dacă măcar această clipă ar putea veni cu mine acolo unde mă duc, nu cer mai mult, doar o clipă, aceasta, nu chiar 1. Unde te duci cu È™alul de Manila, unde te duci cu garoafa roÈ™ie (sp.). 229 cea de acum, cînd vorbesc, cealaltă, anterioară, cea dinaintea celei anterioare, cea care aproape că nici nu se mai distinge de aici^nu am apucat-o cînd era vie, acum e tîrziu. Pedro Orce s-a ridicat È™i se înde-părtează, părul alb îi străluceÈ™te în soare, È™i el își poartă aura de foc rece. Cîinele l-a urmat, cu capul lăsat înjos. Dar nu se vor duce departe. Acum rămîn împreună cît pot de mult, nici unul din ei nu vrea să fie singur cînd va avea loc catastrofa. Calul, care, după cum afirmă învățaÈ›ii, e unicul aninial care nu È™tie că va muri, se simte fericit, în ciuda marilor eforturi la care a fost supus în atît de lunga călă-torie. Rumegă paiele, își scutură pielea ca să scape de tăuni, mătură cu lunga coamă a cozii È™alele bălÈ›ate È™i probabil nici nu È™tie că era să-È™i sfirÈ™ească zilele în semiîntunericul unui È™opron dărîmat, între pînze de păianjen È™i excremente, gîfiind de tignafes, cu siguranță că răul unora e binele altora, chiar dacă e pentru foarte scurt timp. Ziua a trecut, a venit alta È™i s-a dus, mai lipsesc o sută cincizeci de kilometri. Se simte teama crescînd ca o umbră neagră, panica e un potop în căutarea punctelor slabe ale digului, erodînd pietrele funda-È›iei din adîncuri, în cele din urmă a covîrÈ™it, iar cei care pînă atunci rămăseseră mai mult sau mai puÈ›in limÈ™titi în locurile unde aÈ™ezaseră taberele au început să se miÈ™te spre răsărit, înÈ›elegînd acum că erau prea aproape de coastă, doar la È™aptezeci, optzeci de kilometri, le venea în minte ideea că insulele aveau să sfiÈ™ie pămîntul pînă aici, iar marea va invada totul, conul insulei Pico precum o nălucire, È™i cine È™tie dacă, o dată cu È™ocul, nu va intra vulca-nul în activitate, Dar nu e nici un vulcan pe insula Pico, nimeni nu apleca urechea la această explicaÈ›ie È™i la altele. Șoselele, desigur, s-au blocat, fiecare încruciÈ™are era un nod imposibil de desfăcut, la un moment dat nu mai era posibil să înaintezi, È™i nici să dai înapoi, toÈ›i prinÈ™i ca niÈ™te È™obolani, dar au fost puÈ›ini cei care au renunÈ›at la cele cîteva bunuri 230 pe care le transportau, pentru a încerca să-È™i salveze viaÈ›a în spaÈ›iul larg al cîmpiilor. Pentru a susÈ›ine miÈ™carea cu un bun exemplu, guvernul portughez a părăsit siguranÈ›a din Elvas ducîndu-se să se insta-leze în Evora, iar cel din Spania, mai comod, s-a eazat în Leon, de acolo difuzau comunicate, pe care È™i preÈ™edintele Republicii de aici È™i regele Monarhiei lor le-au semnat, fiecare pe al său, în mod lamenta-bil am uitat să spunem că preÈ™edintele È™i regele au însotit în toate momentele critice pe respectivii exe-cutivi, cum am explica acum, dacă n-am corecta omisiunea, că È™i unul È™i celălalt s-au oferit să meargă în întîmpinarea mulÈ›imilor înnebunite, È™i, cu braÈ›ele deschise, oferindu-È™i viaÈ›a sacrificiului prin gest violent sau călcare în picioare, din nou Friends, Romans, countrymen, and so, and so, nu, maiestate, nu, domnule preÈ™edinte, mulÈ›imea în panică, pe deasupra È™i ignorantă, n-ar înÈ›elege, trebuie să fii foarte cult si civilizat ca să vezi un rege sau un preÈ™edinte cu braÈ›ele deschise, în mijlocul drumului, È™i să te opreÈ™ti ca să afli ce doreÈ™te. Dar au fost È™i persoane care, într-o izbucmre de furie, s-au întors înapoi È™i au strigat, Decît o viață scurtă mai bine nici una, să isprăvim o dată cu asta, iar aceÈ™tia au rămas în aÈ™teptare, privind munÈ›ii senini din zare, trandafiriul dimineÈ›ii, albastrul profund al ainiezii fierbinÈ›i, noaptea înstelată, poate că ultima, dar cînd va sosi ceasul nu-mi voi lua ochii de la ea. Atunci, s-a întîmplat. Cam pe la È™aptezeci È™i cinci de kilometri distanță de extremul orient al insulei Santa Maria, fără ca nimic să o fi anunÈ›at, fără să se fi simÈ›it o cît de uÈ™oară zdruncinătură, peninsula a început să navigheze în directia nordului. Timp de cîteva minute, în vreme ce în toate institutele geografice ale Europei È™i Americii de Nord observa-torii analizau neîncrezători datele primite de la sateliÈ›i È™i ezitau să le dea publicității, milioane de oameni înspăimîntaÈ›i din Portugalia È™i Spania erau salvaÈ›i de la moarte È™i nu È™tiau asta. In aceste 231 minute, în mod tragic, au existat unii care s-au luat la încăierare, nădăjduind că vor muri È™i vor fi primit satisfacÈ›ie, È™i alÈ›ii care, nemaiputînd îndura teama, È™i-au pus capăt zilelor. Au fost unii care au cerut iertare pentru păcatele lor, È™i alÈ›ii care, găsind că nu mai aveau timp pentru căință, le-au cerut lui Dumnezeu È™i Diavolului să le spună ce păcate ar mai putea săvîrÈ™i încă. Au fost femei care au născut, dorind să li se nască morÈ›i copiii, È™i altele care au aflat să sînt însărcinate cu copii pe care, credeau ele, nu aveau să-i aibă niciodată. lar cînd un strigăt universal a răsunat în toată lumea, SînteÈ›i salvaÈ›i, au fost unii care n-au crezut È™i au continuat să-È™i jelească sfirÈ™itul apropiat, pînă cînd nu a mai fost putință de îndoială, o jurau în toate tonurile guvernele, oamenii de È™tiință veneau să dea explicatii, se spunea că salvarea avea ca pricină un puternic curent i'naritim produs artificial, disputa era mare dacă nu cumva fuseseră americanii sau sovieticii la mijloc. Bucuria a fost un foc de artificii care a umplut de risete È™i dansuri toată peninsula, în special pe întinsa fiÈ™ie unde se adunau milioane de oameni dislocaÈ›i. Bine că asta s-a întîmplat în plină zi, cam pe la ora prînzului pentru cei care aveau ce să mănînce, altfel confuzia È™i haosul ar fi fost groaznice, spuneau auto-ritățile responsabile, dar curînd s-au căit de părerea lor pripită, pentru că, de cum a devenit sigur că È™tirea era adevărată, mii È™i mii de oameni au început să ia drumul de întoarcere spre casă, au trebuit să răspîndească, cu o anume cruzime, ipoteza că peninsula ar putea reveni la traiectoria iniÈ›ială, acum un pic mai la nord. Nu i-au dat crezare prea mulÈ›i, mai ales pentru că o nouă neliniÈ™te își făcea locul viclean în spiritul oamenilor, le veneau în minte orășelele È™i satele părăsite, oraÈ™ul, tîrgul sau satul unde trăiseră, strada pe care locuiau, È™i casa, casa prădată de spărgători care nu credeau în poveÈ™ti de adormit copiii sau acceptau ipoteticul risc cu 232 firescul celui care, prin natura slujbei sale, trebuia să facă în fiecare seară un triplu salt mortal, È™i nu erau aceste viziuni năluciri ale închipuirii bolnave, pentru că prin toate acele aÈ™ezări părăsite se insi-nuau deja, cu fereală încă, dar ducînd în minte È›elul necinstit, toÈ›i tîliarii, hoÈ›ii de buzunare, haima-nalele vechi È™i moderne prin rîndul cărora trecea un cuvînt de ordine corporativ, Cine ajunge primul se serveÈ™te, cine urmează caută altă casă, nu vă luaÈ›i la harță că e destul pentru toÈ›i. Să nu se lase vreunul din aceÈ™tia ispitit, spunem noi, de casa Mariei Guavaira, altceva mai rău nu li s-ar putea întîmpla, pentru că bărbatul care e acolo are o ditamai puÈ™că de vînătoare încărcată È™i nu va deschide uÈ™a decît stăpînei casei ca să-i spună, V-am păstrat agoniseala, acum măritaÈ›i-vă cu mine, numai dacă nu cumva, somnoros după atîta veghe, din simpla oboseală, nu o fi adormit brusc peste muntele de lînă albastră, ratîndu-È™i astfel viaÈ›a de bărbat. Făcînd uz de prudență, azorienii încă nu s-au întors la insulcle È™i casele lor, să ne punem în pielea lor, e adevărat că pericolul imediat a trecut, dar mai stăruie prin acele meleaguri, dînd tîrcoale, asta pare versiunea nouă a poveÈ™tii cu oala de fier È™i oala de lut, cu diferenÈ›a substanÈ›ială că din lutul de aici s-au putut face doar cănile insulelor, nu a fost de ajuns pentru oala unui continent, iar acesta, dacă a ajuns să existe, a fost doar în adîncuri, i se spunea Atlantida, tare proÈ™ti am mai fi dacă n-am fi învățat, din experiență, sau din amintirea ei, chiar dacă false È™i una È™i cealaltă. Dar sentimentul care le reÈ›ine sub acel copac pe cele cinci persoane care stau acolo nu este prudenÈ›a, acum cînd toÈ›i s-au pus în miÈ™care spre coastele Fortugaliei È™i ale Galiciei, ca să spunem aÈ™a, într-o întoarcere triumfală, merg cu crengi, flori, orchestre muzicale, È™i se lansează focuri de artificii, iar clopotele răsună la trecerea lor, familiile reintră în casele lor, poate mai lipseÈ™te cîte ceva, dar viaÈ›a a venit cu ei, È™i ăsta e cel mai 233 important lucru, viaÈ›a, masa la care am mîncat, patul în care am dormit È™i unde la noapte, din pur jubileu, se va face cea mai veselă dragoste din lume. Sub copac, cu carul în aÈ™teptare È™i calul cu forÈ›ele de-acum refăcute, cei cinci oameni care au rămas în urmă privesc cîinele, ca È™i cum de la el ar trebui să vină ordinul sau povaÈ›a, Tu, care ai venit de nu se È™tie unde, tu, caro mi-ai apărut într-o zi venind de departe, atît de obosit încît, ajungînd la mine, te-ai culcat pe labele din față, tu, care, pe cînd le arătam eu acestor bărbaÈ›i locul unde am tăiat pămîntul cu o nuia, ai trecut È™i ai privit, tu, care ne aÈ™teptai lîngă maÈ™ina pe care am lăsat-o sub È™opron, tu, care aveai un fir de lînă albastră în gură, tu care ne-ai călăuzit pe atîtea È™osele È™i pe atîtea drumuri, tu care ai fost cu mine la mare È™i ai găsit barca de piatră, spune-ne tu, printr-o miÈ™care, un gest, un semnal, de vreme ce nici măcar să latri nu mai stii, spune-ne încotro va trebui să o luăm, că nici unul din noi nu vrea să se întoarcă la casa din vale, ar fi pentru toÈ›i începutul ultimei întoarceri, mie mi-ar spune omul acela că vrea să se însoare cu mine, doamnă, măritaÈ›i-vă cu mine, mie mi-ar spune È™eful de la serviciul unde lucrez am nevoie de factura asta, mie mi-ar spune soÈ›ul pînă la urmă tot te-ai întors, mie mi-ar spune tatăl celui mai prost elev domnule învățător trageÈ›i-i o chelfăneală bună, mie mi-ar spune nevasta notarului care se plînge de dureri de cap daÈ›i-mi niÈ™te hapuri pentru dureri de cap, spune-ne tu aÈ™adar, încotro va trebui s-o luăm, ridică-te È™i umblă, acesta va fi destinul nostru. Cîinele, care stătea lungit sub car, a înălÈ›at capul de parcă ar fi auzit glasuri, a sărit brusc È™i a gonit către Pedro Orce, care i-a luat capul în mîini, Dacă vrei, te iau cu mine, a spus, numai cuvintele au fost spuse de bărbat. Maria Guavaira e stăpîna calului È™i a carului, iar ea încă nu s-a hotărît, dar Joana Carda a privit spre Jose Anaigo, care a înÈ›eles-o, Hotărîti ce-oÈ›i hotărî, eu nu mă întorc, atunci Maria 234 Guavaira a spus cu voce tare È™i limpede, Vine o vreme pentru a sta È™i vine o vreme pentru a pleca, încă nu a sosit vremea de întoarcere, iar Joaquim Sassa a întrebat, Incotro vrem să mergem, Unde-om vedea cu ochii, Să mergem în cealaltă parte a peninsulei, a propus Pedro Orce, n-am văzut niciodată Pirineii, Și nici acum nu-i vei vedea, jumătate din ei au rămas în Europa, i-a amintit Jose Anaipo, Nu contează, după deget se cunoaÈ™te uriaÈ™ul. Sărbătoreau hotă-rîrea, dar Maria Guavaira a spus, Calul ne-a adus pînă aici singur, dar nu va mai suporta singur restul călătoriei, e bătrîn, iar un car e făcut pentru a fi tras de doi cai, cu un cal doar e un car ciung, Și atunci, a întrebat Joaquim Sassa, Trebuie să mai găsim unul, Nu cred să fie uÈ™or să dai de cai pe-aici, pe lîngă asta un cal, socotesc eu, e un animal scump, s-ar putea să nici nu avem destui bani. Problema pare să n-aibă leac, dar aici vom vedea o demonstraÈ›ie mai degrabă de ductibilitate a spiritu-lui omenesc, mai deunăzi Maria Guavaira a refuzat, pe È™leau, ideea de a dormi într-o casă părăsită, lectia răsună încă în urechile celor care È™i-o aminteau, iar acum, cîte mai poate È™i nevoia, va condamna Maria Guavaira o viață întreagă de probitate morală, dar nu care cumva să-i arunce cineva în față nesă-buinÈ›a, N-o să-l cumpărăm, o să-l furăm, astea au fost cuvintele, iar acum Joana Carda încearcă să corecteze, în mod indirect, pentru a nu răni pudo-rile, N-am furat niciodată nimic în viaÈ›a mea. S-a aÈ™ternut o tăcere incomodă, oamenii trebuie să se obiÈ™nuiască cu noile coduri morale, în acest caz întîiul pas a fost făcut de Pedro Orce, contrar obiceiului de a fi bătrînii niÈ™te oameni oÈ›eliÈ›i care respectă vechea lege, în viaÈ›a noastă n-am furat niciodată nimic, întotdeauna în viaÈ›a altora, ar putea fi o maximă de filosofie cinică, dar e o verificare de fapt, Pedro Orce s-a ascuns sub un zîmbet, dar cuvintele fuseseră spuse. Prea bine, s-a hotărît deci, furăm un cal, È™i cum o facem, tragem la sorÈ›i să 235 vedem cine merge în expediÈ›ie, Eu va trebui să merg, a spus Maria Guavaira, voi habar n-aveÈ›i de cai, n-aÈ›i fi în stare să-l aduceÈ›i. Eu vin cu tine, a spus Joaquin Sassa, dar ar fi bine dacă ar vrea È™i cîinele să meargă cu noi, ne-ar putea feri de vreo întîlnire nedorită. In aceeaÈ™i seară, au ieÈ™it toÈ›i trei din tabără, s-au îndreptat spre răsărit, unde, fiind o regiune care se menÈ›inuse într-o oarecare acalmie, puteau fi mai multe probabilități de a găsi ceea ce doreau. Inainte de a pleca a spus Joaquim Sassa, Nu È™tim cît timp vom întîrzia, aÈ™teptaÈ›i-ne aici, Poate dacă ne gîndim bine, ar fi de preferat să aduceÈ›i o maÈ™ină mare, unde să putem încăpea cu toÈ›ii, cu bagajele È™i cîinele, a spus Jose Anaipo, Nu există asemenea maÈ™ini, ne-ar trebui un camion, pe lîngă asta, adu-È›i aminte că n-am găsit nici una întreagă, în stare să meargă, È™i avem calul, nu-l putem lăsa pe-aici în voia sorÈ›ii. ToÈ›i pentru unul È™i unul pentru toÈ›i, au strigat la vremea lor cei trei muÈ™chetari, care erau patru, iar acum sînt cinci, fără a mai pune la soco-teală cîinele. Și calul. Au luat-o pe È™osea Maria Guavaira È™i Joaquim Sassa, animalul mergea în față să adulmece vîntul È™i să cerceteze umbrele. ExpediÈ›ia are ceva absurd în ea, să cauÈ›i un cal, Și un catîr e bun, spusese Maria Guavaira, fără a È™ti dacă o fi existînd vreun astfel de animal la cinci leghe în jur, se prea poate să fie mai uÈ™or de găsit un bou, dar nu se înjugă boul È™i calul la un car, sau un măgar, în acest caz, pentru asemenea încărcătură, ar fi ca È™i cum ar pune la un loc două slăbiciuni pentru a face din ele o forță, lucru care se poate întîmpla doar în parabole, ca în cea cu surcelele, pe care am citat-o. Au mers, au mers, ieÈ™eau de pe È™osea ori de cîte ori vedeau în cîmp deschis locuinÈ›e È™i ferme, dacă or fi cai, cam pe-acolo ar trebui să se găsească, fiindcă avem nevoie de animale de tracÈ›iune, nu de bidivii de paradă sau trăpaÈ™i de pistă. Cum se apropiau, se porneau cîinii pe lătrat, dar în scurt timp amuÈ›eau, 236 nu s-a putut afla niciodată ce har avea Cîinele, pînă È™i cel mai gălăgios È™i frenetic dulău de pază tăcea brusc, È™i nu pentru că l-ar fi omorît fiara venită de aiurea, s-ar fi auzit zarva de luptă, scheunături de durere, tăcerea nu e de mormînt doar pentru că, de fapt, nu moare nimeni. CreÈ™teau zorii, Maria Guavaira È™i Joaquim Sassa nu mai puteau să-È™i miÈ™te picioarele de oboseală, el spusese, Trebuie să găsim un loc unde să ne odihnim, dar ea insista, Să căutăm, să căutăm, È™i atîta au căutat că pînă la urmă au găsit, căci găsit a fost È™i nu descoperit, È™i s-a întîmplat în cel mai simplu chip din lume, deja se însenina cerul, la răsărit noaptca neagră se preschimbase în albastru intens, cînd dintr-un È™anÈ› de pe drum au auzit un nechezat înfundat, un suav miracol, iată-mă-s, s-au dus să vadă È™i era un cal priponit, nu-l pusese acolo Domnul Dumnezeul Nostru pentru a-È™i îmbogăti catalogul miracolelor sale proprii, ci stăpînul legitim al anima-lului, căruia potcovarul îi spusese, Pune-i unguentul ăsta la bășică È™i lasă-l să-l prindă umezeala nopÈ›ii, faci asta trei nopÈ›i la rînd începînd dintr-o vineri, È™i dacă nu se face bine calul îți dau înapoi banii È™i să nu-mi mai spui pe nume. Un cal priponit, dacă n-ai la îndemînă un brici ascuÈ›it ca să-i tai frînghia, nu-i un animal care să se poată transporta în spinare, dar Maria Guavaira È™tie cum să vorbească cu astfel de jivine, È™i, cu toată nervozitatea lighioanei, care nu recunoaÈ™te persoana care îl conduce, a putut să-l ducă pînă la umbra unor copaci, iar acolo, riscînd să fie călcată sau să primească o lovitură violentă de copită, a reuÈ™it să desfacă nodul frînghiei aspre, în general în asemenea cazuri se face un nod corect, uÈ™or de dezlegat, dar poate că e o È™tiință care aici nu se mai practică. Noroc că È™i-a dat calul seama că vroiau să-l elibereze, e întotdeuna bună libertatea, chiar È™i cînd niergem spre necunoscut. S-au întors pe drumuri foarte ocolite mai mult decît oricînd, bizuindu-se pe meritul cîinelui pentru a preîntîmpina apropierile suspecte È™i a remedia 237 vecinătățile inoportune. Cînd s-a făcut ziuă de-a binelea, departe acum de locul furtului, au început să întîlnească oameru pe cîmpuri È™i pe È™osele, dar nici unul din ei nu cunoÈ™tea calul, È™i chiar dacă, cunoscîndu-l,l-ar fi putut recunoaÈ™te, poate că nu-l observau, atît de admirabil È™i inocent era tabloul,, ca să spunem aÈ™a medieval, demoazela aÈ™ezată cao amazoană pe calul de povară, iar în față cavalerul rătăcitor, umblînd pedestru, ducînd calul de căpăstru, pe care, din fericire, nu uitaseră să-l aducă. Dogul completa viziunea încîntătoare, care unora le-a părut un vis, altora un semn al schimbării vieÈ›ii, nu È™tiu nici unii nici alÈ›ii că în faÈ›a lor merg doar doi mîrÈ™avi hoÈ›i de cai, e foarte adevărat că aparenÈ›ele înÈ™ală, ceea ce în general se ignoră e că înÈ™ală de două ori, pricină pentru care poate că cel mai bine ar fi să te încrezi totuÈ™i în primele impresii È™i să nu continui cercetările. De aceea astăzi vor fi destui care să spună, Azi dimineață i-am văzut pe Amadis È™i pe Oriana, ea călare, el pe jos, mergea cu ei un cîine, Amadis È™i Oriana nu puteau fi, că nici un cîine n-a fost văzut cu ei vreodată, L-am văzut È™i cu asta basta, un martor c la fel ca o sută, Dar în viaÈ›a, iubirile È™i avansurile acestor doi nu se vorbeÈ™te de cîine, Atunci pune-te tu să le scrii viaÈ›a, È™i de atîtea ori de cîte ori va fi nevoie, pentru ca să poată încăpea acolo totul, Totul, Mă rog, cît mai mult posibil. După-amiaza devreme au ajuns în tabără, au fost primiÈ›i cu îmbrățișări È™i risete. Calul pestriÈ› l-a privit pieziÈ™ pe murgul care-È™i trăgea sufletul alături, Are o bășică la È™ale, aproape uscată, desigur că i-au pus un unguent È™i l-au lăsat afară timp de trei nopÈ›i, începînd cu vinerea, e leac care nu dă greÈ™. în timp ce populaÈ›iile revin la căminele lor È™i viaÈ›a își reia, încetul cu încetul, după cum se spune de obicei, cursul normal, merg cu vîntul în pupă dezbaterile între oamenii de È™tiință în legătură cu 238 cauzele devierii in extremis a peninsulei atunci cînd nimic nu părea să poată evita catastrofa. Tezele sînt diverse, aproape toate antagonice între ele, ceea ce, matematic, contribuie la ireductibilitatea învățaÈ›ilor polemiÈ™ti. o primă teză susÈ›ine fortuitatea absolută a noului traseu, întrucît, făcînd el un unghi riguros drept cu cel anterior, ar fi inacceptabilă orice exphcaÈ›ie care ar presupune, ca să spunem aÈ™a, un act de voință, care pe deasupra nu s-ar È™ti cui să-i fie atribuit, de vreme ce nimeni nu va îndrăzni să pretindă că o masă enormă de piatră È™i pămînt, pe deasupra căreia se agită cîteva zeci de milioane de oameni, ar putea produce, prin simplă adunare sau înmulÈ›ire reci-procă, o inteligență È™i o putere în stare de a se conduce cu o precizie, ne vine să spunem, diabolică. o altă teză pretinde că înaintarea peninsulei, sau, cu mai multă precizie spus, progresia ei, È™i vom vedea imediat de ce e folosit acest cuvînt, se va face, de fiecare dată, într-un nou unghi drept, ceea ce, ipso facto, permite să se admită înspăimîntătoarea proba-bilitate a revenirii peninsulei la punctul de plecare, după o succesiune, sau, iată, o progresie de trepte care vor putea fi, de la un moment dat, mai puÈ›in decît milimetrice, pînă la ajustarea finală, perfectă. A treia teză propune existenÈ›a unui cîmp magnetic m peninsulă, sau a unei forÈ›e similare, care, la apro-pierea unui corp străin suficient de voluminos, să reactioneze È™i să dezlănÈ›uie un proces de respingere de o natură cu totul deosebită, dat fiind că această respingere, după cum s-a văzut, nu are loc în sensul invers al sensului miÈ™cării iniÈ›iale, sau ultime, ci, pentru a folosi o comparaÈ›ie uzitată în practica de conducere a automobilelor, derapînd, de ce către nord sau de ce către sud a fost o chestiune pe care propunerea a uitat să o clarifice. In sfirÈ™it, a patra teză, mai heterodoxă, recurge la puterile pe care le numeÈ™te metapsihice, afirmînd că peninsula a fost deviată de la coliziune de un 239 vector format din concentrarea, într-o zecime di secundă, a năzuinÈ›elor de salvare È™i a spaimelor populaÈ›iilor, greu încercate. Această explicaÈ›ie a; cîștigat multă popularitate mai ales atunci cînd, pentru a o face accesibilă creierelor vulgului fărăi pregătire, susÈ›inătorul ei a folosit o comparaÈ›ie din| domeniul fizicii, arătînd că incidenÈ›a razelor solare într-o lentilă biconvexă face să conveargă aceste raze într-un punct sau focar real, cu rezultatele cunoscute imediat, căldură, arsură, foc, prin urmare efectul intensificator al lentilelor are o paralelă evident în forÈ›a minÈ›ii colective, care ar fi soarele haotic, stimulată, concentrată È™i potenÈ›ată, într-un moment de criză, pînă la paroxism. IncongruenÈ›a explicaÈ›iei nu a dat nimănui de gîndit, dimpotrivă, au fost unii care au venit cu propunerea ca de acum înainte toate fenomonele psihicului, ale spiritului, ale sufletului, ale voinÈ›ei, ale creaÈ›iei să fie expli-cate în termeni fizici, chiar dacă prin simplă analogie sau inducÈ›ie imperfectă. Teza este acum studiată È™i dezvoltată în sensul aplicării principiilor sale funda-mentale în viaÈ›a de zi cu zi, îndeosebi în funcÈ›ionarea partidelor politice È™i în competiÈ›iile sportive, pentru a citi doar două exemple comune. Argumentează, totuai, unii sceptici, că proba ade-vărată a tuturor acestor ipoteze, de vreme ce nu depășesc acest stadiu, se va vedea peste cîteva săptă-mîni, dacă peninsula își va continua ruta pe care merge acum È™i care o va face să se vîre cu chiu cu vai între Groenlanda È™i Islanda, meleaguri neprimi-toare pentru portughezi È™i spanioli, obiÈ™nuiÈ›i în general cu gingășiile È™i variaÈ›iile uÈ™oare ale unei clime temperate, tinzînd spre cald în cea mai mare parte a anului. Dacă se va întîmpla cumva aÈ™a, singura concluzie logică de extras din tot ce s-a văzut pînă acum este că, la urma urmelor, călătoria n-a meritat osteneala. Ceea ce, pe de altă parte, ar fi, sau va fi, un mod prea simplist de a privi lucrurile, căci nici o călătorie nu este doar una singură, orice 240 r călătorie conÈ›ine o pluralitate de călătorii, È™i dacă, aparent, una din ele pare să prezinte atît de puÈ›in sens încît ne simÈ›im autorizaÈ›i să dăm sentinÈ›a, N-a meritat osteneala, ar pretinde atunci simÈ›ul comun, dacă din prejudecată sau lene nu l-am È™terge de atîtea on cu buretele, să verificăm dacă nu cumva călătoriile pe care aceea le-a conÈ›inut sau în care a fost conÈ›inută nu ar fi destul de valoroase pentru a fi meritat, la urma urmelor, osteneala È™i ostenelile. Toate aceste consideraÈ›ii reunite ne sfătuiesc să renunțăm lajudecățile definitive È™i la alte aroganÈ›e. Călătoriile se succed È™i se acumulează ca genera-È›iile, între nepotul care ai fost È™i bunicul care vei fi, ce tată vei fi fost. Ei bine, oricît de ticălos, totuÈ™i necesar. Jose AnaiÈ›o a făcut socotelile pentru călătoria care îi aÈ™teaptă, pe drumuri care nu vor putea fi drepte dacă vor dori să evite marii versanti ai munÈ›ilor Cantăbricos, È™i a comunicat rezultatele, De la Palas del Rei, cam pe unde sîntem acum, pînă la Valladolid, să tot fie vreo patru sute de kilometri, iar de acolo pînă la graniță, mă scuzaÈ›i, pe harta asta mai am, încă, o graniță, mai sînt vreo patru sute, în total opt sute de kilometri, cam mare călătorie la pasul unui cal, Al unui cal, nu, asta s-a sfirÈ™it, È™i nu va fi la pas, ci la trap, l-a corectat Maria Guavaira. A spus atunci Joaquim Sassa, Cu doi cai la trap, s-a între-rupt în acest punct al frazei, cu expresia cuiva care vede o lumină înăuntrul propriei sale minÈ›i, È™i a izbucnit în rîs, Ce È›i-e È™i cu lucrurile astea, l-am lăsat pe Doi Cai È™i acum vom călători cu altul, propun ca È™i carul să se numească de acum înainte Doi Cai, de facto et de jure, cum mi se pare că se spune în latină, că eu n-am învățat latina, e numai după ureche, după cum zicea un bunic de-al meu care nici el nu prea cunoÈ™tea limba străbunilor săi. Doi Cai rumegă fin, în spatele carului, bășica murgului s-a vindecat complet, iar pagul, dacă n-a întinerit, arată mai bine È™i e mai viguros, înalță mai puÈ›in 241 capul decît celălalt, dar nu va face figură proastă la atelaj. A reluat Joaquim -Sassa întrebarea, după rîsul general, După cum spuneam, cu doi cai la tras, cîți kilometri, în medie, vom face pe oră, È™i Maria Guavaira, Cam vreo trei leghe, Deci cincisprezece kilometri după măsurătorile moderne, Exact, Zece ore ori cincisprezece kilometri înseamnă o sută cincizeci, în mai putin de trei zile vor fi la Valladolid, peste alte trei ajungem la Pirinei, e repede. Maria Guavaira s-a arătat consternată, a răspuns, E un program bun, mai ales dacă vrem să plesnească animalele în scurtă vreme, Dar tu ai spus, Am spus cincisprezece kilometri, dar asta pe teren plan, È™i în orice caz niciodată nu vor merge caii zece ore pe zi, Cu popas, Tot e bine că n-ai uitat de popas, după ironia tonului se vedea că Maria Guavaira era cît pe ce să se supere. în astfel de îinprejurări, chiar dacă nu intră caii în discuÈ›ie, bărbaÈ›ii rămîn umiliÈ›i, e un adevăr pe care femeile în general îl ignoră, observă doar ceea ce li s-a părut că e dispreÈ› masculin, reactia autorității contra-riate. Și aÈ™a apar echivocurile È™i neînÈ›elegerile, probabil cauza tuturor acestor lucruri rezidă în insufi-cienÈ›a aparatului auditiv al fiinÈ›elor omeneÈ™ti, mai ales al femeilor, cu toate că se laudă că ar fi ascultă-toare foarte fine. Mă rog, eu nu mă pricep la cai, am făcut infanteria, a bombănit Joaquim Sassa. Ceilalti asistă la duelul verbal, zîmbesc pentru că nu e un caz grav, firul albatru e cea mai puternică legătură din lume, după cum se va vedea în scurt timp. Maria Guavaira spuse, Șase ore pe zi vor fi maximum, prin urmare vom străbate vreo trei leghe pe oră, dacă nu, va fi atît cît pot caii să ne ducă, Plecăm mîine, a întrebat Jose AnaiÈ›o, Dacă sînteÈ›i cu toÈ›ii de acord, a răspuns Maria Guavaira, È™i cu glasul ei de femeie, către Joaquim Sassa, E bine aÈ™a, È™i el, dintr-o dată dazamăgit, E bine, È™i a zîmbit. în aceeaÈ™i seară au făcut bilanÈ›ul economiilor în numerar, atîția escudos, atîția pesetas, ceva bani 242 străini ai lui Joaquim Sassa, pe care îi luase cînd plecaseră din Porto, acum cîteva zile doar, dar parcă ar fi trecut secole, reflecÈ›ie care n-are nimic original, dacă o fi avînd vreuna ceva original, însă irezisti-bilă, ca atîtea alte locuri comune. Alimentele pe care le-au adus din casa Mariei Guavaira sînt pe sfirÈ™ite, trebuie umplută cămara, È™i nu va fi uÈ™or, cu toată această debandadă a aprovizionărilor, mulÈ›i-mea asta devoratoare care pe oriunde trecea nici cutoare de varză nu lăsa în urmă, ca să nu mai vorbim de coteÈ›ele prădate, urmare tot a indignării nevoiaÈ™ilor, cărora li se cerea o avere pentru un pui slăbănog. După ce situaÈ›ia a început să se normali-zeze, preÈ›urile au mai scăzut un pic, dar nu au revenit la cele de dinainte, se È™tie, nu revin niciodată. lar acum problema e că toate lipsesc, ar fi greu È™i să fure, dacă ar dori să continue pe acest drum pervers, cazul cu calul a fost ceva special, dacă nu suferea de bășică încă ar mai fi împodobit grajdul È™i ar ajuta la treburile fostului său stăpîn, care despre soarta calului È™tie doar că l-au luat două haimanale È™i un cîine, rămăseseră urmele. Se spune È™i se insistă că tot răul e spre bine, atîția o afirmă, atîția au afir-mat-o, că se prea poate să fie vorba de un adevăr universal, de vreme ce ne dăm atîta osteneală să separăm cu grijă partea răului de partea binelui, È™i cui anume i s-au potrivit unul È™i altul în soartă. A spus atunci Pedro Orce, Va trebui să muncim ca să cîștigăm niÈ™te bani, ideea a părut logică, dar, după inventarierea profesiilor, au ajuns la conclu-zia dezamăgitoare, de altfel aÈ™teptată, astfel, Joana Carda, deÈ™i făcuse literele, nu profesase niciodată, a fost mereu, de cînd s-a măritat, casnică, iar aici, în Spania, nu e atît de mare interesul pentru literatura portugheză, pe lîngă faptul că spaniolii, în vremea asta, au altele la care să se gîndească, Joaquim Sassa, după cum a declarat iritat, e infanterist, ceea ce, în gura lui, înseamnă că aparÈ›ine gloatei functionărimii de birou, pretioasă activitate, nimeni 243 n-o va pune la îndoială, însă în vremurile de liniÈ™te socială È™i afaceri curente, Pedro Orce a pregătil leacuri toată viaÈ›a lui, cînd l-am cunoscut făcea caÈ™ete cu chinină, păcat că nu s-a gîndit să-si ia cu el farmacia, ar fi putut acum să dea consultaÈ›ii È™i să cîștige bani frumoÈ™i, căci prin locurile astea rurale cine spune spiÈ›er spune medic, Jose Anaiyo e învă-țător, È™i cu asta s-a zis totul, ca să nu mai spunem că se află în alte locuri, cu altă gf-ografie È™i altă istorie, cum să le explice copiilor spanioli că Aljubarrota a fost o victorie, cînd ei sînt obiÈ™nuiÈ›i să uite că a fost o înfrîngere, mai rămîne Maria Guavaira, e singura care poate căuta un loc de lucru pe la vreuna din ferme, muncind după puterile È™i È™tiinÈ›a ei, care nu le stăpînesc pe toate. Se privesc unii pe alÈ›ii, fără să È™tie ce curs vor da vieÈ›ii, È™i Joaquim Sassa, È™ovăind, spune, Dacă va trebui să ne oprim tot timpul ca să cîștigăm bani, nu vom ajunge niciodată la Pirinei, banii astfel cîștigaÈ›i sînt bani care nu È›in, de haram vin, de haram se duc, soluÈ›ia ar fi să facem cum fac È›iganii, mă refer la cei care merg dintr-un È›inut într-altul, din ceva anume trebuie să trăiască È™i ei, era o între-bare, era o îndoială, poate cădea mana cerească peste È›igani. Pedro Orce a fost cel care a răspuns, fiind din Spania, unde specia abundă, cu precădere, Unii fac afaceri cu cai, alÈ›ii vînd boarfe prin tîrguri, alÈ›ii fac comert din poartă-n poartă, femeile îți citesc viitorul în palmă, PoveÈ™ti cu cai nu mai vrem, pentru ruÈ™ine ne-a ajuns una, în afară de asta e slujba celor care nu se pricep la nimic, cît despre cititul în palmă din fericire nu-i treaba noastră, Ca să nu mai punem la socoteală că pentru a vinde cai trebuie să începi prin a-i cumpăra, È™i nu avem atîția bani, dacă pînă È™i calul care e aici a trebuit să fie furat. S-a făcut tăcere, cum a reuÈ™it ea să se facă nu se È™tie, È™i cînd s-a terminat de făcut, a spus Joaquim Sassa, care pare să aibă un spirit convenabil de practic, Văd doar o ieÈ™ire din impas, cumpărăm 244 haine la una din prăvăliile de solduri, trebuie să existe în primul oraÈ™ mare prin care vom trece, È™i le vindem prin sate, cu un profit rezonabil, cu soco-telile mă însărcinez eu. A părut o idee bună, în lipsa alteia mai bune, puteau să facă experienÈ›a, de vreme ce nu puteau fi agricultori, nici spiÈ›eri, nici profesori, nici geambaÈ™i, vor fi vînzători ambu-lanÈ›i de lenjerie È™i mărunÈ›iÈ™uri, vor vinde haine pentru bărbaÈ›i, femei È™i copii, că nu-i nici o ruÈ™ine, È™i cu o bună administrare vor reuÈ™i să se descurce. Astfel trasat planul veiÈ›ii, s-au dus la culcare, sosind acum vremea să spunem cum se strîng toÈ›i cinci în carul care acum se numeÈ™te Doi Cai, păi e cam aÈ™a, Pedro Orce stă în față, de-a curmeziÈ™ul pe o saltea îngustă de paie, care e tocmai bună pentru el, apoi Joana Carda È™i Jose AnaiÈ™o, de-a lungul, în spa-È›iul lateral care a prisosit de la o parte din obiectele de uz casnic, la fel stau Maria Guavaira È™i Joaquim Sassa, mai în spate, există pînze atîrnate ca să formeze despărÈ›ituri simbolice, respectul e mare, dacă Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›O, care ocupă mijlocul carului, vor să iasă la aer în timpul noptii, trec pe lîngă Pedro Orce, care nu se plînge, lipsa de confort, aici, se împarte aÈ™a cum se împarte È™i restul. Dar atunci sărutările, îmbrățișările, atingerile carnale, cînd se mai practică È™i se mai exercită, vor întreba acele spirite curioase pe care natura le-a înzestrat cu un deosebit simÈ› al maliÈ›iei. Să spunem că erau două moduri de a-È™i satisface amanÈ›ii dulcile porniri ale firii, fie că se duc prin cîrnpuri în căutarea vreunui loc izolat È™i agreabil, fie că profită de îndepărtarea temporară È™i deliberată a tovarășilor de drum, pentru care nici nu e nevoie de cuvinte, există semnele unei mari elocinÈ›e, doar dacă nu sîntem atenÈ›i, iar aici lipsesc banii, dar nu È™i înÈ›elegerea. Nu au plecat cînd s-a crăpat de ziuă, cum ar povățui artele poetice, de ce să te scoli devreme dacă acum ai tot timpul la dispoziÈ›ie, dar acest motiv nu a fost unicul È™i nici cel mai puternic, s-a întîmplat 245 să întîrzie pentru toaleta corporală, bărbieritul bărbaÈ›ilor, dichisirea femeilor, perierea hainelor, într-un loc anume din pădurice, unde au cărat, cu găleÈ›ile, apă de la rîu, s-au spălat, rînd pe rînd, cuplurile, nu se È™tie dacă în întregime goi, pentru că n-au avut inartori. Pedro Orce a fost ultimul care a făcut baie, a luat cu el cîinele, păreau două animale toante, ne vine să spunem, că la fel de mult rîdeau È™i unul È™i celălalt, chnele împingîndu-l pe Pedro Orce È™i Pedro Orce împroÈ™cîndu-l cu apă pe cîine, un bărbat la vîrsta asta n-ar trebui să se expună într-atîta batjocurii publice, cineva care tocmai trecea s-a dus să spună mai departe, trebuia să se arate mai demn de respect, doar e destul de copt la minte pentru aÈ™a ceva. Din tabără aproape că nu au mai rămas urme, doar pămîntul bătătorit, bălăcăreala băltoacelor de după baie pe sub copaci, cenușă între pietrele înne-grite, primul vînt va mătura toate astea, prima burniță va netezi pămîntul ridicat, va dilua cenuÈ™a, doar pietrele vor mai arăta că pe acolo au trecut oameni, la nevoie vor servi unui alt foc. Ziua este frumoasă pentru călătorie. De pe coasta dealului, unde se adăpostiseră, coboară la È™osea, pe capră merge Maria Guavaira, care nu încredinÈ›ează hățurile nimănui, trebuie să È™frii să le vorbeÈ™ti cailor, pe drum sînt pietre, rîpe, dacă s-ar rupe pe-acolo vreo osie s-ar alcge praful de toată truda lor, departe de noi asemenea gînd. MîrÈ›oaga È™i mînzocul încă nu se înÈ›eleg bine, Al pare să n-aibă încredere în sigu-ranÈ›ajaretelor lui Pig, iar Pig, după ce a fost înhămat la atelaj, are tendinÈ›a să tragă în afară, ca È™i cum ar vrea să se îndepărteze de tovarășul său, silindu-l pe Al la un efort suplimentar de compensaÈ›ie. Maria Guavaira observă neînÈ›elegerile, odată ajunÈ™i la È™osea va începe să-l aducă pe Pig la ordine, cu doze echilibrate de duloÈ™ie, bici È™i joc de hățuri îi vor corecta purtarea. Numele de Pig È™i Al le inventase Joaquim Sassa, avînd în vedere că aceÈ™ti Doi Cai nu sînt precum cei ai automobilului, fiindcă aceia, 246 trăind atît de apropiati, nu se distingeau, È™i amîndoi doreau acelaÈ™i lucru È™i în acelaÈ™i timp, pe cîtă vreme cei de acum sînt diferiÈ›i în toate, în culoare, în vîrstă, în putere, în felul cum merg, în temperament, atunci se justifică È™i e necesar ca fiecare să aibă numele său propriu, Dar Pig, în engleză, înseamnă porc, iar Al e prescurtarea de la Alfred, bunăoară, a protestat Jose AnaiÈ™o, la care Joaquim Sassa a răspuns, Nu sîntem pe pămîntul englezilor, Pig este pag' (pigmentat) È™i Al este murg2 (albicios), iar eu sînt naÈ™ul, Joana Carda È™i Maria Guavaira schimbă zîmbete în faÈ›a infantilismului bărbaÈ›ilor. lar Pedro Orce, pe neaÈ™teptate, Dacă ar fi iapă È™i cal È™i ar avea mînz, l-am putea numi Pigal, cei care sînt mai informaÈ›i despre cultura europeană s-au uitat la el surprinÈ™i, prin ce minune È™i-o fi amintit Pedro Orce de Pigalle, dar echivocul era al lui, au existat întot-deauna coincidenÈ›e, È™i anumite calambururi bine găsite sînt rodul involuntar al unei ocazii. Pedro Orce, despre Pigalle, n-are habar. In această primă zi n-au mers mai mult de È™apte-zeci de kilometri, mai întîi pentru că n-ar fi deloc bine să forÈ›eze caii după lunga tihnă în care au trăit, unul datorită bășicii, celălalt în aÈ™teptarea unor hotărîri care întîrziau, È™i pe urmă pentru că au trebuit să treacă prin oraÈ™ul Lugo, care le era un pic peste mînă, la nord-est, unde s-au dus să se aprovizioneze cu mărfuri pentru negoÈ›ul de pe urma căruia aveau de gînd să-È™i ducă traiul. Au cumpărat un ziar din oraÈ™ pentru a afla ultimele È™tiri, tot ce au găsit mai grăitor în el a fost o fotografie a peninsulei, luată în ajun, era vizibilă dislocarea înspre nord începînd de la sensul rutei anterioare, didactic semnalată de redacÈ›ie cu linii întrerupte. Nu exista nici o îndoială, unghiul era drept cum nu se mai poate. Dar despre celebrele teze în discutie, rezumate 1. In limba portugheză, pigarQO. 1. în limba portugheză, alazăo. 247 aici mai devreme, nu se mai adaugă prea mult, cît despre poziÈ›ia proprie a ziarului se observa, rod probabil al unor vechi deziliizii, un anume scepticism, poate că sănătos, dar care la fel de bine putea fi atribuit cunoscutei scurtimi a privirilor din micile centre urbane ale provinciei. In prăvăliile de confecÈ›ii, femeile, căci lor le-a revenit, fireÈ™te, alegerea colecÈ›iei, cu Joaquim Sassa alături, au È™ovăit mult în legătură cu criteriile care trebuiau urmate, dacă haine pentru iarna care se apropie, dacă, lucrînd într-un termen mediu, pentru următoarea primăvară, Cred că nu se spune într-un termen mediu, ci pe termen mediu, a corectat Joana Carda, la care Joaquim Sassa a răspuns sec, La mine la birou aÈ™a se spune, în scurt, în mediu, È™i în lung. Pentru decizia finală au fost hotărătoare pro-priile necesități, era evident că erau cu toÈ›ii prost îmbrăcaÈ›i, cu articole de sezon estival, adăugîndu-se la acest lucru È™i faptul că nu s-a putut evita ca Maria Guavaira È™i Joana Carda să nu cedeze anumitor tentaÈ›ii personale. Armonizînd totul, au putut conchide achiziÈ›ia mărfurilor în termenii unei bune perspective pentru viitor, dacă cererea avea să fie la nivelul ofertei. Joaquim Sassa se arăta puÈ›in îngrijorat, Am păpat mai mult dejumătate din banii pe care-i aveam, dacă într-o săptămînă nu recuperăm jumătate din aceastăjumătate, vom avea probleme, în ascmenea cazuri, ca al nostru, fără mijloc de mînuire a banilor, nici posibilități de a recurge la credit bancar, buna gestiune a stocurilor e funda-mentală, o perfectă armonie între primiri È™i restituiri, fără strangulări, într-un flux continuu. Acest discurs l-a È›inut Joaquim Sassa la prima haltă după ieÈ™irea din Lugo, cu autoritate de administrator, binevoitor acceptată de ceilalti. Că negoÈ›ul n-o să plutească într-o mare de trandafiri au înÈ›eles-o cu toÈ›ii atunci cînd talentul la tocmeală al unei precupeÈ›e i-a făcut să scadă preÈ›ul a două fuste pînă la pierderea profitului. Din întîmplare, 248 vînzătorul a fost Joana Carda, care pe urină a cerut scuze societătii È™i a promis că va fi, pe viitor, cea mai feroce dintre neguțătoarele activînd în peninsulă, Păi dacă nu băgăm de seamă, ne-am dus pe copeă, rămînem cu buza umflată ai fără marfă, a reamintit Joaquim Sassa, nu e vorba doar de subzistenÈ›a noastră, mai avem trei guri de hrănit, cîinele È™i caii, Cîinele se descurcă singur, a spus Pedro Orce, Pînă acum s-a descurcat, dar într-o bună zi nu-i va merge vînătoarea, vine la noi cu coada între picioare, È™i dacă n-o să avem ce să-i dăm de mîncare, cum va fi, Jumătate din porÈ›ia mea i-o dau lui, Foarte fru-moasă atitudinea ta, dar grija noastră n-ar trebui să fie să ne împărÈ›im sărăcia, ci să sporim avuÈ›ia, AvuÈ›ia È™i sărăcia, în acest caz, observă Jose Anaigo, sînt moduri de exprimare, dar în această clipă a vieÈ›ii noastre sîntem mai săraci decît în realitate, situaÈ›ia e ciudată, trăim ca È™i cum am fi ales să fim săraci, Dac-ar fi vorba de o alegere, cred că n-ar fi de bună credință, au fost împrejurările, dar din ele am acceptat doar cîteva, cele care au servit scopurilor noastre personale, sîntem ca niÈ™te actori, ori sîntem doar personaje, dacă, de pildă, eu m-aÈ™ întoarce la soÈ›ul meu, cine-aÈ™ fi eu, actorul în afara perso-najului său, sau un personaj jucînd rolul unui actor, È™i între unul È™i celălalt, eu unde aÈ™ fi, asta a spus-o È™i a întrebat-o Joana Carda. Maria Guavaira ascultase cu atenÈ›ie, tăcută, acum spunea asemeni cuiva care leagă de la început o nouă conversaÈ›ie, poate că nu înÈ›elesese bine ce spuseseră ceilalÈ›i, Oamenii se nasc în fiecare zi, doar de ei depinde dacă vor continua să trăiască ziua de ieri sau să înceapă de la rădă-cină È™i de la leagăn ziua cea nouă, astăzi, Dar mai e experienÈ›a, tot ceea ce am învățat pînă acum, le-a amintit Pedro Orce, Da, ai dreptate, a spus Jose Anaipo, însă trăim viaÈ›a în general ca È™i cum n-am avea nici o experiență anterioară, sau ne servim doar de acea parte a ei care ne îngăduie să persistăm în greÈ™eală, citind explicaÈ›ii È™i lectii ale experienÈ›ei, 249 iar acum îmi trece prin minte o idee care poate că o să vi se pară absurdă, un nonsens, È™i anume că poate efectul experienÈ›ei este mult mai mare în ansamblul societății decît în fiecare din membrii săi, societatea profită de experienÈ›a tuturor, dar nici un om nu vrea, nu È™tie sau nu poate să profite în întregime de propria sa experiență. Se dezbat aceste interesante chestiuni la umbra unui copac, la ora prînzului, frugal după cum le È™ade bine drumeÈ›ilor care încă nu È™i-au încheiat călătoria, iar dacă vreunii ar considera dezbaterea nepotrivită, fie locului, fie împrejurării, va trebui să le amintim că, luate laolaltă, instrucÈ›ia È™i cultura peregrinilor admit, fără vreo încălcare scandaloasă a bunei cuviinÈ›e, o conversaÈ›ie al cărei cuprins, dintr-un punct de vedere exclusiv al compoziÈ›iei literare care să caute la rîndul său o verosimilitate exclusivă, ar prezenta de fapt, anumite deficienÈ›e. TotuÈ™i, fiecare om în parte, independent de însu-È™irile pe care le are, cel putin o dată în viaÈ›a sa a făcut sau a spus lucruri cu mult deasupra firii È™i condiÈ›iei lui, iar dacă pe aceÈ™ti oameni i-am putea scoate din cotidianul cenuÈ™iu în care își pierd conturu-rile, sau dacă ei înÈ™iÈ™i s-ar smulge violent din intrigi È™i capeane, cîte alte minuni n-ar putea înfăptui, ce mostre de cunoastere profundă ar putea comunica, pentru că fiecare dintre noi È™tie infinit mai mult decît crede È™i fiecare dintre ceilalÈ›i infinit mai mult decît acceptăm noi să recunoaÈ™tem în ei. Cinci oameni sînt aici din motive extraordinare, ciudat ar fi să nu reuÈ™ească să spună cîte ceva niÈ›el mai deosebit. Prin aceste È›inuturi rareori întîlneÈ™ti vreun automobil. Din cînd în cînd trece cîte un camion, tranaportă provizii, pentru populaÈ›ie, mai ales de mîncare, cu toate aceste accidente, e firesc să se fi dezorganizat comerÈ›ul local cu alimente, sînt lipsuri, È™i dintr-o dată apar excese, dar totul are o scuză, să ne amintim că omenirea nu s-a pomenit niciodată într-o asernenea situaÈ›ie, de navigat a navigat 250 întotdeauna, dar în vase mici. MulÈ›i umblă pe jos, altii merg pe măgar, dacă n-ar fi terenul atît de accidentat, am vedea mai multe biciclete. In general, oamenii de pe aici sînt amabili de felul lor, liniÈ™titi, dar sentimentul de invidie este probabil singurul care nu alege păturile sociale, È™i cel cu cea mai asiduă manifestare în sufletul omenesc, de aceea nu doar o dată s-a întîmplat ca Doi Cai, plimbîndu-se într-o perioadă cu atîtea greutăți de transport, să trezească lacomejinduiri. Orice grup hotărît È™i violent le-ar face iute seama ocupanÈ›ilor, unul dintre bărbaÈ›ii ăia e bătrîn, ceilalÈ›i nu prea arată a Samson È™i Hercule, cît despre femei, odată învinÈ™i însoÈ›itorii, ar fi o pradă uÈ™oară, e adevărat că Maria Guavaira e o femeie în stare să înfrunte un bărbat, dar are nevoie de un tăciune aprins. S-ar fi putut întîmpla prea bine să nu scape călătorii de un atac scelerat, rămînînd în voia soartei, daÈ›i pierzaniei, nenorocite È™i violate femeile, răniÈ›i È™i ruÈ™inaÈ›i bărbaÈ›ii, dar era acolo cîinele, care, cum vedea că se apropie cineva, ieÈ™ea de sub car È™i, în față sau în spate, sau mergînd, cu botul lăsat înjos ca un lup, își aÈ›intea privirea de foc rece în drumeÈ›i aproape întotdeauna inocenÈ›i, dat atîta spaimă simÈ›eau aceÈ™tia, de parcă ar fi fost chiar ucigaÈ™i. Cîinele acesta, dacă luăm în considerare tot ce a făcut pînă astăzi, ar merita titlul de înger păzitor, în ciuda constantelor insinuări care continuă să se facă asupra pretinsei sale origini infernale. Se va obiecta, recurgîndu-se la autori-tatea tradiÈ›iei creÈ™tine È™i necreÈ™tine, că îngerii au fost întotdeauna reprezentaÈ›i cu aripi, dar în acele cazuri, multe la număr, în care îngerul necesar nu ar avea nevoie să zboare, ce rău poate fi să apară, binevoitor, în chip de cîine, fără să fie obligat să latre, ceea ce, de altfel, nu i-ar È™edea bine fiinÈ›ei spiri-tuale. Să se admită, aÈ™adar, È™i măcar atît, că acei cîini care nu latră sînt îngeri în exerciÈ›iul funcÈ›iunii. Au instalat tabăra la asfinÈ›it pe malurile rîului Minho, în împrejurimile unei aÈ™ezări numite 251 Portomarin. In timp ce Jose Anai^o È™i Joaquim Sassa au rămas să dezlege caii È™i să-i hrănească, iar apoi să pregătească focul, să cureÈ›e cartofii È™i să taie mărunt zarzavatul, femeile, însoÈ›ite de Pedro Orce È™i de îngerul păzitor, au profitat de ultima lunnnă a înserării pentru a se duce să bată la unele porÈ›i ale satului. Necunoscînd bine limba, Joana Carda nu deschide gura, probabil că dificultățile de comu-nicare o înÈ™elaseră mai înainte, dar acum la lectii pentru viitor, care e singurul loc unde se pot corecta greÈ™elile. Nu le-a mers rău negoÈ›ul, au vîndut la preÈ›ul cuvenit. Cînd s-au întors, tabăra părea un cămin, focul se lăfăia între pietre, felinarul atîrnat de car răspîndea în spatiul liber un sernicerc de lumină, iar mirosul fierturii era ca prezenÈ›a Dumnezeului Stăpînul nostru. Cînd, după cină, stăteau la taclale înjurul focului, Joaquim Sassa a avut o bruscă inspiraÈ›ie È™i a întrebat, De unde È›i-a venit numcle ăsta de Guavaira, ce înseamnă, iar Maria Guavaira a răspuns, Guavaira, după cîte È™tiu eu, e un nume pe care nu-l mai are nimeni, l-a visat mama cînd eu mai eram încă în pîntecele ei, voia ca eu să mă numesc Guavaira, atîta doar, dar tata s-a încăpățînat că trebuie să fie Maria, È™i am rămas cum nu trebuia, Maria Guavaira, AÈ™adar nu È™tii ce vrea să însemne, Numele meu a venit dintr-un vis, Visele înseamnă întotdeauna ceva, Dar nu È™i numele care se întîmplă să fie în vis, acum spuneÈ›i-mi numele pe care le aveÈ›i voi. 1 le-au spus, fiecare pe rînd. Atunci Maria Guavaira, înte-È›ind focul cu un tăciune, a spus, Numele pe care le avem sînt vise, pe cine oare voi visa dacă voi visa numele tău. S-a schimbat vremea, formulă a unei concluzii exemplare, care, atenuat sau cu neutră obiectivi-tate, ne informează că, schimbîndu-se, s-a schimbat înspre rău. Plouă, È™i e o ploaie măruntă de început 252 de toamnă, care atîta timp cît nu va îmbiba pămînturile ne va da chef să hoinărim pe cîmpuri, în cizme È™i fiÈ™, primind pe față pulberea nespus de dulce a apei È™i bucurîndu-ne de melancolia depărtă-rilor înceÈ›oÈ™ate, primii copaci care își pierd frunzele È™i apar dezgoliÈ›i, înfriguraÈ›i, ca È™i cum ne-ar cere dezmierdări, e unul pe care îți vine să-l strîngi la piept cu o milă plină de tandreÈ›e, ne lipim obrazul de coaja umedă È™i e la fel ca un chip înlăcrimat. însă coviltirul carului se trage din primele prelate apărute, tehnologia, solidă în pînze È™i È›esătură, nu se prea îngrijea de impermeabilități, era secolul È™i locul persoanelor în stare să-È™i zvînte hainele pe corp avînd ca singură măsură de protecÈ›ie, È™i nu în toate cazurile, un pahar cu rachiu. 1 s-a mai adăugat efectul anotimpurilor, uscarea firelor, destrămarea cusăturilor, e uÈ™or de văzut că pînza scoasă de pe autornobil nu a putut îndrepta toate stricăciunile. De aceea picură întruna în Doi Cai, È™i continuă să picure, contrar convingerilor lui Joaquim Sassa, care susÈ›inea că înmuierea È™i îngroÈ™area firelor, cu reducerea ulterioară a spatiilor dintre ele, È™i-ar avea partea sa binefăcătoare, atîta timp cît vor avea răbdare să aÈ™tepte. Teoretic, nimic mai exact, însă evidenÈ›a practică e alta, dacă n-ar fi avut grijă să facă sul saltelele È™i să le pună la adăpost, foarte curînd n-ar mai fi putut dormi pe ele. Cînd ploaia cade cu mai multă putere È™i se iveÈ™te prilejul, drumeÈ›ii se adună sub viaducte, dar pe această È™osea sînt rare, e doar un drumeag de pro-vincie, departe de marile artere rutiere, acelea care, pentru a evita răscrucile È™i a permite viteze mari, fac să treacă pe deasupra lor drumurile secundare. Intr-una din aceste zile va avea Josă AnaiÈ›O ideea să cumpere un lac sau o vopsea impermeabilă, È™i chiar aÈ™a va È™i face, dar unica vopsea potrivită pe care a găsit-o, un stacojiu strident, nu va ajunge nici măcar pentru un sfert din prelată. Dacă Joana Carda nu ar fi avut o idee mai bună È™i mai rezonabilă, 253 să coasă folii mari de plastic unele de altele ca să formeze din e1e un acoperămînt complet, iar pe drum chiar È™i pentru cai, È™i dîndu-È™i seama È™i el că era puÈ›in probabil să găsească la treizeci de kilometri distanță o vopsea impermeabilă de aceeaÈ™i culoare, s-ar fi putut prea bine întîmpla să se plimbe carul prin lumea largă cu coviltirul în nuanÈ›e irizate, în dungi, cercuri È™i pătrate, după inspiraÈ›ia artistului, în verde È™i galben, în portocaliu È™i albastru, în violet, în alb peste alb, în maro, poate în ncgru. Deocarndată, plouă. După dialogul scurt È™i neconcludent despre sensul numerelor È™i înÈ›elesul viselor, au pornit să discute ce nume ar trebui dat visului care este acest cîine. Părerile sînt împărÈ›ite, ceea ce, după cum ar trebui a-o È™tim pînă acum, este doar o chestiune de gust, să spunem chiar că opinia este expresia aparent raÈ›ionalizată a gustului. Pedro Orce propune È™ijusti-fică un nume rustic È™i tradiÈ›ional, Fidel, sau Pilot, ambele foarte pertinente dacă avem în vedere trăsă-turile morale ale animalului, călăuză infailibilă È™i de o loialitate fără cusur. Joana Carda È™ovăie între Grănicer È™i Combatant, nume de rezonanță belicoasă ce nu par să se potrivească personalității celui care le sugerează, însă sufletul feminin are adîncimi insondabile, Margareta de la războiul de È›esut va lupta toată viaÈ›a pentru a reprima pornirile acelei Lady Macbeth pe care o poartă în sine, È™i pînă la ultimul său ceas nu va avea siguranÈ›a de a fi învins. Cît despre Maria Guavaira, fără să È™tie să explice de ce, fapt care nu i se întîmplă pentru prima oară, a propus, pejumătate ruÈ™inată de propria-i idee, să fie numit Inger Păzitor, È™i s-a îmbujorat spunînd-o, își dădea seama cît ar fi de ridicol, mai ales în public, să chemi îngerul păzitor È™i în locul unei fiinÈ›e luminoase, înveÈ™mîntată într-o tunică imacu-lată, anunțîndu-se cu un filfiit de aripi, să se ivească, înnoroiat È™i cu urme de sînge de la ultimul iepure, o dihanie canină care își respectă numai stăpînii, dacă 254 aceÈ™tia îi sînt stăpîni. A vrut Jose AnaiÈ™o să arunce paie peate focul rîsetelor pe care sugestia Mariei Guavaira le iscase È™i a propus să i se dea cîinelui numele de Constant, își amintea că citise acest nume într-o carte oarecare, Acum nu-mi amintesc, dar Constant, dacă înÈ›eleg bine cuvîntul, le conÈ›ine pe toate cele care au fost sugerate, Fidel, Pilot, Grănicer, Combatant È™i chiar È™i Inger Păzitor, fiindcă, dacă nici unul din aceÈ™tia n-ar fi constant, se pierde fidelitatea, se dezorientează pilotul, grănicerul își pierde postul, combatantul predă armele, iar îngerul păzitor se lasă sedus de tînăra pe care trebuie s-o ferească de ispite. ToÈ›i au aplaudat, cu toate că Joaquim Sassa a fost de părere că cel mai bine totuÈ™i ar fi să i se spună pur È™i simplu Cîine, pentru că, fiind unicul care e pe acolo, nu poate exista posibilitatea confundării apelurilor È™l răspunsurilor. II vor numi aÈ™adar Constant pe cîine, dar zău că nu meritase osteneala asta cu botezul, fiindcă animalul răspunde la toate numele care i s-ar da, atunci cînd înÈ›elege că acel cuvînt, oricare ar fi el, îi este adresat, deÈ™i un alt nume îi bîntuie uneori prin memorie, Ardent, dar de acesta nimeni din cei pre-zenÈ›i nu È™i-a amintit. Bine a zis cine a zis cîndva, contrar părerii Mariei Guavaira, că un nume nu e nimic, nici măcar un vis. Merg, si nu o È™tiu, pe vechiul drum spre Santiago, trec prin È›inuturi care au nume de speranță sau amintire neplăcută, conform întîmplărilor prin care au trecut călătorii acelui timp primitiv, Sarria, Samos, sau privilegiatul Villafranca del Bierzo, unde peregrinul bolnav sau obosit care se ducea să bată la uÈ™a bisericii apostolului nu mai trebuia să ajungă la Santiago de Compostela, cîștigînd aceleaÈ™i indulgenÈ›e ca È™i cum s-ar fi dus pînă acolo. încă de pe atunci credinÈ›a își avea comoditățile sale, totuÈ™i nimic care să se poată compara cu zilele de astăzi, în care comoditățile răsplătesc mai mult decît credinÈ›a însăși, aceasta sau oricare alta. Cel puÈ›in, aceÈ™ti 256 călători È™tiu că dacă vor dori să vadă Pirineii vor trebui chiar să ajungă acolo, să le pună mîna deasupra, că nu ajunge piciorul, fiindcă e mai puÈ›in sensibil, È™i ochii, mult mai mult decît se consideră, se lasă înÈ™elaÈ›i. Ploaia, incetul cu încetul, a scăzut în intensitate, cade în stropi rari, pînă se opreÈ™te de tot. Cerul e încă acoperit, nnaptea vine mai repede. Fac tabără sub niÈ™te copaci, pentru a se apăra de alte rafale posibile, cu toate că Pedro Orce citează zicala iberică, Sub un copac de te adăposteÈ™ti, de două ori de-nnămoleÈ™fei, asta-i versiunea portugheză, modificată. N-a fost uÈ™or să aprindă focul, dar arta Mariei Guavaira È™i-a spus cuvîntul în cele din urmă, cu toată împotrivirea lemnelor umezite, care pocneau È™i ardeau în vîlvătăi la extremități, ca È™i cum ar fi dat seva pe-afară. Au mîncat cum au putut, destul pentru ca stomacul să nu ghiorăie de foame în timpul nopÈ›ii, pentru că, aÈ™a cum ne învață altă zicală, Cine se culcă nemîncat se zvîrcoleÈ™te noaptea-n pat, versiune autentică. Au mîncat înăuntrul carului, la lumina felinarului fumegînd, într-o atmosferă apăsă-toare de hainejilave, cu saltelele făcute sul È™i puse una peste alta, cu restul lucrurilor claie peste gră-madă, pentru o bună gospodină ar fi lovituri de pumnal un asemenea spectacol. Dar cum nici un rău nu durează veÈ™nic, È™i nici o ploaie nu curge neîncetat, numai să vină o rază de timp frumos È™i de îndată se vor pune toate rufele la fiert, se vor desface saltelele ca să se poată usca, pînă la cel mai subÈ›ire fir de pai, iar rufele vor fi întinse peste copaci È™i pietre, cînd ne vom duce să le strîngem vor avea mireasma aceea bună pe care o lasă soarele pe unde trece, È™i asta se va face în timp ce femeile, alcătuind un frumos cadru familial, aranjează È™i croiesc lungile fiÈ™ii de plastic ce vor rezolva toate problemele acvatice, binecuvîntat fie cine a inventat progresul. Au stat la taifas cu nepăsarea È™i starea de vagă indecizie a celor care trebuie să-È™i petreacă timpul 256 cumva pînă vine ora de culcare, iar atunci Pedro Orce întrerupse ceea ce tocmai spunea chiar el, È™i începu să vorbească, Am citit odată nu È™tiu unde că galaxia de care aparÈ›ine sisternul nostru solar se îndreaptă spre o constelaÈ›ie al cărei nume de asemeni nu mi-l pot aminti acum, iar această constelaÈ›ie se îndreaptă, la rîndul ei, spre un anumit punct din spaÈ›iu, aÈ™ vrea să fiu mai limpede, dar capul meu nu a reÈ›inut amănuntele, totuÈ™i ceea ce voiam să spun era urmă-torul lucru, să vedeÈ›i, noi aici mergem pe peninsulă, peninsula navighează pe mare, marea se roteÈ™te pe pămîntul din care face parte, iar pămîntul se roteÈ™te înjurul axei sale, È™i în timp ce se roteÈ™te înjurul axei sale se roteÈ™te È™i în jurul soarelui, iar soarele se învîrteÈ™te È™i el înjurul axei sale, È™i toate astea merg laolaltă în direcÈ›ia constelaÈ›iei cutare, È™i-atuunci vin eu È™i întreb, dacă noi sîntem extrema cea mai mică a acestui lanÈ› de miÈ™cări în interiorul miÈ™că-rilor, ceea ce aÈ™ dori să aflu e ce se miÈ™că oare în interiorul nostru È™i încotro se duce, nu, nu mă refer la limbrici, microbi, È™i bacterii, vietățile astea care trăiesc în noi, vorbesc de altceva, de ceva care se miÈ™că È™i care poate ne miÈ™că È™i pe noi, aÈ™a cum se miÈ™că È™i ne miÈ™că pe noi constelatia, galaxia, sistemul solar, soarele, pămîntul, marea, peninsula. Doi Cai, ce anume în sfirÈ™it are ceea ce le miÈ™că pe toate, de la o extremitate a lanÈ›ului la cealaltă, sau poate că n-o exista lanÈ› È™i poate că universul o fi un inel, atît de delicat, încît să dea impresia că doar noi, È™i ceea ce încape în noi, încăpem în el, È™i totodată atît de gros, încît să poată conÈ›ine maxima dimensiune a universului care este chiar el, ce nume are ceea ce ne urmează nouă, Cu omul începe ceea ce nu e vizibiî, a fast răspuîîsuî surpnas a} Jui Jose Asa^o, care l-a dat fără să se gîndească. Peste coviltir cad, foarte rare, marile picături de apă care au venit prelingîndu-se din frunză în frunză, se auă aîară îoÈ™ne'teie scoase &eyig 'si ^i^nAnira^-zi-malele care nu-i acoperă de tot, pentru asta e bună 257 de fapt tăcerea, pentru ca noi să putem desluÈ™i ceea ce se spune că n-ar avea importanță. Fiecare din oamenii care se află aici se gîndeste că e obligaÈ›ia lui să contribuie cu È™tiinÈ›a pe care o deÈ›ine la un asemenea sfat înalt, însă toÈ›i se tem că, daca deschid gura, le vor ieÈ™i, dacă nu aftele din poveste, niÈ™te banalități asortate despre ființă, ontologice, avînd chiar îndoieli asupra pertinenÈ›ei cuvîntului într-un context primar de car, stropi de ploaie È™i cai, È™i să nu uităm cîinele, care doarme. Maria Guavaira, fiind cea mai puÈ›in instruită, a fost prima care a luat cuvîntul, Celui care nu e vizibil să-i dăm numele de Dumnezeu, dar e curios cum s-a strecurat în frază o anume nuanță interogativă, Sau voință, propu-nerea a venit din partea lui Joaquim Sassa, Sau inteligență, a adăugat Jose Anaigo, Pedro Orce nu avea nici o sugestie de făcut, se mărginise să întrebe, cine crede să asta-i cel mai uÈ™or lucru se înÈ™ală foarte mult, nu se poate socoti numărul răspunsu-rilor care se află doar în aÈ™teptarea întrebărilor. Ne învață prudenÈ›a că examinarea unor atît de complexe subiecte trebuie să se suspende înainte ca fiecare persoană care intervine să înceapă să spună lucruri diferite de cele pe care le susÈ›inuse mai înainte, nu pentru că ar fi neapărat greÈ™it să-È™i schimbe părerea, ci pentru că, variind aceste dife-renÈ›e atît de mult, nu se poate întîmpla, È™i în general se întîmplă, ca discuÈ›ia să revină la început fără ca cei care o discută să-È™i fi dat seama de asta. In acest caz, acea primă frază inspirată a lui Jose Anaipo, după ce s-a făcut turul prietenilor, È™i-a găsit încheierea banală prin evidenÈ›a mai mult decît vădită a invizibilității lui Dumnezeu, sau a voinÈ›ei, sau a inteligenÈ›ei, È™i, se prea poate, mai puÈ›in banal È™i mai puÈ›in evident, a istoriei. Pe cînd o trage spre sine pe Joana Carda, care se plînge de frig, Jose Anaipo încearcă să nu doarmă, vrea să reflecteze asupra ideii sale, dacă istoria e într-adevăr invizi-bilă, dacă martorii vizibih ai istoriei îi conferă destulă 258 vizibilitate, dacă vizibilitatea astfel relativă a istoriei nu este cumva un simplu acoperămînt, ca hainele pe care È™i le punea omul invizibil, continuînd să rămînă invizibil. Nu a suportat multă vreme aceste salturi cerebrale È™i tot e bine că în ultimele clipe înainte de a adormi gîndul său se concentrase, în mod absurd, asupra deosebirii care există între invi-zibil È™i nevăzut, ceea ce, în chip evident pentru cine stă pufrin să chibzuiască, nu avea nici o însemnătate aparte pentru această situaÈ›ie. La lumina zilei, toate lucrurile încîlcite au mai puÈ›ină însemn.ătate. Dumnezeu, cel mai ilustru dintre exemple, a creat lumea pentru că era noapte cînd È™i-a amintit de asta, a simÈ›it în acea clipă supremă că nu mai putea îndura bezna, dacă ar fl fost ziuă, Dumnezeu ar fi lăsat totul aÈ™a cum era. Și cum acest cer de-aici a mijit liber È™i neacoperit, iar soarele s-a ivit fără obstacolul norilor, È™i aÈ™a a rămas, filosofările nocturne s-au risipit, acum toată atenÈ›ia se concentrează asupra bunului mers al lui Doi Cai pe o insulă, fie că ea pluteÈ™te ori ba, fie că ruta vieÈ›ii mele mă duce la o stea, nici măcar pentru asta nu am fost scutit să străbat drumurile lumii. In seara aceea, pe cînd își făceau negoÈ›ul, au aflat că peninsula, după ce ajunsese la un punct chiar la nord de cea mai septentrională insulă din Azore, Corvo, în linie dreaptă, trebuind să se înÈ›e-leagă, din această descriere sumară, că extremul sud al peninsulei, Ponta da Tarifa, se găsea în celălalt meridian la est, la nordul extremului nord al lui Corvo, Ponta das Tarsais, ei bine, peninsula, după tot ce am încercat sa explicăm, își reluase îmediat dislocarea spre apus, într-o direcÈ›ie paralelă cu cea a primei sale rute, adică, să vedem dacă ne înÈ›elegem odată pentru totdeauna, urmînd-o cu cîteva grade mai sus. AÈ™adar, au triumfat autorii È™i susÈ›inătorii tezei dislocării în linie dreaptă, frîntă în unghiuri drepte, È™i dacă pînă acum nu s-a observat 259 încă vreo miÈ™care care să fundamenteze ipoteza unei întoarceri la punctul de plecare, enunÈ›ată, de altfel, mai degrabă ca demonstraÈ›ie a sublimului decît ca o iiifirmare previzibilă a tczei generale, asta nu mseamnă imposibilitatea dării înapoi, fiind admisibil chiar că peninsula nu s-ar mai opri nici-odată, hoinărind veÈ™nic prin mările lumii, precum de atîtea ori citatul Olandez Zburător, la fe) acum peninsula, cu alt nume, aici din prudență omis pentni a se evita exploziile naÈ›ionaliste È™i xenofobe, care ar fi tragice în împrejurările actuale. în satul unde drumeÈ›ii poposiseră nu ajunseseră veÈ™ti despre aceste diferende, numai că Statele Unite ale Americii anunÈ›aseră, prin gura preÈ™edintelui însuÈ™i, că țările care veneau spre ele puteau conta pe sprijinul È™i solidaritatea morală È™i materială a naÈ›iunii nord-americane, Dacă vor continua să navi-gheze dintr-acolo încoace, vor fi primite cu braÈ›ele deschise. Dar această declaraÈ›ie, de extraordinară cuprindere, atît din punct de vedere umanitar cît È™i geostrategic, s-a mai atenuat puÈ›in o dată cu bruscul entuziasm al agenÈ›iilor de turism din toată lumea, asediate de clienÈ›i care voiau să călătorească spre Corvo cît mai iute cu putință, fără să se uite la mijloacele de transport sau cheltuieli, È™i de ce, Pentru că, dacă nu se va modifica itinerariul, peninsula va trece prin apropierea insulei Corvo, spectacol care nu poate fi comparat cu neînsemuata defilare a pietrei gibraltine, atunci cînd peninsula s-a desfăcut de stîncă È™i a lăsat-o acolo în voia valurilor. Acum e o masă imensă care va trece prin faÈ›a privirilor privilegiaÈ›ilor ce vor reuÈ™i un locÈ™or la jumătatea nordică a insulei, însă, în ciuda vastității peninsulei, întîmplarea va dura putin, cel mult două zile, pentru că, avînd în vedere configuraÈ›ia deosebită a acestei plute, doar partea extremă de sud va putea fi observată, È™i asta dacă se va descoperi cînd anume. Restul, din cauza curburii pămîntului, va trece îa mare depărtare, închipuiÈ›i-vă ce-ar fi dacă, în loc 2fi0 de acea formă colÈ›uroasă, peninsula ar fi avut în sud o coastă tăiată toată drept, nu È™tiu dacă urmăriÈ›i desenul, ar fi fost È™ase zile, să tot vezi defilarea, ce sărbătoare, dacă s-ar menÈ›ine viteza de cincizeci de kilometri pe zi. Cum-necum, sînt mari probabilitătile unui aflux pecuniar în insula Corvo, aÈ™a cum nu s-a mai pomenit vreodată, ceea ce i-a siht pe locuitori să comande încuietori la uÈ™i È™i lăcătuÈ™i care să le instaleze, cu zăvoare È™i sisteme de alarmă. Din cînd în cînd mai burează, în cel mai rău caz cade o aversă, dar ziua e aproape toată însorită, cu cerul albastru È™i nori înalti. Marele acoperămînt de plastic a fost montat, cusut È™i întărit, iar acum, dacă amenință ploaia, se opresc din mers, È™i-n doi timpi È™i trei miÈ™cări, întîi desfă, doi trage, trei leagă, s-a protejat coviltirul. Inăuntrul carului se află saltelele cele mai uscate cu putință, gata cujilăveala È™i ume-zeala, acest interior, curat È™i aranjat, e într-adevăr un cămin. Dar de-abia acum se vede bine ce multă ploaie a căzut pe aceste meleaguri. Solul e înmuiat, trebuie să aibă grijă de car să nu-l bage, fără vreo sondare prealabilă, în terenurile moi de la marginea È™oselei, altfel ar fi chinul naibii să-l scoată de acolo, doi cai, trei bărbaÈ›i È™i două femei nu fac cît un tractor. PriveliÈ™tea s-a schimbat, au rămas în urmă muntii È™i colinele, ultimele ondulaÈ›ii se estompează È™i începe să apară în faÈ›a ochilor un È™es care pare fără sfirÈ™it, avînd deasupra un cer atît de mare, încît, de uluire, îți vine să te îndoieÈ™ti că cerul ar fi doar unul, cel mai sigur e că fiecare loc, dacă nu chiar fiecare om, își are propriul său cer, mai mare sau mai mic, mai înalt sau maijos, iar asta de acum a fost o mare descoperire, zău că da, cerul e ca o nemărginire de bolÈ›i succesive, È™i mozaicate, contra-dicÈ›ia termenilor e doar aparentă, e de ajuns să te uiÈ›i. Cînd Doi Cai atinge poalele ultimului deal îți vine să crezi că niciodată, pînă la sfirÈ™itul lumii, nu se va mai ridica pămîntul, È™i fiind atît de comun faptul că diferite cauze au aceleÈ™i efect, aici ni s-a 261 tăiat respiraÈ›ia, ca È™i cum am fi fost duÈ™i pe vîrful Everestului, spuneÈ›i-mi, cei care aÈ›i fost pe acolo, dacă nu vi s-a întîmplat la fel.ca nouă pe acest sol plat. Bune socoteli face Pedro, dar altele cu totul dife-rite face stăpînal. TotuÈ™i, să spunem că acest Pedro nu e Orcc, nici naratorul de fapt nu È™tie cine o fi, deÈ™i admite că dincolo de zicală o fi acel apostol cu acelaÈ™i nume care s-a lepădat de Hristos de trei ori, È™i tot astea sînt socoteli pe care le-a făcut È™i Dumnezeu, probabil pentru că era alcătuit din trei părÈ›i È™i nu era priceput în È™tiinÈ›a aritmetică. Se obianuieÈ™te să se spună că Pedro face socoteli bune atunci cînd socotelile pe care le fac cei cu numele de Pedro ies strîmbe, e im mod popular È™i ironic de a spune că n-ar trebui unii să decidă ceea ce doar altora le-ar reveni de îndeplinit, adică, dacă a greÈ™it Joaquim Sassa cînd a stipulat o sută cincizeci de kilometri de mers pe zi, a dat greÈ™ È™i Maria Guavaira cînd l-a corectat la nouăzeci. De prăvălie È™tie negustorul, de tras È™tiu caii, È™i aÈ™a cum se zice, sau se zicea, că merele putrede le strică pe celc bune, tot aÈ™a È™i mersul calului bătrîn a moderat mersul calului tînăr, dacă n-a fost mai degrabă compasiune din partea acestuia, bunătate a inimii, respect uman, să-È™i etaleze forÈ›ele cel tare în faÈ›a celui nevolnic e semn de perversiune morală. Toate aceste cuvinte au fost considerate necesare pentru a explica faptul că am venit mai alene decît era prevăzut, însă concizia nu e o însuÈ™ire definitivă, uneori se pierde cînd se vorbeÈ™te mult, de acord, dar cîte nu se cîștigă pentru că s-a spus mai mult decît suficient. Caii merg la pasul care le convine, i-au pus la trap È™i ei au ascultat de capri-ciul sau nevoia surugiului, dar, troptat, atăt de fin că nici nu se observă, Pig È™i Al își încetinesc mersul, cum de reuÈ™esc să o facă atît de armonios e un mister, nu s-a auzit ca vreunul să-i fi spus celuilalt, Mai încet, iar celălalt să-i răspundă, După copacul ăla. Din fericire, drumeÈ›ii nu se grăbesc. La început, cînd au plecat din de-acum îndepărtatele meleaguri 262 galiciene, li se părea că aveau de ajuns la date fixe È™i de respectat itinerarii, exista chiar un anumit sentiment de urgență, ca È™i cum fiecare din ei ar fi trebuit să meargă să-È™i salveze tatăl de la spînzu-rătoare È™i să ajungă la eÈ™afod înainte ca acolo călăul să dea drumul la chepeng. Aici nu e vorba nici de tată nici de mamă, că nici de unii nici de alÈ›ii nu È™tim nimie, decît de mama Mariei Guavaira, care e nebună È™i nu mai e la Coruna, sau se prea poate să se fi întors acolo, odată trecută primejdia. De celelalte mame È™i de ceilalÈ›i taÈ›i, vechi È™i rooderni, nimic n-a fost pomenit, cînd fiii tac trebuie să tacă È™i întrebă-rile È™i să se retragă investigaÈ›iile, la urma urmelor fiecare din noi începe si sfirÈ™eÈ™te lumea, dacă prin această declaraÈ›ie n-au rămas jignite de moarte spiritul de familie, interesul moÈ™tenirii È™i curățenia numelui. Șoseaua, în cîteva zile, a devenit o lume în afara lumii, ca orice om care, fiind pe lume, își descoperă el însuÈ™i o lume, È™i nici nu e greu, e de ajuns să făurească puÈ›ină singurătate înjurul său, ca aceÈ™ti drumeÈ›i care, mergînd împreună, merg singuri. De aceea nu se grăbesc, de aceea s-au lăsat de făcut socoteli pentru drumul parcurs, popasurile sînt pentru negoÈ› È™i pentru repaus, È™i nu rareori îi apucă pofta să oprească fără alt motiv în afara acestei pofte, pentru care, dacă există întotdeauna motive, în general nu ne pierdem vremea să le căutăm. Toti ajungem pînă la urmă acolo unde dorim, e doar o chestiune de timp È™i de răbdarc, iepurele merge mai repede decît broasca È›estoasă, va ajunge poate primul, cu condiÈ›ia să nu întîlnească în cale vînătorul cu puÈ™ca. Am lăsat È›inutul pustiu leonez, am intrat È™i mergem prin Tierra de Campos, unde s-a născut È™i a devenit faimos predicator fratele Gerundio de Campazas, ale cărui spuse È™i fapte le-a relatat amă-nunÈ›it nu mai puÈ›in celebrul părinte Isla, pentru ruÈ™inarea oratorilor limbuÈ›i, a amatorilor de citate cu orice preÈ›, a recitatorilor de proverbe la tot pasul 263 È™i a scriitorilor de pretutindeni, păcat că nu prea am tras învățăminte din această lecÈ›ie, care e atît de Ihnpede. Să tăiem, aÈ™adar, de la rădăcină, prefaÈ›a divagantă È™i să spunem, cu dreaptă simplitate, că drumeÈ›ii vor dormi în această noapte într-o aÈ™ezare numită Villalar, nu departe de Toro, Tordesillas È™i Simancas, toate locuri care ating istoria portugheză îndeaproape prin bătălie, tratat È™i arhivă. Fiind Jose AnaiÈ›'o învățător de profesie, acestea sînt nume care trezesc în el evocări imediate, de altfel, fără multe amănunte, deoarece È™tiinÈ›a sa istorică, fiind generală, e din rudimente, puÈ›in mai asezonată cu detalii decît cea a ascultătorilor săi, spanioli È™i portu-ghezi, care or fi învățat È™i ei cîte ceva È™i n-au uitat chiar de tot, în privinÈ›a unor Simancas, Toro È™i Tordesillas, conform cu abundenÈ›a informativă È™i interesul naÈ›ional al manualelor de istorii ale patriilor de o parte È™i de cealaltă. Dar de Villalar nimeni de aici nu È™tie nimic, în afară de Pedro Orce care, cu toate că e de baÈ™tină de pe meleagurile andaluze, are luminile celui care a mers, cîndva, prin toate È›inuturile peninsulei, faptul că am spus că nu cunoÈ™tea Lisabona, atunci cînd a intrat acolo în urmă cu două luni, nu e contrar ipotezei, poate că pur È™i simplu nu a recunoscut-o, aÈ™a cum n-ar recu-noaÈ™te-o azi fondatorii fenicieni, cuceritorii romani, dominatorii vizigoÈ›i, poate cu anumite indicii slabe musulmanii, È™i din ce în ce mai confuz portughezii. Sînt aÈ™ezaÈ›i în jurul focului, dispuÈ™i pe cupluri, Joaquim È™i Maria, Jose È™i Joana, Pedro È™i Constant, noaptea e cam răcoroasă, dar cerul e senin È™i curat, aproape că nu se văd stele, pentru că luna, care a răsărit devreme, inundă cu lumină cîmpurile întinse È™i, aici în apropiere, acoperiÈ™urile din Villalar, al cărui guvernator, om bine educat, nu a ridicat obiecÈ›ii la instalarea atît de aproape de aÈ™ezare a oamenilor din caravana hispano-portugheză, în ciuda îndeletni-cirii pe care o practică, de nomazi È™i negustori de boarfe, concurenti, în această specialitate mercantilă, 264 ai comerÈ›ului local. Luna nu e încă sus, dar deja are aspectul pe care ne place cel mai mult să-l vedem la ea, un disc luminos inspirator de versuri uÈ™oare È™i sentimente È™i mai uÈ™oare, sită de mătase care presară o pulbere albă peste priveliÈ™tea din jur. Spunem atunci, Ce minunat clar de lună, si trecem sub tăcere fiorul de teamă pe care-l simÈ›im cînd astrul apare enorm, roÈ™u, amenințător, deasupra curburii pămîntului. După atîtea È™i atîtea milenii, luna răsărită continuă È™i azi să se ivească precum o ameninÈ›are, un semn al sfirÈ™itului, ceea ce ne ajută e că nehniÈ™tea durează puÈ›ine minute, s-a urcat astrul, s-a făcut mic È™i alb, putem respira uÈ™uraÈ›i. Și animalele se înfricoÈ™ează, nu cu mult timp în urmă, cînd a răsărit luna, cîinele È™i-a aÈ›intit privirea asupra ei, încordat, poate c-ar fi urlat dacă nu i-ar fi lipsit corzile vocale, dar tot părul de pe el se zbîrlise, ca È™i cum o mînă îngheÈ›ată i-ar fi trecut peste spinare în răspăr. Sînt clipe în care lumea își iese din țîțîni, pricepem că nimic nu e sigur, dacă am putea da glas pe deplin la ceea ce simÈ›im am spune, cu o expresivă lipsă de retorică, A fost cît pe ce. Ce poveÈ™ti despre Villalar cunoaÈ™te Pedro Orce vom afla acum, la sfirÈ™itul cinel, în frimp ce focul dansează în aerul încremenit, îl privesc gînditori drumeÈ›ii, întind către el mîinile ca È™i cum le-ar impune sau ca È™i cum le-ar preda focului, există un străvechi mister în această legătură între noi È™i foc, chiar È™i cu cerul deasupra e ca È™i cum am fi, el È™i noi, în interiorul peÈ™terii originare, grotă sau matrice. Spălatul vaselor îi revine azi lui Jose AnaiÈ›o, dar nu e zor, vremea e blîndă, aproape plăcută, văpăile flăcărilor È™terg uÈ™or chipurile arse de aerul liber, au culoarea pe care o dă soarele cînd răsare, soarele e de altă natură È™i e viu, nu inort ca luna, asta-i deosebirea. Și spune Pedro Orce, Poate că nu È™tiÈ›i, dar cu multi, mulÈ›i ani în urmă, în o mie cinci sute douăzeci È™i unu, a avut loc pe aceste meleaguri o însemnată 265 bătălie, mai însemnată prin urmări decît prin numărul morÈ›ilor, că dacă ar fi fost cîștigată de cine a pierdut-o, altă lunie am fi moÈ™tenit, cei vii de astăzi. Despre marile bătălii care au rămas în istorie are Jose Anai^o destule mformaÈ›ii, È™i dacă i-ar fi cerute pe nepusă masă, ar recita fără È™ovăire o duzină de nume, începînd, clasic, cu Maratonul si Termopile, È™i, fără să aibă grijă de cronologie, Austerlitz È™i Borodino, Marne È™i Monte Cassino, Ardenas È™i Al-Alamein, Poitiers È™i Alcăcer Quibir1, È™i, de asemenea, Aljubarrota, care pentru lume nu înseamnă nimic È™i pentru noi e totul, acelea au venit împerecheate fară vreun motiv anume, Dar de bătălia de la Villalar n-am auzit niciodată, a încheiat Jose Anai^o. Ei, această bătălie, a explicat Pedro Orce, a fost atunci cînd comunitățile din Spania s-au ridicat împotriva împăratului Carlos al V-lea, străin, dar nu atît pentru că era străin, căci în secolele de demult cel mai obiÈ™nuit lucru din viață era să vadă popoarele intrîndu-le pe ușă un rege vorbind o altă limbă, afacerea era doar între case regale care își jucau țările lor È™i ale altora, nu am să spun că la zaruri sau la cărÈ›i, dar pentru interese de dinastie, cu logodne trucate È™i mariaje trucate, de aceea nu se poate spune că s-au ridicat comunită-È›ile împotriva regelui intrus, È™i nici nu vă închipuiÈ›i că a fost marea revoltă a săracilor împotriva bogaÈ›ilor, ce bine-ar fi ca toate lucrurile, astea È™i altele, să fie atît de simple pe cît e să le spui, s-a întîmplat ca nobililor spanioli să nu le fie pe plac deloc, chiar deloc, ca străinilor împăratului să nu li se împartă 1. Localitate africană unde, în anul 1578, armata cru-ciaÈ›ilor portughezi, condusă de tînărul rege Dom Sebastiăo, a suferit o mare înfrîngere. Ca urmare a dispariÈ›iei în luptă a regelui È™i a intrigilor ulterioare pentru ocuparea tronului, Portugalia va fi alipită rega-tului Castiliei în anul 1580, pierzîndu-È™i indepedenta, pe care o va recuceri de-abia în anul 1640. 266 atîtea slujbe, iar una din prirnele rezoluÈ›ii ale noilor seniori a fost să mărească impozitele, e leacul fără greÈ™ pentru a plăti luxurile È™i aventurile, or prima cetate rebelă a fost Toledo, È™i curînd după aceea i-au urmat È™i altele pilda, Toro, Madrid, Ãvila, Soria, Burgos, Salamanca, È™i încă, È™i încă, dar motivele unora nu erau È™i motivele celorlalte, uneori coinci-deau, într-adevăr, dar altele se contraziceau, È™i dacă era aÈ™a cu oraÈ™ele, mult mai mult era cu cei ce trăiau în ele, unii cavaleri își apărau doar intere-sele È™i ambiÈ›nle, È™i de aceea erau ba de o parte, ba de alta, după cum bătea vîntul È™i venea cîștigul, or, aÈ™a cum se întîmplă întotdeauna, poporul era băgat la mijloc, din pricinile sale, dar mai cu seamă din pricini străine, aÈ™a-i de cînd e lumea lume, barem, dacă ar fi fost poporul unit, ar fi fost bine, însă popornl nu e unit, asta-i o idee care intră anevoie în mintea oamenilor, ca să nu mai vorbim că popoarele în general trăiesc înÈ™elate, de atîtea ori au purtat împuterniciÈ›ii lor un vot înspre curÈ›i È™i odată ajunÈ™i acolo, prin mituire sau ameninÈ›are, au votat deputatii contra voinÈ›.ei celor care i-au trimis, de minune a fost că în ciuda atîtor dezacorduri È™i contradicÈ›ii au fost comunitățile în stare să organizeze miliÈ›ii È™i să meargă la război împotriva armatei regelui, nici nu merită să spunem că au fost bătăli cîștigate È™i pierdute, aici în Villalar s-a pierdut ultima, È™i de ce, ca de obicei, greÈ™eli, incompetenÈ›e, trădări, unii care s-au săturat să-È™i aÈ™tepte solda È™i au plecat, s-a dat bătălia, unii au cîștigat-o, alÈ›ii au pierdut-o, niciodată nu s-a reuÈ™it să se afle exact cîți comu-narzi au murit aici, după socotelile moderne n-au fost mulÈ›i, unii au spus c-au fost două mii, alÈ›ii au jurat că n-au fost mai mult de vreo mie, È™i chiar dacă fuseseră numai două sute, nu se È™tie, nu se va È™ti niciodată, doar dacă nu cumva cineva va avea într-o bună zi gîndul să sape aceste pămînturi cimi-tire È™i să numere craniile îngropate, că dacă s-ar număra È™i celelalte oase s-ar spori confuzia, trei 267 dintre căpeteniile comunităților au fost în ziua următoarejudecate, condamnate la moarte È™i deca-pitate în piaÈ›a din Villalar, se numeau Juan de Padilla, toledan, Juan Bravo, segovian, È™i Francisco Maldonado, salmantin, asta a fost bătălia de la Villalar care, dacă ar fi fost cîștigată de cine a pierdut-o, ar fi schimbat deatinul Spaniei, cu un clar de lună ca cel de acum cine È™i-ar putea închipui ce-o fi fost în noaptea È™i în ziua bătăliei, ploua, cîmpurile erau mocirloase, se băteau îngropaÈ›i în noroaie, fără îndoială că după socotelile moderne au murit puÈ›ini, dar îți vine să spui că puÈ›inii morÈ›ii din războaiele de demult au cîntărit mai mult în istorie decît sutele de mii È™i milioane din secolul douăzeci, clarul de lună e acelaÈ™i, acoperă atît Villalarul cît È™i Austerlitzul sau Maratonul, sau, Sau Alcăcer Quibir, a spus Jose AnaiÈ›o, Ce bătălie a fost asta, a întrebat Maria Guavaira, Dacă È™i ea ar fi fost cîștigată în loc să fie pierdută, nu pot să-mi închipui cum ar arăta Portugalia astăzi, a răspuns Jose Anaipo, Am citit odată într-o carte că regele vostru, Dom Manuel, a intrat în acest război, a spus Pedro Orce, în compen-diile după care predau eu nu se spune că a-ar fi dus portughezii în război alături de Spania pe vremea aceea, N-au venit portughezii în carne È™i oase, au venit cincizeci de mii de cruzados, pe care regele vostru i-a împrumutat împăratului, Aha, a spus Joaquim Sassa, cincizeci de mii de cruzados, pentru armata regală, păi comunitățile trebuiau să piardă, cu cru^ados cîștigi întotdeauna. In această noapte, cîinele Constant a visat că umbla să dezgroape oasele de pe cîmpul de luptă. Strînsese deja o sută douăzeci È™i patru de cranii, cînd a apus luna È™i pămîntul s-a întunecat. Atunci cîinele a adormit din nou. Două zile mai tîrziu, niÈ™te puÈ™tani, 1. Ambiguitate deliberată folosită în text, cruzado putînd însemna atît cruciat, cît È™i veche monedă portugheză în valoare de 30o de reali. 268 care umblau pe cîmp jucîndu-se de-a războiul, s-au dus la guvernator să-i spună că găsiseră o mulÈ›ime de săpături într-un lan de grîu, niciodată nu s-a aflat cum apăruseră acolo, una lîngă alta. Dar despre acei portughezi È™i spanioli care veniseră cu carul È™i plecaseră, femeile din Villalar vorbesc doar de bine, La preÈ› È™i calitate au fost dintre oamenii cei mai cinstiÈ›i care au trecut vreodată pe-aici. Bună ziua È›i-am dat, belea am căpătat, spuneau cei de demult, È™i aveau dreptate, cel puÈ›in ei au profitat de timpul lor pentru a judeca faptele pe atunci noi la lumina faptelor pe atunci vechi, greÈ™eala noastră contemporană este persistenÈ›a unei atitu-dini sceptice în legătură cu lecÈ›iile antichitătii. A spus preÈ™edintele Statelor Unite ale Americii că peninsula ar fi binevenită, È™i Canadei, se va vedea, nu i-a plăcut asta. Pentru că, observă canadienii, dacă nu se schimbă cursul, noi vom fi amfitriomi, vor fi aici două Terrae Novae în loc de una, iar peninsularii habar n-au, sărmanii, ce-i aÈ™teaptă, frig de moarte, îngheÈ›, unicul avantaj e că rămîn portughezii mai aproape de morua, care le place atît de mult, mai rece pentru naÈ›ie, mai mult la raÈ›ie. Purtătorul de cuvînt al Casei Albe a sărit imediat în ajutor, explicînd că declaraÈ›ia preÈ™edintelui fusese generată, la bază, de motive umanitare, fără vreo intentie de preponderență politică, cu atît mai mult cu cît țările peninsulare au rămas în continuare suverane È™i independente prin faptul că plutesc pe ape, într-o bună zi tot se vor opri È™i vor fi la fel precum celelalte, È™i a adăugat, Din partea noastră, vă dăm garanÈ›ia solemnă că tradiÈ›ionalul spirit de bună vecinătate între Statele Unite È™i Canada nu va fi afectat de nici o împrejurare, È™i, ca demonstraÈ›ie a voinÈ›ei nord-americane de a păstra prietenia cu marea natiune canadiană, propunem realizarea unei conferinÈ›e bilaterale pentru examinarea diverselor 269 aspecte care, în cadrul acestei dramatice transformăn a fizionomiei politice È™i strategice a lumii, va constitui întîiul pas, cu siguranță, pentru naÈ™terea unei noi comunități internaÈ›ionale, compuse din Statele Unite, Canada È™i cele două popoare iberice, care vor fi invitate să participe, cu titlul de observatori, la această reuniune, de vreme ce nu s-a consumat încă apropierea fizică la o distanță destul de mică pentru ca, imediat, să se poată defini o perspectivă de integrare. Canada, în mod public, s-a declarat mulÈ›umită de explicaÈ›ii, dar a comunicat că nu considera oportună realizarea imediată a conferinÈ›ei care, în termenii în care fusese propusă, ar putea leza simÈ›ul de onoare al Portugaliei È™i al Spaniei, sugerînd, ca alternativă, o conferință cvadripartită, pentru stu-dierea măsurilor de prevedere care trebuiesc luate în cazul unei ciocniri violente cînd peninsula va amara pe coastele Canadei. Statele Unite au fost întru totul de acord, È™i în particular conducătorii săi i-au mulÈ›umit lui Dumnezeu pentru crearea insulelor Azore. Pentru că, dacă peninsula nu arfi deviat spre nord, dacă miÈ™carea ar fi urmat mereu o linie dreaptă de la separarea de Europa, oraÈ™ul Lisabona ar fi rămas, efectiv, cu ferestrele întoarse spre Atlantic City, È™i dintr-o reflecÈ›ie în alta ajunseră la concluzia că, de fapt, cu cît devia mai mult spre nord, cu atît era mai bine, închipuiÈ›i-vă ce-ar fi să rămînă New York, Boston, Providence, Philadelphia, Baltimore, transformate în oraÈ™e de interior, cu scă-derea în consecință a nivelului de trai, fără îndoială că preÈ™edintele s-a pripit cînd a făcut prima decla-raÈ›ie. Intr-un schimb ulterior de note diplomatice confidenÈ›iale, cărora le-au urinat întîlniri secrete între autoritățile celor două guverne, Canada si Statele Unite au convenit că soluÈ›ia preferabilă ar fi, dacă s-ar putea, fixarea peninsulei într-un punct al rutei sale îndeajuns de apropiat pentru a rămîne departe de zona de influență europeană, dar 270 îndeajuns de îndepărtat pentru a nu provoca pagube imediate sau mediate intereselor canadiene È™i nord-americane, trebuind iniÈ›iat numaidecît un stu-diu privind introducerea unor modificări convenabile în respectivele legi de imigrare, întărind mai ales dispoziÈ›iile lor de precauÈ›ie, să nu creadă spaniolii È™i portughezii că ne pot intra în casă, netam-nesam, sub pretextul că am ajuns vecini de palier. Au protestat guvernul Portugaliei È™i al Spaniei împotriva tracasărilor cu care pretindeau astfel să dispună puterile de interesele È™i destinul lor, adică al Portugaliei È™i al Spaniei, cu mai multă vehemență guvernul portughez, fiind obligat la aceasta, întrucît era de salvare naÈ›ională. Datorită unei iniÈ›iative a guvernului spaniol, se vor stabili contacte între cele două țări peninsulare pentru definitivarea unei poli-tici de comun acord, tinzînd să scoată cel mai bun profit posibil din noua situatie, dar în Madrid exista suspiciunea că guvernul portughez va veni la aceste negocieri cu o rezervă în minte, care ar fi să pretindă, pe viitor, extragerea de profituri particulare din mai marea apropiere în care se va afla de coastele canadiene sau nord-americane, depinde. Și, se È™tie, sau se crede că se È™tie, că în anumite medii politice portugheze circulă o miÈ™care tinzînd spre o înÈ›ele-gere bilaterală, cu toate că de un caracter neoficial, cu regiunea Galiciei, ceea ce, evident, nu va mulÈ›umi deloc puterea centrală spaniolă, putin dispusă să tolereze ofensele, oricît de mascate s-ar prezenta ele, existînd chiar unii care sustin, cu acerbă ironie, È™i au răspîndit zvonul că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă Portugalia ar fi fost de partea Pirineilor, È™i, mult mai bine, dacă ar fi rămas agățată de ei cînd s-a produs ruptura, ar fi fost modul de a sfirÈ™i, odată pentru totdeauna, prin reducerea la o singură È›ară, cu această problemă iberică, iar aici se înÈ™ală spaniolii, că problema va subzista, mai mult nu spunem. Se face socoteala zilelor care lipsesc pînă la apariÈ›ia în faÈ›a privirilor a coastelor Noii 271 Lumi, se studiază planuri de acÈ›iune pentru ca forÈ›a de negociere să se exercite din plin în momentul cel mai potrivit, nici prea devreme, nici prea tîrziu, asta-i de fapt regula de aur a artei diplomatice. Străină de aceste culise ale iutrigii politice, peninsula continuă să navigheze spre apus, atît de mult È™i atît de bine, că din insula Corvo a-au retras deja observatorii din diverse caste, milionară sau È™tiinÈ›ifică, care se instalaseră acolo, ca să spunem aÈ™a, în primele rînduri, pentru a asista la trecere. Spectacolul a fost uluitor, e de ajuns să menÈ›ionăm că punctul extrem al peninsulei a trecut la ceva mai mult de cinci sute de metri de Corvo, cu mare tălăzuire de ape, părea să fie o scenă gravă dintr-o operă wagneriană, însă cea mai bună comparaÈ›ie ar fi totuÈ™i alta, să fii pe mare, într-o mică luntre, È™i să vezi trecînd la cîțiva metri enorma masă a unui petrolier fără încărcătură, cu majoritatea părÈ›ilor vitale în afara apei, ce mai, un spectacol năucitor, o minunăție, îți venea să cazi în genunchi declarînd, de o mie de ori căindu-te de erezie È™i de păcate, Dumnezeu există, atît de puternice sînt, în spiritul oamenilor, chiar È™i civilizaÈ›i, efectele naturii brute. Dar în timp ce peninsula își îndeplineÈ™te astfel rolul în miÈ™cările universului, drumeÈ›ii au trecut de-acum de Burgos, atît de prosperi în afaceri încît au hotărît să-l tragă pe Doi Cai pe autostradă, căci e mai bun drumul. Tot înainte, trecînd de Gasteiz, se vor întoarce la drumurile de căruÈ›e care leagă micile aÈ™ezări, acolo va fi carul în elementul său natural, pe drum campestru o căruță cu cai, nu această insolită È™i È™ocantă expunere de hoinari pe o È™osea pentru viteze mari, în trapul mocăit de cincisprezece kilo-metri pe oră, dacă nu trebuie să urce È™i caii sînt în formă. Lumea iberică e atît de schimbată, încît poli-È›iÈ™tii de la circulaÈ›ie, care asistă la acest spectacol, nu le cer să oprească, nu îi amendează, aÈ™ezaÈ›i în puternicile lor motociclete poliÈ›iÈ™tii fac semnale scurte de drum bun, cel mult îi întreabă ce vrea să 272 însemne pictura aia roÈ™ie de pe coviltir, dacă ei se află pe partea din care se vede pătratul. Vremea e bună, sînt zile cînd nu plouă, am putea crede că ne-am întora la vară dacă n-ar fi vîntul cîteodată rece, de toamnă în toată puterea cuvîntului, îndeosebi fiind atît de aproape de munÈ›ii înalÈ›i. Odată, pe cînd femeile se plîngeau de asprimea aerului, Jose AnaiÈ™o a făcut aluzie, aÈ™a, ca în treacăt, la urmările unei excesive apropieri de latidudinile înalte, a spus chiar, Dacă mergem spre Terra Nova, ni se încheie călătoria, ca să trăieÈ™ti în aer liber în clima aia trebuie să fii eschimos, dar ele nu i-au dat atenÈ›ie, poate pentru că nu văzuseră harta. Și poate pentru că vorbiseră nu atît de frigul pe care-l simÈ›eau, cît de un frig mai mare pe care altcineva, cine putea să-l simtă, nu ele, într-adevăr, care în fiecare noapte se puteau cuibări în braÈ›ele bărbaÈ›ilor lor, sau chiar È™i în timpul zilei, dacă aveau prilejul, de cîte ori nu se întîmpla ca unul din cupluri să-l însoÈ›ească pe Pedro Orce pe capră, în timp ce celălalt, întins, se lăsa legănat de mersul lui Doi Cai, după ce, pe jumătate dezbrăcaÈ›i, bărbat È™i femeie, își satisfăcuseră o cerință subită sau amînată a dorinÈ›ei. Cine ar È™ti că în acest car călătoreau cinci persoane astfel distribuite pe sexe ar putea, cu o anunută experiență de viață, să È™tie ce se petrecea sub coviltir, în funcÈ›ie de componenÈ›a grupului la vedere pe capră, exemplificînd, dacă pe ea călă-toresc cei trei bărbaÈ›i se putea pune prinsoare că femeile se îndeletnicesc cu treburi gospodăreÈ™ti, mai ales cusutul, sau, dacă, după cum s-a mai spus, călătoresc doi bărbaÈ›i È™i o femeie, cealaltă femeie È™i celălalt bărbat ar fi în intimitate, chiar dacă îmbră-caÈ›i È™i doar tăifăsuind. Nu erau acestea unicele combinaÈ›ii posibile, de bună seamă, dar nu exista nici o amintire despre È™ederea pe capră a unei femei cu un bărbat care să nu fie al său, pentru că acelaÈ™i lucru s-ar petrece sub coviltir, È™i asta trebuia evitat, din cauza a ceea ce s-ar zice. Aceste dispuneri s-au 273 făcut de la sine, nu a fost nevoie să se reunească consiliul de familie pentru a delibera asupra modu-rilor de a proteja morala înăuntru] È™i în afara prelatei, È™i din ele a rezultat, printr-un ineliictabil efect mate-matic, că aproape întotdeauna mergea Pedro Orce pe capră, în afara cazurilor, rare, cînd cei trei bărbaÈ›i se odihneau în acelaÈ™i timp, conducînd femeile, sau cînd, liniÈ™tite toate simÈ›urile, putea merge în față o pereche, în timp ce cealaltă, sub coviltir, nu comitea, în intimitatea sa acum diminuată, acte care să-l poată stingheri, ofensa ori tulbura pe Pedro Orce pe strîmta Jui salfeea de paie, pusă de-a curmeziÈ™ul. Sărmanul Pedro Orce, îi spunea Maria Guavaira Joanei Carda, cînd Jose AnaiÈ™o a vorbit despre frigu-rile din Terra Nova È™i de avantajul de a fi eschimos, iar Joana Carda a încuviinÈ›at, Sărmanul Pedro Orce. Aproape de fiecare dată instalau tabăra înainte de mnoptat, le plăcea să-È™i aleagă un loc prielnic, cu apă în apropiere, dacă era posibil în vecinătatea unei aÈ™ezări, iar dacă vreunul le plăcea mult se opreau acolo, chiar dacă mai erau cîteva ore de soare. LecÈ›ia cailor fusese bine însuÈ™ită, cu profit general, animalele pentru că acum aveau mai mult timp de odihnă, oamenii pentru că pierduseră năra-vul uman al zorului È™i al nerăbdării. Dar de cînd Maria Guavaira a spus în acea zi, Sărmanul Pedro Orce, o atmosferă diferită învăluie carul în drumnl său È™i pe cei care merg în el. Asta dă de gîndit dacă ne amintim că numai Joana Carda a auzit cuvintele spuse È™i că, repetîndu-le, le-a auzit la rîndul său doar Maria Guavaira, È™i È™tiind noi că amîndouă le-au păstrat pentru sine, nu era ăsta un subiect de dialog sentimental, vom conchide atunci că un cuvînt, cînd e spus, durează mai mult decît sunetul È™i sunetele care l-au format, rămîne acolo, invizibil È™i inaudibil, pentru a-È™i putea păstra propria sa taină, un fel de sămînță ascunsă în sol care germinează departe de priviri, pînă cînd deodată se îndepărtează bulgărele de pămînt È™i se iveÈ™te la lumină, o tulpină înfășurată, 274 o frunză È™ifonată care se desface alene. Puneau tabăra, deshămau caii, le scoteau harnaÈ™amentele, aprindeau focul, acte È™i gesturi cotidiene pe care toÈ›i le executau de-acum cu competență egala, în funcÈ›ie de sarcinile distribuite zilnic fiecăruia. însă, împotriva a ceea ce la început era un obicei, nu vorbeau mult, si cu siguranță că ei înÈ™iÈ™i ar rămîne surprinÈ™i dacă i-am anunÈ›a, De mai bine de zece minute nici unul din voi n-a scos vreun cuvînt, atunci ar deveni conÈ™tienÈ›i de natura deosebită a acelei tăceri sau ar răspunde ca È™i cum nu ar vrea să recunoască un fapt evident È™i ar căuta o justificare inutilă. Se mai întîmplă cîteodată È™i, într-adevăr, nu poÈ›i să vorbeÈ™ti tot timpul. Dar dacă în acel moment s-ar privi în ochi cu toÈ›ii, ar vedea pe chipul fiecăruia, ca într-o oglindă, propria lor constrîngere, stînje-neala celui care È™tie că explicatiile sînt cuvinte goale. Cu toate că trebuie notat că în privirile schimbate între Maria Guavaira È™i Joana Carda existau sensuri pentru ele explicite, în asemenea măsură încît nu suportă mult timp privirea È™i își întorc ochii. ObiÈ™nuia Pedro Orce, după ce își isprăvea sarci-nile care îi reveneau, să se îndepărteze de tabără cu cîinele Constant^el spunea că pentru a face un tur de recunoaÈ™tere. întîrzia întotdeauna mult, poate pentru că mergea încet, poate pentru că făcea ocolun mari, poate pentru că zăbovea îndelung pe cîte o piatră ca să vadă cum scăpăta soarele, departe de tovarășii săi de drum. într-una din aceste zile, mai deunăzi, Joaquim Sassa spusese, Vrea să fie singur, poate că se simte trist, iar Jose Anaigo a comentat, Dac-aÈ™ fi în locul lui, aÈ™ face probabil acelaÈ™i lucru. Pemeile terminaseră de spălat niÈ™te rufe È™i le atîmau pe o frînghie întinsă între curbura prelatei È™i o creangă de copac, au auzit È™i au tăcut, nu erau incluse în conversaÈ›ie. Cîteva zile mai tîrziu, Maria Guavaira, din cauza frigurilor, din Terra Nova, i-a spus Joanei Carda, Sărmanul Pedro Orce. Sînt singuri, situaÈ›ie ciudată, ca patru să dea impresia că sînt singuri, aÈ™teaptă să dea supa în 275 colocot, mai e încă destulă lumină afară, È™i pentru a profita de timp Jose Anaipo verifică starea harnaÈ™a-mentelor, în timp ce femeile repetă È™i înregistrează socotelile negoÈ›ului de azi, pe care mai tîrziu Joaquim Sassa, contabilul, le va trece în registre. Pedro Orce s-a dus printre copacii din depărtare de vreo zece minute, cîinele Constant s-a dus cu el, ca de obicei. Acum nu se simte frigul, briza care adie o fi poate de la ultima răsuflare călduță a toamnei, sau o simtim astfel prin comparaÈ›ie cu aceste zile de-acum reci. Maria Guavaira spune, Trebuie să cumpărăm È™orÈ›uri, mari avem puÈ›ine de rezervă, È™i după ce a spus-o a înălÈ›at capul È™i a privit copacii, corpul aÈ™ezat a făcut o miÈ™care ca un avînt mai întîi reprimat È™i apoi slobod, nu se mai auzea decît rumegatul aspru al cailor, atunci Maria Guavaira s-a ridicat È™i a pornit-o în direcÈ›ia copacilor, pe unde se dusese Pedro Orce. Nu a privit înapoi, nici măcar cînd Joaquim Sassa a întrebat-o, Unde te duci, dar È™i întrebarea, de fapt, nu a ajuns să fie rostită pînă la capăt, s-a suspendat, să spunem, cam pe lajumătate, pentru că răspunsul fusese anticipat, È™i nu admitea corecÈ›ie. Peste cîteva minute a apărut cîinele, s-a dus să se întindă sub car. Joaquim Sassa se înde-părtase cîțiva metri, părea să studieze cu mare atentie niÈ™te coline îndepărtate. Jose AnaiÈ™o È™i Joana Carda nu se uitau unul la celălalt. Intr-un tîrziu, Maria Guavaira s-a întors, se lăsase prima umbră a nopÈ›ii. Venea singură. S-a apropiat de Joaquim Sassa, dar el i-a întors violent spatele. Cîinele a ieÈ™it de sub car È™i a dispărut. Joana Carda a aprins felinarul. Maria Guavaira a luat supa de pe foc, a turnat untdelemn într-o tigaie, pe care a pus-o peste pirostrie, a aÈ™teptat să se încingă untde-lemnul, între timp spărscse niÈ™te ouă, pe care le-a bătut, le-a adăugat felii de cîrnăciori, în curînd s-a răspîndit în aer o aromă care în alte îinprejurări È›i-ar fi lăsat gura apă. Dar Joaquim Sassa nu a venit la masă, Maria Guavaira l-a chemat È™i el nu a 276 venit. A rămas mîncare în farfurii. Joana Carda È™i Jose AnaiÈ›o nu prea aveau poftă de mîncare, iar cînd s-a întors Pedro Orce tabăra era deja în întu-neric, doar rugul mistuia ultimii tăciuni, Joaquim Sassa se culcase sub car, dar noaptea era mult prea frig, dinspre munÈ›i venea, fară vînt, o masă de aer rece. Atunci Joaquim Sassa a rugat-o pe Joana Carda să se culce cu Maria Guavaira, nu i-a pronunÈ›at numele, a spus, Culcă-te lîngă ea, eu rămîn cuJose, È™i cum i se părea că era timpul nimerit pentru un sarcasm, a adăugat, Nu-i nici un pericol, sîntem oameni serioÈ™i, fără promiscuități. La întoarcere, Pedro Orce s-a urcat pe capră, nu se È™tie cum cîinele Constatnt a izbutit să se suie cu el, a fost pentru întîia dată. In ziua următoare, Pedro Orce a călătorit numai pe capră. Lîngă el mergeau Jose AnaiÈ›o È™i Joana Carda, în car, singură, Maria Guavaira. Caii erau mînaÈ›i la pas. Cînd voiau, după plăcerea È™i voinÈ›a lor, s-o ia la trap, Jose Anaipo le modera elanul inoportun. Joaquim Sassa umbla pe jos, cu mult în spatele carului. Au mers puÈ›ini kilometri în ziua aceea. Era încă după-amiază cînd Jose Anai^o l-a oprit pe Doi Cai într-un loc care părea identic cu celălalt, era ca È™i cum nu ar mai fi plecat de acolo sau ar fi descris un cerc complet, pînă È™i copacii păreau aceiaÈ™i. Joaquim Sassa a apărut într-un tîrziu, cînd soarele cădea peste orizont. Văzîndu-l că se apropie, Pedro Orce s-a îndepărtat, copacii l-au ascuns imediat, cîinele s-a dus după el. Jarul ardea înalt, dar era încă devreme pentru pregătirea cinei, de altfel supa era făcută È™i rămăseseră ouăle cu cîrnăciori din ajun. Joana Carda i-a spus Mariei Guavaira, N-am cumpărat È™orÈ›uri, acum mai avem doar două. Joaquim Sassa i-a spus lui Jose AnaiÈ›o, Mîine o È™terg, îmi scot partea mea de bani, îmi arăți pe hartă unde sîntem, trebuie să fie prin jur vreo cale ferată. Atunci Joana Carda s-a ridicat È™i a pornit-o în direcÈ›ia copacilor, unde se dusese Pedro 277 Orce cu cîinele. Jose Anai^o nu a întrebat, Unde te duci. Cîinele a apărut în cîteva minute È™i s-a dus să se culce sub car. Atrecut timpul, È™i Joana Carda s-a întors, venea cu ea Pedro Orce, care se împotrivea, dar ea îl împingea cu blîndeÈ›e, ca È™i cum n-ar fi avut nevoie de multă putere, sau era o altfel de putere. Au ajuns în faÈ›a focului, cu capul plecat Pedro Orce, cu părul alb răvășit, care din cauza luminii jucăuÈ™e a flăcărilor părea să-i danseze pe cap, È™i Joana Carda, care avea bluza ieÈ™ită într-o parte, peste pantaloni, a spus, iar cînd vorbea a observat în ce hal arăta, în timp ce vorbea s-a aranjat fără să se ferească, în mod firesc, Nuiaua cu care am tăiat pămîntul nu mai are însuÈ™iri, dar poate încă servi pentrii a trage o altă linie aici, atunci vom È™ti cine rămîne de o parte È™i cine rămîne de cealaltă, dacă nu vom putea rămîne cu toÈ›ii împreună de aceeaÈ™i parte, In ce mă priveÈ™te, mi-e totuna, mîine plec oricum, a spus Joaquim Sassa, Ba eu am să plec, a spus Pedro Orce. AÈ™a cum ne-am adunat, aÈ™a vom putea să ne despărÈ›im, a spus Joana Carda, dar dacă pentru a justifica despărÈ›irea va trebui găsit un vinovat, nu-l căutaÈ›i în Pedro Orce, vino-vate, dacă numele trebuie să fie acesta, sîntem noi două, eu È™i Maria Guavaira, È™i dacă socotiÈ›i că ceea ce-am făcut noi va trebui să fie explicat, atunci am mers fără să ne înÈ›elegem încă din ziua cînd ne-am cunoscut, Eu plec mîine, a spus Pedro Orce. Nu pleci, a spus Maria Guavaira, È™i dacă pleci, cel mai sigur e că ne vom despărÈ›i cu toÈ›ii, pentru că ei nu vor fi în stare să rămînă cu noi È™i nici noi cu ei, È™i asta nu pentru că ne iubim, ci pentru că nu vom fi în stare să înÈ›elegem. JosC Anaipo a privit-o pe Joana Carda, a întins deodată mîinile spre foc ca È™i cum i s-ar fi răcit deodată È™i a spus, Eu rămîn. Maria Guavaira a întrebat, Și tu, vrei să pleci sau rămîi. Joaquim Sassa nu a răspuns imediat, a mîngîiat cîinele, care se apropiase, apoi, cu vîrfurile dege-telor, i-a pipăit zgarda de lînă albastră, a făcut la 278 fel cu brățara pe care o purta la braÈ›, în cele din urmă a spus, Voi rămîne, dar cu o condiÈ›ie. Nu a fost nevoie să spună care anume, acum vorbea Pedro Orce, Sînt un om bătrîn, sau aproape bătrîn, sînt la vîrsta aceea cînd nu se È™tie bine, dar mai degrabă bătrîn decît tînăr, După cît se vede, nu e chiar aÈ™a, a zîmbit Jose Anai^o, È™i zîmbetul era melancolic, Există unele lucruri care se întîmplă în viață, È™i uneori sînt în aÈ™a fel încît nu se pot repeta, se părea că voia să continue, dar È™i-a dat seama că spusese deja totul, È™i-a plecat apoi capul È™i s-a îndepărtat de acolo pentru a putea plînge, Dacă a fost mult, sau puÈ›in, nu s-a putut È™ti, ca să plîngă trebuia să fie singur. în noaptea aceea au dormit din nou cu toÈ›ii în car, însă rănile încă sîngerau, au rămas împreună cele două femei, tot împreună bărbaÈ›ii trădaÈ›i, iar Pedro Orce, de obosit ce era, a adormit buÈ™tean toată noaptea, voia să se mortifice prin insomnie, dar natura a fost mai puternică. S-au trezit devreme, o dată cu păsările, mai întîi, cînd de-abia mijeau zorii, a ieÈ™it Pedro Orce, prin faÈ›a galerei, apoi Joaquim Sassa È™i Jose Anaigo prin spate, È™i, în sfirÈ™it, femeile, ca È™i cum ar fi venit cu toÈ›ii din lumi diferite È™i aici ar fi trebuit să se întîlnească pentru întîia dată. La început de-abia s-au privit, doar pe furiÈ™, s-ar fi spus că imaginea unui chip complet era insuportabilă, excesivă pentru slabele forÈ›e cu care ieÈ™iseră din criza acestor zile. După cafeaua de dimineață au început să se audă cîteva cuvinte risipite, o recomandare, o cerere, un ordin formulat cu grijă, însă prima problemă delicată acum avea să se ivească, cum să se strîngă drumeÈ›ii în car, avînd în vedere complicatele variante de organizare a grupurilor, după cum am avut mai devreme ocazia să explicăm. Că Pedro Orce avea să fie pe capră, asta era fără doar È™i poate, dar bărbaÈ›ii È™i femeile în fierbinÈ›eala conflictului nu puteau fi în continuare separaÈ›i, observaÈ›i ce situaÈ›ie neplă-cută È™i echivocă, să meargă Joaquim Sassa È™i Jose 279 AnaiÈ›o în față cu Pedro Orce, ce ar fi putut să discute, sau, stînjeneală È™i mai mare, să meargă pe capră Joana Carda È™i Maria Guavaira, ce mai discuÈ›ie È™i între ele cu vizitiul, ce evocări, È™i înlre timp, sub coviltir, ce mai muÈ™cări de unghii ar fi, cei doi soÈ›i întrebîndu-se unul pe celălalt, Oare ce È™i-or spune. Sînt situaÈ›ii care provoacă rîsul atunci cînd le privim din afară, dar imediat îți piere cheful de rîs dacă-È›i închipui transa neliniÈ™tită în care se află cu toÈ›ii. Din fericire, totul are leac, doar moartea încă nu. Pedro Orce era aÈ™ezat pe locul său, cu hățurile în mîini, aÈ™teptînd decizia celorlaÈ›i, cînd Jose AnaiÈ™o a spus, aÈ™a, ca È™i cum s-ar fi adresat spiritelor nevă-zute ale văzduhului, S-o ia carul înainte, eu È™i Joana mergem pejos un pic, Și noi, a spus Joaquim Sassa. Pedro Orce a scuturat hățurile, caii au tras o dată, apoi mai convingător, dar nici dacă ar fi dorit n-ar fi putut merge de data asta în grabă, È™oseaua e toată un urcuÈ™, între munÈ›i care cresc treptat spre stînga. Sîntem în contraforturile Pirineilor, se gîndeÈ™te Pedro Orce, totuÈ™i e atît de mare seninătatea acestor înălÈ›imi, că nici nu pare să fi fost aici locul drama-ticelor rupturi relatate. Mult mai în spate vin două cupluri, nu împreună, de bună seamă ceea ce au de discutat e între bărbat È™i femeie, fără martori. Regiunea muntoasă nu e bună pentru negoÈ›, iar aceasta cu atît mai puÈ›in. La popularea redusă, care în general afectează orografiile ondulate, se adaugă, în acest caz, spaima oamenilor care încă nu s-au obiÈ™nuit cu ideea că Pirineilor din partea asta le lipseÈ™te complementul È™i sprijinul părÈ›ii de dincolo. Satele sînt aproape pustii, unele părăsite de tot, e lugubră impresia pe care o face zgomotul roÈ›ilor lui Doi Cai pe străzile pietruite, printre uÈ™i È™i ferestre care nu se deschid, Mai degrabă aÈ™ vrea să mă văd în Sierra Nevada, se gîndeÈ™te Pedro Orce, È™i aceste vorbe magice È™i fascinante i-au umplut pieptul de dor, sau afioranza, ca să folosim limbajul castilian. Dacă dintr-o asemenea dezolare s-ar putea 280 trage vreun folos, ar fi acela că drumeÈ›ii dorm, după atîtea nopÈ›i lipsite de confort È™i cu o anumită promiscuitate, nu ne referim la o anume recentă manifestare a lor, despre care părerile sînt împărÈ›ite È™i pe care tocmai au discutat-o principalii interesaÈ›i, folosul ar fi că pot dormi în aceste case părăsite de locatarii lor, bunurile È™i valorile au fost luate în exod, dar paturile, în general, au rămas. Cît de departe sîntem de ziua în care Maria Guavaira a respins energic sugestia de a dormi într-o casă străină, să sperăm că această complacere facilă de acum nu este un indiciu al decăderii morale, ci simplul efect al elecÈ›iilor date de experienÈ›a dură. Pedro Orce va rămîne singur într-una din case, la alegere, în tovărășia cîinelui, dacă-i va veni cheful pentru vreo plimbare nocturnă e liber să iasă È™i să se întoarcă atunci cînd vrea, È™i de data asta nu vor dormi despărÈ›iÈ›i ceilalÈ›i bărbati de femeile lor, se vor culca în sfirÈ™it împreună Joaquim Sassa È™i Maria Guavaira, Jose AnaiÈ™o È™i Joana Carda, poate că È™i-au spus tot ce era de spus, poate că în cursul nopÈ›ii vor continua să converseze, totuÈ™i, dacă firea omenească va fi în continuare ceea ce este, e firesc ca din oboseală È™i dezgust, din tandreÈ›e înÈ›elegă-toare È™i iubire spontană, femeia È™i bărbatul să se apropie, să schimbe un prim sărut temător, apoi, binecuvîntat fie cine ne-a facut aÈ™a, trupul se trezeÈ™te È™i cere celălalt trup, va fi o nebunie, va fi, cicatricile încă mai palpită, însă aura creÈ™te, dacă la ora asta Pedro Orce umblă pe povîmiÈ™uri, va vedea străludnd două case din sat, s-ar putea să simtă gelozia, s-ar putea să i se umple din nou ochii de lacrimi, totuÈ™i nu va È™ti că în acea clipă suspină de durere fericită È™i pasiune eliberată amanÈ›ii împăcaÈ›i. Mîine va fi într-adevăr o altă zi, nu va mai fi important să se hotărască cine va merge înăuntrul carului sau pe capră, toate combi-naÈ›iile sînt posibile È™i nici una dubioasă. Caii sînt obosiÈ›i, pantele nu se mai sfirÈ™esc È™i toate sînt de urcat, Jose Anaiyo È™i Joaquim Sassa 281 s-au dus să vorbească cu Pedro Orce, cu mult tact È™i grijă, ca să nu se confunde unele pricini cu altele, voiau să-l întrebe dacă socotea suficient ceea ce văzuse din Pirinei, sau dacă voia să continue mai sus, spi-R înălÈ›imi superioare, È™i Pedro Orce le-a răspuns că nu atît înălÈ›imile îl atrăgeau, cît capătul pămîntului, cu toate că nu ignora că de la capătul pămîntului ae vede mereu aceeaÈ™i mare, De aceea nu ne-am dus spre Donostia, la CB hun să vezi plaja tăiată, să fii în vîrfurile nisipurilor cu apă de o parte È™i de cealaltă, Dar ca să vedem marea de la aÈ™a înălÈ›ime nu È™tiu dacă rezistă caii, a spus Jose Anaipo, Nu va fi nevoie să urcăm 1a două mii sau trei mii de metri, presupunînd că există drumuri pe culmi, dar zău că mi-ar plăcea să tot urcăm, pînă vedem. Au desfăcut harta, Joaquim Sassa a spus, Cam pe-aici trebuie să fim, degetul a făcut drumul spre Navascues È™i Burgui, apoi s-a miÈ™cat către graniță, Nu par să fie înălÈ›imi prea mari de partea asta, drumul merge de-a lungul unui rîu, Esca, apoi îl lasă penferu a continua să urce, aici trebuie să se complice treaba, de partea cealaltă e o culme de peste o mie È™apte sute de metri, Nu e, era, a spus Jose Anaipo, AÈ™a e, era, a fost de acord Joaquim Sassa, trebuie să-i cer Mariei o foarfecă să tai harta la graniță, Am putea încerca drumul ăsta, dacă se dovedeÈ™te prea anevoios pentru cai, ne întoarcem, a spus Pedro Orce. Le-au trebuit două zile ca să ajungă acolo unde doreau. Noaptea auzeau lupii urlînd pe dealuri È™i le-a fost frică. Fiind oameni din È›inuturile de jos, au înÈ›eles pînă la urmă primejdia în care se găseau, dacă fiarele ar veni în preajma taberei ar începe să omoare caii, apoi ar fi rîndul oamenilor, lipsiÈ›i pînă È™i de o armă de foc cu care să se poată măcar apăra. Pedro Orce spuse, Din cauza mea riscăm atîta, hai să ne întoarcem, dar Maria Guavaira răspunse, Mergem înainte, avem cîinele care ne apără, Un cîine nu poate face față unei haite, a intervenit 282 Joaquim Sassa, Asta poate, È™i oricît de extraordinar i-ar părea cazul cuiva care È™tie despre aceste lucruri mult mai multe decît naratorul, Maria Guavaira avea dreptate, căci într-o noapte au venit lupii mai aproape, caii, îngroziÈ›i, au început să necheze, de spaimă, È™i să smucească de frînghiile care îi È›ineau legati, bărbaÈ›ii È™i femeile căutau pe unde puteau să se adăpostească de asalt, doar Maria Guavaira mai spunea încă, deÈ™i tremurătoare, N-au să vină, È™i repeta, N-au să vină, rugul ardea înalt, căci îl menti-neau aÈ™a în noaptea fără somn, È™i lupii nu s-au apropiat mai mult, cîinele părea să crească în cercul de lumină, prin efectul umbrelor schimbătoare era ca È™i cum i s-ar fi înmulÈ›it capetele, limbile È™i dinÈ›ii, toate iluzii optice, iar capul i se îngroÈ™a, se umfla nemăsurat, lupii continuau să urle, da, însă din frica lor de lupi. Drumul era tăiat, chiar tăiat, în sensul literal al cuvîntului. La stînga È™i la dreapta, munÈ›ii È™i văile se întrerupeau neaÈ™teptat, într-o linie netedă, ca o tăietură de brici sau ca o boltă cerească. DrumeÈ›ii lăsaseră carul în spate, păzit de cîine, È™i înaintau cu teamă È™i prudență. La vreo sută de metri de tăietură era un post vamal. Două maÈ™ini de scris se mai aflau încă acolo, una din ele cu o foaie de hîrtie băgată pe rulou, un formular de Duana, cu cîteva cuvinte scrise pe ea. Vîntul rece pătrundea printr-o fereastră deschisă È™i răvășea hîrtiile căzute pe jos. Erau È™i pene de pasăre. E capătul pămîntului, a spus Joana Carda, Atunci hai să vedem cum arată, a spus Pedro Orce. Au ieÈ™it. Mergeau cu grijă, însă drumul era neted È™i continuu, cu mici denivelări de la circulaÈ›ia de odinioară. La zece metri de tăietură, Joaquim Sassa spuse, E mai bine să nu ne apropiem pe jos, din cauza ameÈ›elilor, eu merg în patru labe. S-au aplecat È™i au înaintat, mai întîi sprijinindu-se în mîini È™i în genunchi, apoi tîrîndu-se, își simÈ›eau inimile zvîcnind de spaimă È™i de nerăbdare, trupul li se acoperea de sudoare în ciuda frigului pătrunzător, 283 în sinea lor se îndoiau că vor fi în stare să se încumete pînă la marginea abisului, însă nici unul din ei nu voia să dea dovadă de slăbiciune si într-un soi de vis s-au pomenit privind marea, de la aproape o mie opt sute de metri altitudine, panta tăiată abrupt pe verticală, È™i marea scînteind, valurile minuscule în larg È™i spuma albă, o linie de spumă, de la valurile oceanice care se spărgeau de munte È™i păreau că vor să-l doboare. Pedro Orce strigă, exaltat, într-o durere triumfătoare, E capătul pămîntului, repeta cuvintele Joanei Carda, le repetau cu toÈ›ii, Dumnezeule mare, există fericire, a spus vocea necunoscută, È™i poate că nu e mai mult decît atît, mare, lumină, È™i năucire. Lumea e plină de coincidenÈ›e, È™i dacă un anumit lucru nu coincide cu altul care îi este apropiat să nu negăm de aceea coincidenÈ›ele, asta înseamnă doar că lucrul care coincide nu se vede. Exact în clipa în care drumeÈ›ii se aplecau înspre mare, peninsula s-a opnt. Nimeni dintre ei nu È™i-a dat seama de ceea ce se întîmplase, n-a fost nici un semn, nici o zgîltîire de frînare bruscă, nici un semnal brusc de instabilitate a echilibrului, nici o impresie de rigidi-tate. Doar două zile mai tîrziu, după ce au coborît de pe înălÈ›imile magnifice, ajungînd în prima aÈ™ezare locuită, au fost informaÈ›i de vestea de necrezut. însă Pedro Orce a spus, Dacă afirmă că s-a oprit, o fi adevărat, dar că pămîntul continuă să tremure, acest adevăr pot eu să-ljur, prin mine È™i acest cîine. Mîna lui Pedro Orce se odihnea pe spinarea cîinelui Constant. Ziarele din toată lumea au publicat, cîteva pe toată lățimea primei pagini, istorice, fotografia care arăta peninsula, dacă n-ar trebui odată pentru totdeauna să începem s-o numim insulă, liniÈ™tită acolo, în mijlocul oceanului, menÈ›inîndu-È™i, cu milimetrică aparență, poziÈ›ia față de punctele cardinale prin care se' guvernează È™i se orientează orbita pămîntească, 284 cu Porto la fel de nordic față de Lisabona cum a fost întotdeauna, Granada la fel de sudică față de Madrid de cînd s-a născut Madridul, iar restul după acelaÈ™i binecunoscut calapod. ForÈ›a imaginativă a ziariÈ™tilor s-a revărsat aproape exclusiv în montajul stento-rian al titlurilor, fiindcă secretele dislocării geologice, mai bine spus, enigraa tectonică, rămîneau în conti-nuare nedezvăluite, la fel de indescifrabile astăzi ca È™i în ziua cea dintîi. Din fericire, presiunea opiniei publice, la care se făcuse apel, scăzuse, norodul încetase să mai pună întrebări, îi era de ajuns stimu-lentul sugestiilor directe È™i indirecte suscitate de formidabilele paragoane, S-a născut noua Atlantidă, Pe tabla de È™ah mondială s-a mutat o piesă, o liniuță de unire între America È™i Europa, între Europa È™i America un măr al discordiei, Un cîmp de bătălie pentru viitor, dar titlul care a provocat cea mai mare vîlvă a fost tipărit de un ziar portughez, era aÈ™a, E nevoie de un nou tratat la Tordesillas, este într-adevăr simplitatea geniului, autorul ideii s-a uitat pe hartă È™i a observat că, o milă mai în sus sau mai în jos, peninsula ar fi aÈ™ezată pe ceea ce fusese linia care, în acele vremuri glorioase, împărÈ›ise lumea în două părÈ›i, una È›ie, una mie. In articolul editorial nesemnat se propunea adoptarea de către cele două țări peninsulare a unei strategii comune È™i complementare, care să le transforme în indicatorul balanÈ›ei politicii mondiale, cu Portugalia întoarsă către apus, către Statele Unite, È™i Spania sucită spre răsărit, către Europa. Un ziar spaniol, doar ca să nu rămînă mai prejos în originalitate, a susÈ›inut o teză administrativă care făcea din Madrid centrul politic al acestei întregi maÈ™inării, sub pretextul că se află capitala spaniolă, ca să spunem aÈ™a, în centrul geometric al peninsulei, ceea ce, de altfel, nici nu-i adevărat, e de ajuns să verifice, dar unii oameni nu se uită la mijloace ca să-È™i atingă scopurile. Corul de proteste nu s-a limitat la Portugalia, chiar È™i regiunile autonome spaniole 285 s-au ridicat împotriva propunerii, considerată ca o nouă manifestare a centralismului castilian. Din partea portugheză a venit ceea ce era de aÈ™teptat, o bruscă reînsufleÈ›irc a studiilor ocultiste È™i ezoterice, care nu au ajuns prea departe numai pentru că situaÈ›ia s-a modificat radical, însă chiar È™i aÈ™a a fost îndeajuns ca să se epuizeze toate ediÈ›iile din Istoria Viitorului a părintelui Antonio Vieira1 È™i din Profe-È›iile lui Bandarra2, pe lîngă Mesajul lui Fernando Pessoa, dar asta era de la sine înÈ›eles. Dintr-un punct de vedere al politicii practice, problema care se discuta în cancelariile europene È™i americane era cea a zonelor de influență, adică dacă, în ciuda depărtării, peninsula, sau insula, ar trebui să-È™i mai păstreze legăturile naturale cu Europa, sau dacă, netăindu-le complet, ar trebui să se orientcze, de preferință, către intenÈ›iile È™i destinul marii naÈ›iuni nord-americane. DeÈ™i nu nădăjduia că ar putea influenÈ›a decisiv în această chestiune, Uniunea Sovietică le tot aducea aminte că nimic nu putea fi hotărît fără participarea sa la discuÈ›ii, È™i între timp È™i-a întărit escadronul care încă de la început însoÈ›ise călătoria hoinară, la vederea, bineînÈ›eles, a escadroanelor celorlalte puteri, cea nord-americană, cea britanică, cea franceză. Cam în atmosfera acestor negocieri Statele Unite au înÈ™tiinÈ›at Portugalia, într-o audiență urgentă cerută de ambasadorul Charles Dickens la preÈ™e-dintele Republicii, că nu mai avea nici un sens rămî-nerea unui guvem de salvare naÈ›ională, de vreme 1. Antonio Vieira (1608-l697), călugăr iezuit, mare perso-nalitate politică È™i hterara a timpului, orator strălucit, autor al mai multor cărÈ›i profetice. 2. Unul din creatorii legendei potrivit căreia regele Dom Sebastiăo nu ar fi murit la Alcacer Quibir È™i va reveni pentru a recuceri independenÈ›a Portugaliei. Legenda a creat un adevărat curent literar în Portugalia, denumit • sebastianism. 286 ce încetaseră motivele care, In mod foarte discutabil, domnule preÈ™edinte, dacă-mi permiteÈ›i o părere, duseseră la constituirea sa. Despre această sîrguință nepolitică s-a aflat pe căi lăturalnice, nu pentru că serv-iciile competente ale PreÈ™edinÈ›iei ar fi dat vreun comunicat publicității, sau din declaratiile făcute de către ambasador la ieÈ™irea din Belem1, de fapt s-a mărginit să declare că avusese cu domnul preÈ™edinte o întrevedere foarte sinceră È™i constructivă. însă a fost destul pentru ca partidele care inevitabil tre-buiau să iasă din guvem, avînd loc o remaniere a acestuia, sau alegeri generale, să vină la estacadă împotriva amestecului intolerabil consubstanÈ›ializat în intervenÈ›ia imperativă a ambasadorului. Proble-mele interne ale portughezilor, se spunea, cad în sarcina portughezilor să fie rezolvate È™i adăugau, cu o ironie nemiloasă, Faptul că domnul ambasador a scris David Copperfield nu-I împuterniceÈ™te să vină să dea ordine în patria lui Camoes È™i a Lusiadei. Aici ne aflam, cînd peninsula, fără să dea de veste, s-a miÈ™cat iarăși, Pedro Orce avusese dreptate, acolo, la poalele Pirineilor, cînd spunea, S-o fi oprit, nimic de zis, dar continuă să tremure, È™i pentru a nu fi unicul care o afirma a pus mîna pe spinarea cîinelui Constant, tremura È™i animalul, aÈ™a cum pe loc au putut constata cei doi bărbaÈ›i È™i cele două femei, repetînd expe-rienÈ›a pe care în aridele meleaguri dintre Orce È™i Venta Micena, sub măslinul cordovic, singurul, o făcuseră Joaquim Sassa È™i Jose Anaigo. Dar acum, È™i spaima a fost generală È™i mondială, miÈ™carea nu era înspre apus, nici înspre răsărit, înspre sud sau înspre nord. Peninsula se rotea în jurul ei înseÈ™i, într-un sens diabolic, adică invers acelor de ceasornic, ceea ce, odată divulgat, a provocat imediat ameÈ›eli 1. Celebru palat lisabonez, sediu al preÈ™edintelui Republicii. 287 populaÈ›iei portugheze È™i spaniole, cu toate că viteza de rotaÈ›ie era oricum, numai vertiginoasă nu. In faÈ›a fenomenului definitiv insolit, care punea în cauză, acum în mod absolut, toate legile fizice, mai cu seamă pe cele mecanice, prin care pămîntul se guvernase, s-au întrerupt negocierile politice, înÈ›ele-gerile de cabinet È™i de coridor, manevrele diplomatice în carne vie sau cu picătura de apă. Să fim de acord, de altfel, că n-ar fi uÈ™or să-È›i păstrexi seninătatea, sîngele rece, atunci cînd se È™tie, de pildă, că masa consiliului de miniÈ™tri, cu clădirea, È™i strada, È™i oraÈ™ul, È™i È›ara, È™i peninsula întreagă, erau ca un carusel care se rotea lent, ca în vis. Persoanele mai sensibile jurau că simÈ›eau dislocarea circulară, cu toate că recunosteau că nu-si dădeau seama de cea a pămîntului în spaÈ›iu, totuÈ™i, ca să demostreze, întindeau braÈ›ele pentru a se agăța, pînă la urmă nu reuÈ™eau, cădeau chiar, È™i rămîneau pejos întinse pe spate, văzînd cerul învîrtindu-se lent, în timpul nopÈ›n stelele È™i luna, È™i soarele de asemenea, în timpul zilei, cu geamuri afumate, în opinia anumitor medici era vorba doar de manifestări isterice. Desigur că nu au lipsit sceptici mai radicali, cum se putea aÈ™a ceva, ca peninsula să se învîrtească în jurul ei înseÈ™i, absolut imposibil, că alunecă, hai, treacă-meargă, se acceptă, È™tim ce sînt alunecările de teren, ceea ce se întîmplă unui taluz de prea multă ploaie i se poate întîmpla È™i unei peninsule, chiar fără urmă de ploaie, însă rotaÈ›ia de care se face atîta caz ar însemna că peninsula s-ar răsuci înjurul propriului său ax, È™i, pe lîngă faptul că asta este obiectiv imposibil, dacă nu cumva È™i subiectiv, rezultatul ar fi că s-ar sparge nucleul central mai devreme sau mai tîrziu, È™i atunci, da, am rămîne în derivă fără parîme, în voia loviturilor sorÈ›ii. Uitau aceÈ™tia că rotaÈ›ia putea să se facă pur È™i simplu aÈ™a cum o placă se poate roti peste altă placă, acest È™ist lamelar, observati, compus, după cum i-o arată numele, din lamele suprapuse, dacă adeziunea 288 între două plăci ar slăbi, una ar putea prea bine să se învîrtească peste cealaltă, menÈ›inînd, desigur teoretic, un anumit grad de legătură între ele care să împiedice deslipirea totală, Tocmai asta se întîmplă, afirmau susÈ›inătorri acestei ipoteze. Și pentru a o putea confirma, au trimis din nou scufundători pe fundul mării, atît de adînc pe cît au putut în acea regiune abisală a oceanului, È™i s-au dus È™i Arhimede, Cyana È™i o maÈ™inăriejaponeză cu o denumire dificilă, rezultatul tuturor acestor eforturi a fost repetarea de către cercetătorul italian a frazei celebre, a ieÈ™it din apă, a deschis chepengul È™i a spus la microfoanele televiziunilor din lumea întreagă, Nu se poate învîrti È™i totuÈ™i se învîrteÈ™te. Nu exista nici un ax central răsucit ca o frîghie, nu erau plăci, dar peninsula se rotea maiestuoasă în mijlocul Atlanticului, È™i pe măsură ce se rotea devenea din ce în ce mai greu de recunoscut privirilor noastre. Oare chiar aici am trăit, se întreba, cu coasta portugheză înclinată toată către sud-vest, ceea ce fusese fostul extrem orient al Pirineilor arătînd^ spre Irlanda. Devenise o parte obligatorie a zborurilor comerciale transatlantice să observe peninsula, deÈ™i, ca să spunem drept, cîștigul nu era prea mare, pentru că lipsea indispensabila referință fixă la care ar putea fi raportată miÈ™carea. într-adevăr, nimic nu putea înlocui imaginea culeasă È™i transmisă prin satelit, fbtografia de la mare altitudine, atunci, da, aveai o idee precisă despre magnitudinea fenomenului. A durat o lună de zile această miÈ™care. Văzut din peninsulă, universul se transforma încetul cu încetul. în fiecare zi soarele răsărea într-un punct diferit al orizontului, la fel È™i luna, iar stelele trebuiau căutate pe cer, nu era de ajuns miÈ™carea lor proprie, de translatie înjurul centrului sistemului Căii Lactee, acum mai era È™i această nouă miÈ™care care făcea din spaÈ›iu un delir de scînteieri instabile, ca È™i cum universul se reorganiza dintr-un capăt în celălalt, poate pentru că se observase că primul nu dăduse rezultat. A venit o zi în care soarele a asfinÈ›it în acelaÈ™i loc unde răsărise în timpurile normale, È™i nu ajuta cu nimic să spunem că nu era adevărat, că era vorba de o simplă aparență, că soarele își urma traiectoria obiÈ™nuită È™i nici nu putea face altfel, oamenii simpli argumentau, scuzaÈ›i-mă, domnule, înainte soarele îmi intra dis-de-dimineață prin fereastra din față È™i acum îmi intră-n casă prin partea din spate, fiÈ›i amabil È™i explicaÈ›i-mi asta în aÈ™a fel ca să pricep È™i eu. De explicat, explica învă-È›atul, arăta fbtografii, făcea desene, desfăcea o hartă a cerului, totuÈ™i învățăcelul nu se arăta miÈ™cat È™i cursul se termina cu rugămintea lui ca domnul doctor să fie amabil È™i să ia măsuri pentru ca soarele, la răsărit, să-i lumineze din nou partea din față a clădirii. In disperare de cauză È™i de È™tiință spunea profesorul, Lasă, dacă peninsula face un tur complet, vei vedea soarele ca mai înainte, însă elevul, neîncre-zător, a răspuns, AÈ™adar, domnule profesor, credeÈ›i că toate astea se întîmplă ca să rămînă la fel. Și într-adevăr nu au rămas. Ar fi trebuit să vină iarna, însă iarna, care păruse să bată la ușă, se retrăsese, nu poate fi găsit alt cuvînt. Nu era iarnă, toamnă nu era, primăvară nici atît, nici vară nu putea fi, era un anotimp suspendat, fară dată, ca È™i cum am fi fost la începutul lumii È™i n-ar fi fost încă hotărîte anotimpurile È™i vremea pentru ele. Doi Cai umbla alene, de-a lungul poalelor inferioare ale munÈ›ilor, acum drumeÈ›ii zăboveau mai mult oriunde ajungeau, se minunau mai ales de spectacolul soarelui, care încetase să se mai ivească deasupra Pirineilor pentru a apărea din mare, aruncîndu-È™i primele raze în ramificaÈ›iile muntoase foarte înalte pînă la culmile înzăpezite. Aici, într-unul din aceste sate, Maria Guavaira È™i Joana Carda È™i-au dat seama că erau însărcinate. Amîndouă. Cazul nu avea nimic înspăimîntător, se poate chiar spune că bine au făcut aceste femei de-a lungul atîtor luni È™i săptămîni, dăruindu-se bărbaÈ›ilor lor 290 cu sinceritate sănătoasă, fără cea mai inică precauÈ›ie, atît a bărbaÈ›ilor cît È™i a femeilor. Și nici simulta-neitatea faptelor n-ar trebui să surprindă pe nimeni, a fost încă una din acele coincidenÈ›e care alcătuiesc viaÈ›a organizată a lumii, bine că unele pot fi clar identificate, din cînd în cînd, pentru ilustrare la adresa scepticilor. Insă situaÈ›ia este stînjenitoare, după cum sare în ochi, È™i stînjeneala reiese din dificultatea de a lămuri două paternități dubioase. Pentru că, dacă n-ar fi fost pasul greÈ™it făcut de Joana Carda È™i Maria Guavaira, ducîndu-se, miÈ™cate de milă, sau alt sentiment mai complex, prin crîngu-rile È™i păduricile acelea, în căutarea bărbatului solitar, pe care aproape că au trebuit să-l roage pentru ca el, poticnindu-se de emoÈ›ie È™i nerăbdare, să pătrundă în ele È™i să-È™i reverse penultimele seve, dacă n-ar fi fost acest episod liric È™i atît de puÈ›in erotic, n-ar fi încăput nici o îndoială că pruncul Mariei Guavaira era al lui Joaquim Sassa È™i pruncul Joanei Carda avea ca autor eficace pe Jose Anaipo. Dar iată că apare Pedro Orce în cale, dacă n-ar fi mai exact să spunem că în calea lui Pedro Orce s-au năpustit ispititoarele, È™i normalitatea È™i-a ascuns, ruÈ™inată, chipul. Nu È™tiu cine e tatăl, a spus Maria Guavaira, care a fost cea cu pilda, Nici eu, a spus Joana Carda, care a urmat-o pe urmă din două motive, primul, ca să nu rămînă mai prejos în eroism, al doilea, pentru a corecta greÈ™eala cu o greÈ™eală, făcînd ca excepÈ›ia să devină regulă. Dar toată această cugetare, sau alta încă È™i mai subtilă, nu amăgeÈ™te chestiunea acum principală că trebuie informaÈ›i Jose Anai^o È™i Joaquim Sassa, cum oare vor reacÈ›iona ei cînd ferneile respective le vor spune, È™i cu ce expresie, Sînt însărcinată. în împrejurări de armonie, ar rărnîne, după obicei sau după cum se spune de obicei, nebuni de fericire, È™i poate că sub primul È™oc chipul È™i privirea le vor dezvălui exultarea subită care le umple sufletul, dar numaidecît chipul se va încărca, ochii devin 291 înneguraÈ›i, se anunță o scenă groaznică. A propus Joana Carda să nu se spună nimic, odată trecut timpul È™i cu burta mare, forÈ›a faptului săvîrÈ™it se va însărcina să îmblînzească susceptibilitățile, onoarea ofensată, dispreÈ›ul trezit iarăși, dar Maria Guavaira n-a fost de aceeaÈ™i părere, i se părea nepotrivit ca purtările dintîi, de curaj È™i generozitate din toate părÈ›ile, să aibă ca final laÈ™itatea decolorată a prefăcă-toriei, laÈ™itate mai rea decît complacerea tacită. Ai dreptate, a recunoscut Joana Carda, mai bine e să luăm taurul de coarne, a spus-o fară să-È™i dea seama ce rostea, expresiile fixe au acest pericol, atunci cînd nu acordăm destulă atenÈ›ie contextului. In aceeaÈ™i zi cele două femei È™i-au chemat bărbaÈ›ii deoparte, s-au dus cu ei la phmbare pe cîmp, acolo unde spaÈ›iile largi reduc la È™oapte strigătele cele mai colerice sau sfiÈ™ietoare, din accastă tristă pricină glasurile bărbaÈ›ilor nu ajung la cer, iar acolo, fără ocoliÈ™uri, aÈ™a cum hotărîseră de comun acord, le-au spus, Sînt însărcinată È™i nu È™tiu dacă sînt cu tine sau cu Pedro Orce. Au reacÈ›ionat Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›io după cum era de aÈ™teptat, o explozie de furie, o gesticulare violentă, o durere chinuitoare, nu se puteau vedea unul pe celălalt, însă gesturile se repetau, vorbele erau la fel de amare, Nu È›i-ajunge ce s-a întîmplat, colac peste pupăză mai vii acum să-mi spui că eÈ™ti însărcinată È™i nu È™tii cine-i faptaÈ™ul, Cum ai vrea s-o È™tiu, însă în ziua în care se va naÈ™te copilul nu vor mai fi îndoieli, De ce, o să semene cu cineva, Păi sigur că da, dar ia închipuie-È›i că seamănă doar cu tine, Dacă seamănă doar cu mine, va fi Eentru că e doar copilul meu È™i al nimănui altcuiva, i mai baÈ›i È™ijoc de mine, Nu-mi batjoc, e un lucru la care nu mă pricep, Și-acum, cum rezolvăm situaÈ›ia asta, Dac-ai putut accepta că m-am culcat o dată cu Pedro Orce, acceptă È™i să mai aÈ™tepÈ›i nouă luni înainte de a lua vreo hotărîre, dacă va semăna copilul cu tine e al tău, dacă va semăna cu Pedro Orce e al lui È™i îl vei respinge, È™i pe mine de asemeni, dacă 292 asa-È›i va fi voia, cît despre asemănarea doar cu mine, să nu crezi în aÈ™a ceva, întotdeauna există o trăsătură pe chip care aparÈ›ine altui indiciu, Și Pedro Orce, cum ne purtăm față de el, îi spui, Nu, în primele luni nu se va observa, È™i poate chiar mai mult, după cum ne îmbrăcăm noi, cu cămășile astea largi, cu hainele astea mari pe noi, Cred că-i mai bine să nu pomenim nimic, inărturisesc că mi-aÈ™ iesi din pepeni să-l văd pe Pedro Orce privindu-te, privindu-vă, cu ifosul unui animal de prăsilă emerit, această frază a fost a lui Jose Anaigo, care stăpîneÈ™te mai bine limbajul. Joaquim Sassa s-a exprimat mai din topor, AÈ™ turba să-l văd pe domnul Pedro Orce cu ifose de cocoÈ™ în coteÈ›. In acest fel, în sfirÈ™it pacific, au acceptat bărbaÈ›ii faptul ofensator, ajutaÈ›i de nădejdea că poate nu va fi aÈ™a în ziua în care enigma, astăzi încă fără figură, se va rezolva pe cale naturală. Lui Pedro Orce, care n-a È™tiut niciodată ce înseamnă să ai copii, nici nu-i trece prin minte că în pîntecele celor două femei germinează poate fecundări ale sale, foarte adevărat e că omul nu ajunge niciodată să cunoască toate urmările actelor sale, iată aici un bun exemplu, se stinge amintirea fericitelor clipe gustate, È™i posibilul lor efect fecundant, încă infim, dar mai însemnat pentru sine decît tot restul, dacă va ajunge la tennen È™i va exista confirma-rea, e invizibil pentru ochii săi, ascuns cunoaÈ™terii sale, pînă È™i Dumnezeu a făcut oamenii È™i nu îi vede. Pedro Orce, în orice caz, nu e în întregime orb, i se pare lui că armonia cuplurilor a suferit o lovitură, există în ei o anumită distanÈ›are, n-am spune răceală, mai degrabă un soi de rezervă fără ostilitate, însă generatoare de tăieri adînci, a început călătoria asta atît de bine È™i acum e ca È™i cum s-ar fi isprăvit cuvintele sau nu s-ar încumeta să le pronunÈ›e pe singurele care ar avea sens, S-a sfirÈ™it, ceea ce trăia a murit, dacă despre asta e vorba. Se prea poate să se fi reaprins focul primelor gelozii, 293 poate că lăsînd să treacă timpul, Și poate trecînd eu neobservat, de aceea Pedro Orce È™i-a reluat plimbă-rile îndelungi prin împrejurimi, ori de cîte ori făceau tabără, nu-È›i vine să crezi că acest bărbat poate umbla atîta. într-o zi în care Pedro Orce, era cam pe vremea cînd deja lăsaseră în umbră primelele ondulări oro-grafice care de foarte departe anunÈ›au Pirineii, într-o zi în care Pedro Orce înaintase mult pe drumuri lăturalnice, a fost cît pe ce chiar să cedeze ispitei de a nu se mai întoarce la tabără, sînt idei care trec prin minte în orele de istov, a întîlnit aÈ™ezat pe marginea È™oselei un bărbat care părea să fie cam de vîrsta lui, dacă nu chiar mai bătrîn, arăta necăjit È™i trudit. Lîngă el se afla un măgar, cu samar È™i desagi, rozînd cu dinÈ›ii galbeni iarba spălăcită, fimdcă vremea, după cum s-a mai spus, nu e prielnică pentru noile înverziri, sau le face să se ivească unde È™i cînd nu trebuie, natura s-a rătăcit pe drum, ar spune ama-torul de metafore. Omul ronțăia o bucată de pîine uscată, fără nimic altceva, o ducea prost pesemne, hoinar fără masă È™i acoperiÈ™, dar avea un aer liniÈ™ti-tor, nu uÈ™uratic, de altfel Pedro Orce nu e un om sperios din fire, aÈ™a cum de destule ori a demonstrat-o în aceste lungi cutreierări prin pustietăți, desigur că nu-l părăseÈ™te cîinele nici o clipă, adică l-a lăsat de două ori, dar în companie mai bună È™i din pură discreÈ›ie. I-a dat Pedro Orce bineÈ›e omului, Seară bună, si celălalt a răspuns, Seară bună, urechile amîndu-rora au înregistrat pronunÈ›ia familiară, accentul din sud, andaluz, ca să spunem totul într-un cuvînt. Dar omului cu pîinea uscată i s-a părut pricină de neîncredere să vadă prin aceste È›inuturi îndepărtate de orice aÈ™ezare omenească un bărbat È™i un cîine, cu aerul că ar fi fost sloboziÈ›i acolo dintr-o farfurie zburătoare, È™i, cu grijă, dar fără să se ascundă, a tras înspre sine, de pe jos, o vergea cu mîner de metal. Pedro Orce a observat gestul È™i neliniÈ™tea 294 celuilalt, o fi fost îngrijorat de purtarea cîinelui, cu capul plecat, nemiÈ™cat, privind, Nu-È›i fă griji mata de cîine, e blînd, adică nu-i chiar blînd, dar nu atacă pe nimeni care n-are vreun gînd rău, Și de unde stie el ce gîndesc oamenii, Ei, asta-i o întrebare nimerită, ce n-aÈ™ da să-i pot răspunde, însă nici eu nici tovarășii mei de drum nu reuÈ™im să pricepem ce fel de cîine-i ăsta È™i de unde-a venit, Socoteam că umblai singur, sau că trăiai pe-aici pe-aproape, Umblu cu niÈ™te prieteni, avem un car, din cauza celor întîmplate în ultima vreme ne-am aÈ™ternut la drum È™i încă nu l-am sfirÈ™it, Matale eÈ™ti andaluz, îți cunosc eu vorba, Mă trag din Orce, care-i în provincia Granada, Eu mi-s din Zufre, care e-n pro-vincia Huelva, Bună să-È›i fie inima, Bună să-È›i fie È™i matale, îmi dai voie să mă aÈ™ez lîngă mata, AÈ™ază-te unde vrei, nu-È›i pot oferi decît ce am, pîine uscată, îți mulÈ›umesc din suflet, am mîncat cu tovarășii mei, Cine-s, Sînt doi prieteni È™i cu femeile lor, ei doi È™i una din femei sînt portughezi, cealaltă femeie e galiciană, Și cum v-aÈ›i adunat, Ehe, asta-i o poveste prea lungă ca s-o pot spune acum. Celălalt nu a insistat, a priceput că nu era cazul, È™i a spus, Te-oi fi gîndit de ce oare, fiind eu din provincia Huelva, m-ai găsit taman aici, în vremu-rile de azi e greu de întîlnit cineva care să se găsească acolo unde a fost dintotdeauna, Sînt de baÈ™tină din Zufre È™i am acolo familia, dacă o mai fi încă acolo, dar cînd au început să spună că Spania se despărÈ›ea de FranÈ›a m-am hotărît să merg să văd cu propriii mei ochi, Nu Spania, ci Peninsula Iberică, Sau asta, Și nu de FranÈ›a s-a despărÈ›it peninsula, ci de Europa, pare acelaÈ™i lucru, dar e deosebit, La treburile astea fine nu mă pricep, am vrut doar să merg È™i să văd, Și ce-ai văzut, Nimic, am ajuns la Pirinei È™i-am văzut doar marea, Și noi am văzut doar marea, Nici tu FranÈ›a, nici tu Europa, păi, după mine, un lucru care nu-i e ca È™i cum n-ar fi fost, de pomană m-am chinuit să merg atîtea È™i atîtea leghe căutînd ceva ce nu exista, Ei, aici te înÈ™eli, Cum aÈ™a, înainte să se separe peninsula de Europa, Europa era acolo, era È™i o graniță, fireÈ™te, se -mergea dintr-o parte în cealaltă, treceau spaniolii, treceau portughezii, veneau străini, n-ai văzut nidodată turiÈ™ti pe la dumneata prin È›inut, Uneori, da' nu era nimic de văzut, Erau turiÈ™tii care veneau din Europa, Dar dacă atunci cînd eu trăiam în Zufre n-am văzut niciodată Europa, iar acum am plecat din Zufre È™i tot n-am văzut Europa, care-i diferenÈ›a mă rog, Nici eu n-am fost pe lună È™i ea există, Dar o văd, trece acum palidă, dar o văd, Care È›i-e numele, Mi se spune Roque Lozano, la dispoziÈ›ia dumitale, Eu mă numesc Pedro Orce, Ai nurnele È›inutului unde te-ai născut, Nu m-am născut în Orce, ci în Venta Micena, care-i aproape, Mi-aduc aminte că pe la începutul călătoriei mele am întîlnit doi portughezi care mergeau la Orce, Cine È™tie dacă n-or fi fost aceiaÈ™i, Tare-aÈ™ vrea să È™tiu, Vino cu mine È™i vei scăpa de îndoială, Dacă mă inviÈ›i, vin, umblu singur de-atîta amar de vreme, Ridică-te încet, să nu creadă cîinele că vrei să-mi faci vreun rău, îti dau eu bătul. Roque Lozano È™i-a pus traista în spinare, a tras măgarul È™i au pornit-o cu toÈ›ii, cîinele lîngă Pedro Orce, poate aÈ™a ar trebui să fie mereu, unde este un om să fie È™i un animal cu el, un papagal aÈ™ezat pe umăr, o cobră răsucită pe încheietura mîinii, un scarabeu pe rever, un scorpion umplut cu cîlÈ›i, am spune chiar un păduche în cap, dacă anoplurul n-ar aparÈ›ine detestatei specii a paraziÈ›ilor, care nici de insecte nu sînt suportaÈ›i, deÈ™i sărmanii n-au nici o vină, a fost voinÈ›a divină. La pasul hoinar în care călătoriseră au intrat în adîncul Catalunei. NegoÈ›ul a prosperat, a fost într-adevăr o idee strălucită că s-au lansat în această ramură de comerÈ›. Se vede mai puÈ›ină lume acum pe È™osele, ceea ce înseamnă că, deÈ™i peninsula își continuă miÈ™carea de rotaÈ›ie, oamenii se întorc la obiceiul È™i purtările normale, dacă ăsta-i numele pe 296 care trebuie să-l dăm vechilor obiceiuri È™i purtări. Nu se mai întîlnesc aÈ™ezări pustii, totuÈ™i nu poÈ›i face prinsoare că toate casele È™i-au primit aceiaÈ™i ocupanÈ›i de la începuturi, sînt unii bărbaÈ›i cu alte femei È™i unele femei cu alÈ›i bărbaÈ›i, copiii sînt ameste-caÈ›i, întotdeauna din marile războaie È™i din marile migraÈ›ii au rezultat asemenea efecte. In dimineaÈ›a de azi, Jose AnaiÈ›o, pe neaÈ™teptate, a spus că era necesar să se hotărască asupra viitorului grupului, de vreme ce părea să nu mai existe pericol de coli-ziune È™i zguduiri. Cea mai sigură, sau măcar cea mai plauzibilă ipoteză, după părerea lui, ar fi fost să continue peninsula să se rotească fără a ieÈ™i din acelaÈ™i loc, ceea ce n-ar aduce nici un inconvenient vieÈ›ii cotidiene a oamenilor, în afară de faptul că nu le va mai fi niciodată cu putință să È™tie unde erau diversele puncte cardinale, ceea ce de altfel ar avea puÈ›ină însemnătate, nu există nici o lege care să stipuleze că nu se poate trăi fără nord. Dar acum, că fuseseră văzuÈ›i Pirineii, È™i fusese o fericire uriașă, marea de la aÈ™a înălÈ›ime, E ca È™i cum ai fi în avion, spusese Maria Guavaira, È™i Jose Anaigo a corectat-o, ca unul cu experiență, Nu se poate compara, e de ajuns să spunem că la fereastra unui avion nu simte nimeni ameÈ›eli, iar aici, dacă nu ne-am fi agățat cu toate puterile, din propria noastră voință ne-am fi aruncat în mare. Mai devreme sau mai tîrziu, a conchis Jose Anaigo avizarea matinală, va trebui să ne decidem destinele, cu siguranță nu intenÈ›ionăm să trăim pe drumuri tot restul vieÈ›ii. Joaquim Sassa a fost de acord, femeile s-au abÈ›inut să-È™i spună părerea, bănuiesc că există un motiv ascuns în această grabă neaÈ™teptată, doar Pedro Orce, timid, le-a amintit că pămîntul continua să tremure, È™i că dacă asta nu era un semn că drumul lor nu se sfirÈ™ise, atunci ar vrea să i se explice din ce pricină îl începuseră. în altă împrejurare, înÈ›elep-ciunea argumentului, deÈ™i îndoielnic, ar fi impre-sionat spiritele, dar trebuie luat în seamă că rănile 297 sufletului sînt adînci, altnmnteri n-ar fi ale sufletului, acum orice ar spune Pedro Orce e suspectat de interes ascuns, ăsta-i gîndul care se poate citi în ochii lui Jose Anaigo atunci cînd spune, îndată după cină, fiecare va spune ce-a gîndit despre acest lucru, dacă trebuie să ne întoarcem spre casă sau să continuăm ca pînă acum, iar Joana Carda a întrebat doar, Care casă. lar acum vine Pedro Orce È™i mai aduce un bărbat cu el, de la distanÈ›a asta pare bătrîn, cu atît mai bine, în ceea ce priveÈ™te problemele de coabitare avem deja prea multe. Omul trage un măgar înhă-mat cu samar È™i desagi, ceea ce se vede foarte des la măgarii de modă veche, dar acesta are o culoare rară de argint, dacă s-ar numi Platero È™i-ar onora numele, după cum Rocinante, fiind mai degrabă o mîrÈ›oagă, È™i l-a binemerit pe al său. Pedro Orce se opreÈ™te pe linia nevăzută care delimitează terito-riul taberei, trebuie să îndeplinească formalitățile de prezentare È™i introducere a vizitatorului, ceea ce întotdeauna trebuie făcut de partea de dincoace a barbacanei, sînt reguli pe care nu e nevoie să le învățăm, le îndeplineÈ™te în noi omul istoric, într-o zi am vrut să intrăm în castel fără permisiune È™i ne-am făcut de ruÈ™ine. Spune Pedro Orce pompos, L-am întîlnit pe acest concetățean al meu È™i l-am adus să mănînce o farfurie de supă cu noi, e o exagerare evidentă în cuvîntul concetățean, să fie cu iertare, la această oră, în Europa, un portughez din Minho È™i altul dinAlentejo duc dorul aceleiaÈ™i patrii, cu toat'e astea cinci sute de kilometri îl despărÈ›eau pe unul de celălalt, acum sînt È™ase mii care îi separă de ea. Joaquim Sassa È™i Jose AnaiÈ›o nu recunosc omul, dar despre măgar nu pot spune acelaÈ™i lucru, e ceva uÈ™or de recunoscut È™i familiar în el, nid nu-i de mirare, un măgar nu se schimbă în doar cîteva luni, pe cîtă vreme un om, dacă-i murdar È™i nepieptănat, dacă È™i-a lăsat barbă, dacă a slăbit sau s-a îngrășat, dacă din păros a devenit chel, pînă È™i propria lui 298 nevastă va trebui să-l dezbrace ca să vadă dacă semnul particular e la locul lui, uneori prea tîrziu, cînd totul s-a consumat È™i căinÈ›a nu va mai culege rodul iertării. A spus Jose AnaiÈ›o, îndeplinind regula ospitalității, FiÈ›i binevenit, aÈ™ezaÈ›i-vă aici lîngă noi, È™i dacă doriÈ›i să deshămaÈ›i măgarul, daÈ›i-i dru-mul, sînt acolo paie care să ajungă È™i pentru el È™i pentru cai. Fără desagi È™i samar măgarul părea mai tînăr, acum se vedea bine că era făcut din două nuanÈ›e de argint, una închisă, alta deschisă, ambele de carate. Omul s-a dus să instaleze animalul, caii s-au uitat pieziÈ™ la noul venit È™i s-au îndoit că le-ar putea fi de vreun folos, avînd în vedere deficienÈ›a de construcÈ›ie È™i dificultatea de înjugare. S-a întors omul la foc È™i, înainte de a-È™i trage dedesubt pietroiul care avea să-i servească drept scaun, s-a prezentat, Mă numesc Roque Lozano, despre rest ne recomandă tehnicile elementare ale naratiunii să lăsăm deoparte repetiÈ›ia. Voia Jose AnaiÈ›O să-l întrebe dacă măgaml avea vreun nume, dacă, de pildă, se numea Platero, dar ultimele cuvinte rostite de Roque Lozano, care pînă la urmă tot sînt repetate, Am venit să văd Europa, l-au redus la tăcere, o bruscă amintire a ridicat un deget în mintea sa È™i a murmurat, II cunosc pe acest om, încă bine că a fost la timp, ar fi fost pur È™i simplujignitor să fie nevoie de un măgar ca să fie recunoscuÈ›i oamenii. MiÈ™cări asemănă-toare se petreceau È™i în capul lui Joaquim Sassa, care a spus, È™ovăind, Am impresia că ne-am cunoscut cîndva, Și eu la fel, a răspuns Roque Lozano, îmi aduceÈ›i aminte de doi portughezi pe care i-am întîlnit la începutul călătoriei, însă aceia mergeau cu maÈ™ina È™i nu erau însoÈ›iÈ›i, Lumea se schimbă atîta, domnule Roque Lozano, È™i, în schimbările astea, se pierde È™i se cîștigă la fel de mult, că se prea poate să se piardă un automobil Doi Cai È™i să se găsească un car cu doi cai, două femei È™i încă un bărbat, a spus Maria Guavaira, Pe lîngă ceea ce încă nu se vede, fraza asta a fost a Joanei Carda, nici Pedro Orce, nici Roque Lozano nu È™tiau la ce se referă ea, dar o È™tiau Jose AnaiÈ›o È™i Joaquim Sassa, È™i nu le-a picat bine aluzia la secretele organismului uman, îndeosebi ale celui feminin. RecunoaÈ™terea se făcuse, îndoielile fuseseră risi-pite, Roque Lozano era acel drumeÈ› întîlnit între lanÈ›urile muntoase Morena È™i Aracena, cu măgarul său Platero pe drumul spre Europa, pe care pînă la urmă n-o văzuse, dar rămînea intenÈ›ia, întotdeauna salvatoare. lar acum, încotro mergeÈ›i, a întrebat Joana Carda, Acu mă întorc la mine acasă, că doar pentru că tot face roată pămîntul nu s-o fi mutat din loc, Pămîntul, Nu, casa, casa e întotdeauna unde e pămîntul. Maria Guavaira a început să umple strachinile cu supă, puÈ›in înmulÈ›ită cu apă, ca să le poată ajunge tuturor, au mîncat în tăcere, în afară de cîine, care rodea metodic un os, È™i de dobitoacele de atelaj È™i povară, care mestecau È™i rumegau paiele, din cînd în cînd se auzea pocnind cîte un bob uscat, nu se pot plînge aceste animale de hrana zilnică proastă, avînd în vedere greutățile din prezent. Una din aceste greutăți, dar deosebite, va încerca s-o rezolve consiliul de familie convocat pentru această noapte, nu va fi un impediment în prezenÈ›a unui străin, dimpotrivă, s-a spus aici că Roque Lozano se întoarce acasă, È™i noi, ce vom face noi, să umblăm hai-hui ca È›iganii, cumpărînd È™i vînzînd haine de gata, sau ne întoarcem acasă, la serviciu, la regula-ritatea vietii, căci chiar dacă peninsula nu se va mai opri niciodată, toată lumea se va obiÈ™nui pînă la urmă, după cum omenirea s-a obiÈ™nuit să trăiască pe un pămînt care e mereu în miÈ™care, noi nici nu sîntem în stare să ne închipuim cît o fi costat pentru echilibrul fiecăruia să-È™i ducă viaÈ›a într-un titirez zbîrnîitor care se învîrteÈ™te înjurul unui acvariu ca un peÈ™te-soare înăuntru, lertaÈ›i-mă că trebuie să vă corectez, a spus vocea necunoscută, dar nu există peÈ™te-soare, există peÈ™te-lună, peÈ™te-soare ba, ȘtiÈ›i 300 ce, eu nu am chefsă mă iau la harță cu dumneavoastră, dar dacă nu există, lipseÈ™te, Din păcate nu poti avea totul, a rezumat Jose AnaiÈ™o, confortul È™i libertatea sînt incompatibile, viaÈ›a asta hoinară are farmecele ei, dar patru pereÈ›i solizi, cu un acoperiÈ™ deasupra, apără mai bine decît un coviltir supus zdruncină-turilor È™i găurit. A spus Joaquim Sassa, Mai întîi îl ducem pe Pedro Orce acasă, È™i pe urmă, a suspendat fraza, nu È™tia cum s-o completeze, atunci Maria Guavaira a intervenit, a spus limpede ceea ce era necesar să fie spus, Foarte bine, îl lăsăm pe Pedro Orce la farmacie, apoi mergem în Portugalia, va rămîne Jose Anaiyo la È™coala lui, într-un È›inut care nici nu È™tiu cum se numeÈ™te, continuăm către ceea ce se numea nord, Joana Carda va trebui să aleagă dacă vrea să rămînă în Ereira, cu veriÈ™orii, sau să se întoarcă în braÈ›ele soÈ›ului din Coimbra, odată rezolvată treaba asta luăm direcÈ›ia spre Porto È™i-l lăsăm pe Joaquim Sassa la uÈ™a biroului, i s-or fi întors patronii din Penafiel, È™i, în sfirÈ™it, eu singură mă voi întoarce la mine acasă, unde se află un bărbat în aÈ™teptare ca să se poată însura cu mine, va spune că a rămas de pază la bunurile mele cît timp am fost eu plecată, Acum mărită-te cu mine, doamnă, È™i eu cu un tăciune voi arde acest car, ca È™i cum aÈ™ arde un vis, apoi poate voi izbuti să împing spre mare barca de piatră È™i să mă îmbarc pe ea. Un discurs aÈ™a, continuu, taie respiraÈ›ia celui care vorbeÈ™te È™i nu-l lasă să respire pe cel care ascultă. Timp de un minut au rămas cu totii tăcuÈ›i, în cele din urmă Jose AnaiÈ›:o le-a amintit, Pe o plută de piatră mergem de mult, E prea mare ca să ne simÈ›im marinari, a răspuns Maria Guavaira, È™i Joaquim Sassa a comentat, zîmbind, Bine zis, È™i nici nu ne-a facut astronauÈ›i faptul că umblăm prin spaÈ›iu deasu-pra lumii. Altă tăcere, acum era rîndul lui Pedro Orce să vorbească, Să facem fiecare lucru la rîndul său, Roque Lozano ni se poate alătura, mergem să-l 301 ducem la familie, care trebuie să fie în Zufre aÈ™teptîndu-l, È™i pe urmă ne vom hotărî propria noastră viață, Dar în car nu mai încape altcineva să doarmă, a spus Jose Anai^o, Nu vă faceÈ›i griji din pricina asta, dacă alta nu mai aveÈ›i în legătură cu venirea mea, sînt obiÈ™nuit să stau în aer liber, e de ajuns să nu plouă, iar acum cu carul, dormind sub el, e ca È™i cum aÈ™ avea în fiRcare noapte un acoperiÈ™, mă cam săturasem de singurătate, drept să vă spun, a mărturisit Roque Lozano. în ziua următoare È™i-au reluat călătoria. Pig È™i Al nu pot decît să pizmuiască soarta măgarilor, ăsta vine tropăind în spatele carului, prins uÈ™or de el È™i despovărat de sarcină, liber cum a venit pe lume, cu strălucirea sa de argint curat, stăpînul lui, pe capră, vorbeÈ™te de-ale vieÈ›ii cu Pedro Orce, cuplurile stau la taifas sub coviltir, cîinele merge înainte, patrulînd. Dintr-o clipă în alta, aproape prin miracol, a revenit armonia în sînul cxpediÈ›iei. leri, după ultima deliberare, au trasat un itinerariu, nimic prea riguros, atît cît să nu înainteze orbeÈ™te, mai întîi coborînd prin Tarragona, trecînd prin coastă pînă la Valencia, intrînd în interior prin Albacete, pînă la Cordoba, coborînd în Sevilla, È™i, în sfirÈ™it, la mai puÈ›in de optzeci de kilometri, Zufre, acolo vom spune, lată că vine Roque Lozano, teafăr È™i sănătos întors din marea sa aventură, sărac s-a dus, sărac s-a întors, n-a descoperit Europa, nici Eldorado, nu toti care l-au căutat l-au găsit, dar vina nu-i întotdeauna a celui cara caută, de cîte ori nu e nici o urmă de bogăție acolo unde, din maliÈ›ie sau ignoranță, ni se spusese că era, apoi vom rămîne deoparte să vedem cum e primit, iubite bunic, iubite tată, iubite soÈ›, ce păcat că te-ai întors, credean că te-ai prăpădit în vreo pustietate, mîncat de lupi, nu chiar tot ce se gîndeÈ™te acolo poate fi spus cu glas tare. Atunci, în Zufre, se va reuni iarăși consiliul de familie, acum încotro mergem, È™i de noi ce vor spune 302 cînd vom ajunge, unde, pentru ce, pentru cine, Ce rost mai are să pui întrebări, dacă tot È™tii dinainte răspunsul, într-un timp atît de scurt de două ori a vorbit vocea necunoscută. Cînd, tot învîrtindu-se È™i rotindu-se, dinspre răsă-rit înspre apus, s-a completat perfect jumătate de tură, peninsula a început să cadă. Chiar în acea clipă, È™i în sens absolut riguros, dacă pot metaforele, ca transportatoare ale sensului literal, să fie riguroase, Portugalia È™i Spania au fost două țări cu picioarele în aer. Să lăsăm la o parte, în seama spaniolilor, care au dispreÈ›uit dintotdeauna ajutoarele noastre, sarcina È™i răspunderea de a evoca, pe cît pot È™i reuÈ™esc mai bine, avatarurile configuraÈ›ionale ale spaÈ›iului fizic în care trăiesc, È™i să spunem noi aici, cu modesta simplitate care a caracterizat popoarele elementare, că Algarve, tărîm în sudul hărÈ›ii încă din negura vremurilor, a fost, în acel minut supranatural, regiunea cea mai nordică a Portugaliei. Incredibil, dar adevărat, aÈ™a cum pînă astăzi propovăduieÈ™te un Părinte al Bisericii, nu pentru că ar fi viu, Părmtii Bisericii au murit cu toÈ›ii, ci pentru că la tot pasul oamenii aderă la lectia lui È™i cu indiferență se servesc de ea, atît pentru interesele divine cît È™i pentru conve-nienÈ›ele umane. Dacă sorÈ›ii ar fi dorit ca peninsula să se imobilizeze pentru totdeauna în acea poziÈ›ie, consecinÈ›ele faptului, sociale È™i politice, culturale È™i economice, fără a uita mutaÈ›ia psihologică la care nu prea dăm de fiecare dată atentia cuvenită, urmă-rile, după cum spuneam, în multiplicitatea È™i efectele lor, ar fi fost drastice, radicale, într-un singur cuvînt, cosmice. Să ajungă faptul că amintim, de pildă, că celebrul oraÈ™ Porto s-ar vedea deposedat, fără vreo posibilitate de resurse logice È™i topografice, de titlul său cel mai iubit de capitală a nordului, iar dacă referinÈ›a, în ochii vreunor cosmopoliÈ›i, va păcătui prin provincialism È™i viziune îngustă, să-È™i închipuie 303 atunci dumnealor ce ar însemna sa se trezească dintr-o dată Milano în sudul Italiei, în Calabria, È™i calabrezii prosperînd în comerÈ›ul È™i industria nordului, transformări nu cu totul imposibile, dacă am lua în considerare ce s-a întîmplat în Peninsula Iberică. A fost, însă, după cum am spus, doar un minut. Cădea peninsula, dar rotaÈ›ia nu s-a întrerupt. TotuÈ™i, înainte de a merge mai departe, ar fi bine să expli-căm ce sens trebuie să atribuim, în acest context, verbului a cădea, desigur nu sensul său imediat, de prăbuÈ™ire primejdioasă, ceea ce, literalmente, ne-ar spune că peninsula începuse să se scufunde- Or, dacă în decursul atîtor zile de navigare, nu rareori zbu-ciumată È™i cu riscul iminent de catastrofă, nu s-a produs o asemenea calamitate È™i nici alta de calibru asemănător, ar fi culmea ghinionului să se ispră-vească acum odiseea într-o scufundare completă. Oricît de mult ne-ar costa, ne-am resemnat că Ulise nu va ajunge pe plajă la timp ca s-o întîlnească pe dulcea Nausica, dar măcar să fie permis ca ostenitul matelot să eÈ™ueze pe insula Feacilor, È™i neputînd fi aceasta, oricare alta, e de ajuns să-È™i odihnească el capul pe propriul său antebraÈ›, dacă nu îl aÈ™teaptă un piept feminin care să i se ofere. Să ne liniÈ™tim, aÈ™adar. PeninsulaJurăm asta, nu se afundă în marea crudă, unde, dacă s-ar petrece un asemenea cataclism, ar dispărea toată, fără a lăsa la vedere nici măcar cel mai înalt vîrf al Pirineilor, atît de profunde sînt aici abisurile. Feninsula cade, da, nu există alt mod de a o spune, dar înspre sud, pentru că astfel împărtim noi planisfera, în sus È™i înjos, în superior È™i în inferior, în alb È™i negru, la figurat vorbind, cu toate că ar trebui să provoace o anume spaimă faptul că nu folosesc țările de sub ecuator hărÈ›i de-a-ndoaselea, care în modjustiÈ›iar să-i dea lumii imaginea complementară care lipseÈ™te. Dar luÈ›rurile sînt ceea ce sînt, au această însuÈ™ire irezisti-bilă, È™i pînă È™i un copil de È™coală înÈ›elege de la bun 304 început, fără alte explicaÈ›ii, chiar È™i dicÈ›ionarul de sinonime, atît de lesne dispreÈ›uit, ne-ar confirma-o, spre jos se coboară, se cade, È™i mare e norocul nostru că pluta asta de piatră nu se scufundă în adîncuri, gîlgîind printr-o sută de milioane de plămîni, amestecînd apele dulci ale Tejului È™i Guadalquivirului în unda amară a nesfirÈ™itei mări. Nu lipsesec pe acolo, n-au lipsit niciodată, unii care să afirme că poetii, într-adevăr, nu sînt indis-pensabili, È™i eu întreb ce s-ar alege de noi dacă n-ar veni poezia să ne ajute să înÈ›elegem ce puÈ›ină claritate au lucrurile pe care noi le numim clare. Pînă în momentul de față, după ce s-au scris atîtea pagini, materia narativă s-a rezumat la descrierea unei călătorii oceamce, cu toate că nu întru totul banală, È™i chiar în această clipă dramatică, în care întreaga peninsulă își reia drumul, acum înspre sud, în tirnp ce continuă să se rotească în jurul axului său imaginar, desigur că n-am È™ti să despărÈ›im È™i să îmbunătățim enunÈ›area simplă a faptelor dacă n-ar veni să ne dea o mînă de ajutor inspiraÈ›ia acelui poet portughez care a comparat revoluÈ›ia È™i coborîrea peninsulei cu pruncul care în pîntecele mamei face întîia tumbă în viaÈ›a lui. ComparaÈ›ia e magnifică, deÈ™i trebuie să cenzurăm în ea cedarea în faÈ›a ispitelor antropomorfismului, care pe toate le vede È™i pe toate le socoteÈ™te în relaÈ›ia obligatorie cu omul, ca È™i cum, de fapt, natura n-ar avea altceva mai bun de făcut decît să se gîndească la noi. Ar fi totul mai uÈ™or de înÈ›eles dacă ne-am mărturisi, pur È™i simplu, nesfirÈ™ita teamă, teama asta care ne face să populăm lumea cu plăsmuiri asemănătoare cu ceea ce sîntem sau credem că sîntem, numai dacă nu cumva un efort atît de obsesiv nu e, diinpotrivă, o invenÈ›ie a curajului, sau simpla încăpățînare a celui care își refuză să nu fie acolo unde va fi hăul, ca să nu dea sens la ceea ce nu avea sens. Probabil, golul nu poate fi umplut de noi, È™i ceea ce numim sens nu o fi decît un ansamblu fugar de imagini 305 care, într-o anumită clipă, au părut armonioase, oriunde inteligenÈ›a în panică a început să introducă raÈ›iune, ordine, coerență. In majoritatea cazurilor, glasul poeÈ›ilor e un glas neînÈ›eles, ceea ce, fiind regula, are totuÈ™i excepÈ›ii, după cum se vede în acest episod liric, cînd fericita metaforă a fost glosată în toate felurile È™i repetată de toate gurile, neincluzîndu-se, totuÈ™i, în acest entuziasm popular, majoritatea celorlalÈ›i poeÈ›i, fapt care nu trebuie să ne surprindă, avînd în vedere că nici ei nu duc lipsă de sentimentele umane de dispreÈ› È™i invidie. Una din cele mai interesante consecinÈ›e ale inspiratei comparaÈ›ii a fost resuscitarea, deÈ™i atenuată de schimbările pe care modernitatea le-a adus în viaÈ›a familială, spiritului matricial, cuvînt derivînd din matrice, È™i căreia, revăzînd faptele cunoscute, avem multe motive să credem că i-au fost precursoare Joana Carda È™i Maria Guavaira după subtilitatea lor, înnăscută, nu premeditată. Femeile, neîndoios, triumfau. Organele lor geni-tale, cu scuze pentru cruzimea anatomică, erau la urma urmelor expresia, simultan redusă È™i mărită, a mecanicii expulzatoare a universului, toată această maÈ™inărie care funcÈ›ionează prin extracÈ›ie, acest nimic ce va fi totul, această neîntreruptă trecere de la mic la mare, de la finit la infinit. La acest punct, e bine de văzut, glosatorii È™i hermeneuÈ›ii pierdeau teren, nici nu-i de mirare, pentru că de prea destule ori ne-a învățat expe-rienÈ›a ce insuficiente sînt cuvintele pe măsură ce ne apropiem de graniÈ›a cu inefabilul, vrem să spunem iubire È™i nu ne e îndeajuns limbajul, vrem să spunem vreau È™i spunem nu pot, vrem să pronunțăm cuvîntul din urrnă È™i ne dăm seama că deja ne întoarcem la început. Insă în actiunea reciprocă a efectelor È™i a cauzelor, o altă consecință, deopotrivă fapt È™i factor, a venit să atenueze gravitatea discuÈ›iilor È™i să-i facă pe taÈ›i, ca să spunem aÈ™a, să zîmbească È™i să se îmbră-È›iÈ™eze. S-a întîmplat că, de la o oră la alta, dacă ne 306 permiteÈ›i exagerarea pe care aceste formule pripite o presupun întotdeauna, toate, sau aproape toate femeile fertile s-au declarat însărcinate, cu toate că nu se înregistrase nici o schimbare importantă în practicile anticoncepÈ›ionale ale dînselor È™i ale dînÈ™ilor, ne referim, desigur, la bărbatii cu care coabitau, regulat sau întîmplător. în punctul în care se găsesc lucrurile, pe oameni nu-i mai surprinde nimic. Au trecut cîteva luni de cînd peninsula s-a despărÈ›it de Europa, am călătorit mii de kilometri pe această mare violentă deschisă, a fost cit pe ce să se izbească leviatanul de înspăimîntatele insule Azore, sau nu trebuia să se izbească, după cum s-a văzut pe urmă, dar n-o È™tiau bărbaÈ›ii È™i femeile care au trebuit să fugă dintr-o parte în alta, s-au petrecut aceste È™i atîtea alte lucruri, să aÈ™tepÈ›i soarele în partea stîngă È™i el să-È›i apară la dreapta, È™i luna, căreia nu-i era de ajuns inconstanÈ›a cu care umblă de cînd s-a desprins de pămînt, È™i pe urmă vînturile care bat din toate părÈ›ile, È™i norii care se năpustesc din toate zările È™i se învîrtesc deasupra capetelor noastre uluite, da, uluite, È™i pe deasupra noastră e un foc viu, ca È™i cum omul, la urma urmelor, n-ar trebui să apară cu încetineala istorică a anima-Utății È™i ar putea fi pus din nou, întreg È™i lucid, într-o lume nou formată, curată È™i de o frumuseÈ›e neprihănită. întîmplîndu-se toate acestea, spunînd cutare poet portughez că peninsula e un făt ce s-a format călătorind È™i acum se învîrteÈ™te în mare pentru a se naÈ™te, ca È™i cum s-ar afla înăuntrul unui uter acvatic, ce motive ar fi să ne mirăm că uterele umane ale femeilor sînt ocupate, poate le-a fecundat marea piatră care coboară către sud, È™tim È™i noi dacă aceÈ™ti copii sînt chiar ai oamenilor, poate că tatăl lor o fi uriaÈ™ul taie-mare care tot împinge valurile în față, pătrunzîndu-le, apa È™opotitoare, adierea È™i suspinul vînturilor. Despre această graviditate colectivă au fost infor-maÈ›i drumeÈ›ii prin radio, prin ziare, iar televiziunea 307 nu mai schimba subiectul, cum prindea o femeie pe stradă întindea microfonul spre ea, o asalta cu între-bări, cum a fost È™i cînd, È™i ce nume va da bebeluÈ™ului, sărmana de ea, cu aparatul de filmat devorînd-o de vie, se îmbujora, se bîlbîia, nu invoca însă consti-tuÈ›ia doar pentru că È™tia că n-ar fi luată în serios. Printre drumeÈ›ii din car se observă revenirea unei anumite tensiuni, la urma urmelor, dacă toate femeile din peninsulă sînt însărcinate, cele două care se află aici nu suflă nici o vorbă despre propriile lor acci-dente, È™i e de înÈ›eles tăcerea lor, dacă È™i-ar declara amîndouă graviditatea, în mod inevitabil, Pedro Orce s-ar include în listele de paternitate, si armonia atît de dureros restabilită odată n-ar mai supra-vieÈ›ui unei a doua lovituri. De aceea, Joana Carda È™i Maria Guavaira, într-o noapte, cînd le serveau cina bărbaÈ›ilor, au spus, cu ton de dispreÈ› surîzător, InchipuiÈ›i-vă, toate femeile însărcinate în Spania È™i Portugalia, È™i noi aici fără nici o nădejde. Să fie acceptat acest minut de prefăcătorie, să fie acceptat că Jose Anaigo È™i Joaquim Sassa își prefac propriul dispreÈ›, al celui care vede cum e pusă la îndoială de către femeie puterea sa fecundantă, È™i cel mai rău e că există cîteva probabilități ca aceste zeflemele simulate să ninierească la È›intă, pentru că, dacă este adevărat că cele două femei sînt însărcinate, la fel de adevărat e că nimeni nu È™tie cu cine. Cu atîtea ce-uri, nu a reuÈ™it această reprezentaÈ›ie să mai însenineze atmosfera, o dată cu trecerea timpului se va vedea că pînă 1a urmă erau însărcinate Maria Guavaira È™i Joana Carda atunci cînd au negat că nu ar fi, ce explicaÈ›ii vor da atunci, adevărul ne aÈ™teaptă întotdeauna È™i vine È™i ziua în care nu-l mai putem evita. Vizibil stînjeniÈ›i, au apărut primii miniÈ™tri ai celor două țări la televiziune, nu că ar fi vreun motiv de constrîngere să vorbească de explozia demo-grafică ce se va înregistra în peninsulă peste nouă luni', douăsprezece sau cincisprezece milioane de 308 copii născîndu-se practic în acelaÈ™i timp, È›ipînd în cor la lurnină, peninsula devenită maternitate, mamele fericite, taÈ›ii surîzători, în cazurile în care par siifi-ciente certitudinile. Din latura aceasta a chestiunii se prea poate să fie extrase unele avantaje politice, să scoată la bătaie cartea demagogică, să apeleze la austeritate în numele viitorului fiilor noÈ™tri, să diser-teze depre coeziunea naÈ›ională, să compare această fertilitate cu sterilitatea restului lumii occidentale, dar nu se poate evita ca fiecare dintre noi să nu se complacă la gîndul că pentru a se produce această explozie demografică a avut loc cu siguranță o explozie geneziacă, de vreme ce nimeni nu crede că fecundaÈ›ia colectivă ar fi fost de ordin supranatural, vorbeÈ™te primul ministru despre măsurile sanitare ce trebuiesc luate, despre planul de asistență obstre-tică naÈ›ională, despre încadrarea È™i distribuirea, la timpul cuvenit, a brigărzilor de medici È™i moaÈ™e, È™i i se citeÈ™te pe față o contradicÈ›ie de sentimente, gravitatea expresiei oficiale se luptă cu pofta de rîs, în fiece clipă pare că va spune, Portugheze, portughezi, mare va fi profitul nostru, sper că nici plăcerea nu a fost mai prejos, căci a face copii fără buna bucurie a cărnii e cea mai mare condamnare. BărbaÈ›ii È™i femeile aud È™i schimbă zîmbete È™i priviri, toÈ›i È™tiu ce-È™i amintesc în această clipă, noaptea aceea, ziua aceea, ora aceea, cînd miÈ™caÈ›i de un impuls neaÈ™teptat s-au atins È™i au făcut ce trebuia făcut, sub un cer care se rotea încet, un soare nebun, o lună nebună, stelele în vîrtej. La prima vedere s-ar spune că totul este iluzie È™i vis, însă cînd femeile vor apărea cu burta la gură, atunci se va vedea că n-am dormit. PreÈ™edintele Americii a vorbit È™i el lumii, a spus că în ciuda schimbării traseului peninsulei, în direcÈ›ia unui loc necunoscut din sud, niciodată nu-È™i vor demite Statele Unite răspunderile față de civili-zaÈ›ie, libertate È™i pace, dar că popoarele peninsulare nu mai puteau conta, acum că au pătruns în zonele 309 conflictuale de influență, Nu pot conta, repet, pe ajutorul egal cu cel care le aÈ™tepta atunci cînd se părea că viitorul lor va fi indi'solubil legate de cel al naÈ›iunii americane. Acestea au f'ost, cu un trop mai mult sau mai pufrin, declaraÈ›iile în faÈ›a auditoriului mondial. TotuÈ™i, în particular, în taina cabinetului oval, È™i în timp ce zornăia un cub de gheață în whisky, preÈ™edintele le-ar fi spus consilierilor săi, Dacă vor eÈ™ua în Antarctida, gata cu grijile noastre, unde oare o să ne oprim cu lumea asta hoinărind dintr-un loc în altul, nu există nici o strategie care să poată fi suportată, bunăoară bazele pe care încă le mai avem în peninsulă, la ce ne mai servesc ele acum, doar dacă ar fi să vărsăm o încărcătură de proiectile peste pinguini. Unul din consilieri a observat atunci că noul traseu, dacă ne gîndim bine, nu era chiar aÈ™a de rău, coboară între Africa È™i America Latină, domnule preÈ™edinte. Da, traseul poate să ne aducă beneficii, dar poate să È™i agraveze starea de indisciplină din regiune, È™i pesemne din cauza acestui gînd iritant preÈ™edintele a dat cu pumnul în masă de a sărit portretul zîmbitor al primei doamne. Un consilier bătrîn a tresărit înspăimîntat, a făcut ochii roată È™i a spus, AtenÈ›ie, domnule preÈ™edinte, un pumn cine È™tie ce consecinÈ›e poate avea. Acum nu mai e o piele jupuită de taur, ci o cremene gigantică, de forma uneia din acele unelte de silex de care se serveau oamenii preistorici, tăiată cu lovituri răbdătoare, succesive, pînă devenea un instru-ment de lucru, cu partea superioară plină È™i compactă, pentru a primi căuÈ™ul mîinii, cea inferioară ascuÈ›ită pentru a sfiÈ™ia, săpa, tăia, însemna, desena È™i, de asemenea, întrucît pînă astăzi nu am învățat să fugim de ispită, pentru a răni È™i ucide. Peninsula È™i-a oprit miÈ™carea de rotaÈ›ie, coboară acum perpendi-cular, înspre sud, între Africa È™i America Centrală, 310 cum ar fi trebuit să spună consilierul preÈ™edintelui, iar forrna ei, în chip neaÈ™teptat pentru cine mai are încă în ochi È™i pe hartă vechea poziÈ›ie, pare geamănă cu cele două continente care o flanchează, vedem Portugalia È™i Galicia la nord, ocupînd toată lățimea, de la apus la răsărit, apoi marea masă se strîmtează, la stînga are încă proeminenÈ›a unui bombeu, Andaluzia È™i Valencia, la dreapta coasta cantabrică È™i, pe aceeaÈ™i linie, meterezele Pirineilor. Vîrful pietrei, prora tăietoare, este capul Creus, adus dm apele mediteraneene pe aceste mări semeÈ›e, atît de departe de cerul natal, el care a fost vecin cu Cerbere, orășelul acela francez de care s-a vorbit atîta la începutul acestei relatări. Coboară peninsula, dar coboară alene. SavanÈ›ii, desi cu multă prudență, prevăd că miÈ™carea e pe cale să înceteze, încredinÈ›aÈ›i de evidenÈ›a universală că dacă totul, ca atare, nu se opreÈ™te niciodată, părÈ›ile care îl compun trebuie să se oprească odată È™i odată, fiind demonstraÈ›ia acestei axiome chiar viaÈ›a omenească, foarte bogată, după cum se È™tie, în posibilități comparative. Dintr-un asemenea anunÈ› al È™tiinÈ›ei s-a născut jocul secolului, o idee care se va fi ivit practic în acelaÈ™i timp în lumea întreagă, È™i care a constat în stabilirea unui sistem de pariuri duble asupra momentului È™i locului în care se va înregistra suspendarea miÈ™cării, o ipoteză pentru a înÈ›elege mai bine, la orele È™aptesprezece, treizeci È™i trei de minute È™i patruzeci È™i nouă de secunde, ora locală a celui care pariază, desigur, È™i ziua, luna È™i anul, È™i coordonatele, mărginite la indicarea meri-dianului în grade, minute È™i secunde, servind drept referință pomenitul cap Creus. Erau în cauză miliarde È™i miliarde de dolari, iar dacă cineva ar fi nimerit ambele rezultate, adică momentul exact È™i locul exact, ceea ce, după calculul probabilităților, era aproape inimaginabil, acea persoană, de o pre-viziune, am spune, divină, s-ar vedea în posesia celei mai mari bogății care s-a putut aduna 311 vreodată pe faÈ›a unui pămînt care a văzut atîtea. Se înÈ›elege că niciodată nu existase un joc mai groaznic decît acesta, deoarece cu fiecare minut care trece, cu fiecare milă străbătută, se reduce numărul de pariori cu probabilităti de cîștig, trebuind în orice caz să se noteze că mulÈ›i dintrs cei excluÈ™i pun din nou pariuri, făcînd astfel să crească miza la cifre de acum astronomice. FireÈ™te că nu chiar toÈ›i au reuÈ™it să strîngă bani pentru noul pariu, fireÈ™te că mulÈ›i dintre ei nu găsesc altă ieÈ™ire din starea de ruină în care au căzut decît sinuciderea. Peninsula coboară spre sud lăsînd în urma sa o dîră de morÈ›i care este nevinovată, în timp ce în pîntecele femeilor sale cresc acele milioane de copii pe care i-a generat fără vreo vină. Pedro Orce umblă neliniÈ™tit, frămîntat. VorbeÈ™te putin, petrece ore în È™ir departe de tabără, se întoarce istovit È™i nu mănîncă, tovarășii de drum îl întreabă dacă e bolnav, È™i el răspunde, Nu, nu-s bolnav, fără alte explicaÈ›ii. PuÈ›inele vorbe le păstrează pentru Roque Lozano, sînt întotdeauna conversaÈ›ii despre È›inutul fiecăruia, de parcă n-ar mai È™ti alt subiect. Cîinele îl însoÈ›eÈ™te pretutindeni, se simte că agitaÈ›ia omului a contagiat animalul, altădată atît de placid. Jose Anaiyo i-a spus mai de mult Joanei Carda, Dacă-È™i închipuie că se va repeta istoria, sărmanul bărbat singur È™i abandonat, femeia miloasă consola-toare È™i alintătoare a acumulărilor glandulare, se înÈ™ală amarnic, È™i ea a răspuns cu un zîmbet fără veselie, Cred că tu te înÈ™eli, răul lui Pedro Orce, dacă-l are, o fi altul, Care anume, Nu È™tiu, dar pot să-È›i garantez că nu încearcă să ne prindă iar în mreje, o femeie nu se îndoieÈ™te de asta, Atunci hai să vorbim cu el, să-l silim să ne spună, poate chiar e bolnav, Poate, dar nici asta nu-i sigur. Merg de-a lungul lanÈ›ului muntos Alcaraz, azi vor face popas pe înălÈ›imile unui sat care se numeÈ™te, după cum informează harta, Bienservida, cel puÈ›in după nume aÈ™a È™i este. Pedro Orce îi spune lui 312 Roque Lozano, De-aici de unde sîntem nu mai e mult pînă ce intrăm în provincia Granada, dacă trecem prin ea. Þinutul meu e încă departe, o să ajungi È™i acolo, o să ajung, dar aÈ™ vrea să È™tiu dacă merită osteneala, Astea-s lucruri pe care le È™tim doar mai tîrziu, ia atinge-l pe Pig, că nu păstrează cadenÈ›a. Roque Lozano a scurtat hățurile, a atins cu vîrful biciului copitele din spate ale calului, aproape o mîngîiere, È™i Pig, ascultător, È™i-a potrivit trapul. în car merg cuplurile, vorbesc cu glas scăzut, È™i spune Maria Guavaira, Poate-ar vrea să rămînă de-acum acasă È™i nu cutează să spună, îi e teamă să nu ne jignească, Se prea poate, a fost de acord Joaquim Sassa, trebuie să vorbim cu el pe È™leau, că înÈ›elegem È™i că n-o să i-o luăm în nume de rău, la urma urmelor n-am făcut legămînt È™i nici contract pentru restul vieÈ›ii, prieteni sîntem, prieteni rămî-nem, într-o bună zi o să venim aici să-l vizităm, Bine-ar fi să fie numai atît, a murmurat Joana Carda, Ai altă idee, Nu, n-am, e doar o presimtire, Ce presimÈ›ire, a întrebat Maria Guavaira, Pedro Orce o să moară, ToÈ›i o să murim cîndva, Dar el va fi primul. Bienservida se află în afara È™oselei principale. S-au dus acolo să-È™i facă negoÈ›ul, au cumpărat niÈ™te provizii, È™i-au înnoit rezervele de apă, È™i, fiind încă devreme, au pornit-o iar la drum. TotuÈ™i, nu s-au îndepărtat mult. Ceva mai în față se afla o bisericuță, de Turruchel numită, loc plăcut pentru a poposi seara, acolo au făcut haltă. Pedro Orce a coborît de pe capră, contrar obiceiului s-au dus să-l ajute Jose Anaigo È™i Joaquim Sassa, care săriseră din car de cum se oprise, È™i a spus, pe cînd se È›inea de mîinile care i se întindeau, Ce-i asta, prieteni, încă nu-s beteag, nici n-a observat cum cuvîntul prieteni a umplut deodată ochii celor doi, bărbaÈ›ii aceÈ™tia care păstrează în piept durerea unei neîncrederi, dar care primesc în braÈ›e corpul ostenit care li se lasă în seamă cu toată declaraÈ›ia orgolioasă, vine întot- 313 deauna un ceas cînd orgoliul nu mai are cuvinte, nu mai e altceva decît cuvinte. Pedro Orce pune picioruljos, face cîțiva paÈ™i, È™i-se opreÈ™te, cu o expresie de spaimă pe chip, în toate gesturile, de parcă l-ar imobiliza È™i orbi o lumină intensă, Ce e, a întrebat Maria Guavaira, care se apropiase, Nimic, nu-i nimic, Þi-e rău, a întrebat Joana Carda, Nu, e altceva, S-a lăsat în jos, È™i-a întins mîinile pe pămînt, apoi l-a chemat pe cîinele Constant, i-a pus mîna pe cap, È™i-a plimbat mîinile de-a lungul gîtului, coloanei, spinării, crupei, cîinele nu se miÈ™ca, se lăsase cu toată greutatea pe pămînt, ca È™i cum ar fi vrut să-È™i îngroape labele în el, Acum Pedro Orce își întinsese tot trupul, cu capul alb aÈ™ezat pe un smoc de iarbă de unde ieÈ™eau niÈ™te tulpini înflorite, care fac flori într-o vreme cînd ar trebui să fie iarnă, Joana Carda È™i Maria Guavaira au îngenuncheat lîngă el, i-au apucat mîinile, Ce ai, spune dacă ai vreo durere, È™i avea, avea o durere foarte mare, dacă asta era expre-sia chipului său, deschidea mult ochii È™i-È™i aÈ›intea privirea către cer, norii care treceau, ca să-i vadă nu aveau nevoie Maria Guavaira È™i Joana Carda să se uite în sus, pluteau domol în ochii lui Pedro Orce, aÈ™a cum luminile străzilor alunecaseră prin ochii cîinelui, cu atîta timp în urmă, în ce viață, È™i-acum sînt împreună, reuniÈ›i, plus Roque Lozano, care are experiență de viață È™i de moarte, cîinele pare hipno-tizat de privirea lui Pedro Orce, se uită fix la el, cu capul plecat È™i cu pielea încreÈ›ită, ca È™i cum ar avea de înfruntat toate haitele din lume, È™i atunci Pedro Orce spuse distinct, cuvînt cu cuvînt, Nu-l mai simt, pămîntul, nu-l mai simt, ochii i s-au întunecat, un nor cenuÈ™iu, de culoarea plumbului, trecea pe cer, încet, foarte încet, Maria Guavaira cu degete nespus de uÈ™oare a coborît pleoapele lui Pedro Orce, a spus, E mort, atunci cîinele s-a apropiat È™i a strigat, aÈ™a cum se spune că un om urlă. Moare un om, È™i apoi. Plîng cei patru prieteni pe care-i are, chiar È™i Roque Lozano, atît de recent 314 cunoscut, își freacă furios pumnii strînÈ™i la ochi, cîinele a strigat o singură dată, acum stă ridicat lîngă corp, în curînd se va întinde È™i-È™i va lăsa căpă-țîna enormă peste pieptul lui Pedro Orce, dar trebuie să ne gîndim È™i să hotărîm ce facem cu cadravul, spune Jose AnaiÈ›o, îl ducem la Bienservida, le comu-nicăm autorităților, nu putem face mai mult pentru el, È™i Joaquim Sassa i-a amintit, Mi-ai spus într-o zi că mormîntul poetului Machado ar trebui să fie sub un stejar verde, să facem aÈ™a È™i cu Pedro Orce, dar Joana Carda a avut ultimul cuvînt, Nici la Bienservida, nici sub un copac, o să-l ducem la Venta Micena, o să-l îngropăm acolo unde s-a născut. Pe salteaua sa de-a curmeziÈ™ul merge Pedro Orce. Lîngă el sînt cele două femei, îi È›in mîinile reci, chiar acestea care, nerăbdătoare, de-abia au apucat să le cunoască trupurile, È™i pe capră sînt aÈ™ezaÈ›i bărbaÈ›ii, Roque Lozano conduce caii, credeau ei c-au să se odihnească, È™i pînă la urmă tot pe drum sînt, în noaptea care creÈ™te, niciodată înainte nu li s-a întîmplat aÈ™a ceva, poate că Al să-È™i amintească de o altă noapte, pesemne că dormea È™i visa atunci, că era priponit ca să-È™i vindece cu alifie È™i cu umezeală o bășică dureroasă, că veniseră să-l caute o femeie È™i-un bărbat, È™i cîinele, l-au eliberat din lanÈ›uri, nu È™tia dacă aici începea visul sau se sfirÈ™ea. Cîinele merge sub car È™i sub Pedro Orce, ca È™i cum l-ar transporta, atît de mare e greutatea pe care o simte că-i atîrnă de lesă. Duc un felinar aprins, fixat pe arcul de fier care susÈ›ine coviltirul, în față. Au peste o sută cincizeci de kilometri de mers. Caii simt moartea în spatele lor, nu au nevoie de alt bici. Tăcerea nopÈ›ii e atît de densă încît de abia se aude zgomotul roÈ›ilor carului pe pămîntul aspru al vechilor drumuri, iar tropăitul cailor sună înăbuÈ™it de parcă ar avea copitele învelite în cîrpe. Nu va fi lună. Merg prin beznă, e apagon, negurime, întîia din toate nopÈ›ile înainte de a se fi spus, Să se facă soare, n-a fost mare minunea, căci Dumnezeu È™tia 315 că astrul zilei trehuia oricum să răsară peste două ore. De cînd a început druinul, Joana Carda È™i Maria Guavaira plîng. Acestui om care acum e mort i-au dat ele corpul lor milos, cu propriile lor mîini l-au tras înspre ele, l-au ajutat, È™i poate că sînt copiii lui cei care se formează în pîntecele pe care suspinele le fac să tresalte, Doamne, Dumnezfiule, cum sînt legate toate lucrurile din lumea asta, È™i noi care socotim să desfacem sau legăm cînd dorim, din propria noastră voință, asta-i cea mai mare dintre greÈ™eli, È™i atîtea lecÈ›ii ne-au fost date despre contrariu, o linie de pămînt, un stol de sturzi, o piatră aruncată în mare, un ciorap de lînă albastră, dacă le arătăm orbilor, dacă propovăduim celor înăspriÈ›i È™i surzi. Cerul era încă întunecat cînd au ajuns la Venta Micena. Pe tot drumul, de-a lungul a aproape treizeci de leghe, nu întîlniseră nici È›ipenie de om. lar Orce, adormit, era o nălucă, casele ca niÈ™te pereÈ›i de labi-rint, ferestre È™i uÈ™i închise, Castelul cu È™apte turnuri, deasupra acoperiÈ™urilor, părea o fantasmă fără substanță. Felinarele de iluminat public tremurau ca niÈ™te stele gata să se stingă, copacii din piață, reduÈ™i la trunchiuri È™i ramuri groase, puteau fi ce-a mai rămas dintr-o pădure pietrificată. Au trecut prin faÈ›a farmaciei, de data asta nu era nevoie să oprească, indicaÈ›iile itinerariului le stărniau încă în memorie, LuaÈ›i-o tot înainte, în directia Primăriei, mergeÈ›i trei kilometri după ultimele case, e un podeÈ› lîngă un măslin, în curînd vin È™i eu acolo. A ajuns. După ultima cotitură au văzut cimitirul, cu zidurile albe, crucea enormă. Poarta era închisă, trebuiau s-o forÈ›eze. Jose Anaigo s-a dus să caute un levier, a vîrît vîrful între caneluri, dar Maria Guavaira l-a apucat de braÈ›, N-o să-l îngropăm aici. A arătat către colinele albe dinspre Groapa cu Trandafiri, acolo unde fusese găsit craniul celui mai bătrîn european, È™i a spus, Va rămîne acolo, e locul pe care poate l-ar alege È™i el. Au mînat carul pînă unde le-a fost cu putință, caii de-abia mai izbuteau să meargă, 316 își tîrau picioarele prin praful care plutea în aer. în Venta Micena nu trăieÈ™te mmeni care să vină să asiste la înmorimntare, toate casele au fost părăsite, aproape toate sînt în ruină. în zare de-abia se distinge silueta munÈ›ilor, cei pe care omul din Orce i-a văzut cînd a murit, acum e încă noapte, Pedro Orce e mort, înlăuntrul ochilor săi a rămas doar un nor întunecat, nimic altceva. Cînd carul n-a mai putut înainta, cei trei bărbati au scos leÈ™ul, Maria Guavaira îl sprijină dintr-o parte, Joana Carda are în mînă nuiaua de velniÈ™. Urcă pe o colină netedă în partea superioară, țărîna uscată li se fărîmiÈ›ează sub picioare, alunecă pe povîrniÈ™, trupul lui Pedro Orce oscilează, e gata să alunece, îi trage pe cei care-l poartă, dar izbutesc să-l ducă pînă acolo sus, sînt lac de sudoare, albi de praf. Roque Lozano va deschide groapa, i-a rugat să-l lase pe el să facă treaba asta, pămîntul se sapă uÈ™or, levierul este sapa, mîinile servesc drept lopată. Cerul, la răsărit, se înseninează, silueta nedesluÈ™ită a munÈ›ilor a devenit neagră. Roque Lozano iese din groapă, își scutură mîinile, îngenunchează È™i le petrece sub leÈ™, Jose AnaiÈ™o îl È›ine de braÈ›e pe Pedro Orce, îl ridică Joaquim Sassa de picioare, È™i îl lasă încetjos pe pămînt, groapa nu-i adîncă, dacă într-o bună zi vor veni antropologn pe aceste meleaguri, nu le va fi greu să-l găsească, va spune Maria Dolores, E aici un craniu, iar È™eful brigăzii de săpături va arunca o privire fugară, Nu ne interesează, din astea avem destule. Au acoperit trupul, au netezit solul ca să se confunde cu țărîna din jur, dar au tebuit să îndepărteze cîinele, care voia să răzuiască cu unghiile mormîntul. Apoi Joana Carda a înfipt nuiaua de velniÈ™ cam deasupra capului lui Pedro Orce. Nu e cruce, după cum se vede prea bine, nu e un semn funerar, e doar o nuia care È™i-a pierdut însuÈ™irea pe care o avea, dar mai poate fi încă de un folos, să fie ceasornic solar într-un pustiu calcinat, poate copac renăscut, dacă un băț uscat, înfipt în 317 pămînt, e în stare de miracole, să-È™i facă rădăcini, să elibereze din ochii lui Pedro Orce norul întunecat,' mîine va ploua peste aceste cîmpuri. Penmsula s-a oprit. DrumeÈ›ii se vor odihni aici astăzi, la noapte È™i în dimineaÈ›a următoare. Va ploua cînd vor pleca. Au chemat cîinele, care în toate aceste ore nu s-a dezlipit de groapă, dar n-a venit, AÈ™a se întîmplă, a spus Jose Anaigo, cîinii refuză să se despartă de stăpîn, uneori preferă să moară. Se înÈ™ela. Cîinele Ardent l-a privit pe Jose Anaipo, apoi s-a îndepărtat alene, cu capul plecat. A fost ultima dată cînd l-au mai văzut. Călătoria continuă, Roque Lozano va rămîne în Zufre, va bate la uÈ™a casei sale, M-am întors, e povestea lui, cineva va dori poate să o depene cîndva, BărbaÈ›ii È™i femeile, aceÈ™tia, își vor urma drumul, ce viitor oare, ce timp, ce destin. Nuiaua de velniÈ™ e verde, poate va înflori în anul care vine. ----------------------------- 318 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy