Când m-am urcat pe acest vapor n-am bănuit nicio clipă cât de departe mă va duce. N-am știut nici că va avea o direcție unică și că niciodată nu se va mai întoarce. Eram minunată, la început, de măreția lui, de farmecul neobișnuit, de zveltețea lui tinerească. Nu văzusem, până atunci, ceva mai impunător. Atâtea încăperi... tot atâtea vise și de zeci de ori mai multe iluzii. Scări pe care nenumărate suflete se înălțau ori coborau. Le vedeam ca pe niște clișee developate de curiozitatea mea adolescentină. Într-o cameră semiobscură. Cu ferestre mereu înnoptate, de care numai luna se mai lipea, timid, ca un abțibild magnetic de forma unei jumătăți de lămâi nestoarse. Mă așezam, de multe ori, într-un loc mai ferit unde nici soarele nu îndrăznea să pătrundă fără să ciocăne cu buricul razelor și abia după ce dădeam la o parte perdeaua deasă a îngândurării, îl lăsam să intre și să-mi povestească, din ce în ce mai fierbinte, despre fiecare lucru, despre fiecare om...
Nici nu-mi imaginam câte povești triste ori vesele îi puteau apropia ori îndepărta pe acești călători și nici câte ființe alcătuiau sinele acestora, de fapt, ființe în ființe ca o sumedenie de temperamente, care mai de care mai interesante, mai speciale, mai neașteptate. Unele îți produceau milă, altele dezgust. Unele aveau aura întreagă, altele doar franjuri, ca după o luptă spirituală din care nu puteai ieși învingător decât după ce încheiai pace pe termen lung cu tine însuți. Mai erau și din cele entuziaste, optimiste, care deschideau mereu o ușă a surprizelor plăcute. Ca și când dincolo erau mâini și fiecare răsfoia filele unei cărți. Iar din cărți, ca de pe piedestaluri, coborau oameni ce nu mai erau goi. Se îmbrăcaseră. Și toți veneau spre mine. Iar eu, cu brațele deschise, cât meridianul, îi cuprindeam pe toți.
Mă rătăceam prin toate ființele acestea ca pe niște străzi întortocheate, cu dorința de a cunoaște fiecare frunză din fiecare copac și fiecare adiere din fiecare anotimp.
Am luat la pas toate acele cărări neștiute, fiecare ca un adevărat oraș din care nu lipseau locuințe, restaurante, săli de cinema, de concerte. Biblioteca orășenească. Școli. Lipsea totuși una dintre ele: școala vieții. Cred că nu existau profesori pentru asta. Nimeni nu era suficient de pregătit ca să poată ține niște cursuri de specialitate. Și-atunci... luai viața ca atare. Ca și când nu ai unde locui și stai tot la sânul mamei. Ești stingher, te simți ca un claustrofob, nu-ți găsești locul... Iubirea...
Peste tot, mobilier din lemn masiv. Ospătari, marinari. Lume. Și căpitanul. Seducător. Înalt, cu mustață, ochi căprui, nasul în vânt. Brațe puternice. Privire hotărâtă. Serios. Poate prea serios la vârsta aceea. Mă pierdeam mai degrabă în culorile irișilor lui decât în albastrul concav al cerului unit cu neliniștea oceanului. Când îmi amintesc cum l-am cunoscut, un surâs de plăcere se lăfăie pe buzele mele. L-am întâlnit într-o zi când soarele se rezemase în coate la prora, privind indiscret prin hubloul încăperii în care locuiam. Îmi făcea semn să ies să mă plimb, tot apropiindu-se, fixând un ochi cât rotundul acelei fereastre, depărtându-se apoi, privindu-mă de la distanță.
Mi-am pus o rochie cu tăietură dreaptă, cambrată ușor, cu mici striații în stofa subțire și un bolero cu guler marie stuart la dimensiuni reduse. O pălărie cu boruri scurte, răsfrânte sensibil spre exterior îmi dădea un aer ștrengăresc. Pantofi cu toc și o poșetuță în care aveam mărunțișuri. De damă. Am pășit împingând chipul de portocală spre peretele albastru, mi-am pus ochelarii doar ca să-l fac un picuț curios și, inspirând aerul oceanic, am pornit să cercetez puntea. Parcă treceam printr-o elice. Șmecherul își rotea razele. Așa cum învârtea căpitanul timona. Se auzeau velele zbătându-se ca aripile unei păsări imense. Eram un pic speriată. Deodată s-a pornit un vânt răzvrătit. Parcă era un haiduc pe un cal de poveste, înfruntând potera. Am început să alerg. Aș fi vrut să mă întorc la cabina mea, însă eram prea departe. Am zărit o intrare la câțiva metri. M-am îndreptat spre acolo, numai că ceva mi-a intrat în ochi. Se pare că învârtejitul comprima particulele și-apoi le arunca întocmai ca într-un joc cu zaruri. Am deschis poșeta să-mi scot batista dar, am scăpat-o în mâinile acestuia. M-am repezit să o prind din zbor, ca un vultur ce se înfige în pradă cu ghearele. Prea târziu, însă. Ea se afla, deja, lipită de pieptul lui, sub mâna ce avea să mi-o restituie, în urma un salut marinăresc însoțit de un compliment ce-mi rămăsese amprentă pe membrana auditivă. Iar eu, aproape să-i cad în brațe, ca un fluture în plasă...
Trimisă în vâltoarea vieții, într-o muncă de cercetare, departe de părinți. Tânără, fragilă, inocentă. Nu știam încotro mă îndrept, nici cât de mult mă afundam în propria viață. Credeam, pe atunci, în vise, în povești. Albul mi se părea dureros de imaculat. Inocența, singura stare de drept din lume. Prietenia, adevărul suprem. Căci, pe atunci, mările și oceanele erau prietenele mele. Trăiam ca un pește marin. Nu știu ce mâncam, cât dormeam. Timpul mă chema în clepsidră. El se scurgea fir cu fir, eu mă afundam în citit, fără să simt trecerea. Îmi luasem câteva cărți din biblioteca părinților. Mai împrumutam de pe la câte un pasager căruia îi plăcea să plonjeze în inima scriitorilor. Mai era și el... Protector, amabil, iubitor...
Vaporul acesta mă purta pe brațele lui ca pe un prunc și mă legăna, mă legăna... Iar eu visam, visam...
Mă trezesc privindu-mi linia vieții șerpuind pe braț, pe gât până-n ochi, în aducerile aminte...
Soarele nu mai contenește să râdă. De mine...

(1 iunie 2010 )