agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-07-12 | [This text should be read in romana] | Lăsasem în urmă cu ceva timp d-lui Olimpiu Grigorescu, un prozator de geniu al zilelor noastre, o modestă încercare literară, ce-mi aparținea. Speram ca faima domniei sale să-mi deschidă drumul spre publicarea acelui eșantion de gânduri răzlețe în paginile vreunei fogliete literare. Mergând să mă interesez de soarta efemerei mele încercări, m-am oprit temător în fața porții vilei maestrului. Un gând negru îmi paralizase parcă pașii pe tot drumul. Aveam să materializez imediat acel gând, văzând-o în doliu pe doamna Grigorescu. Care mi-a spus că soțul ei se stinsese cu câteva zile în urmă, în somn. Ca un pui de găină fără apărare. M-am mustrat pentru lenevia care îmi devenise în ultima vreme un gardian mut. Fiindcă nu putusem trece mai repede să mă interesez de soarta manuscrisului meu și astfel să-l mai prind în viață pe maestru. D-na Grigorescu nu știa nimic de textul pe care i-l lăsasem soțului ei. Mi-a spus doar atât: - Olimpiu m-a rugat în ultimele clipe să-ți dau, în cazul în care mai vii în vizită, acest manuscris. Îi aparține. L-a început acum o lună, dar simțindu-se din ce în ce mai rău, l-a abandonat. Mi-a spus că dumneata poți să-l continui... - Sunt flatat, doamnă...Dar, de fapt, eu venisem pentru un manuscris de-al meu, mai vechi...Lăsat la dânsul...Oricum, nu mai are importanță... Sincer, nu cred că mă pot alătura condeiului maestrului meu drag... - Depinde de dumneata, dacă îi vei putea împlini ultima dorință. Această lucrare voia să fie o încununare a operei sale... - Voi încerca...voi face totul...am bâlguit eu, știind că niciodată nu voi putea duce la bun sfârșit o scriitură ce purta girul unui astfel de om de litere. Am ajuns acasă bulversat de moartea mentorului meu. Mult prea mult spus acasă. Fiind un biet student la Litere, abia dacă îmi permiteam chiria pentru acea cameră, doi pe patru. Simplă ca un epitet banal. Vetustă ca o uniformă militară a unei alte epoci. Strâmtă ca un calapod de pantof purtat de un bătrân uitat de vreme. Cu un pat cu arcurile lăsate, scârbit parcă de oasele mele pline de o chenoză parșivă. O măsuță cât să încapă pe ea o farfurie și coatele mele sprijinite pentru asaltul foamei. Două scaune – unul în plus pentru cine s-ar fi nimerit în vizită. Eveniment atât de rar întâmplat. O fereastră, singura mea relație biunivocă cu cerul. Am intrat resemnat și un pic trist în cămăruța mea. Am deschis cu înfrigurare manuscrisul. Nu avea niciun titlu. Erau doar câteva fraze scrise. Un bruion alcătuit din câteva idei. O poveste stranie despre un tânăr, călător prin timp. Avea numai 20 de ani. Și se numea Manzur Ibn Talal. De neam din pustiurile Saharei, dintr-un sătuc umil, un melanj de alb al caselor pitice și albastru al lacului din care oamenii își potoleau setea și foamea. Manzur voia să găsească muntele din care izvora și se întrupa împlinirea sufletului. Acolo unde se afla popasul albastru. Căutând ceea ce noi, europenii, numim: fericire. Se încăpățâna să facă acest drum, deși mulți îi spuseseră că fericirea se întinde chiar sub ochii lui. Cerul albastru, oglindit în voalul auriu al Saharei. De unde răsărea ca un bulb de lumină trandafirul deșertului. Sau chipul de luciri al lacului fremătând sub briza uscată a vânturilor deșertice. Dar el știa că dincolo de corturile beduinilor ridicate din piele de capră și colibele tuaregilor îmbrăcate cu frunze de palmieri se întinde o lume ce gustă din fericire. Și voia să o cunoască. Atunci, când ești tânăr, poți duce pe umerii tăi toți munții crestați cu cergi de zăpadă sau aplecați sub valul pădurilor bătrâne. Străbați cu pasul sau cu gândul cărările soarelui și intri nevăzut în iatacul lunii. Poți auzi în noapte, acherontic, strigătul de șacal, înfrigurând cu teamă suflarea ființei umile ce-și zice om. Sau tânguirea stelelor, învârtindu-se pe tipsia grea a cerului. Frazele mentorului meu erau puține și sărace. Scrise, poate, în pragul trecerii neștiute spre un dincolo mai bun. Cum să știu eu în care parte a lumii să-l conduc pe Manzur, ca să găsească locul în care se afla popasul albastru? Am mâncat ceva frugal. Apoi am întins cu mâini tremurânde cearșaful hârtiei pe masa mea de lemn. Am început să scriu timid câteva cuvinte. Cu stiloul meu vechi, dăruit de tata înainte să moară, stilou cu care el, un umil funcționar de bancă, așternuse de-a lungul vieții roiuri de cifre, stoluri de grafice, însemnând bunăstare pentru unii sau faliment pentru alții. Pregătit pentru o noapte lungă de creație, am vrut să văd câtă cerneală mai are stiloul în rezervor, dar o mișcare greșită a pompiței a făcut ca pe foaia din fața ochilor mei să cadă o picătură mare de cerneală. Dintr-odată, aceasta a început să ia proporții nebănuite, încetul cu încetul. Am simțit cum o pală de vânt uscat îmi răvășește părul, mângâindu-l cu un freamăt tainic, ca un șuier de crotal prelins prin perdeaua unui pustiu ce-l simțeam în nări. Tălpile mele au atins obrazul încins al nisipului și o oază nefiresc de verde s-a întins în fața mea. Am privit uimit în oglinda lacului, aflat la câțiva pași de mine. Din adânc ajungeau până la mine străfulgerări, licăriri palide de ametist. Un parfum dulce ca o perdea de afion îmi pătrundea prin nări, tulburându-mi și mai mult simțurile. M-am privit în pânza de apă sfâșiată la răstimpuri de dansul peștilor argintii. Cum am ajuns pe malul acestui lac? Este o poveste lungă, încâlcită, cum încâlcite sunt visele oamenilor? Dar eu nu eram sub pecetea somnului! Fiindcă voiam să hrănesc cu umilele mele cuvinte manuscrisul maestrului meu. Să fac primii pași pe drumul inițiatic, pe care Manzur trebuia să-l înceapă. Atunci, mi-am zis: totul nu poate fi decât o prelungire a stării mele imaginativ creatoare pusă în mișcare de cele câteva fraze ale lui Olimpiu Grigorescu. Auzeam din când în când în apropiere foșnetul prin nisip al șoarecelui de deșert, ce-mi ieșise parcă în întâmpinare. Semn că nu eram singura ființă vie în acel insectar de nisip. Căci mă simțeam ca o gânganie neputincioasă împotmolită în dunele aurii. Am privit disperat în jur. Peste aerul încins, zăgăzuit rar de boarea ce se ridica din perdeaua lacului, am auzit un glas. Din dreapta mea se apropia un bătrânel. Trăgând după el un berbec cu coarnele curbate, ce își striga neputința înaintării prin laguna de nisip. Mi-am dat seama că el va fi primul personaj plămădit de mine. Și trebuia să aibă un nume. El va fi Rajah Ibn Soufi. Avea o fizionomie de tip canid. Fața expresivă, de altfel, purta pe ea pecetea unei cebocefalii pregnante. Privirea scurma cu raze vii întinderea de nisip, parcă în căutarea cuiva. Ajuns lângă mine, m-a privit cu blândețe și apoi mi-a spus domol: - Manzur Ibn Talal, te-ai ascuns printre dune ca ceața albastră a nopții! Te-am căutat peste tot! Am privit în jur, fiindcă nu înțelegeam cu cine vorbea bătrânul. Deșertul, el și eu eram singurele forme de viață ce se profilau printre dunele răzlețe ca dinții uriași ai unui carnasier preistoric. Abia atunci l-am zărit lângă mine pe tânărul cu trup de abanos, îmbrăcat sumar, lăsând să se vadă prin croiul veșmântului de un alb pur vigoarea unui trup sculptat uimitor de natură. Am înțeles că lui i se adresase bătrânul. El era Manzur. Eroul d-lui Olimpiu Grigorescu... Acum, eroul meu... Și am mai realizat că pentru cei doi prezența mea era insesizabilă. Nu m-am mirat, căci este un lucru firesc ca autorul să fie parte vie, deși nevăzută, din povestirea ce i se prelinge prin vârful degetelor pe marmura fină a hârtiei de scris. Aș fi jurat că mă aflam în mijlocul unui fenomen de bilocație și că trecusem ireal într-o stare despre care învățasem la cursurile despre paranormal: o experiență de decorporare. O experiență în care eul conștient pare că părăsește corpul fizic călătorind spre locuri îndepărtate. - Hai, vino, Manzur, bătrânul tău tată așteaptă să-ți vorbească...! l-a îndemnat bătrânul pe tânărul ce stătea neclintit lângă umărul meu. I-am urmat tăcut, vinovat parcă de rătăcirea mea de o clipă prin defileul de nisip cotropitor. Dar conștient că destinul acelui tânăr va trebui urzit de mine, pas cu pas. Un autor detașat de opera sa riscă să piară în uitare, sub disprețul cititorului. Ne-am apropiat de o colibă acoperită cu crengi de palmier și tulpini de mangrove. La câțiva pași o barcă răsturnată ca o țestoasă fumurie strălucea cu carena în soarele amiezii. Am intrat într-o încăpere modestă, a cărei personalitate încăpea în doar câteva cuvinte: pereți acoperiți cu rogojini țesute din păr de capră, o vatră de foc și un așternut ponosit pe care stătea întins un bătrân. Am știut că acela trebuie să fie tatăl lui Manzur. Talal Ibn Khalid. Al doilea personaj pe care-l creionam după bătrânelul ce trăgea cu el berbecul încăpățânat. Bătrânul purta pe faldurile feței urma vânturilor aspre sahariene. Velurul pielii îi era creponat, vârsta săpând în carne albii de neputință. Numai ochii mai păstrau bobul de făclie al unei înțelepciuni atavice. - Voiam să te văd înainte să pleci, șopti stins Talal. Tot mai vrei să găsești un lucru imposibil de atins? Popasul albastru? - Trebuie, tată, așa simt! Chiar dacă am doar 20 de ani, nu pot aștepta ca acest sentiment atât de rar, împlinirea sufletului, să ajungă el la mine. Printre umerii de foc ai deșertului nu ar putea să răzbată nicicând până aici. De-ar trebui să ajung la Assekrem, la capătul lumii, și tot voi pleca! - Eu am trăit aici toată viața dăruită de Allah și am simțit cum popasul albastru și-a făcut uneori răgaz să mă atingă cu aripa lui. Fără să fiu nevoit să părăsesc satul nostru. În barca mea m-am simțit tot timpul cuceritorul spațiului și al timpului. La fel când am călătorit pe cocoașa dunelor fumurii...Cu sufletul împlinit pe deplin... - Pentru mine satul, lacul, barca noastră, deșertul, nu sunt decât mijloace prin care pot să-mi imaginez cum arată popasul albastru. Trebuie să găsesc calea pe care să pășesc până la el. Oricât ar fi ea de îngustă și plină de primejdii...Înțelege-mă, tată! Și, astfel, în a cincea zi a lunii Rageb, lună sfântă în amintirea călătoriei nocturne a Profetului, Manzur Inb Talal a purces în călătoria lui inițiatică, sperând ca sufletul lui să se umple într-o zi de împlinire sub aripa domoală a popasului albastru. Odată cu el urma ca și eu să încerc să cunosc minunile acelei lumi, știute din cărți vechi, citite cu sete neostoită prin biblioteci sau țesute din imaginația mea creatoare. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy