agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-09-02 | [This text should be read in romana] | Cap. I Lumina ÃŽn dimineaÈ›a anterioară evenimentului, Comisarul se trezeÈ™te trist. De fapt este impropriu spus se trezeÈ™te. Comisarul nu doarme toată noaptea anterioară evenimentului. Pradă unei agitaÈ›ii a cărei sursă-i va rămâne definitiv necunoscută, se plimbă, încearcă să gândească, urlă măscări de tot felul È™i plânge, ai fost un prostănac pervers È™i crud toată viaÈ›a Comisare, eÈ™ti un prostănac pervers È™i crud chiar È™i acum în noaptea premergătoare evenimentului care te va propulsa pentru două mii de ani în vîrful structurii de conducere. EÈ™ti gras, blond în tinereÈ›e, acum chel, cu obraji roÈ™ii, ochi reci È™i buze subÈ›iri iar asta te-a făcut să pari tot timpul nepotrivit pentru înalta funcÈ›ie care te aÈ™teaptă. Þi-ai mascat adevarata natură în spatele inofesivei meserii de zidar È™i asta ai fi rămas tot restul vieÈ›ii tale prăfuite, dacă întîmplarea nu te-ar fi adus într-o dimineță plină de soare È™i prea multe voci, în faÈ›a corpului inert al unei frumoase femei ucise, poate, ai fi rămas un zidar obscur È™i agitat tot restul vieÈ›ii tale, Comisarule, dacă talentul tău nativ de a exploata fiecare greÈ™eală a destinului nu È™i-ar fi găsit o utilitate în gestionarea perfectă a unui incident mai curând nefericit. După ce se trezeÈ™te trist, după cum s-a văzut, Comisarul merge în curte È™i porneÈ™te circulara. De dragul exactității, trebuie menÈ›ionat că circulara-i un dispozitiv nu foarte sofisticat pentru tăiat lemn. Unul foarte zgomotos. Lemnul tăiat la o circulară, scrâșneÈ™te metalic în creier, particule de lemn se împrăștie peste tot în jur È™i praful, praful de care s-a ales È™i viaÈ›a de zidar È™i bun familist a Comisarului, acoperă tot. Metafora anterioară sugerează deja faptul că în toată casa nu mai este nimeni altcineva decât el. Cu părul cărunt, la patruzeciÈ™iunu de ani, încurajată de un amant mai curând utopic decât idealist, soÈ›ia Comisarului reuÈ™eÈ™te să descâlcească cele È™aptesprezece noduri ale funiei care o È›inea legată de masa din lemn masiv aflată în exact mijlocul bucătăriei, își ia cele două fetiÈ›e È™i se internează provizoriu într-un centru pentru femei abuzate. Absolut neprevăzut, acest fapt se va constitui în elementul catalizator al metamorfozei Comisarului. ÃŽn ochii deschiÈ™i È™i luminoÈ™i ai celei moarte i se va părea că recunoaÈ™te ochii mult iubitei sale soÈ›ii È™i această confuzie, stupidă È™i previzibilă dacă ne gândim că starea de tulburare È™i haos în care se afla acesta la momentul respectiv putea să fie chiar debutul unei boli psihice nu doar propagarea unei iluzii, va determina un lung È™ir de evenimente dintre cele mai ciudate. Comisarului nu are cine să-i facă o cafea, Comisarului nu are cine să-i pregătească micul dejun. Este furios, taie la circular mobila, în bucăți mărunte. Era furios de la prima mângâiere a zorilor, era È™i mai furios când, strângând bine în palmele grele o toporiÈ™că uÈ™oară, a dizlocat primul dulap, o frumosă piesă de colecÈ›ie, din mahon. Trebuie să o spunem. ÃŽn mediul securizat al propriei familii Comisarul era foarte des furios. Și nu era prima dată când își descărca nervii pe mobilă, pe soÈ›ie ori pe câine, un rottweiler bleg È™i plin de bale, iubit totuÈ™i, în felul său, de Comisar. S-a enervat din senin, cum i se întâmplă de obicei, doamnă psiholog, eram în cameră cu fata mea cea mare, Colette, a spart uÈ™a unui È™ifonier cu o toporiÈ™că uitată într-o debara, a scos toate hainele, le-a aruncat pe jos È™i nici nu pot să spun cum ne înjura strigând să facem ordine, spuneÈ›i totuÈ™i, futu-vă dumnezeii mamii voastre de curve, adunaÈ›i totul că vă tai bucăți, povestea exact în acelaÈ™i moment Jeanne, psihologului din adăpostul pentru femei abuzate. Este deci tot mai furios, pe rând mobila, la început doar obiectele integral din lemn, apoi È™i câteun fotoliu din piele ori un suport pentru flori din metal, ajung sub dinÈ›ii de fier ai circularei, zgomotul infernal nu-l liniÈ™teÈ™te, își aminteÈ™te ultima convorbire telefonică cu Jeanne, am visat că te strâng de gât, È›i-am tras două palme dar nu m-am oprit, È›i-am spart faÈ›a cu un levier, când aude vocea unui vecin, a murit una la colÈ›ul străzii, hai să o vedem. ÃŽntâmplător sau nu, pură coincidență ori avertisment explicit al destinului, ea a murit la colÈ›ul străzii pe care locuia Comisarul, nu întotdeauna, È™i după cum se va observa mai târziu, nu pentru mult timp singur, iar corpul ei fără nicio urmă de violență era înconjurat deja de o mulÈ›ime de gură cască în locul unde nu cu mult timp în urmă Jeanne, înspăimântată de viteza maÈ™inii condusă de Comisar pradă uneia dintre celebrele lui crize de furie, a tras frâna de mână, o să murim, nu-È›i dai seama, asta È™i vreau o să intru cu maÈ™ina-n primul stâlp, o să murim aici, nu mă iubeÈ™ti, nu înÈ›elegi, iubirea-i moartă ce dracu’ mai vrei. ÃŽn magazia unde-È™i depozita sculele È™i-a tăiat, evident speculând slăbiciunea È™i frica soÈ›iei, venele, o să mor, o să vezi cum mi se scurge tot sângele din corp È™i toată lumea va spune că s-a întâmplat din vina ta. După două mii, de ani întreaga scenă îmi pare încă vie. Văd crengile copacilor unduite de vânt, ochii deschiÈ™i ai femeii, am fost printre martori, s-au curățat toÈ›i, evident, de atunci È™i văd încremirea timpului în ochii opaci ai Comisarului. La fel de inocent ori de inconÈ™tient ca ceilalÈ›i, ca toÈ›i ceilalÈ›i, nu am È™tiut ce se întâmplă sau dacă s-a întâmplat cu adevărat ceva. De fapt, Comisarul, propulsat de ură È™i disperare, s-a miÈ™cat mai repede, un milimetru mai repede, È™i cuÈ›itul nu a mai ieÈ™it din teacă. ÃŽn afara locuinÈ›ei este timorat, bleg, È™i își È›ine privirea în pământ. Fără excepÈ›ie. Simte, ca orice animal, unde anume este terenul potrivit pentru atac È™i doar acolo muÈ™că. ÃŽnconjurat de mulÈ›ime este nesigur È™i înspăimântat, vai de praful zilelor tale de zidar sortit încă de la naÈ™tere uitării, trăieÈ™ti cu adevărat doar în aceste rânduri È™i am impresia că nici asta nu însemnă nimic. Chiar în acest moment Colette citeÈ™te pe una dintre băncile centrului pentru femei abuzate ultima pagină din Cien anos de soledad, alături, sora ei mai mică, se joacă cu una dintre păpuÈ™ile Barbie preferate iar Jeanne se îndreaptă zâmbind spre ele. El pleacă, când te văd, văd frumuseÈ›ea È™i nimeni, nici măcar tu Comisare, nu È™tie că a fost ultima dată când s-au văzut. Abia după ce poliÈ›ia a reuÈ™it să împrăștie cea mai mare parte a curioÈ™ilor a îndrăznit È™i Comisarul să se apropie de trupul moartei invocând senin faptul că-i pare cunoscut corpul acela prăbuÈ™it È™i că este cât se poate de îngrijorat de absenÈ›a soÈ›iei de acasă. Lumina din ochii deschiÈ™i, nimeni nu va reuÈ™i să-i închidă, toate tentativele în acest sens vor fi sortite eÈ™ecului, È™i aÈ™a va fi îngropată, cu ochii larg deschiÈ™i È™i plini de lumină, îl paralizează. Un medic legist îl aude scrâșnind din maxilare, bolborosind, asta nu se poate, nu există, nu se poate întâmpla, femeia seamănă foarte mult cu Jeanne, aceiaÈ™i ochi, părul ondulat, castaniu, È™i o izbitor de asemănătoare structură osoasă, pe care se aÈ™ează atât de bine carnea parcă vie. Generat de posibilitatea ca femeia moartă exact în locul acela neinspirat ar putea să fie totuÈ™i Jeanne, È™ocul - nu, este la dracu-n praznic în centrul ăla, m-a înjunghiat pe la spate È™i, împreună cu omul ăla, aÈ™a-i spunea în desele discuÈ›ii cu Jeanne despre această circumstanță relaÈ›ională, omul ăla, niciodată pe nume, urzesc planuri de divorÈ› - este foarte repede deturnat de spaima animalică care face să se prăbuÈ™ească o întregă lume, lumea Comisarului, interpretând exact semnificaÈ›ia luminii È™i a ochilor deschiÈ™i.. Comisarul gândeÈ™te, constrâns de împrejurări È™i-n pofida naturii sale practice, gîndeÈ™te repede, asta nu trebuie permis, este doar începutul, o să urmeze o pandemie universală de morÈ›i cu ochii deschiÈ™i È™i nu asta-i cu adevărat periculos, chiar deschiÈ™i, ochii sunt acoperiÈ›i la fel de țărână, o să vadă toÈ›i lumina asta nenorocită, o să creadă toÈ›i că se poate muri È™i aÈ™a, raÈ›ionamentele se înlănÈ›uiau laborios È™i impecabil în creierul Comisarului, nici nu pot să-mi închipui cum a trăit femeia asta, este imposibil, ea a murit, Jeanne, în cazul în care problema asta întinsă pe asfalt nu este chiar ea, nu trebuie să afle. Este singura ta È™ansă Comisare, trebuie să o ascunzi, trebuie să o îngropi înainte ca zvonul să se răspândească È™i da, oh, da, trebuie să te asiguri că printre scândurile putrezite ale coÈ™ciugului nu va trece nici măcar o rază a luminii ireale, este singura ta È™ansă pentru ca Jeanne să facă singură al optsprezecelea nod al funiei ce o va È›ine legată de masa, care nu a ajuns încă sub dinÈ›ii circularei, din living. Incredibil, dacă ne gândim la imposibila uÈ™urătate a fiinÈ›ei umane È™i mă refer aici la doza considerabilă de meschinărie manifestată în faÈ›a morÈ›ii, dar foarte plauzibil dacă-l cunoaÈ™tem puÈ›in pe Comisar, acesta începe să plângă, este scumpa mea soÈ›ie, o iubesc domnule poliÈ›ist, o iubesc mai mult decât îmi iubesc copiii, aici aproape credibil vocea se îneacă, se fisurează în coerență, eeee, esste, a fost, eeeste o sfântă. Nu ne-am înÈ›eles niciodată, doamnă psiholog, spune-mi Marie, bine, Marie, era foarte gelos È™i excesiv de impulsiv, exploda din orice, mâncam liniÈ™tiÈ›i într-o după-amiază, am dus-o greu o vreme, locuiam la bunicii lui, aveau câteva găini, mâncam într-o mică bucătărie de vară, uÈ™a era deschisă È™i auzem, un fel de fond sonor prea puÈ›in deranjant, găinile cotcodăcind, s-a ridicat de la masă, le-a prins pe rând, le-a pus pe un butuc È™i le-a tăiat gâtul cu un topor, la toate, la toate, erau doar trei găini, apoi s-a aÈ™ezat la masă a continuat să mănânce ca È™i cum nimic nu s-ar fi întâmplat, tremuram, seara, înainte de a adormi îmi enumera toate metodele prin care poÈ›i muri de cuÈ›it, sunt multe, sunt multe Marie, crede-mă È™i presupus dureroase. ÃŽn ciuda meseriei dure È™i a eticii profesionale care nu încurajează manifestările de simpatie ori empatie pentru subiecÈ›i, poliÈ›iÈ™tii, personalul medical, au fost primii ajunÈ™i la locul incidentului, procurorul È™i medicul legist solicitat întotdeauna în cazul unei morÈ›i suspecte, sunt impresionaÈ›i de manifestările, cât se poate de fireÈ™ti È™i naturale privite din exterior, de durere ale Comisarului. Spectacolul a fost impresionant, bietul om, să-i facem o injecÈ›ie, nu, fără injecÈ›ii, nu pot să ma las pradă durerii, am multe de făcut. ÃŽn numele adevărului, chiar dacă-n ciuda faptului că cele dezvăluite nu-l vor pune pe cel care a scris aceste texte într-o postură favorabilă, trebuie spus că manifesta o antipatie fățișă, nejustificată È™i implacabilă față de Comisar, pe care, în repetate rânduri È™i în prezenÈ›a martorilor, îl numea „un animal prost È™i murdarâ€, È™i era, în acelaÈ™i timp, suspectul principal al unei posturi neclare încă, aceea de amant al soÈ›iei Comisarului, Jeanne. Mai mult, cercetările laborioase pe care le-am făcut în speranÈ›a de a prezenta o cât mai plauzibilă variantă a evenimentelor, întâmplate totuÈ™i cu mai bine de două mii de ani în trecut, au scos la iveală lucruri încă È™i mai odioase în ceea ce priveÈ™te profilul moral al acestuia. Era, de ce să nu o spunem, un afemeiat absolut dezorganizat È™i lipsit de scrupule, un alcoolic notoriu È™i un cabotin de primă mână. Maestru absolut în arta manipulării, a reuÈ™it să impună o imagine de monden, amabil, politicos È™i spiritual. BineînÈ›eles, cei care-i cultivau prezenÈ›a nu au vorbit niciodată cu vecina acestuia, o serioasă È™i stilată patroană de bordel care mi-a relatat că în unele după amiezi ascultă, cu uÈ™a casei larg deschisă, o muzică de calitate îndoielnică, agasantă È™i la modă, în special oribilele producÈ›ii ale unuia dintre cei mai prolifici È™i de succes creatori ai genului. Manifest totuÈ™i oarecare reticență în a acorda credit tuturor celor povestite de aceasta, este frumuÈ™el domnule reporter, are mâinile îngrijite È™i un aer prea întunecat, nu È™tiam cum le ademeneÈ™te, asta până-ntr-o noapte de vară când era pe terasă cu una din ele, le citeÈ™te poezii dacă vă puteÈ›i închipui asta È™i, înainte de a se dezmetici biata fată, o izbeÈ™te de un fotoliu È™i nu È™tiÈ›i ce murdării le pune să spună È™i nu-mi dau seama dacă toate acele gemete È™i È›ipete sunt din plăcere ori strigăte după ajutor È™i e bătăuÈ™, l-a pocnit pe ginerele meu drept între ochi pentru că voia să-i omoare un amărât de pisoi căzut în curtea noastră, a sărit dintr-o dată gardul încălcându-ne proprietatea È™i l-a plesnit scurt, cu pumnul, tremură È™i acum când îl vede È™i într-o după amiază au fost la el la poartă poliÈ›ia È™i salvarea È™i televiziunea, toate la un loc, de ce, nu È™tiu că nu i-a lăsat înăuntru, a ieÈ™it el în stradă È™i le-a spus pe un ton foarte arogant să plece pentru că evenimentul va fi în altă parte È™i foarte curând, ploua mărunt È™i era foarte rece, mirosea ca într-un cimitir È™i, multumesc domnă, ajunge, doar atât să vă mai spun, stă închis cu lunile în casă, nu vrea să vadă pe nimeni, atunci ascultă muzică satanică È™i noaptea, iertaÈ›i-mă, È™i-o freacă pe terasă, cum adică È™i-o freacă, È™tiÈ›i dumneavoastră, este obsedat sexual, aulio, aÈ™a spunem È™i noi, urlă ca un animal, ne închidem în casă È™i ne rugăm. Toată această inoportună divagaÈ›ie de la subiectul acestei povestiri are totuÈ™i meritul de a evidenÈ›ia un aspect mai puÈ›in exploatat al demersului artistic, caracterul autorului, infailibilă grilă de interpretare a textului pentru oricare cititor avizat sau măcar bine informat. Desigur este foarte posibil - pot să o spun acum, toate personajele acestei întunecate poveÈ™ti au murit cu foarte mulÈ›i ani în urmă - să fi È›inut cont de rugămintea adresată de Comisar în umbra sigură a cimitirului È™i bine protejaÈ›i de un detaÈ™ament de elită, format din cei mai valoroÈ™i zidari ai imperiului, È™i să încerc a discredita pe cât posibil autorul acestui text È™i amantul Jeannei, în speranÈ›a absurdă că blestemata aceea de lumină din ochii moartei va rămâne pentru vecie închisă între pereÈ›ii de lemn È™i apă ai sicriului. ObiÈ™nuit să exploateze cu succes orice sentiment de milă ori compasiune, Comisarul plânge È™i mai mult È™i, mai mult decât atât, își smulge ostentativ câteva fire de păr, își zgârie obrajii cu unghiile, se loveÈ™te cu pumnii în cap, în fine, pachetul complet al dezolării primit bonus la achiziÈ›ionarea volumului „Cum să-È›i păstrezi nevasta†al unui renumit contemporan. La un moment dat, se pune chiar problema internării provizorii a acestuia într-un spital de boli nervoase, consilierii terapeutice de specialitate È™i administrării de calmante, perspectivă nedorită È™i sabotantă pentru comisarul aflat încă sub influenÈ›a experienÈ›elor din copilărie când, ascuns în spatele gardului, bunicul său pe jumătate dement, arunca pietre după copiii care treceau pe stradă, iar el È™i fratele său erau siliÈ›i să ducă o viață solitară refuzând sistematic plăcutele întâlniri sabatice la un joc de fotbal È™i asimilând inconÈ™tient un comportament asocial È™i alienat. Sunt tâmpiÈ›i, tâmpiÈ›ii dracului, nu merg la spital doamnă doctor, nu trebuie, sunt puternic, fac față, medicamentele îmi afectează judecata, nu mă pot lăsa pradă durerii, am doi copii de crescut, păi, haideÈ›i să vedem ce facem cu doamna atunci, da, trebuie văzut È™i ce facem cu lumina asta suspectă, să o ducem la morgă, clănțăne medicul legist, o să-i fac autopsie, o să-i tai globii oculari, trebuie să fie un implant cu wolfram, este singura explicaÈ›ie, totul are o explicaÈ›ie È™tiinÈ›ifică, ar fi trebuit o cantitate prea mare de wolfram, cavitatea oculară este totuÈ™i mică, aici vorbim de echivalentul a cel puÈ›in două mii waÈ›i lumină, poate-i vorba de altceva, poate-i de proveniență divină, unul dintre agenÈ›ii de poliÈ›ie este autodidact È™i mistic, să încercăm să-i închidem, devine totul suspect. Suspect È™i periculos. AdolescenÈ›i se plimbă, râd, se privesc inocent încă, se opresc acum lângă micul grup de imbecili ocupaÈ›i să acopere dracului cu ceva razele alea, circulaÈ›i vă rog, nu-i nimic de văzut aici, circulaÈ›i, uau, ai văzut, am văzut. Comisarul își aminteÈ™te, întotdeauna este un bun creÈ™tin când secvenÈ›ial evenimentele nu-i sunt favorabile, de bunul Dumnezeu, se roagă aÈ™a cum È™tie, aÈ™a cum se ruga în ziua în care a primit citaÈ›ia de divorÈ›, imediat ce a ajuns acasă de la vrăjitoarea care l-a asigurat că totul va fi bine. CelorlalÈ›i nu le trece prin cap să se roage. Surprinsă din exterior È™i analizată lucid, întreaga scenă pare fracturată de apariÈ›ia adolescenÈ›ilor, parcă mai numeroÈ™i, graÈ›ie talentului ieÈ™it din comun de-a comunica, È™i în contrast cu micul grup de reprezentanÈ›i ai autorității morale È™i civile care, subit conÈ™tientă de consecinÈ›ele unui atât de nedorit amestec într-o problemă a cărei rezolvare presupune atât maturitate cât È™i experiență, declară locul incidentului zonă calamitată. Nu peste mult timp, Comisarul însuÈ™i, inspirat de succesul acestei măsuri, va proceda similar mai întâi în cazul cimitirului unde Jeanne, în lipsa unui alt nume o vom numi pe cea moartă Jeanne, chiar dacă nu este în carne È™i oase ea, va fi înmormântată, apoi cu tot restul oraÈ™ului, rezervându-È™i evident dreptul de a institui starea de necesitate pe cuprinsul întreagii planete dacă, aÈ™a cum anticipasem deja, vestea despre lumina care nu poate fi stinsă se va răspândi ca o veritabilă epidemie. ProtejaÈ›i deocamdată, grupul de adolescenÈ›i, tot mai numeroÈ™i, devine din ce în ce mai conÈ™tient de forÈ›a pe care ar putea să o reprezinte, de rigoarea, rutina È™i legitatea unei zone calamitate, personalul medical la început, apoi agenÈ›ii de poliÈ›ie È™i medicul legist, până È™i procurorul, hotărât să nu rateze nicio ocazie favorabilă pentru a-È™i demonstra competenÈ›a, încearcă pe rând, sau în cadrul unui ad hoc parteneriat interdisciplinar, să mascheze, fie È™i pentru scurt timp, razele care, radiind din ochii lui Jeanne, ajung foarte curând să-i transforme corpul într-un glob de lumină È™i căldură. GraÈ›ie dotării corespunzătoare a truselor de intervenÈ›ie sanitară, din care nu lipsesc acul È™i firul special de sutură, È™i pentru că oricine ar fi citit Cien anos de soledad, È™i am spus deja, unul dintre agenÈ›ii de poliÈ›ie este autodidact È™i cum se vede acum un fervent susÈ›inător al stilulul „realism magicâ€, ar fi avut aceeaÈ™i idee, medicul, ajutat de asistentă, poate începe să coasă ochii moartei. AgenÈ›ii de poliÈ›ie sunt ocupaÈ›i deocamdată să È›ină la distanță mulÈ›imea de tineri curioÈ™i, din ce în ce mai revoltaÈ›i datorită naturii lor predispusă la excese, uÈ™or de iluzionat È™i idealistă, se dă bineînÈ›eles alarma la centrul pentru situaÈ›ii de urgență, se aude chiar un foc de armă, unul dintre agenÈ›ii mai uÈ™or de impresionat își descarcă pistolul în aer, greÈ™eală tactică cu urmări greu de controlat, acum este foarte evident că un lucru important, periculos È™i grav se întâmplă, cum È™i mai evident este că acÈ›ionând aproape din instinct împotriva duÈ™manului formal, statul, reprezentat aici de o mână inofensivă de slujbaÈ™i mărunÈ›i, mulÈ›imea de adolescenÈ›i utopici va ignora cu desăvârÈ™ire pericolul reprezentat de Comisar È™i-i va facilita acestuia accesul la putere. Dar firul special folosit pentru sutura rănilor se topeÈ™te, acul trece prin pleoape fără să lase vreo urmă, mâna medicului începe să tremure È™i lumina este tot mai puternică, orbitoare, când l-am cunoscut, Marie, a fost ca È™i cum aÈ™ fi deschis ochii, cred că de fapt preferam să-i È›in închiÈ™i, mă făceam că nu văd ce era atât de limpede, pozam tot timpul în familia fericită, a râs când am început să-i povestesc, a fost singurul om căruia am putut să-i spun, puteam să fiu eu pentru prima dată în viaÈ›a mea, nu È™tiu dacă poÈ›i înÈ›elege asta, pot, este o frumoasă poveste de dragoste, nu, este povestea, lasă-mă pe mine, procurorul, spirit pragmatic prin formaÈ›ie profesională nu poate accepta nici măcar speculativ conceputul de miracol, înfige acul fără să-i pese că ar putea vătăma globul ocular îl trece prin sprâncene si obraji, o să închid eu ochii ăstia, efectul este acelaÈ™i, ar fi trebuit să È™tii, procurorule, ar fi trebuit să È™tii dacă ai fi învățat ceva din exemplul altor procurori mai celebri È™i mai buni decât tine, nu poÈ›i să cârpeÈ™ti o minune, eram colegi È™i ne scuipau toÈ›i, la propriu, nu, nu È™tiu, parcă nu mai puteau respira din cauza noastră, parcă eram doi criminali, el râdea, întotdeauna a fost oarecum mai indiferent, mai detaÈ™at, fir-ar să fie de ochi, o să-i închid chiar dacă va trebui să o mai omor o dată, uneori simÈ›eam că o să mor fără el, alteori voiam să mor pur È™i simplu, trebuie să fii puternică pentru asta, da, puternică È™i curată, dă-mi pistoul tău, dar domnule procuror, taci dracului È™i dă-mi, în pizda mă-tii, pistolul ăla, arma sună sec, o dată, de două ori, de nouă ori câte gloanÈ›e are un încărcător dar, după cum am spus, nu poÈ›i folosi un pistol drept expedient al realității, ori asta-i acum realitatea, o femeie moartă È™i o lumină, probabil de origine divină, care nu poate fi stinsă prin metode clasice, apoi sunt È™i copiii, Marie, È™i obiÈ™nuinÈ›a, È™aptesprezece ani de căsnicie e mult, pot să nu însemne nimic È™aptesprezece ani în care ai fost terorizată, lăsaÈ›i-mă pe mine domnule procuror, Comisarul a preparat o soluÈ›ie vâscoasă din gips, apă, aur, milă È™i frică, folosită până atunci drept liant pentru propria-i căsnicie, o întinde în trei straturi groase peste ochii Jeannei, pare să funcÈ›ioneze, nu prea bine, uite, se subÈ›iază deja pojghiÈ›a, o să crape cu totul în curând, să o ducem la morgă, nu, nu la morgă, o duc acasă, este mai sigur acolo, È›ineÈ›i-i la distanță pe adolescenÈ›i, trebuie să fii puternică Jeanne, puternică, înÈ›elegi. Asasinarea adolecenÈ›ilor a fost o exagerare livrescă È™i o mistificare de proastă factură, este bine cunoscut faptul că scriitorii nu respectă întodeauna imperativul veridicității evenimentelor, în plus, moartea unui grup masiv de adolescenÈ›i nevinovaÈ›i È™i cu un uriaÈ™ potenÈ›ial spiritual ar fi putut să aloce dramatism acestui text È™i să denigreze un simplu comisar, care în definitiv voia doar să dea morÈ›ii ce este al morÈ›ii, dar asta s-a întâmplat totuÈ™i, centrul de urgență pentru situaÈ›ii de criză, decis să rezolve definitiv această problemă, trimite la faÈ›a locului armata, este deja noapte, vâscoasa soluÈ›ie care acoperă ochii lui Jeanne plesneÈ™te, mulÈ›imea de adolescenÈ›i este tot mai bănuitoare, Comisarului îi este practic imposibil să o scoată pe moartă de acolo, pe de altă parte niciun guvern nu ar fi fost capabil de o asemenea atrocitate, aÈ›i uitat de episodul holerei, domnule, È™i să ne amintim că era vorba de un scriitor minor, nimeni nu poate să ia în serios un scriitor minor care nu a fost tradus în cel puÈ›in trei limbi de circulaÈ›ie internaÈ›ională. Este noapte È™i, informat de turnura luată de evenimente, centrul pentru situaÈ›ii de urgență decide să trimită la faÈ›a locului, armata. Mai exact, un batalion comandat de un versatil colonel sătul să aÈ™tepte la nesfârÈ™it promovarea la gradul de general, apoteoză definitivă a unei fructuoase È™i violente cariere militare. Și colonelul este însoÈ›it de moarte. Am folosit această sintaxă neinspirată întrucât sub ameninÈ›area celei mai sus menÈ›ionate sunt silit să-i minimalizez importanÈ›a în favoarea Comisarului, singura persoană validată peremptoriu să o reprezinte, cel puÈ›in în cazul acestui text. Moartea apare deghizată într-o exuberantă È™i prietenoasă asistentă personală a colonelului, gândeÈ™te foarte rar, reflex circumstanÈ›ial al celor obiÈ™nuiÈ›i cu rutina È™i acÈ›iunea, È™i vorbeÈ™te cu accent franÈ›uzesc graseind irezistibil. PriveÈ™te spre Comisar, dându-ne de înÈ›eles că s-ar cunoaÈ™te, certitudinea conjuncturii rezidă fără echivoc din privirea acestuia, groaza inerentă unei astfel de întâlniri este absentă cu desăvârÈ™ire din ochii, după cum am menÈ›ionat È™i la începutul acestei relatări, reci, este evident acum, Comisarul este, dacă nu un apropiat al morÈ›ii, cel puÈ›in în graÈ›iile acesteia. PrezenÈ›a morÈ›ii, fie È™i deghizată într-o fluÈ™turatică asistentă personală, în locul unde a început de fapt totul, ar putea să fie un bun prilej pentru avansarea ipotezei unui destin scris înainte, È™i-ntr-un loc inaccesibil nouă, ca fiinÈ›e umane, altfel trecerea în neant a atîtor adolescenÈ›i inocenÈ›i ar fi fost un derapaj inadmisibil de la rigoarea È™i concizia cu care aceasta se presupune că acÈ›ionează, dar o astfel de abordare metafizică ar complica È™i mai mult o istorie suficient de încâlcită. Este inutil să menÈ›ionăm gradul ridicat de dificultate al acestei abordări, prilej de multe dispute È™i resentimente greu de controlat pentru toÈ›i cei care, generic È™i în consens, au fost numiÈ›i pînă la urmă intelectuali, artiÈ™ti, filosofi, pe parcursul multor secole de succesivă miÈ™care a adevărului. Ajunge să fie menÈ›ionat faptul că, în mod necesar È™i absolut firesc, dacă putem aprecia dualitatea evenimentului la justa sa valoare, prezenÈ›a morÈ›ii în preajma luminii este inevitabilă. Urmând până în cele mai mici amănunte un plan de intervenÈ›ie în situaÈ›ii de criză, militarii, coordonaÈ›i ireproÈ™abil de colonel, formeză un perimetru strict în jurul micului grup format din, hai să le numim corespunzător, personaje negative, se va putea observa cât de curând neputinÈ›a autorului de a păstra în text personajele pozitive, deschid fără somaÈ›ie focul asupra grupului de adolescenÈ›i suspectaÈ›i de o probabilă È™i aposteriori popularizare a evenimentului. Putem presupune că nu a scăpat nici unul cu viață, chiar asta s-a întâmplat È™i, graÈ›ie omnipotenÈ›ei morÈ›ii, această crimă a rămas până acum necunoscută. Putem presupune că, întregul batalion de militari, aflat sub comanda celui care nu va mai vedea vreodată galoanele de general, medicul legist, agenÈ›ii de poliÈ›ie, procurorul, mult mai puÈ›in celebru decât al său omolog din Pont, chiar È™i personalul medical, altruist È™i dedicat profesiei, au fost victimele imparÈ›ialității celei pe care, din dorinÈ›a de a evita o repetiÈ›ie deranjantă, sunt nevoit să o numesc, acordându-i un precedent mai curând impus, doamna în negru. Chiar asta s-a întâmplat. Sunt aici să ucid, pare să gândească moartea, am sugerat deja că asta se întâmplă foarte rar È™i nu È™tiu în ce măsură rutina acestei îndeletniciri ar putea justifica complexitatea episodului psihotic - da, s-a citit bine, psihotic, dar nu-mi pot imagina că o moarte, banală sau complexă, inferioară sau superioară, speculativă sau pragmatică, poate gândi, atunci când totuÈ™i o face, urmând o banală schemă logică specifică fiinÈ›ei umane - dar trebuie înÈ›eles că foarte rar se întâmplă, o dată, maxim de două ori într-o viață de om, să-È›i pice din cer senin, o aÈ™a pară mălăiață. Mă refer aici, desigur, la aproape imposibila È™ansă de a o vedea, cum se spune, pe moarte la treabă, mai simplu spus, la posibilitatea de a pătrunde în însăși intimitatea gândurilor sale, la È™ansa de a-i descifra complexul algoritm cognitiv, ce mai, am prins-o cu chiloÈ›ii-n vine, îmi permit să transcriu această expresie aÈ™a cum este, în numele adevărului, cu mâna în oala cu smântână, am trântit-o pe canapea, nu, nu în acel scop, deÈ™i pot să spun că deranjat de la mai serioasele mele preocupări de moment, am fost tentat să o trântesc exact în acel scop, È™i nu intenÈ›ionez să o las să scape prea uÈ™or. Să nu uităm că moartea este, după cum s-a arătat, omnipotentă, È™i poate scăpa oricând chiar È™i din mâinile unui psihanalist autentic. Sunt aici să ucid gândeÈ™te, chiar dacă într-o formă rudimentară deocamdată, moartea, la fel cum Comisarul este aici să rezolve o imuabilă problemă existenÈ›ială, cum Jeanne este aici să fie deja moartă, cum adolescenÈ›ii, colonelul, care nu a mai ajuns general, împreună cu micul său batalion de soldaÈ›i anonimi, procurorul, prea puÈ›in celebru, medicul legist, agenÈ›ii de poliÈ›ie È™i personalul medical, nelipsiÈ›i de la astfel de evenimente, sunt aici, ei da, sunt aici È™i ei pentru că, în mod cert, nu pot să mă raportez, chiar dacă uneori mi-aÈ™ dori asta, doar la o lume în care dacă-mi fac simÈ›ită prezenÈ›a mai tot timpul, nu este singura pe care o cunosc, sunt aici aÈ™adar, pentru a sublinia riscurile la care specia umană se expune cu frapantă inconÈ™tiență, de fiecare dată când se iveÈ™te ocazia È™i evident pentru a da o turnură cât mai dramatică acestei povestiri - se È™tie că prezenÈ›a mea nu poate fi decât dramatică, nici într-un caz, vai, prietenoasă, aÈ™ zâmbi ironic acum dacă conformaÈ›ia osoasă a craniului mi-ar permite asta - scrisă È™i ea până la urmă tot sub influenÈ›a È™i imperativul meu, cum lumina este aici să fie stinsă, È™i acesta-i argument irefutabil că eu sunt aici să ucid. Trebuie să remarc ciudata eroare de logică a morÈ›ii. Nu-mi închipui că ar putea opera în cadrul teoriei hazardului, ori că ar da dovadă de atâta lipsă de profesionalism exact într-un aspect vital al ordinii universale, în mod cert afectată de plasarea acestuia în zona de operare a probabilităților, dar explicabil până la urmă, este puÈ›in derutată, nu È™i-a închipuit că se va apela la serviciile ei pentru atât, este ca È™i cum ai închide un întrerupător, iată, moartea posedă fantezie pe lângă pragmatism È™i dacă într-adevăr este derutată, È™i eu cred că este, după cum am spus se aÈ™tepta să gasească lumina stinsă, se È™tie că preferă întunericul, moartea are È™i emoÈ›ii. Și limite, aÈ™ completa, o dată pentru că, după cum te-ai fi aÈ™teptat, ar fi trebuit să rezolve problema asta încă de când È™i-a făcut apariÈ›ia ori este absolut clar că, nu doar că nu se estompează, dar penetrând, încurajată de această dovadă de slăbiciune a morÈ›ii, soluÈ›ia vâscoasă care acoperă ochii deschiÈ™i ai Jeannei, lumina este tot mai puternică, È™i apoi pentru că, în urma efortului făcut - nu mă refer la excesul de zel manifestat cu adolescenÈ›ii, medicul legist, agenÈ›ii de poliÈ›ie, personalul medical, procurorul, care fie È™i prin repetiÈ›ia obsedantă devine aproape la fel de celebru ca È™i confratele său din Pont, colonelul È™i batalionul de soldaÈ›i, au fost două mii, organizaÈ›i în patru plutoane, ci la efortul considerabil de a urma un fir logic, necesar chiar È™i în cadrul limitat al unei forme de gândiri rudimentare - moartea oboseÈ™te. Cât se poate de cinstit, recunosc că habar nu am ce să fac cu o moarte obosită. Și chiar dacă acestă dificultate este dovada eÈ™ecului de proporÈ›ii a studiului de caz mai sus prezentat, tot nu pot să o iau în braÈ›e È™i să-i spun, hai, dormi puÈ›in, ar fi o trivilizare inadmisibilă a imaginii pe care aceasta trebuie că o are în ochii fiecărui muritor disciplinat. Am spus-o deja în repetate rînduri, vă rog să nu mai trataÈ›i cu indiferență acest element cheie în aprecierea corectă a motivaÈ›iei Comisarului pentru îngroparea definitivă atât a celei moarte cât È™i a luminii, autorul acestui text, mă rog, cel care eufemistic își spune autor, este, nu îmi place să mă repet dar o fac totuÈ™i în numele adevărului, de un profil moral îndoielnic È™i după cum se doveÈ™te acum, un scriitor prost, da, prost, lipsit de imaginaÈ›ie È™i potenÈ›ial creator, habar nu are ce să facă cu o moarte obosită, Jose Saramago a È™tiut foarte bine ce să facă cu ea, domnule scriitor, a lăsat-o pur È™i simplu să doarmă È™i consecinÈ›a acestui gest a fost un frumos roman de dragoste cu implicaÈ›ii politice, sociale È™i filosofice, mai bine spuneÈ›i pe È™leau domnule critic, sau reporter, nici nu È™tiu cum să vă spun deocamdată, nici nu trebuie să-mi spuneÈ›i cumva, lăsaÈ›i-mă aÈ™a cum sunt, sunteÈ›i locÈ›iitorul morÈ›ii, aici vă înÈ™elaÈ›i, singurul în viață È™i acolo, cînd moartea oboseÈ™te, este Comisarul. Se întâmplă uneori, sau poate este un fenomen natural È™i previzibil, nu o să È™tim niciodată dacă Adrian Leverkuhn a fost iubit sau doar tolerat de creatorul ori biograful său, ca cel care zămisleÈ™te un personaj ori descrie o succesiune de evenimente cu caracter biografic, nici asta nu vom È™ti niciodată, dacă un personaj a existat vreodată cu adevărat ori a fost pur È™i simplu inventat, să atingă un prag critic de indiferență, aversiune ori chiar silă, pentru cel a cărui viață o descrie ori pentru cel pe care într-un exces de pasiune l-a inventat. Acest fapt, cât de poate de banal în aparență, are în ceea ce priveÈ™te dinamica acestei povestiri, ori biografii, un impact considerabil. Cititorul perceptiv È™i obiÈ™nuit deja cu micile trucuri, inofensive de altfel, ale celor doi autori, s-ar fi putut aÈ™tepta ca unul dintre ei, eu în speță, pot să spun acum, nu cred că mai este un secret, unul dintre cei mai fideli È™i devotaÈ›i admiratori ai Comisarului, să profite de acest moment de slăbiciune al celuilalt autor. Lucrul acesta, foarte plauzibil dacă ne gândim doar la acerba concurență È™i profundul antagonism dintre noi, s-ar fi petrecut cu siguranță È™i nu aÈ™ fi ezitat să lovesc, cu efecte dezastruoase, exact în punctul de forță al oponentului, dacă printr-un ciudat joc al hazardului nu mi-aÈ™ fi dorit È™i eu, în secret, dar cu la fel de mare ardoare, să devin un celebru mistificator al realității. Și iată-mă prins în această dilemă morală, agasantă È™i perimată ca orice dilemă morală, a fidelității față de Comisar pe de o parte È™i a simpatiei pentru autorul principal al textului, pe de altă parte. Și cum, tot ca orice dilemă, nici aceasta nu poate fi rezolvată decât tăind hotărât È™i dintr-o lovitură nodul gordian care o leagă, voi dezlega speranÈ›a - asta pentru a mă exprima cât se poate de poetic dovedind totodată că pot emite pretenÈ›ii la statutul de autor principal al textului - că niciodată Comisarul nu va mai apuca să citească aceste rînduri, fie È™i pentru simplul motiv că nu È™tie să interpreteze adecvat astfel de texte, È™i-mi voi manifesta, cel puÈ›in aparent È™i provizoriu, înÈ›elegere pentru toate efectele nedorite ale acestui proces de implozie creatoare. Pentru că da, exact asta se întâmplă, È™i doar un inexplicabil simÈ› al datoriei îl împiedică să nu-l izbească de toÈ›i pereÈ›ii - rog a se contoriza È™i această a doua exprimare figurativă - autorul principal este sătul de Comisar ca de mere pădureÈ›e. Cu plăcere È™i cât se poate de repede, l-ar băga pe acesta între scânduri, în coÈ™ciug, sub pământ, acolo unde oricum, inevitabil, va ajunge la un moment dat, È™i atunci de ce atâta tura vura, atâta filosofie de trei parale, în locul celei moartei, în locul bieÈ›ilor adolescenÈ›i asasinaÈ›i, da, acesta-i cuvântul, asasinaÈ›i fără remuÈ™cări È™i prematur, prematur chiar È™i în acest text în care au supravieÈ›uit doar câteva pagini, în locul procurorului, care totuÈ™i a câștigat ceva din propria-i moarte ajungând, chiar dacă nu la fel de, celebru, întocmai ca un alt procuror, Pilat din Pont, despre el vorbesc acum, preocupat în egală măsură de legi, administrarea corespunzătoare a funerariilor È™i îngroparea morÈ›ilor în termen de maxim trei zile, în locul bieÈ›ilor agenÈ›i de poliÈ›ie, morÈ›i la datorie, încercând să prevină haosul inerent, după cum se va vedea chiar se va produce, oricărui caz de moarte suspectă È™i cu vagi conotaÈ›ii mistice È™i spirituale, în locul nefericitului colonel, un potenÈ›ial candidat la gradul de general È™i la funcÈ›ia supremă în stat, în detrimentul Comisarului, în locul personalului medical È™i a medicului legist, pe bună dreptate trimis, exact la momentul potrivit, în blândele È›inuturi ale fericirii veÈ™nice - sper că această a treia figură de stil va confirma axiomatic, o dată pentru totdeauna, potenÈ›ialul creator de care dau dovadă – ce-i drept nu de autorul principal, aici moartea-i obligată să-È™i asume singură întreaga responsabilitate a gestului, È™i după cum È™tim nu prea obiÈ™nuieÈ™te să dea explicaÈ›ii dar asta nu mă împiedică să întreb de ce, pe bună dreptate È™i exact la momentul potrivit, la fel cum nu mă împiedică să mă întreb dacă moartea procedează corect, chiar de fiecare dată, aÈ™a cum se aude, în locul celor două mii de militari, dar cu ei nu trebuie să ne batem prea mult capul, au fost aduÈ™i acolo doar pentru că se preconiza apariÈ›ia morÈ›ii È™i evident acolo unde-i moartea trebuie să fie È™i moarte. De fapt, chiar asta ar fi trebuit să facă domnul principal autor al acestui text, să-l îngroape pe Comisar, de fapt nici nu trebuia să-l dezgroape din casa aceea cu etaj, scară interioară È™i circulară pentru debitat scândură în curte, iar dacă tot a făcut-o, trebuia să scape de el cât mai repede È™i să scrie o frumoasă poveste, plină de învătăminte, despre adolescenÈ›i È™i problemele lor, ori despre nobila profesie de medic, sau, de ce nu, despre dificultățile de integrare a agenÈ›ilor de poliÈ›ie în mediul artistic, dar mă rog, până la urmă eu nu sunt decât un biet autor secundar, un aspirant doar, la statutul de mistificator È™i, chiar dacă se va dovedi până la urmă că am avut o contribuÈ›ie importantă în succesul acestei povestiri, È™tim cu toÈ›ii că dublura iese foarte rar la rampă. M-am procopsit cu ăsta, murmură cu profunde intonaÈ›ii autoironice în voce È™i privind spre Comisar, moartea, È™i într-adevăr aÈ™a este, strada, în afara Comisarului È™i a celei moarte, cu tot cu lumina care tot mai greu se lasă sechestrată sub stratul vâscos de soluÈ›ie improvizată în acest scop, este cum foarte potrivit, destul de banal totuÈ™i, s-ar putea spune, cu desăvârÈ™ire pustie. Nu o să oferim prea multe explicaÈ›ii asupra acestor absenÈ›e nejustificate din peisajul nu cu mult timp în urmă foarte populat, să ne amitim că doar soldaÈ›ii au fost două mii, fără să-l mai socotim È™i pe colonel, cum a fost posibil ca într-un timp atât de scurt locul să fie evacuat, ancheta încheiată, cazul clasat într-unul din sertarele instituÈ›iei abilitate, câte alte echipaje de personal medical, agenÈ›i de poliÈ›ie, ori, din nou, obscuri la început, procurori, au fost necesare pentru derularea în bune condiÈ›ii a procesului de evacuare, sau dacă toate acestea s-au petrecut È™i daca nu s-au petrecut de ce nu. Cei preocupaÈ›i de aceste amănunte, trebuie să accepte ideea, chiar dacă niciodată validată empiric, că odată ce se implică, atât de radical într-o problemă, moartea își face ireproÈ™abil treaba. M-am procopsit cu ăsta, scrâșneÈ™te din dinÈ›i moartea, fără să realizeze că această inutilă repetiÈ›ie i-ar afecta credibilitatea, oamenii, da, se pot repeta la nesfârÈ™it, sunt chiar datori să o facă în numele ideilor pe care vor să le promoveze, dar plăsmuirilor de sorginte extraumană, cum ar fi de pildă moartea, cum ar fi diavolul, duhurile bune sau rele, ori chiar bunul dumnezeu, nu le le sunt permise astfel de rateuri manageriale, deÈ™i se poate invoca foarte bine faptul că deliberat au apelat la aceste trucuri È™i, bineînÈ›eles sunt doar trucuri, nimic altceva, pentru a sugera componenta lor umană. M-am procopsit cu ăsta, răcneÈ™te cât o È›in plămânii moartea, cu toate oasele din componenÈ›a craniului dislocate, putem să ne gândim È™i la câteva fire imaginare de păr zburlite cât se poate de tragic, iată, când este cazul È™tie să se facă foarte bine auzită È™i dacă absurdul gândului nu ar fi evident, am putea spune că, pe lângă faptul că-i obosită, moartea este È™i inadmisibil de iritată. Despre o moarte obosită, inadmisibil de iritată È™i, după cum s-ar putea crede, dotată cu plămâni, neatentă la crearea de ipostaze inedite - absolut păcătoase în raport cu sobrietatea de care trebuie să dea dovadă È™i care afirmă fără echivoc că vocea morÈ›ii, atunci când se aude, trebuie să transmită mesajul o singură dată, clar È™i răspicat, fără posibilități de interpretare, evaluare, cuantizare - s-ar putea spune că este prost portretizată, uÈ™or hilară È™i foarte puÈ›in credibilă. Cu alte cuvinte, s-ar putea crede că moartea, astfel zugrăvită, nici nu există în realitate. Nu o să încercăm acum imposibilul, să pătrundem în însăși esenÈ›a unui mister, privând-o pe moarte È™i de aura pe care acesta i-o aÈ™ează în jurul osului frontal, mai exact în frunte, unde străluceÈ™te aproape la fel de puternic ca lumina din ochii lui Jeanne, cea mai bună dovadă că ea există totuÈ™i, este prezenÈ›a ei în stradă, cu o expresie de totală stupoare a feÈ›ei, amintind de cea a cavalerului tristei figuri - dacă ar fi să adaptăm această celebră metaforă, ea ar suna cam aÈ™a, doamna tristului craniu, nu o facem din dorinÈ›a de a fi cât mai originali cu putință È™i pentru a nu părea o satiră usturătoare È™i nemeritată la adresa tristei doamne - cu înfățisarea-i aparentă de exotică fostă asistentă a unui fost colonel, de acum, cu toate acele atribute, iritare, oboseală, labilitate, specific umane È™i care-i induc în cele din urmă o absolut previzibilă stare de obnubilaÈ›ie, lucrul cel mai important, pentru că asta ne permite să-i urmărim mai uÈ™or gândurile. ÃŽnainte de a apuca să facem noi asta, moartea este mai perspicace decât ori muritor, o face ea însăși, nu trebuie să fii un geniu pentru a realiza că este mereu cu un pas înaintea noastră, ar fi o copilărie să credem că, în cadrul acestui proces psihanalitic nu suntem în egală măsură la rândul nostru analizaÈ›i, la fel cum ar fi fost cât se poate de naiv să nu ne dăm seama că, fulgerător, morÈ›ii-i va trece direct prin osul parietal, pătrunzându-i direct in creier, ideea că preluând atât de multe din atributele oamenilor riscul să devină, într-un viitor foarte îndepărtat, prin asimilare, la rândul ei, un om, este considerabil. De aici, urmând firesc etapele unui silogism elementar, moartea trage două concluzii de o logică ireproÈ™abilă, o dată că devenind un om va trebui ca inevitabil, la un moment dat, să moară È™i aici morÈ›ii i se face frică de moarte, neplăcută conjunctură existenÈ›ială, al dracului paradox, să fii moartea È™i să realizezi că-È›i este frică de tine însuÈ›i, când teama ta ar trebui să fie total nefondată pentru că doar tu eÈ™ti în măsură să-È›i curmi firul vieÈ›ii, nimeni altcineva, È™i apoi moartea realizează că singurul responsabil de toate aceste neplăceri personale este, evident, Comisarul, singura ființă care mai trăieÈ™te È™i singurul de la care ar fi putut prelua, prin contagiune, toate acele atribute specific umane care, tot logica impecabilă i-o spune, sunt imposibil de eludat È™i care, într-un viitor, îndepărtat ce-i drept, o vor putea transforma într-o femeie oarecare, poate chiar într-o aiurită asistentă personală a unui colonel mort deja. Și, ca într-o apoteoză, un raÈ›ionament se naÈ™te din altul, moartea trebuie să admită că, în egală măsură îl urăște pe Comisar È™i-i este frică de acesta. Evident È™tie, înainte de a simÈ›i, că ura o poate ucide, nu mai explicăm încă o dată rudimentarul mecanism prin care orice atribut uman o apropie de momentul straniului avatar care o va transforma în, nu scapi de ce îți este frică, exotica asistentă personală a unui colonel mort, dar zarurile au fost aruncate È™i, dacă moartea a visat vreodată să viseze, visul morÈ›ii a devenit realitate. Nu-l poate ucide Nu e timpul lui Nu e timpul nimănui È™i urlă Nu e timp Nici haos Doar încremenire Un zidar Unul oarecare Cu unghiile pline de mocirlă Cu ochii goi Stupid ca oricare altul Inocent ca oricine O să vin într-o zi O să te uiÈ›i la cer Pur È™i simplu Poate È™lefuieÈ™ti piatră Poate priveÈ™ti lumea trecând Prin gratiile porÈ›ii Ori îți săruÈ›i copilul O să fie zi Sau noapte O să ai inimă O să ai plămâni Și aer în plămâni O să ai puls Și pleoape Ochi nu vei avea Nu încă O să spui ce spun toÈ›i Nu acum O să te uiÈ›i la cer Acum È™tii de ce O să-l vezi Poate prima dată O să te întinzi ÃŽn pat O să-i cauÈ›i mâna Apoi umbra Apoi amintirea E doar o adiere Nu eu Râzi Te priveÈ™ti în oglindă Da EÈ™ti tu Și È›ie Nu se poate BineînÈ›eles Nu se poate EÈ™ti aici ÃŽncerci să râzi ÃŽncerci să zâmbeÈ™ti ÃŽncerci să-È›i miÈ™ti buzele Nu mai ai buze E doar salivă Te umple Din cap Din creier Din urechi ÃŽÈ›i curge doar salivă Sunt doar un basm Unul ca oricare altul Un concept Departe Atât de departe EÈ™ti ocupat Sunt multe de făcut Atât de multe E mobila ta Sunt covoarele Pe care calci Le simÈ›i E cana ta E câinele tău Bleg È™i atât de viu E timpul tău Lumina O aprinzi Clic E casa ta Doamne E casa mea O să vrei să dormi O să te pui te pui în pat Din nou Nu se poate E acolo O să-i cauÈ›i mâna Apoi umbra Apoi amintirea E patul tău Ai dormit în el Ai dormit Nu mai e doar o adiere E doar puÈ›in rece Ai febră Poate Poate e doar boala Uneori vine înainte Te ridici Și cazi pe un scaun E rece E cald ÃŽn maÈ›e ÃŽn picioare ÃŽn vârful degetelor ÃŽn ochi E praf E cenușă ÃŽn oase ÃŽn piele PoÈ›i să plângi PoÈ›i să strigi PoÈ›i să urli E alb E liniÈ™te Ai ochi Cap. II Mic studiu despre zidari Aparent inexplicabil, zidarii se înmulÈ›esc excesiv pe faÈ›a pământului È™i evidenÈ›a acestei anomalii ne impune o tratare exhaustivă a fenomenului, perceput astfel doar de autorul principal al textului. Evident, gradul de dificultate, datorat absenÈ›ei unui precedent care, la timpul său, să fi fost încadrat de persoane mult mai competente este cât se poate de ridicat. Pentru cei mai puÈ›in familiarizaÈ›i cu semnificaÈ›ia cuvântului zidar, cât È™i pentru simplificarea implicaÈ›iilor pe care practica acestei meserii le induce în evoluÈ›ia calitativă a povestirii despre Comisarul nostru, moartea, atât de familiară fiecăruia dintre noi È™i lumina, strălucind obsedant în ochii lui Jeanne, vom spune, cât se poate de simplu, că zidarii sunt cei care construiesc o casă. Unul dintre cei mai atenÈ›i È™i suspicioÈ™i cititori ar putea obiecta imediat că înmulÈ›irea, chiar excesivă, a zidarilor, nu poate fi nicidecum o anomalie. Și, pe bună dreptate. ÃŽnsăși specia umană se înmulÈ›eÈ™te, È™i încă într-o halucinantă progresie geometrică, mult mai evidentă È™i cu mult mai multe efecte, nu toate dintre cele mai dorite, aceiaÈ™i, mai sus menÈ›ionată specie, are nevoie stringentă de o locuință, numită casă în modestul nostru studiu È™i, de aici, raÈ›ionamentul se simplifică exponenÈ›ial iar necesitatea înmulÈ›irii zidarilor trebuie să fie raportată direct la perpetuarea speciei. Nimic mai simplu, ar zâmbi, condescendent, în cel mai bun caz, acelaÈ™i cititor perspicace. O să zâmbim È™i noi, cu o uÈ™oară grimasă ironică în colÈ›ul buzelor, importanÈ›a problemei È™i dorinÈ›a firească de a ni se valida punctul de vedere, ne împiedică încă să ne lăsăm seduÈ™i de beneficiile sarcasmului atât de necesar în demontarea unei percepÈ›ii generale È™i fundamental greÈ™ite. Cine râde la urmă râde mai bine, deÈ™i este foarte posibil ca la urmă să nu mai râdă nimeni. La începuturile ei, Zilod a fost cel care a mestecat prima dată combinaÈ›ia de apă, nisip È™i ciment, el fiind totodată È™i cel care a fabricat într-un mic cuptor, aÈ™ezat sub cerul liber, prima cărămidă, meseria de zidar, deÈ™i nu foarte curată, dar ce meserie cu adevărat utilă este È™i curată, a fost una dintre cele mai romantice cu putință. Nu întâmplător, Zilod, o poate mărturisi fiecare zidar, a fost el însuÈ™i un visător È™i odată cu meÈ™teÈ™ugul îmbinărilor, amestecării mortarului È™i finisărilor miraculoase, a transmis generaÈ›iilor întregi de zidari care i-au urmat È™i acest incurabil microb care este visul. Fotograme care să-l înfățiÈ™eze pe Zilod s-au păstrat prea puÈ›ine, doar câteva au fost salvate de ultimii dintre adepÈ›ii după marea fractură a breslei, È™i acestea nu sunt dintre cele mai reuÈ™ite. Se poate distinge totuÈ™i, un bărbat frumos, dacă frumuseÈ›ea este ceea ce reuÈ™im să vedem câteodată tranzitând împietrirea unui chip, cu o conformaÈ›ie subÈ›ire È™i prelungă a craniului, față smeadă È™i întunecată, un păr negru, creÈ›, de african, si cu, în fiecare dintre imaginile păstrate, ochii bolnavi de febră, în mâna dreaptă mereu cu o mistrie de aur, curată, cu stânga indicând un nevăzut punct al orizontului, paradisul probabil, văzut foarte aproape, de Zilod. Aceste probe materiale, nu au totuÈ™i altă valoare ori importanță decât una sentimentală, sunt È™i trista mărturie a degenerării profilului zidarului autentic, adversari cât È™i prieteni, au fost cu toÈ›ii de acord, Zilod a fost singurul dintre ei, care înainte de a ridica o casă o visa. Nu cu ochii deschiÈ™i cum s-ar putea crede, ci în somn, în noaptea dinaintea primei cărămizi puse la fundaÈ›ie după È™i, întotdeauna, o casă construită lua, exact, în cele mai lipsite de importanță amănunte, forma casei din vis iar toate visele sale ajungeau, inevitabil, case. Niciodată Zilod nu a vândut vreo casă, le dăruia, la început proaspeÈ›ilor căsătoriÈ›i din tagma zidarilor, apoi tuturor mirilor lumii, în ochii cărora lumina ce-i apărea în fiecare vis, strălucitoare întotdeauna È™i alta pentru fiecare, alta pentru fiecare casă, era depusă, fără ca pericolul alterării ori stingerii ei să existe vreodată, nu în casele astfel plămădite, din vis, lacrimi È™i lumină. La începutul construcÈ›iilor zilodice, acest nume generic mai poate fi întâlnit în vechile enciclopedii barbare, care defineÈ™te perfecÈ›iunea, nimeni nu s-a îndoit vreodată de necesitatea luminii, la fel cum nici lui Zilod nu i-a trecut prin cap, în zorii primei zile după ce aceasta i s-a arătat în vis, să pună la îndoială faptul că a fost ales să o depună în toate casele construite, în ochii tuturor. Nici darul său nu a mai fost dat altcuiva, vreodată. ÃŽntotdeauna un dar vine cu blestemul său. Zilod È™tia asta mai bine ca oricine, mai mult decât oricine, în orele apusului, când visul nopÈ›ii care trebuia să vină era încremenire albă, s-a întrebat de ce nu visa niciodată È™i pentru el o casă, de ce È™tia atât de sigur, că niciodată ochii unei femei nu-l vor privi în lumină, de ce pereÈ›ii locuinÈ›ei improvizate doar să nu doarmă sub ramurile ude ale pădurii, erau strâmbi, geamurile sparte, colÈ›urile pline de umbre, tavanul aproape prăbuÈ™it È™i acoperiÈ™ul spart È™i el. ÃŽnaintea fiecărui vis Zilod plânge, plânge È™i după ce se ridică din braÈ›ele unei târfe, întotdeauna alta, vineri sau sâmbătă seara È™i vineri sau sâmbătă noaptea înainte de a închide ochii, înainte ca rutina visului să înceapă, murmură rugăciuni doar de el È™tiute, se roagă unui dumnezeu doar de el cunoscut, ajută-mă te rog, atât îi spune. RevelaÈ›ia a venit într-o dimineață È™i a fost de la Dumnezeu, ca orice revelaÈ›ie. Astfel, primii zidari ai lumii au fost aleÈ™i personal de Zilod cu mâna sa, se spune că fiecare om are visul său È™i chiar dacă evenimentele ulterioare ne obligă să fim cât se poate de circumspecÈ›i în privinÈ›a acestora, putem presupune liniÈ™tiÈ›i că È™i ei visau, dintre cei mai inocenÈ›i È™i puternici bărbaÈ›i. Au fost doisprezece, în primul rând pentru că aceasta a fost cifra indicată de Dumnezeu È™i apoi pentru că, fără să fi aflat vreodată de existenÈ›a acestuia, dar cu siguranță inspirat fără să È™tie de acest model celebru, fiul unui tâmplar primea cam în acelaÈ™i timp adevărul È™i voia să-l ofere lumii-ntregi. Numele celor doisprezece nu au vreo importanță, cum numele lui Jeanne nu are vreuna, cum Zilod a primit un nume doar pentru ca această veridică poveste să fie într-un fel È™i înÈ›eleasă, cum È™i Comisarul este È™i va rămîne pînă la sfîrÈ™it cel fără nume. Iar că tot ce s-a întîmplat, se întîmplă È™i habar nu am dacă se va mai întîmpla vreodată, este validat de însăși mîna divină, care din cîte È™tiu nu are obiceiul să-È™i risipească adevărul, nici să-l minimalizeze, punîndu-l în exact acelaÈ™i timp istoric în gura a doi profeÈ›i nu are obiceiul, ar trebui să fie cît se poate de evident, la fel cum foarte clar este că punîndu-È™i rezoluÈ›ia pe ultima pagină a acestui manuscris, Dumnezeu a spus că Zilod nu va ameninÈ›a ascensiunea, faima È™i autoritatea morală a fiului de tîmplar, a spus că lumina È™i adevărul vor fi pînă la urmă divizate, împărÈ›ite egal între cei doi fii ai săi, da, Zilod doar fiul lui Dumnezeu poate să fie, È™i fiecare dintre ei va da socoteală-n ceruri, unul despre adevăr, celălalt despre lumină. Zilod È™i cei doisprezece ai săi nu se plimbă fără noimă prin lume, nu vindecă bolile trupului, nici pe cele ale sufletului nu le alină, orbii rămîn la fel de orbi È™i morÈ›ii nu se ridică, am fost mort È™i acum sînt viu, nu, asta nu se va spune, nu se va întîmpla niciodată, din acest punct de vedere Zilod este lejer dezavantajat de infailibila È™i originala gîndire divină, da, se poate spune, asumându-ne doza inerentă de sarcasm că, din punct de vedere metafizic, Zilod È™i ai săi fideli apostoli ai luminii nu fac mare brînză. Activitatea lor este eminamente practică È™i exclusiv lucrativă. Sunt simpli zidari ai luminii. Dumnezeu stă pe un tron de aur, este dimineață – bineînÈ›eles nu este dimineață, nu este seară, nici după amiază sau miezul nopÈ›ii, atît de iubit de poeÈ›i, amanÈ›i, alcoolici sau bandiÈ›i, nu este, nu este nici luni ori sîmbătă (duminică evident nu poate fi, duminica Dumnezeu se odihneÈ™te, ori noi putem intui deja ca fiind aÈ™ezat pe tronu-i, Dumnezeu munceÈ™te ori măcar se pregăteÈ™te pentru o nouă zi de muncă), nu È™tim nici ora exactă, nu È™tim abosolut nimic din ce nu ar trebuie să È™tim, tot ce È™tim este că trebuie să descriem cumva una dintre multele zile ale lui Dumnezeu, ziua cînd lumina È™i adevărul au fost, din punct de vedere divin, divizate – are barba albă, are părul bogat È™i lung È™i privirea blîndă, este înveÈ™tmântat într-o albă pelerină È™i È›ine în mînă un toiag, ori o nuia, asta depinde de instrumentele specifice decriptării textului în notă religioasă. Evident, imaginea Lui arhicunoscută, banală, uzată, trivializată, de acum. Evident, nu vom cădea în ispita vanității exact atunci cînd împotriva propriei voinÈ›e, admițînd că în raport cu aceste miraculoase evenimente posedăm cu adevărat voință È™i liber arbitru, suntem obligaÈ›i de respectul pe care-l datorăm cititorilor să descriem o atât de încâlcită circumstanță atemporală, cum fără urmă de îndoială trebuie să fie o zi obiÈ™nuită din viaÈ›a lui Dumnezeu, exact atunci cînd trebuie să-i zugrăvim portretul. Singurul lux pe care ni-l permitem totuÈ™i, este să divulgăm faptul că în acea zi Dumnezeu asculta live, putea să apeleze È™i la unul dintre numeroasele instrumente ale plăcerii È™i lipsei de măsură, ne referim bineînÈ›eles la o harfă, un pian, un set de viori de înaltă amplitudine È™i rezonanță, la alămuri, instrumente de suflat ori dintre cele care asigură secÈ›ia ritmică într-o orchestră, răspîndite peste tot prin palatul său ceresc, dar de fiecare dată cînd trebuia să ia vreo decizie importantă prefera exclusiv interacÈ›iunea directă dintre muzică, muzicieni, compozitor si urechea divină, Tomaso Albinoni - Adagio in G minor în profesionista interpretare a Orchestrei Filarmonicii din Viena È™i avîndu-l la pupitru pe cunoscutul Yehudi Menuhin. Poate nu este suficient de clar. Când spunem live, înseamnă că Menuhin este acolo, sunt acolo È™i cei patruzeciÈ™iunu de muzicieni, îmbrăcaÈ›i cum s-au nimerit să fie în momentul când voinÈ›a divină i-a ridicat, pentru clipa divină de plăcere, din mormintele lor, evident sunt morÈ›i cu toÈ›ii, dar mai vii ca niciodată, chiar nu văd rostul stuporii din privirea ta, doar instrumentele lipsesc din această magnifică orchestră, È™i vă asigur, niciodată Adagio nu a mai fost interpretat astfel. Este suficient să spunem – a fost pe placul lui Dumnezeu, le-am dat adevărul È™i lumina, am pus un suflet în trupurile lor schiloade, le-am deschis ochii È™i i-am făcut din carnea mea proaspătă, să fiu al dracului, este ultima È™ansă pe care le-o mai dau, îmi trimit fiii să moară acolo È™i nicio înviere nu va mai fi, totul se va întîmpla acolo, idioÈ›i, da, asta sînt, idioÈ›i, nu o să vadă nimic nici acum, poate doar când vor orbi È™i nici atunci. Spune tu, Menuhin, dacă nu-i aÈ™a, eÈ™ti mort de o vreme È™i din câte È™tiu un martor credibil, imparÈ›ial, aÈ™a-i doamne, constat ca eÈ™ti È™i taciturn, ori poate timorat, oi fi eu dumnezeu dar puterile mele sunt limitate aici, nu aÈ™ putea spune cu certitudine cum exact eÈ™ti, dar este cât se poate de evident că după marea judecată nu mai pot imputa nimăni nimic, È™i, ca să folosesc o terminologie inteligibilă pentru cei din specia ta, după moarte, în ceruri ori în iad, înÈ›elegi, Menuhin, mă raportez la această dualitate perimată constrâns de circumstanÈ›e È™i de limitele minÈ›ii umane, obiÈ™nuită să definească orice împrejurare, obiect, întâmplare, etcetera, într-un fel sau altul, ei bine, după moarte, ziceam, în ceruri ori în iad se instaurează democraÈ›ia divină, să nu înÈ›elegi totuÈ™i că îți eÈ™ti propriul creator, È™tim amîndoi prea bine, tu, pentru că în ciuda orientărilor artistice ai manifestat un soi de inteligență curioasă, vizavi Menuhin, vizavi de locul tău în lume È™i societate, iar eu, pentru că eu le È™tiu pe toate, nu există concepte absolute pe pământ, iar acum tocmai ai constatat, permite-mi o mică ironie, că nu există nici pe lumea cealaltă, È™i dacă-mi poÈ›i urmări firul logic, n-ar trebui să fie prea greu asta, doar v-am făcut pe toÈ›i după chipul È™i asemănarea mea, nu v-aÈ™ mai fi făcut, ai să ajungi la singura concluzie posibilă, că È™i democraÈ›ia asta divină are un solid corespondent în democraÈ›ia imperfectă a muritorilor, că uite, sunt omnipotent doar cât ai trage-n piept un fum de È›igară, adică exact timpul suficient È™i necesar să puteÈ›i spune că aÈ›i trăit o viață, È™i la dracu, Menuhin, nu mai drăcuiÈ›i doamne, vă rog eu nu mai drăcuiÈ›i, păi exact asta-i ideea, m-am drăcuit singur, chiar după ce ai terminat de interpretat, magistral, Menuhin, cred că È™tiu să evaluez corect o intrepretare de excepÈ›ie, Adagio, È™i nimeni nu a sesizat, pricepi ironia, sigur că o pricep, înÈ›elegi pe dracu, trebuiau să-mi audă toÈ›i magistrala interpretare, nu, cine fir-ai tu să fii de scripcar zicea de intrepretarea-È›i, înjur aici de vreo două paragrafe, cam trei È›igări a fumat cel care le scrie, asta-n timpul vostru înseamnă cam toată istoria dintre maimuță È™i homo sapiens È™i nimeni nu a sesizat că Dumnezeu înjură când este nervos, nici măcar tu, pînă acum, tardiv pentru un mort Menuhin, tardiv, sunteÈ›i orbi cât trăiÈ›i È™i nici măcar după moarte nu mai deschideÈ›i ochii. Astfel vorbi Dumnezeu cu celebrul, mort de acum, virtuoz Yehudi Menuhin, ca un om, iar dacă un observator perspicace s-ar putea întreba de ce, ei bine, avem răspunsul la îndemînă, de aia, È™i din cîte cunoaÈ™tem, este exact răspunsul pe care-l primim È™i noi, cînd în momente de confuzie È™i durere, avem nesăbuinÈ›a să ne adresăm, politicos ori cu sfială, Lui. NesăbuinÈ›a ori impertinenÈ›a, ar fi completat autorul secundar, acolitul Comisarului, în scopul de a deturna încă o dată fragilul fir epic al acestui text. Din fericire È™i cît se poate de evident, ne aflăm la începuturi. Acum vreo două mii de ani, pe cînd Dumnezeu încă vorbea cu noi. Iar când a încetat să o facă, Menuhin a fost ultimul care l-a auzit, dar să nu uităm că Menuhin era mort, lumina a devenit lumină iar adevărul, adevăr, substanÈ›a lor comună s-a divizat în acea zi, iar noi nu o să È™tim niciodată, ne ajunge, È™i încă cu asupra de măsură că am fost martori, fie È™i incidental, al acestui mut dialog dintre veÈ™nicie È™i moarte, ori înviere dacă doriÈ›i, vai, nu o să È™tim dacă asta s-a întâmplat pentru că Dumnezeu era nervos în acea zi divină, pentru că are doi fii, ori pentru că ne iubeÈ™te atât de mult. Din fericire È™i cât se poate de benefic, atât pentru derularea ulterioară a evenimentelor cât È™i pentru epilogul acestei istorii, Zilod devine un maestru, primul È™i din câte cunoaÈ™tem singurul, al artei sale. ÃŽn paralel, destinul fiului de tîmplar devine cel cunoscut. Mai norocos, deÈ™i fără alte merite suplimentare, Istoria l-a pus deja la locul său. Golgota, pentru cei care totuÈ™i se lasă tentaÈ›i de farmecul ignoranÈ›ei, a devenit un loc celebru în topologia terestră. Nu este cazul să menÈ›ionăm importanÈ›a acesteia în mitologia modernă. Și speculaÈ›iile lirice, generate de această vastă temă, monopolul aceluiaÈ™i fiu de tîmplar, sunt deja, dacă nu notorii, măcar elementare. Iar celor nedumeriÈ›i de această stranie asociere le reamintim că ne aflăm în anul zero, era noastră, È™i Zilod este deja maestrul de necontestat al construcÈ›iei, casele acestuia sunt încă ceea ce trebuie să fie casa, căminul, locul acela inefabil È™i cald, la naiba, le spunem celor care refuză să înÈ›eleagă, esenÈ›a. Iar imaginaÈ›ia nu are în acest caz alt rol decît acela că ne ajută să aruncăm o privire, fie È™i pe gaura cheii, în acele timpuri. Restul este realitatea, iar cînd, triumfători È™i plini de satisfacÈ›ie, ne vom întoarce, împreună cu Jeanne, Comisarul, puÈ›in credibilul È™i È™armanul autor principal È™i Moartea, în timpul nostru, Zilod va fi deja, ce deja este. Nu È™tim dacă marea schismă a fost începutul sfârÈ™itului, nici măcar dacă a fost vorba de-o schismă nu È™tim. Cert este că Zilod trebuia să moară fie È™i doar pentru că lumea lui trebuia să moară. Cum altfel, ar fi putut Comisarul să îngroape, pentru totdeauna, lumina din ochii lui Jeanne ? Lucrurile s-au întîmplat acum două mii de ani, iar eu, în afara pozelor, vechi È™i neclare, ale lui Zilod, nu am nimic. Dar până la urmă, o istorie scrisă pe baza unei imagini poate fi È™i ea autentică. Despre Djedefre È™tim, în definitiv, atâtea. Știm, de exemplu, că nu lui i se poate imputa moartea lui Khufu, aka Cheops, că È™i-a asasinat fratele, dar un alt exemplu, mai celebru, găsim în chiar sfânta carte, È™i nimic nu ne poate împiedica să ne închipuim că a fost manipulat de chiar acest exemplu, probabil necunoscut lui, dar, este singura explicaÈ›ie, aparÈ›inând memoriei colective, că marea piramidă pe care a construit-o, nu la Gizeh, cea mai grandioasă piramidă, din pietrele căreia s-a ridicat apoi întreg oraÈ™ul Cairo, a fost distrusă, nu pentru că Djedefre a fost un paria al familiei sale, al lumii sale, în fond a fost primul Fiu al Soarelui, ci pentru că, È™i atunci, la fel ca È™i acum, oamenii nu puteau suporta prea mult timp lumina. Totul s-a întâmplat acum două mii de ani. Eu am găsit fotografia lui Zilod, călcată în picioare de mulÈ›imea adunată să vadă trupul celei moarte. Chiar în secunda-n care am vrut să scot cuÈ›itul. Lumina nu a fost văzută de nimeni cu adevărat. Am am pus-o în ochii lui Jeanne. Comisarul, mult mai tîrziu, a îngropat altceva. Evident, cei doisprezece nu au învățat niciodată cum să viseze o casă. Mult mai tîrziu s-a spus că erau niÈ™te È™arlatani, eu cred că, pur È™i simplu, nu se putea. Și nu o să găsim două case construite de ei, la fel. Asta nu i-a împiedicat să-l asasineze pe Zilod. Au făcut-o cînd visa, chiar în momentul în care, pe retina senină se trasa conturul frumuseÈ›ii. Au fost toÈ›i acolo, am fost È™i eu, nu aveam ochi, nu aveam gură, nu aveam nici măcar umbra gîndului, au ridicat toÈ›i în acelaÈ™i timp ciocanul de zidărie, au lovit toÈ›i în acelaÈ™i timp, ochii. Sub loviturile celor doisprezece, din Zilod nu a mai rămas nimic, dacă am fi adepÈ›ii descrierilor laborioase, metaforelor sugestive, comparaÈ›iilor inspirate, am spune că Zilod s-a evaporat, că nici praful nu a mai rămas din el, că până È™i amintirea lui s-a topit. O putem spune, aÈ™a a fost. Și până acum, nici în nemărginitul concept al memoriei colective, nu È™i-a găsit locul. Iertat să ne fie momentul de reverie, dar emoÈ›ia unei atât de plăcute descoperiri, nu a putut fi neglijată. Toate casele s-au prăbuÈ™it, nu este necesar să o mai spunem. ÃŽn acelaÈ™i timp. Cei doisprezece acÈ›ionează ca un mecanism bine rodat. Perfect, ca orice mecanism. Au ochi albaÈ™tri toÈ›i, toÈ›i sunt blonzi, chei acum, toÈ›i au braÈ›e puternice È™i aceleaÈ™i gînduri le trec, în acelaÈ™i timp, prin cap la toÈ›i, mâncă împreună, dorm în acelaÈ™i loc, lucrează fără să vorbească, toÈ›i, privesc înainte, niciodată spre cer, fut aceeaÈ™i femeie, sâmbătă seara, toÈ›i. Nu visează niciodată. Cât se poate de firesc, se organizează într-o stuctură, cu regula, scopul È™i ideea. Noua casă. De fapt nu s-a schimbat nimic, cărămida-i la fel, aspră È™i roÈ™ie, mortarul acelaÈ™i, aspru È™i roÈ™u, apa – întunecată, câh, obiecteză, È™i pe bună dreptate, autorul principal, ocupat să-È™i îndese pe gât o bucată de parizer, cum poÈ›i să laÈ™i în text o asemenea metaforă, nu o sa treacă nici de cel mai bleg redactor, ca privirea celor doisprezece, nu ar trebui să ne preocupe asta, nu facem altceva decât să povestim, oriÈ™icât, ar trebui să fim mai atenÈ›i la stilistică, nu crezi, nu cred o iotă, lemnul È™i sticla, în fine, aspre È™i roÈ™ii. Cei doisprezece, de acum le vom spune, uneori, pentru evitarea repetiÈ›iilor supărătoare, zidarii, mai bine zidarul, nu-i nicio diferență-ntre ei, nu pe dracu, cum zidarul, nu am stabilit că o să fie doiÈ™pe, zidarul am zis, zidarii nu-mi place deloc, n-ai decât să scrii tu zidarul când îți vine rândul, eu nu renunÈ› la zidari, bine că nu renunÈ›i idiotule, fie, renunÈ› dacă È›ii morÈ›is, parcă-nÈ›eleg acum de ce, ei vezi, È™-atunci cum scriem, cum ne taie capul, oricum nu are vreo importanță, păi, dacă nu are e bine È™i zidarii, e bine È™i zidarul, depinde dacă-i vizibilă metafora, amestecă apa cu mâna stângă, cu dreapta mânuiesc mistria, casele sunt toate perfecte, auzi, eu m-am plictisit de zidarii tăi, aha, È™i mie mi s-a cam luat de fluÈ™turatica asistentă a colonelui, ce ai dom’le cu ea, nu a mai apărut din primul capitol, nu pot să o înghit, unde s-a mai văzut o moarte deposedată de puterile ei È™i de unde aroganÈ›a să reducem totul la condiÈ›ia noastră umană, eu nu renunÈ› la zidarii mei, lumea lor nu-i cu nimic mai prejos decât asta, mă gândeam să-i omorâm pur si simplu, omorâm pe dracu, avem una moartă deja, È™i încă nu È™tim ce să facem cu ea, eu È™tiu, È™tiu ce să facem È™i cu zidarii, ia, îi transformăm în figurine de teracotă, aÈ™a ca pe soldaÈ›ii ăia, aÈ™a, È™i-i îngropăm pe undeva, poate mai avem nevoie de ei, bună idee, dar o laÈ™i pe asistentă să-i transforme, cum să-i transforme o asistentă, cu două mii de ani înainte de a se naÈ™te, ăsta nu-i roman absurd, ai uitat cine era asistenta acum două mii de ani, ai dreptate. ÃŽnainte de a prelua cu totul controlul, după asasinarea lui Zilod, cei doisprezece au fost transformaÈ›i în statuete de ceramică de către fluÈ™turatica asistentă a colonelui. S-a întâmplat într-o duminică, pe când aceÈ™tia se întoarceau de la biserică. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy