Uitasem de porc și multele întâmplări pe marginea creșterii lui.

Tot cartierul creștea porci, oricât de mică era curtea sau casa, oricât de puțini banii și oricăte datorii avea aproape fiecare familie. Nu pentru că nu aveau servici, - partidu’ interzicea o viață în afara “câmpului muncii” – ci pentru că majoritatea bărbaților or erau bețivi, or pur și simplu jucau banii la nenumăratele jocuri de noroc, tablele și barbutul fiind cele mai cunoscute – interzise evident și ele toate.

Dar cine trecea de intersecția Chirigiilor, mai departe de vechea vamă? Numai tramvaiul doi care venea dinspre gară și cinci care venea dinspre Piața Unirii, după ce trecea gâfâind peste dealul Sfânta Vineri și în rest absolut nimeni!

Era o zonă a localnicilor, a țăranilor spășiți și umili față de orășenii care le cumpărau marfa și a negustorilor de nimicuri. Da, și în acele vremuri pensiile erau mici, dar copiiilor nici prin cap nu le trecea să nu-și ajute părinții, frații sau socrii. De ochii lumii și tot o făceau.

Rar că vedeai o mașină de poliție rătăcind prin La Barieră și atunci doar ca să inspecteze curățenia în vederea că trecea vreun “tovarăș” sau autobuzele de la I.F.A, păzite și ele uneori de ne miram mult și bine, care ar fi putut fi motivul.

Noi n-am crescut decât doi porci în cei 30 de ani cât am locuit acolo. Abea după ce a ieșit tata la pensie, i-a venit ideea năstrușnică să aducă din piață un pui de porc, mic și negru.

Tata mergea mândru cu bicicleta la piață ca să facă mișcare. Se îngrijea exagerat de tare și mare ne-a fost uimirea, când a scos dintr-o sacoșă un porc cât o pisică, buimac cu o privire rătăcită. Mai ales că tata nu mânca decât rar carne de porc, mama nu avea voie și nu știu ce ar fi putut face cu el, după ce s-ar fi făcut mare.

- Imi pare reu....e mic, și acum e și lovit la cap, a chezut de pe ghidon chind am trecut șinele de la Bariere și se lovit......
Atunci am înțeles și noi de ce bietul purceluș nu scotea nici un sunet, se uita chiar și puțin sașiu la noi.
Tata l-a mângâiat, l-a învelit într-un prosop și l-a botezat Tom. Zile în șir cu Tom în brațe citea ziarul, îi dădea să bea cu grijă o porție de lapte, pâine înmuiată și își găsise o nouă preocupare de tânăr pensionar. Tom nu asculta de nimeni în afară de tata, avea un comportament de cățel care aleargă după stăpân. Tata evident că-i vorbea în germană, copiii stăteau la gard și nu-și mai puteau închide gurile albăstrii de la atâta mirare, cum că în familia noastră până și porcul știe germană și ascultă de comenzile domnului Willi.

Câte i-o fi povestit lui Tom cât era ziua de lungă nu știu, sigur este că acel purceluș a dus-o foarte bine, nu a fost nici închis, nici nu s-a depus vreun efort să fie gras până în Crăciun pentru că tata de prin octombrie nu știa cum să-i explice mamei, că el nu vrea să-l tăiem niciodată pe Tom.

A venit Crăciunul. Tata evita orice discuție despre faimosul 20 decembrie, ziua Ignatului, un fel de revelion pentru toți băutorii de țuică și bărbații care abea așteptau să-și arate priceperea în a înjunghia, lovi, doborî la pământ porcii.

Era ziua în care erau scoși în mijlocul străzilor, și prin vălul de gălăgie cu abur, din cercurile de oameni și copii care așteptau șoricii pe care-i întindeau din mână în mână, se auzea din când în când un țipăt scurt nedureros, răcnetul tăios al vreunui porc ce se prăvălise peste propria-i greutate.

Păcat că în acele vremuri puțini aveau aparat de fotografiat, iar gândul că într-o zi porcii nu vor mai fi trași cu forță și lanțuri în mijlocul străzii, că nu se va mai plăti vreun bărbat curajos și mândru mânuitor de cuțit lung care ucide și se bucură în văzul tuturor, nu, acest gând nu putea trece nimănui prin cap.

Pe vremea aceea Europa era departe, undeva pe drumul spre lună, puțini o văzuseră – atât luna cât și Europa -, și și mai puțini povesteau despre cele văzute.

Europa era o lume, care trăia la radio și în șoaptele celor în vârstă, o lume care își închisese porțile, ferestrele și granițele după acel război, și un singur gând îi ținea în picioare pe majoritatea: acei americani harnici și darnici și mai ales consumatori de “ciungă”, blugi și vischi, precis toți niște soldați înalți care în drum spre vietnamezi, turci și cambodgeni vor face un mic popas și ne vor elibera, pe noi, pe bărbați de pasiunea de țuică și jocuri de noroc, pe femei de frica față de avorturi și pe porci de cotețele prea mici........

Europa nu părea dupa colț. Salvarea , eram siguri, va veni din aer, într-un anotimp curat și cald, așa cum berzele plecau prin Europa, dar se întorceau la noi, rațele sălbatice la fel, așa era sigur de tot: americanii vor coborî într-o zi de pe caii lor din westernuri și vor ateriza în Piața Universității sau la Romarta copiiilor, unde era cel mai mare pom de iarnă, - Crăciun nu aveam voie să spunem.

Astfel era sigur că crescutul porcului și sărbătoarea în care era tăiat și pârlit la foc mic de jur împrejur tot în stradă, -foc cu paie și așchii strânse de prin grădini-, vor dăinui peste veacuri și toate aceste sărbători ne vor face să primim și mai fericiți venirea iernii, a Moșilor, începutul noului an în miros de portocale și mere coapte.

Că tocmai Europa într-o zi va interzice sărbătoarea plină de sânge de pe 20 decembrie și tratând-o ca pe o barbarie în mijlocul atâtor popoare civilizate, nu a adus bucurie decât porcilor și precis tata s-ar fi bucurat enorm, și așa ar fi putut oficial să interzică tăierea lui Tom în văzul tuturor.

Da, tata a reușit să o convingă pe mama să nu-l taie de Crăciun pe Tom, că n-are cine-l mânca. Noi mâncam gâscă sau curcan, poate și iepure, dar Tom a scăpat toată iarna cu viață.

A venit primăvara. Tom a slăbit și alerga printre pomii care dădeau în floare. Și ca un porc ce era, cu piei atârnate de la slăbit a început să scurme printre căpșuni, lalelele și trandafirii altoiți cumpărați cu mare efort de la dl Brătianu. Și atunci mama s-a văzut obligată să ia o decizie grea: Tom or trebuie vândut, or tăiat.
Dar cine să cumpere un porc slăbit și asta înainte de sărbătorile de primăvară, adică de Paști, când toată lumea mânca miel și stufat?

Așa că într-o zi, când tata era plecat în oraș la C.E.C. să plătească faimoasele c-a-r-uri sau asigurarea ADAS, mama l-a plătit simbolic pe nea Costică din deal, un țigan care cu frica lui Dumnezeu l-a taiat pe Tom de dragul mamei, dar nu înainte de a recita multe versuri de iertăciune în limba lui de țigan.
Ei, țiganii pe vremea aceea nu tăiau nimic, le era teamă de ceva ce nu am înțeles, ar fi furat și ar fi vândut multe, dar să taie ei găini sau porci în mijlocul drumului , asta nu făceau.
Cel puțin cei de la noi din cartier. Umblau uneori cu o găină ținând-o de picioare căutând un bărbat român, care n-avea nici o frică să-i taie or să-i sucească cu o anume dexteritate gâtul bietei galinacee.

Costică a lui Leana a făcut-o la insistențele mamei și pentru că domnul Willi îi era drag. Ei doi ce mai călătoriseră mai departe de cartier. Costică cu calul și căruța lui trecuse mult mai departe de Mihailești sau Dumitrana, iar tata oricum degeaba povestea de Odessa sau Danzig sau îi îndemna după discuții în poartă și demne de o cauză mai bună, să se uite pe hartă.

Singura harta din acele vremuri a fost cea a României, pe care țările vecine aveau nume prescurtate și atât.

În clasa a 5 mi-am dorit un glob pământesc și un atlas și toată ziua mă uitam de jur împrejurul lumii și îmi imaginam cum iau o barcă și mă plimb așa cât era vara de lungă....

Evident , abea după ce veneau americanii, ca să nu-i fac nici o problemă mamei.

Am scris această poveste în clasa a 5 a la un extemporal la geografie și eram convinsă că iau 10. În loc de 10 am luat 4, mama a fost chemată de diriginta Weber și când a ieșit din cancelarie mi-a tras o palmă, că o simt și acum cum a trecut dintr-o parte în alta a capului, eu fiind luată prin surprindere nu m-am putut feri.
N-am plâns deloc, n-am pus nici o întrebare, dar în tramvai mama în câteva propoziții scurte și încete mi-a spus că în viață mea să nu mai plec în nici o teză cu barca în jurul lumii, să nu mai spun cuvântul “american” și să uit de toate păsările migratoare și de Nils Holgerson, pe care îl citisem cu sufletul la gură de la Ionel Frizeru.
M-am uitat la mama. Săraca era albă ca varul, n-am înțeles nimic, intuiam că ceva nu e în ordine nici cu hărțile, nici cu americanii și în nici un caz cu școala.
De atunci am trăit departe de oameni și începeam să-l înțeleg pe tata, care vorbea mai degrabă cu porcul Tom decât cu prietenii lui.

Mi-a spus că doar în război există prieteni, oamenii când au bani și sunt liberi se ignoră și se păcălesc unii pe alții. L-am contrazis, nu am crezut că lumea e rea și îi povesteam de Tom Sawyer, Karl May și restul călătorilor, că indienii sunt buni și undeva în lume precis e o țară în care iubirea e peste tot. Tata râdea cu pofta, și spunea ștergându-și lacrimile de râs:

- Mein Gott, bist du ein Kind geblieben! Ja,ja,……
(doamne ce copil ai rămas)
Mama îl contrazicea. Ea credea că trebuie să mă socializeze și așa am avut norocul în liceu să fac tot felul de cursuri, excursii și mai ales să stau în fiecare vară mult la soare în Deltă, mai precis la Sulina, unde tata era șef de șantier.

Și acolo lumea ținea porci, dar nu în primul rând. În Deltă măgarii și cârdurile de gâște patrulau mai des pe străzile nepavate, pline de pietroaie și nisip. Din stuful Deltei din când în când puteau fi văzuți și porci sălbatici, mici de statură, nu ca cei pe care îi vedeam fioroși în cărțile de colorat, unde oricum toate animalele erau cam supradimensionate.


Al doilea porc s-a numit Geri - un nume preferat al tatălui meu, un porc cu și mai multe libertăți decât primul, prea multe însă nu știu despre el. Nu a fost nici el tăiat de nici un Crăciun. Tata apoi s-a lecuit de crescut orice, că nu putea să-i taie și să-i mănânce. Gery însă ne-a adus și mai multe probleme, se urca peste un coteț și peste niște scânduri pe magazie și stătea și se uita în zare. Mama lui Mihăiță, mama Lila, atunci parcă plângea și mai tare afundându-și capul sub basmaua neagră, făcându-și cruce cu oftaturi de supărare și durere.

- Vai maică, ăsta e diavolul, sunteți blestemați .....striga peste gard...dați-l repede jos, că el e moartea cartierului....

Săracul porc era luat cu forța de pe acoperiș, iar aceste probleme au încetat cind el nu s-a mai putut cățăra niciunde, datorită greutății.

Nu vreți să știți ce probleme și cu ce vorbe s-au ales bieții mei părinți. Aveau de fapt un singur manco: nu știau să-și taie porcul singuri, că de mâncat i-ar fi ajutat familia, care la o tăiere a porcului oriunde ai fi în România e numeroasă.

va urma....