Eva privește-mă, pentru numele lui Dumnezeu, uită-te la mine, unde-ți rătăcește iar mintea, ai deja câteva ore de cînd nu te-ai mișcat de lângă fereastră, iar eu nu știu ce să mai scormonesc din trecutul nostru să te zdruncine măcar atât cât să mă privești și să mă întrebi nimicuri, nu așteptăm pe nimeni fata mea, de foarte mult timp nu mai așteptăm pe nimeni, degeaba te uiți, dacă ai accepta și tu să ieși din starea asta și ai începe din nou să vorbești, poate mi-ar fi mai ușor, inflexiunea vocii mi-ar spune dacă ești tristă sau fericită, o privire aruncată în fugă, mi-ar îngădui să cred că m-ai iertat, dar tu taci și privești dincolo de lumea asta, dacă aș fi putut alunga demonul care ți-a furat pofta de viață și strălucirea din ochi, acum am fi fost împreună, dar uneori cred că nu exista nici un demon și atunci tu, frumoasa mea soție, ai purtat mereu în tine un sâmbure de indiferență și de răzvrătire, pe care eu sau cine știe cine, neștiutori sau cu bună știință, l-am hrănit ca pe un copil, iar acum nu pot decât să privesc cum te îndepărtezi și nu te pot lăsa, pentru că nu-mi închipui cum arată o clipă în care tu să nu fii. Nu, nu vreau să mă resemnez, doctorii spun că undeva în profunzimea minții tale s-a născut un vierme care se cheamă nebunie și că o să te distrugă în cele din urmă, dacă ceva anume nu te va face să te întorci , și-atunci am întrebat, adică soția mea, frumoasa mea soție, doarme, da, se poate crede și așa, e doar o interpretare boemă, acel somn al rațiunii , dar de fapt nimeni nu știe, iubita mea copilă, ce era sau ce e, acolo, în spatele privirilor tale calme și pierdute, dacă e neliniște sau poate nimic, doar eu cred că tu ai ajuns în sfârșit în lumea pe care o visai.
Ții minte, era toamnă, anul 1999, se năștea copilul nostru, din păcate doar pentru cîteva ore sufletul lui a pâlpâit ca un licurici și-apoi s-a întors în lumea sufletelor , când l-am văzut atât de mic, chircit și vânăt m-am gândit ca un egoist că poate a fost mai bine așa, da, recunosc, m-am înfuriat inutil doar pentru că ochii mei au pipăit o bucățică de carne inertă, acolo era sângele nostru totuși Eva, dar ce vină puteai avea tu, de ce te-am învinuit oare, of, ce mâhnire, ce tristă zi, știu, sunt vinovat, am ajuns târziu, de fiecare dată am ajuns târziu, nimeni nu știe cât regret, Dumnezeule, de câte ori să-ți spun că-mi pare rău, de unde să fi știut, m-ai privit atunci într-un fel în care am înțeles că nici eu, nici fotografiile tale și nimeni pe lume nu putea să-ți mai dea înapoi bucuria, degeaba am umplut salonul cu flori, trandafiri galbeni, așa cum îmi cereai în acele nopți în care ne jucam, strecurându-ne furiș prin întunericul camerei noastre, iar tu găsindu-mă, izbucneai deodată și aveai Doamne atâta pasiune că mă pierdeam câteva clipe și mi-aș fi dorit să nu îmi mai revin niciodată, să rămân captiv acelor clipe fericite, am venit și atunci Eva, dar tu priveai ca și acum pe fereastra aia mizerabilă de spital și cine știe ce ți-a năzărit să spui, în timp ce lacrimile-ți curgeau tăcute și jur că vedeam cum se preling, arzându-mi sufletul,
nu mai suport nici un om,
așa ai spus și te-ai întors cu spatele la mine, m-am simțit un gunoi Eva, pentru că orice aș fi spus ar fi fost inutil, în tine se zdruncinase tot ce numesc experții raționament și degeaba mă încurajau asistentele că e temporar, că ar trebui să fiu femeie să știu ce simți și prin ce treci, eu am știut că mintea ta s-a întunecat, nu, nu erai tu de vină, poate nici eu nu am fost chiar dacă am izbucnit furios și te-am acuzat că nu te-ai îngrijit îndeajuns, că ai ales să alergi aiurea pentru niște fotografii ridicole, acum știu că am greșit, dar era ceva străin în comportamentul tău, în felul cum priveai fereastra aia, ceva care mă înfricoșa, voiam să reacționezi, să te aperi, să mă scuipi, dar ai tăcut ca și cum erai vinovată, deși acum știu că acea tăcere a însemnat sfârșitul nostru. Uite nici nu clipești, mă-ntreb ce e dincolo de privirile tale, ochii sunt porțile sufletului, sufletul tău e tulbure Eva, și eu nu pot să te ajut, pentru că de fiecare dată când te așezi aici, nu spui nimic, doar privești în gol, iar eu simt cum înnebunesc, nu știu unde să mă duc cu tine, să te văd din nou așa cum te-am cunoscut timidă dar atât de plină de viață, mă puteți ajuta să găsesc o stradă, sigur, am spus, vă pot însoți, ce firesc, era strada unde locuiam și tot ție trebuia să-ți dau date pentru un proiect legat de nu știu ce statistici, erai atât de serioasă, doar ochii tăi aveau parcă toate culorile, de ce Eva și-acum simt la fel, spune-mi te rog, mereu aveai argumente, inutil, inutil, tu nu mă mai auzi demult, sufletul meu moare de cîteva ori într-o sigură zi, așa ai spus și ai vorbit atunci ca un poet, dar un poet habar nu avea câtă putere aveau cuvintele alea rostite de tine, cum au trecut ele ca un cuțit, ca un glonț, prin mine, am murit alături de tine zile, apoi luni, eu însă am reușit să uit micuța mea, am încercat să te trag și pe tine în lumină, dar tu nu m-ai iertat niciodată.
Și- am plecat departe de tine da, pentru că nu puteam suporta privirile ironice, răutatea fățișă cu care mă pedepseai , ajunsesem în iad cu tine agățată de suflet, dar nu am renunțat, i-am îndepărtat pe toți și ți-am lăsat casa goală, te-am încurajat să te lași de carieră, te-am obligat da, pentru că te tulbura, îmi pare rău iubirea mea, dar pentru noi eram în stare să fac orice. Și cât am greșit, cât îți dorisei să ajungi jurnalistă și cîtă frumusețe era în tot ce atingeai, ai vrut să fii apreciată, ai fost apreciată, ai vrut să fii sus, ai fost sus, însă în spatele strălucirii din ochii tăi, era ceva rău Eva mea, poate greșesc, poate am greșit crezând că mă înșeli, eram un om al societății, toate mergeau bine, numai tu te schimbasei, mă disprețuiai, cum ai fi putut să faci asta, mă iubeai, evident nu erai tu, poate acel vierme era de vină, dar frumoasa mea, tu ți-ai atins mereu scopurile. Chiar și cu mine, da, chiar și cu mine.
Și cum știai să te răzbuni, cum mă chinuiai cu pozele tale în care o singură imagine mă urmărea obsedant pe toți pereții locuinței noastre, acea casă părăsită, nu am să înțeleg niciodată cum reușisei așa o corelație obscură în mintea ta, o casă sub bătaia unei furtuni de vară, un fond întunecat doar câmpul galben, Doamne cât mă mai urmărește galbenul acelui câmp, fereastra smulsă de vânt și fata aia care se leagănă într-un șezlong întorcând spatele furtunii, câtă tristețe, câtă pustietate, nu mă ajuta nimeni să te înțeleg, m-am gândit întâi să te las, apoi am sperat că o să mă obișnuiesc, nu știu de ce am plecat, dar jur că nu făceam asta din lașitate, trebuia să plec, totul depindea de mine, iar eu eram obosit iubita mea fată pierdută. Am căutat un alt loc, un loc nou pentru ca tu să uiți, pentru ca eu să te regăsesc, apoi când m-ai chemat, m-am îmbătat tot drumul cu satisfacția că fac parte din lumea ta, că suntem inseparabili, că firește nu aveai cum să deschizi în fiecare dimineață ochii, fără să mă știi în preajmă și ce am găsit? Am găsit doar o scrisoare concepută cu o ură despre care habar nu aveam de unde se născuse, cum să fi crezut că prezența părinților mei lăsați să te ajute, să te sprijine, va contribui la distrugerea ta, m-ai chemat doar să constat că nu mai erai, că acea casă pe care ne-o doream luminoasă, devenise un loc dezolant, m-am găsit atunci singur în salonul nostru, am tras storurile, am deschis ferestrele, mirosea a flori de toamnă, cum se alesese să fie tot toamnă ca atunci și ca acum, nu știu, știu doar că trăgând ușa dulapului unde erau hainele noastre, m-a învăluit parfumul tău. M-am așezat jos,am luat la întâmplare o haină și-am plâns ca un copil, durea atât de tare, încât nici absența ta nu mai avea vreo importanță, hainele miroseau a fericire și a tihnă, cum am putut oare să distrug tot? Atunci m-am îndoit de tine cel mai mult, se putea ca niciodată să nu fi fost așa cum am crezut eu, se știe că fiecare trăim pe cont propriu senzațiile, la mine câmpul acela era galben, dar cine știe ce culoare avea în mintea ta, poate așa e și cu iubirea și cu altele.
A trecut un Crăciun peste noi, auzeam vești triste cum că te retrăsesei într-o casă aproape rudimentară și trăiai singură, ți-am pus la dispoziție mereu bani, puteai să-i folosești, erau ai tăi, totul era al tău împreună cu sufletul meu zbuciumat, degeaba am încercat să te uit, degeaba am ținut disperat de niște acte care atestau în fața nimănui că mai suntem împreună, Dumnezeu nu mă ajuta, iar tu voiai să mă ștergi definitiv, pentru că într-o zi nefericită am pierdut o parte din noi. Sau pentru ce, de ce taci, m-ai urît poate pentru zilele care au urmat, când ți-am distrus tablourile stupide pentru că din cauza lor aveam coșmaruri, pentru că din cauza întunericului din casă m-am îmbolnăvit de nervi și ți-am rupt toate fotografiile, ți-am adus pe cap paznici să aibă grijă de sufletul tău bolnav, poate de aia, cine mai știe, eram furios Eva, eram cumplit de furios, aveam impresia că tu ești perfect normală dar ceva rău, ceva mistic și rău te ajuta să te transformi, nu pentru a te distruge pe tine, tu uite! nu ai îmbătrânit deloc, ba dimpotrivă, cu cât te afunzi mai adânc în golul minții tale, cu atât fața ta radiază, trupul tău atrage, poate tu însăți ești demon și n-ai cum să te distrugi , de ce să nu cred? Ce să mai cred, orice cred e la fel de inutil, pe cît e de probabil, îmi spunea mama ta că ai fost altfel de cînd erai mică, cum să nu vorbească toți, să nu mă învinuie pe mine, tu credeai în îngeri, tu marcai orice loc prin prezența ta, ai fi putut să te camuflezi la nesfârșit, renăscând din imaginația ta asemenea unui anotimp, poate era de vină monotonia și nebunia mea de a crede că o să te pierd, acum am înțeles, azi sunt eva și vreau să fiu tristă și singură, mâine sunt altă eva și sunt a ta, vreau doar să mă simt liberă, era doar un joc, acum știu, acum știu de ce ochii tăi purtau toate culorile și de ce trupul tău inspira vitalitate, dar e așa de târziu, nu mai puteam face nici măcar atunci nimic, îți luasei o slujbă mizerabilă și te baricadai de frica mea, dar eu știu că de ceilalți oameni era vorba, eu plecasem, de ce să-ți mai fi fost teamă de mine, nimeni nu-ți trecuse pragul, doar iarba creștea nebună ca-n poveștile alea pentru minți ușoare, doar un bătrân mai venea să-ți taie lemne, iar lui îi spuneai tată, și mă întrebam dacă nu cumva tot ce știam despre tine era greșit sau cineva te ținea captivă pentru cine știe ce motiv, totul contravenea realității, totul începînd cu singurătatea și sfârșind cu nămolul drumului pe care l-ai urât întotdeauna.
Într-o zi, oare cît timp a trecut Eva, de când tot vorbesc aici, nici nu știu, se aud pași pe hol și râsete, e d-na Mirela am auzit-o cum ne cheamă la masă, tu sigur nu o auzi, exiști și totuși nu te interesează nimic, blestemată fie clipa când ai fugit sau poate când m-ai chemat, începusem să te uit, auzeam că spui oricui că ești fericită că ai viața ta, dar nu m-am lăsat , chiar îți construisem acolo, în acel loc nou, un adevărat chioșc de vară cu șezlong, așa cum aveai cînd erai copil, da, la fel cum aveai acasă la tine și pentru că mi-am amintit, află că părinții tăi erau înnebuniți de durere și tot eu eram vinovat, de ce Eva, de ce eu, cu ei ce ai avut scumpa mea frumusețe, cine avea vreo vină și cîți n-au trecut prin necazuri, la fel ca și noi, un an nu era o veșnicie Eva, alții se duc în munți, scobesc cu unghiile și trăiesc în grote toată viața pentru iubirea lui Dumnezeu, cu ce am fost eu mai prejos închizându-te un an, dacă acea soluție venea din iubire, tu nu mai erai Eva mea, cineva îți sucise mințile și mă urai, mă diprețuiai, dar ce greșeală, ce imensă greșeală, cum să fii iubit cu forța, am renunțat mai târziu și să-ți mai scriu, dar tocmai în acea lună m-ai chemat din nou. Atunci am știut că vrei să mă distrugi și n-o să te lași până nu vei reuși, dar tot am venit. Oricum nimic nu mai conta. Te-am găsit bolnavă, te îngrijeau niște femei îndoielnice, casa era plină de tablouri cu flori, galben, galben peste tot, niciodată nu am să știu de unde te-a apucat nebunia culorilor, i-am alungat pe toți și te-am înțeles perfect cum e să simți că nu mai suporți oamenii, te-am dus, așa într-o cămășuță albă și scurtă, și-atunci ridicându-te în brațe, mi-am dat seama că fusese doar iluzie, că ființa ta era transparentă și arăta o suferință reală, era atâta tristețe în liniștea trupului tău, încât m-am pierdut definitiv sau poate diavolul din tine, ușor ca un fulg, dăduse feții tale culoarea morții doar pentru a mă prinde mai adânc în mrejele lui, uite cum nu pot să uit, cum mă doare atât de crunt și acum, dacă m-ai lăsa să-ți iau mâna și să o așez, uite! aici, puțin mai jos de carnea inimii, sigur ai simți cum arde, așa ardea și atunci, soția mea răsfățată și îngrijită zăcea pe un pat străin, mâini murdare îi șterseseră poate fruntea sau îi pipăiseră corpul, eu nu fusesem și ea, ea slăbită, dormea adânc, te-am scuturat atunci până te-am auzit cum plângeai scumpa mea iubită și ce fericit eram, cît de fericit eram, dar câmpurile erau galbene Eva, erau galbene și se trecuseră de puțin timp macii, casa aia avea în ea sufletul tău, tu de fapt acolo ai rămas și nu venise încă toamna, pentru că văzusem poze cu maci într-un sertar, poze nu doar galbene, imagini în care zâmbeai, înconjurată de culori, altele, multe, si-am crezut că sufletul tău s-a curățat, și-am rîs și-am plîns și-am spus
Soția mea e o femeie liberă pentru că nu va muri de dragul cuiva și nici de trăit nu va trăi doar pentru mine, asa cum spunea, cine oare spunea Eva, eu nu mai știu, cred că mintea mea a selectat doar ce era compatibil cu tine, nu știu dacă pe lumea asta cineva a suferit cum am putut eu suferi, eu pentru tine trăiesc și dacă vrei, uite! acum, acum în clipa asta pot muri, numai să îmi ceri, dar tu nu îmi ceri, tu nu-mi zici nimic, nici nu mă privești, din acest motiv ceea ce a urmat nu-mi mai este clar, dar cel mai des cred că te-am adus aici, iar tu te refăcusei minunat. Te-am lăsat singură așa cum voiai, te-am privit cum renaști, cum înoți, cum alergi, cum râzi și te-am simțit nopțile caldă și atât de plină de viață, cum nici nu apucasem să te cunosc, voiam să mă schimb pentru tine de câte ori era nevoie, să fiu cel pe care tu îl doreai, să fac ceea ce făceai tu pentru că mă iubeai, iar eu ca un idiot josnic și egoist nu am putut să înțeleg, aș fi avut puterea asta la infinit, uite în ce lume trăim, câți se mai pot iubi așa, până la moarte e depășit, într-un an se stinge tot, semn că aproape nimeni nu mai vrea ceva pentru veșnicie , totul se reduce la clipe scurte și patetice regrete cauzate de lașitate sau de teamă, poate dintr-o oboseală a spiritului, cine știe cum e mai bine, eu chiar nu mai știu, trăiesc în confuzie de prea mult timp și tu nu mă ajuți, nici nu ai cum.
Totuși ascultă Eva, noi doi știm că te prefaci, noi doi știm, deși nu tresari, nu mă privești, nu miști, eu știu. Ții minte? Trebuie să-mi confirmi, e dreptul meu să știu de ce, după ce a trecut vara, totul s-a dus pe râpă din nou? Uneori cred că de fapt toamna e vinovată de schimbările tale, ții minte, te-am adus acasă și eram fericit în acel moment, eram poate cel mai fericit și binevoitor om, iar tu, tu ce-ai făcut Eva?
Te-ai apropiat palidă de fereastră și niciodată nu am să știu ce se putuse întâmpla din nou, cine te tulburase iar, poate acel demon și-a amintit de mine, poate viermele acela de care vorbesc medicii crescuse în tine și a pornit să distrugă, te-am auzit vorbind și cîtă ură, cîtă furie și scârbă pot radia niște cuvinte, mi-ai zis omoră-mă, vreau să mor de mâinile tale, în tot acest timp am iubit un om, iar azi mi-am dat seama că el mă urăște. Îți dai seama Eva, era ca și cum priveam într-o oglindă răsturnată, totul s-a năruit cădeam în iad cu tine iar, cum să te omor Eva, te-am întrebat și-ai început să țipi, te-ai repezit și mi-ai sfâșiat hainele ca o fiară, nu ești decât o marionetă, un laș, un nenorocit din cauza căruia nu am putut să plec definitiv, așa ziceai și niciodată nu m-am simțit mai mâhnit, mai umilit, mai gol decât așa cum stăteam în fața ta, lipsit de haine și de speranță.
Nu te-am putut omorî, te-am adus aici și te-am îngrijit în fiecare zi, și-n fiecare zi îmi spuneai că nu mai trăiești pentru nimeni, dar deja nu mai erai tu, deja Eva mea murise înăuntru tău sau poate sufletul ei a rămas totuși în acea casă galbenă, așa că degeaba într-una din zile, dar nu atunci, categoric nu atunci, am cuprins cu mîinile gîtul subtire care mi se oferea, degeaba am strâns și nimic din acea ființă nu s-a împotrivit, semn că nu puteai fi tu, tu ai fi protestat, tu ești o femeie puternică, am crezut oare că e doar un demon în trupul tău frumos, atunci când am strîns? Am strâns deși o venă subțire se îngroșase pe fruntea ta înaltă, iar mîinile se înfipseseră în pieptul meu adânc, adânc, am strâns, pentru că uite acum ești tot aici, semn că nu erai tu, dar sunt derutat, pentru că nu-mi vorbești și simt cum amintirea acelei zile îmi stîrnește din nou furie, furia e pentru oamenii neputincioși , de ce nu mă privești frumoasa mea, uite acum nu mai vine nimeni la noi, ne-am închis aici, vreau doar să te ating, să-ți simt moliciunea feței, să-ți văd ochii și să nu mă mai gîndesc la cîmpurile galbene, să aud scârțîitul șezlongului din chioșcul nostru de vară, să -ți simt parfumul, doar atât. Nu, de ce dispari, de ce de fiecare dată cînd ajung aici la final cu povestea, mâinile mele nu ating nimic, ești un diavol Eva , un diavol, dar nu o să mă ai, te-am ucis, te voi ucide de câte ori vei apărea, eu nu voi muri de dragul unui diavol și nici nu voi trăi…
Nu doamnă Mirela, nu țip, este o problemă de familie, v-aș ruga să nu mai ciocăniți la ușă, nu mănânc azi, nu mai vreau să mănânc, vorbesc cu soția mea, degeaba îmi spuneți că nu am omorît-o, stiți bine că e o minciună, ea a vrut, a spus că am un demon în mine, că am închis-o doar ca s-o chinui, cum s-o chinui, eu nu aș fi putut face asta, eu nu am tăiat în viața mea nici măcar o găină, sunt cel mai pașnic om, sunt omul societății. Nu, de ce trebuie să mă înțepați iar, pentru că țip? Dar nu țipam. E tîrziu? Trebuie să dorm? Nu, nu vreau să dorm, am coșmaruri, un copil vine și mă ia mereu, mă trece printr-o oglindă și dincolo alergăm amîndoi printr-un câmp cu flori galbene, multe flori galbene, iar Eva mea e un vierme uriaș care ne urmărește, trebuie să se termine, nimeni nu păzeste spitalul, iar ea vine în fiecare zi, nu vreau s-o mai văd, mă tulbură, se așează la geam și tace ore în șir, când se va termina doamnă Mirela? Nu, nu e adevărat, Dumnezeu nu e aici, aici suntem părăsiți, avem un vierme în creier doar atât, nu există demoni, iar eu nu vreau să mă mai trezesc, sunt un criminal d-na Mirela, chiar dacă ea trăiește, eu știu că am vrut s-o omor. Cum? A murit în acea casă părăsită, unde a fugit din vina mea? Nu, nu mă prefac, nu știu nimic, era bolnavă d-na Mirela , nu trebuie s-o credeți, de ce spuneți că a murit de foame din vina mea? Sunt un om înstărit, nu ne lipsea nimic, sunt un om respectat, e jignitor ce spuneți și e prima dată când aud, aveți cuvântul meu. Am luat-o de acolo, vă jur că am luat-o, a trăit bine mersi cu mine aici, i-am făcut chioșc de vară și șezlong, nu mint, credeți-mă, poate dacă mi-ați mai face o injecție se va termina, se va termina, eu am trăit de dragul cuiva și vreau să mor acum. Știu, știu, nu aveți voie. Atunci mă veți ajuta mîine? Mă veți ajuta să o fac să vorbească? Măcar să-mi cer iertare , nu-i așa? Așa e, așa e, știu, sunteți o femeie minunată d-na Mirela, uite și copilul nostru, Dumnezeu să mă apere, legați-mă strâns strâns….