agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-29 | [This text should be read in romana] |
Un bob de orez a căzut de pe farfuria bătrânei Tante Paula.
Această Tante a fost și ea deportată și chiar a stat toți cei 15 ani în Siberia, în mină, de unde s-a întors albă, fără păr și fără voce, cu puțin aer în piept, cât să respire dimineața, la prânz și seara. Înainte să o pensioneze de boală a trebuit să mai lucreze exact unde nu avea voie: într-o țesătorie de covoare, așa că a mai pus câteva scame pe plămân, astfel că toată viața la fiecare doi pași a respirat ca un pește ce nu se prea simte bine în apă. Ca să poată trăi decent, adică să fie cine să îi aducă pâine, să o îmbrace și să îi aprindă lumina în mini-cămăruța în care a stat ca o vrabie timp de câteva decenii, s-a căsătorit așa cheală și cu o voce de fierăstrău uzat cu Ionel-frizerul, un român și mai alb decât ea, adica un albino, cu ochelari mari și care atât știa să povestească: - Un tuns 3 lei , un ras 3 lei, un barbierit 3 lei..... Spunea el trei lei, oamenii însă îi dădeau cu un gest larg cinci. Doar cei foarte bătrâni sau văduvele îi dădeau fix, cu privirea în pământ, rușinați.Banii erau din hârtie murdară, rar că se mai putea citi ce e pe ei. Când erau fix 3 erau monede și cădeau încet în halatul gâlbejit împodobit cu păr de toate lungimile. Ionel-frizerul avea o mare clientelă, pentru că îi lăsa în pace, nu-i întrerupea când povesteau, nu-i trimitea acasă dacă erau beți și nici nu-i refuza dacă erau murdari. Eu pe unii nu i-aș fi tuns….. Uneori stăteam pe scăunelul din lemn, cel pe care unii clienți își sprijineau în semn de relaxare picioarele și cu gura căscată mă uitam cum intră foarfeca aceea din fier greu în părul vreunui cetățean care părea nu doar că nu se spăla, dar care sigur nu știa, ce este aceea o oglindă. Privirea-i era atât de mare, goală și surdă, cred ca aș putea să o numesc chiar tâmpă, încât omul era tare speriat, de ce vedea în fața lui și nu scotea nici un sunet, nici când în spatele urechii foarfeca cenușie nu reușea să ia bine curba și îl pișca de lobul urechii, sângele curgând lent peste umăr și braț. Atunci Ionel-frizerul calm, cu mișările unui pui de gostat bucuros că a ieșit până mai încolo de grădină, lua din sertarul, ce părea că supraviețuise multor bombardamente, o piatră cenușie, o freca de șort – trebuie să spun că frizerii aveau unii halat alții șorț – se uita la ea pe sub ochelari să vadă dacă e piatra sau pămătuful, o scuipa econom și apoi ștergea cu ea rana provocată de ciupitură. Răniții stăteau nemișcați, de parcă ei erau de vină că foarfeca sau frizerul nu știu să ia curba pe sub nas, pe după gât și urechi. Piatra amară, parcă așa îi zicea, stopa firul roșu, părea o armă serioasă contra morții. Da, era sigur, când mă fac mare îmi cumpăr și eu o piatră amară mare de tot, ca să o pun pe inima mea și a mamei și a cățelului și a lui Mihăiță, să rămânem toți mereu împreună. Nu știu de câte ori îmi imaginam, că voi fi mare și voi avea atât: o mașină de tuns, adică una identică cu al lui Ionel, fără curent, cu zimții perfecți, aș fi șters-o cu spirt și aș fi tuns tot ce-mi ieșea în cale, dar în nici un caz bărbații aștia parcă ieșiți din tufișuri uitate pe câmp, aceste femei ieșite dintre sărăciile tarabelor și în nici un caz copiii, care strigau cât era ziua de lungă „mamăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă“. Ah, și despre fotbal mai vorbea Ionel-frizerul, da, despre fotbal mai vorbea cu tata în propoziții scurte. Eu cred că l-am simpatizat rar de tot, dar cel mai mult mi-a plăcut de el, când îmi făcea cadou cărțile, ce le primea în frizerie, cu un gest de mare cititor și mi le dădea ca pe o ofrandă. Nu m-a întrebat niciodată, dacă le-am citit. Cred că vă amintiți, aici în frizeria lui Ionel-cel-alb l-am văzut prima oară pe Nils Holgersson, cărămida de carte, care cu gâsca Aka mi-au făcut destule probleme, deoarece dorința de evadare dintr-o lume, nu duce obligatoriu la intrarea într-o lume mai bună. Pe vremea aceea însă toți erau plini de multe: unii de speranță, alții de bube dulci, alții de vise de plecare cu sau fără dosar, de fuga pe jos, prin apă sau ascunși prin tiruri, noroc la femei și bani, iar alții plini de păduchi..... Mama era o femeie curajoasă, dar când auzea că cineva are păduchi sau că se face o dezinfectare, apărea o mare teamă în privirea ei, și îmi spunea că aceste insecte mici sunt mai rele decât un accident cu mașina. Noi n-am avut, dar de undeva trebuia să i se tragă teama. Presupun că aceste Läuse und Wanzen îi chinuiseră suficient în război. Trecuse războiul rămăsese însă teama de păduchi, de poliție care „te saltă“ noaptea și frica de foamete..... Bobul de orez a căzut parcă cu încetinitorul. Era unul din cele multe lipite între ele, care i-au scăpat lui Tante Paula prin colțul gurii astmatice și mâna acoperită de piele măruntă, dospind printre alunițe, n-a apucat să le mai bage la loc. Tot cu încetinitorul s-a întins și mâna, cât era de bătrână în zeama de orez, care la facerea ei se dorise ciulama. De fapt bobul nu a căzut într-o farfurie, ci într-un fel de bol cu multe încrustații, elefanți posomorâți și flori de lotus, care au ca efect ca orezul să se simtă ca la el acasă, chiar și departe de plantația de pe care vine. Bolul avea oarece ani în spatele lui. Ciobit de câteva ori, zgâriat, pe ici pe colo elefanți fără trompe aurite. Porțelanul fusese spălat cu nepricepere cu sârma de vase. Boluri din acestea vedeam la mai toți sașii din București. Se mândreau cu servicii de masă desperecheate, aduse bucățică cu bucățică de prin depărtările lumii. Ei, sașii, călătoriseră mult în ultima sută de ani. Cel puțin străbunica mea reușise să aducă câteva servicii Rosenthal, servicii delicate de cafea și ceai cumpărate în Boston, unde străbunicul a muncit o viață. Și acum, când vâd în aeroport bărbați obosiți, ancorați de valize pline de crapă ca burțile vacilor după ce au scăpat într-un câmp de lucernă, valize ce conțin toată munca lor, toate dorurile de copii și nevastă și chiar dorul de țuica pe prispa parintească – atunci mă gândesc că acum mai bine de o suta de ani străbunicul meu plecase la fel, se întorsese la fel, îndurase și se ostenise la fel pentru familia lui din “ Ardialul nostru”. Ba mai mult, se îmbolnavise la fel ca generația prezentă de tot felul de metehne, de gânduri, de nehotărâri. De fiecare dată, când mai venise în Siebenbuergen, la câtiva ani o dată, (am inteles in acea viata se pleca la munca in America, ca acum în Italia sau Spania,) mai facuse un copil nou și o casă nouă pentru copiii, care deja erau risipiți pe la rude. A face copii era atunci un gest natural, la care nu se gândea nimeni în termeni matematici. Ei, copiii, apăreau pentru a fi acolo când părinții se micșorează la pas, când le e casa prea mare și se dau la o parte, casa să rămână copiiilor și nepoților, vitele sa aibă de cine să fie duse pe văile Ardealului, viile să fie tăiate la timp și vinul în butoaie împins dintr-un colț în altul al pivnițelor, care azi multe stau mute și adormite. Străbunica făcuse și ea vreo 12, bunica Motter făcuse 9 copii....iar la câteva decenii după război, foamete și deportări, oamenii sunt norocoși și mândri dacă mai fac unul, cel mult doi. Orez se mânca rar în copilăria mea. Nu că ar fi fost scump, dar se pare ca unii îl comparau cu grâul de coliva. Se făcea orez cu lapte, orez cu scorțișoară și stafide și pilaf. Alt orez nu exista. Să ajungi în fața unui perete de rafturi, să te încurci în denumiri, în mărimi, culori și mai ales limbi straine, eh, așa ceva în acel secol trecut în Rahova nu exista. Tanti Ioana de pildă nu e în stare să mai cumpere singură din super-market mai nimic. Știe să citească fără ochelari la TV, însă o zăpăcesc rău culorile multe la ochii ei de 90 de ani, râzând îmi spune toate astea, cu o mână jumătate în fața gurii, iar orez nu mai poate mânca decât fiert, fiert până apa îl descompune. Lipsa de dinți este și ea o mare boală. Când îi ai, nu îi numeri sau știi, ce face fiecare, dar când nu mai ai decât doi sau trei ești ca un invalid, te pierzi cu limba prin toată gura, cât este ea de mare. Așa îmi imaginez că se întâmplă între obrajii căzuți parcă în altă față. Lui Tanti Ioana îi aduc din oraș mereu scorțișoară și cafea, da, îmi spune că de mirosit mai poate. Își imaginează că are dinți, că totul e în ordine, că poate să mai stea pe piatra din fața casei, până când veșnicia o să cadă peste stradă și peste vilele goale, semn de bunăstare imaginară. Tante Paula a căzut între boabele de orez, mâna aceea ținută în viață parcă de multitudinea de alunițe și câteva respirații bucăți, astmă, scame pe plămâni, singurătate siberiană, ce mai contează, s-a întins și ea decisă să se odihnească. - Mama, Mama, sie sagt noch was! spuse copilul cu care stăteam la masă, iar Tante Paula de fapt nu mai dorea să zică nimic. Încet se auzi un oftat și bătrâna care trecuse prin toată Europa pe jos spre casa visurilor ei cu Ionel-frizerul, spre acea grădină, ce părea a se cufunda sub umbra blocurilor din spatele Rahovei, mai îngăima printre scame și fiori de cuvinte: - Feuer, Feuer......foc, foc......și pleopele surde se alungiră și ele peste ochii și ei scămoșați. Înainte ca femeia să se simtă în flăcări, a mai cules mure, copilul a vrut să guste brânza adusă de o țărancă de la o capră ținută singură în țarc, de către vecini care și ei doreau să supraviețuiască și să-și plătească chiria, Ionel a mai tuns tăcut pe trei lei un client, părul nici nu fusese încă luat de vânt, soarele nici nu uscase toată via de umezeala dimineților de oraș, iar sectoristul nici nu apucase să bată în poartă. Bucătăria nu mai părea atât de mică, când a început zarva în jurul femeii căzute între orez și linguri de aluminiu, cele de argint fiind la loc sigur, printre sertare și eșarfe noi “de la pachet”, păstrate să le mânânce moliile. Am ieșit din bucătărie. Câinele sălbatic printre acești oameni singuri, nu mai lătra nici el dintr-o suflare. Mușca ce apuca, probabil în speranța să prindă viață. Și Tante Paula avea pe mâini urmele acestui câine bătrân, care nu fusese niciodată liber, că deh, mai veneau clienți la tuns pe strada Dărniciei. Numele străzii m-a pus pe gânduri, dar cine mai avea timp de ele acum. - Ionele, Ionele, Paula ta a căzut pe masă.....strigă o vecină, intrată în curte fără vreo țintă anume. - Mama, Mama, ich will einen Knopf.....(as vrea un nasture)…… - Cum adică un nasture, dar ce au nasturii lui Tante Paula? - Sunt o perlă……vreau o perlă…..murmura fetița, care se jucase cu copiii pe stradă și printre rândurile de vie perfect tunsă și ea, că doar era grădina unui frizer, tufișurile de mure și Johannisbeeren din care Ionel și Paula făceau un lichior cu care își cinsteau clienții, lichior diluat până rozul licorii atingea albul acele al mâinilor lor. - Nu putem să-i rupem un nasture lui Tante Paula, ne dă ea când se trezește, linișteam copilul, care era cu ochii țintă pe tot ce mișca în jurul femeii îmbrăcată într-o bluză de duminică, că doar avea musafiri. Bluza și ea „de la pachet“ era din mătase cu nasturi mici de sidef. Cu această bluză avea să plece Tante Paula cu mașina aceea care abea își găsise o cărarea printre cărămizi și bucăți mari de moloz, care stăteau dovadă că pe undeva erau demolări și aici din când în când erau băltoace prea mari să le treci fără să fii sprinten la pas. Cândva cineva a chemat salvarea care a venit după vreo câteva ore, fiind deja plină cu alți mușterii, care se grăbiseră să plece din lumea plină de gropi, lătrături, acoperișuri imaginare. Apoi cineva a propus să o ducem în pat, acolo unde își petrecuse ultimele decenii, să aprindem televizorul, că poate își revine la atâta zgomot multicolor. Fiecare a dat o mână de ajutor, doar mica fetiță era disperată să prindă un nasture de sidef, pe care îl considera o perlă în rotunjimea lui, o perlă adevărată, care acum se mai mișca datorită zgâlțielilor la care acest corp atât de chinuit nu se mai opunea. Respirația Tantei Paula era în sfârșit cea normală: - Respiră, dar puls n-are .....zise doctorul, uimit să afle această minune chiar aici, la margine de București, într-o curte măcinată de lătrături, ce ți se înșurubau în creier, de zgomot de albine care și ele aveau de lucru prin curtea plină de flori de toate culorile. - Nu știu ce să spun, dar nu e bine......mai zise cu ochii spre bucătărie, doctorul de pe salvarea veche și obosită, el nemaiavând puterea să zică de la obraz nici că e bine, nici că e rău, așteptând să i se dea ceva, începând cu apă, mâncare, un pumn de bani, o sticlă de lichior, un coș cu struguri sau chiar și poate televizorul, care pâlpâia de unul singur, în culori, pe care Tante Paula îl primise donație de la o asociație a astmaticilor germani întorși din Siberia. - Domn Ionel, se mai uită cineva la el, hai spune drept, că mata cu tunsu ai toată ziua de lucru....hai domle, dă-mi-l mie, că or mai fi germanici care să-ți trimeta alt carton..... Ionel nu s-a grăbit de fel la auzul strigăturilor. Murele trebuiau culese, erau coapte și dacă nu se grăbea, veneau ciorile și diversele păsări și le culegeau între seară și dimineață, scuipind apoi pe aleea maturată perfect sâmburii din cireșul vecin. Copilul a rămas trist, punând întrebări unde o duc pe Tante Paula cu bluză cu tot. - Nicht weit, sie kommt wieder, îi explica Oma.....(Nu o duc departe, vine înapoi) ……hai să culegem mai departe mure cu nea Ionel. Da, Ionel a mai cules mure încă vreo două zile, până când au sunat de la Urgență. Paula murise, trebuia să vină cu bani, haine și vreo câteva documente de la cimitirul Bellu pentru nemți. Deodată Ionel nu mai era acel calm culegător de mure, acel frizer simpatic și alb. Probabil că îl arsese soarele prin pielea lui lăptoasă și albă că se înroșise la auzul că trebuie să vină cu câteva mii și că ea Paula, prima clientă din viața lui, nu mai era. Oma mi-a spus că trebuie să facem o chetă pe stradă, că vai !!! Ionel n-are bani. Vecinii nu au raspuns la nici un apel. Se așteptau sigur, ca Ionel să scoată sticlele de vișinată și palincă ardelenească și să își verse tristețea din prima zi peste gardurile străzii Dărniciei. Ionel a continuat să strângă mure și struguri. Nu a lăsat nici un rând pentru păsări. Ar fi fost păcat, spuse el, când în sfârșit s-a pus în mișcare spre Urgență. - Komm Ionel, hast alles.....? (Haide Ionel, ai tot?....) îl întrebau nemțoaice pur-sânge venite în primele trei zile deja din vestul-sălbatic, murdare acum până la gleznă de noroiul drumului printre străzi. Ionel nu învățase nici o boabă germană. Chiar așa.... Cu cine era să se converseze? Important era să facă diferența dintre trei lei și cinci leii murdari, să-i pună la uscat sau presat, depinde de caz. Câinele era și el cam nelămurit de unde atâta lume în curte și răgușise de atâta lătrat, vocea lui nefiind de fel a unui câine întreg. Se zice că ori stăpânii ori câiinii se aseamănă între ei, iar la Tante Paula și acest maidanez cenușiu nu era nici un dubiu. După o săptămână a fost înmormântarea acestei tanti, de la care am mâncat cea mai mare cantitate de mure, am văzut primul televizor color, am mirosit piatra amară și am citit Nils Holgersson. Capela era inundată de soare. Între ușile și ferestrele deschise, muștele erau luate de curent. - Mama, Mama sie lebt, ich will einen Knopf.....oder sie schläft......(Mama, mama, trăiește, vreau un nasture…..sau doarme….) Copilul în continuare era cu ochii pe femeia, care sfârsise între orez și mure, în bluza ei de duminică. Curentul îi mișca bluza, muștele nu ajungeau să aterizeze, iar nasturii sclipeau unul și unul de atâta sidef. - Später, sei ruhig, îi spunea Oma, (mai târziu, fii liniștită) îți dau acasă, avem atâtea bluze de la pachet, că nu avem unde le purta...... Așa și era. Dulapurile crăpau de bluzele standard pline de nasturi mai mici sau mai mari. A doua zi copilul înarmat cu o foarfecă s-a încuiat în dulap și a tăiat toți nasturii, crezând că sunt perle, perle adevărate găsite de un om pe fundul mării. La cinci ani poți să mai crezi că Ionel-frizerul a fost cândva un scafandru curajos și până să ajungă să culeagă mure cât e ziua de mare, s-a luptat vitejește să umple dulapul de perle. Televizorul color, când ne-am întors de la înmormântare, nu mai era în funcțiune. Cineva la stins și a plecat cu el. Tante Paula nu mai era, așa că nu mai era nimeni să-l șteargă de praf. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy