agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2121 .



Noaptea
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sache ]

2011-01-06  | [This text should be read in romana]    | 



Noapte de viscol și ger, coșmar ce pare a nu se mai termina. Cu zăpadă înghețată, se strecoară și acoperă totul. Nicăieri un loc uscat, unde să-ți încălzești picioarele.

Înaintez încet, nesigur, precum bețivii, orb și rupt de spate, mereu împotriva curentului așa cum am făcut toată viața și numai încăpățânarea mă împinge mereu în față, ca și acum. Ar fi trebuit deja să ajung, satul se află la mai puțin de doi kilometri de gară, dar sigur am rătăcit drumul și nu m-aș mira să apară o haită de lupi flămânzi. Cu toate că aici, la câmpie, nu auzisem întâmplări cu astfel de sălbăticiuni.

Merg încontinuu. Undeva, în față, simt mai mult decât zăresc lumină măruntă, cât o minge de aur. Anemică și mică aidoma speranței, o urmăresc cum apare și dispare în viscol. Știu ce înseamnă, ea este salvarea de la îngheț, în față se află cu siguranță o casă, iar în această casă mă pot încălzi. Puțin, atât cât să-mi recapăt puterea să merg mai departe, să ajung... Și iar mă arunc înainte, în vânt, cum fac vara în valurile uriașe de la 2 Mai, iar lumina crește mereu.

Văd umbra casei, pată întunecată, cocoșată, este mai mult o bojdeucă acoperită cu zăpadă, cu o singură fereastră luminată. Bat în geam, cu putere, să fie auzite loviturile de urletele vijeliei. Se deschide ușa, o bătrână îmi face semne să intru. Mă scutur de zăpadă, adică asta intenționez să fac. Sunt prea obosit, scot doar paltonul și îl întind aproape de sobă, pe o laviță. Rămân lipit de căldură și-mi ia timp să mă obișnuiesc cu lumina difuză din odaie.

Încăperea e mică, cât să încapă o masă, trei scaune, soba, patul, lavița de care ți-am spus și un dulap cu haine. Pe masa din mijloc, într-un sicriu din lemn, stă întins un bătrân cu fața smochinită și galbenă. Þine palmele lipite de piept de parcă ar încerca să-și păstreze sufletul înăuntru.

Aleg scaunul cel mai apropiat de sobă, sunt obosit, amețit de vânt. În dreapta mesei stă bătrâna. Cum să-ți spun, arată ca o jumătate de lună, așa cum și-a strâns basmaua neagră peste cap și peste față. Pe scaunul din stângă stă o fată ca un soare, cu părul blond și ud lăsat să curgă peste umeri. Are hainele negre, urâte, tremură cu fața spre podea sau poate plânge.

Deodată am simțit că o cunosc. În clipa în care am văzut-o, am simțit că o cunosc și că o iubesc. Pe această fată blondă, scundă, cu haine ponosite am simțit c-o iubesc din tot sufletul. Mi se părea că am în față cea mai frumoasă femeie din lume, mai mult chiar, era întruparea visului din copilăria mea. Dacă n-aș fi fost atât de înghețat, m-aș fi dus să o îmbrățișez, să-i spun cuvinte nespuse, cuvinte păstrate în mine.

- Ia de acolo ceai fierbinte și colac. Pentru sufletul mortului.

Vorbise bătrâna și habar n-aveam de ce am rămas atât de surprins când am auzit vorbele ei. În casă se auzeau doar vijelia de afară și lemnele trosnind în sobă, iar cuvintele ei au stricat armonia, au ieșit din gâtul babei hârâind ca un vis urât.

Și atunci le-am privit pe amândouă din altă perspectivă, mi-am zis că la priveghi eu eram singura ființă vie, de o parte și de cealaltă a mortului, stăteau cele două forțe: viața și moartea, binele și răul, urâtul și frumosul. Poate încă luptau, fiecare vroia să tragă sufletul moșului de partea ei.

- Ia aici, spune iar baba și sprijini cana cu ceai de mâinile mortului, ca de o masă.

Sorb ceaiul din zahăr ars și privesc în continuare fata. Ea nu vorbește, nu o interesează ce se petrece în cameră, poate doarme ori este oloagă și nu se poate mișca.

- Gheorghe îl cheamă. Toată viața a trăit ca un pusnic, în cocioaba asta, de la marginea satului. Și tocmai acum și-a găsit să-și dea duhul, când nimeni nu-i poate săpa groapa.

Bătrâna vorbește ca pentru ea, încet și hârâit. Se oprește numai când vijelia urlă prea tare și vrea să ridice acoperișul, să-l ia pe mort, să-l urce sus cu trup cu tot.

- N-a făcut rău nimănui, dar nici bine. Lasă că face acum, după ce-a murit. Mai înainte a salvat-o pe fata asta și acum pe dumneata. Ai văzut lampa la fereastră, așa-i? Eu am aranjat-o, pentru că așa o punea Gheorghe, noapte de noapte o ținea aprinsă la geam, numai Dumnezeu știe ce era în mintea lui.

Termin ceaiul, mă ridic și caut un loc pentru cană. Baba îmi face semn să i-o dau înapoi, tot peste mort. Mi-o umple iarăși cu ceai, nu o refuz.

- Pe fata asta am găsit-o când veneam la priveghi. Era căzută în șanț cu zăpadă în gură, am zis că-i moartă. Oricum era loc pentru amândoi, așa c-am lungit-o pe masă, lângă Gheorghe, să nu-i fie urât când trece dincolo. Avea sicriul pregătit, că moșu’ își aranjase totul din vreme. Așa a fost el mereu, ordonat, am întins-o pe fată lângă sicriu. Avea mâinile țepene, era țeapănă toată și cădea de pe masă, de-aia am pus-o în scaun.

Și iar tace. Se duce să mai arunce două lemne în sobă. Se mișcă fără zgomot, de parcă ar fi desculță. Nu știu, picioarele nu i le pot vedea de țolul de lână în care e acoperită.

Mă ridic de pe scaun și vin lângă fată.

- Nu ești moartă, îi șoptesc la ureche, te-am văzut mai devreme mișcând. Pe babă o poți păcăli, pe mine nu. Te prefaci, ca să nu-ți aflu numele. De fapt nu mă interesează cum te cheamă, o să-ți spun Ana și atât. Știu că mă auzi, Ană eu te iubesc mai mult ca orice pe lume. Mai mult ca pe viață, auzi tu? Pentru că te cunosc de mult, Ană. Te-am visat ani la rând, așa mică, blondă cum ești. Mă pândeai în fiecare noapte și când simțeai că adorm, veneai să dansezi. Aveai mereu, aceeași rochie neagră cu tivul roșu, rochie largă, dansai și te învârteai, iar rochia făcea valuri de negru și roșu. Uneori mă trezeam fără să apuc sfârșitul, alteori aruncai de pe tine rochia, rămânea dedesubt un fel de mătase albă, pielea ta, dansai goală. Așa făceai și când mă trezeam, plângeam, pentru că nu știam dacă lucrurile astea or să mi se întâmple vreodată sau nu.

- Mai vrei ceai? hârâi bătrâna.

Clatin din cap. Nu, nu mai vreau.

- Degeaba îi vorbești, acum se află în lumea drepților. Nu te aude. Îl conduce pe Gheorghe, merg în rai sau în gheenă, doar Dumnezeu știe ce loc merită fiecare.

Bătrâna tace. Încet își lasă capul în piept, se strânge în pledul ei de lână și adoarme. Sau așa pare, că doarme.

- Te iubesc, îi șoptesc din nou fetei, la drept vorbind ești singura femeie pe care am iubit-o fară să o văd vreodată, fără să o simt. Te rog numai, Ană și nu vreau să mă refuzi. Uite, îmi pun viața în joc, numai să te privesc încă o dată dansând. Acum și aici, fără să visez.

Un hohot sinistru și răgușit sparge tăcerea și alungă șoaptele casei. Încurcat și speriat, privesc împrejur pentru că râsul nu vine de la babă. Mă așez înapoi pe scaun, râsul se întețește, acoperă vijelia de afară, mișcă masa pe care stă sicriul. Ca la un semn, bătrâna se ridică și lovește cu ambele palme descărnate tăblia din lemn, dezleagă vraja iar fata cu părul blond se ridică încet.

Vine lângă mine, se apleacă și își lipește ochii de ochii mei. Nu, nu m-am înșelat o secundă, ea este, fata din copilărie. Albastrul privirii ei este imposibil de confundat, îl știu de multă vreme. Îmi zâmbește și începe să danseze. La început ușor, așa cum făcea de fiecare dată, mișcări lente, unduitoare, cu brațele ridicate ca într-o rugăciune păgână.

Hainele groase îi cad primele, sub ele aceeași rochie pe care o știu, rochie largă, neagră cu falduri și tivul roșu. În dansul ei, rochia se rotește din ce în ce mai repede, capătă tot felul de forme. Blondul părului ei apare și dispare în contrast cu negru-roșu-negrul marginilor, culorile se amestecă, alunecă una în cealaltă, se confundă. Dansul ca o coridă unde negrul caută roșul mătăsii, iar galbenul părului strălucește ca sabia din mâna toreadorului.

Rochia alunecă, dispare, se ivește carnea albă ca de mătase, femeia de lumină luptă cu întunericul camerei, cu bătrâna, cu tavanul înnegrit de fum, cu fața galbenă a mortului. Ana dansează necontenit, din ce în ce mai repede. Se învârtește, brațele i se unduiesc ca niște valuri de lapte, își dezbracă pielea albă, petice zboară, acoperă ochii mortului, se lipesc de babă, de mine, rămâne doar roșul cărnii. Ochii albaștri i se rostogolesc sub masă, sânii elastici se desfac, șuvițele de păr blond sfârâie pe sobă, plutesc peste tot.

Nu se oprește din dans. Carnea îi cade, rămân doar oasele lungi și albe, prinse între ele prin nu știu ce minune, iar fata dansează mai departe fără să-i pese.

Dansează pentru că am rugat-o eu, cel care o iubește din copilărie, pentru că-mi apăruse în toate visele cu dansul ăsta nebun.

Ultima amintire a fost chipul bătrânei. Am văzut-o cum se apropie de mine, am simțit-o cum mă ridică așa cum ridici un copil, cum mă așează pe tăblia largă a mesei, lângă sicriul în care se odihnea Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, c-a trăit ca un pusnic și n-a făcut în viața lui niciun rău, dar nici bine.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!