Stropii de ploaie loveau sacadat acoperișul de metal. La fel ca în mai toate nopțile lungi de iarnă, stătea întins, privind în gol tavanul înghițit de intuneric. Mintea, golită de spaimele și dorințele zilei, năștea din frânturi de vise conturul Ei. Niciodată bine pronunțat, evident, tot timpul o umbră, un fior care uneori rupea granițele simțurilor.
Dumnezeu era departe, plictisit parcă de propria creație, așă că disperarea lui de a nu deveni una cu mâlul fără de sfârșit, transformau un chip de lut, fără vină, într-o icoană cu puteri tămăduitoare. Vedea flori de stele în ochii unui om....Gându ăsta înfipse cuțitul disperării și un surâs amar îi încremenise pe față. Deschide fereastra, fumul de țigară se insinua încet în sufletul întunericului, luminând stropii mari, reci de ploaie.
- Închide geamul și culcă-te! Mâine o să fie o zi grea, se auzi o voce mai mult șoptită!
Vocea care rupse ca un trăznet liniștea deplină a nopții, îi stăruia încă în minte,născând o întrebare: De unde venea? Dinăuntru sau dinafară?
- Păi eu visez deja, veni răspunsul!
Hăul își recâștiga împărăția fără de cuvinte în toate cotloanele camerei și ploaia visa începutul timpului!