Murray Templeton era în floarea vârstei: avea patruzeci și cinci de ani și toate componentele corpului său se aflau în perfectă stare, cu excepția câtorva porțiuni vitale din artera coronariană. Această neregulă, însă, a fost mai mult decât suficientă.

Durerea l-a pălit brusc, crescând în intensitate, până când a devenit de nesuportat, apoi s-a stins încet-încet. Își simțea răsuflarea încetinind, pe măsură ce pacea se așternea peste el.


Nu există nici o plăcere mai mare decât absența durerii imediat după o criză. Murray încerca până și o senzație de imponderabilitate, de parcă ar fi plutit peste capetele tuturor.

Și-a deschis ochii și a observat amuzat că ceilalți oameni din încăpere încă se vânzoleau încoace și-ncolo. Se afla în laborator când începuseră durerile. Acest incident îl luase prin surprindere și, când se prăbușise, auzise strigătele înspăimântate ale celor din jur. Apoi agonia pusese stăpânire pe el și nu-l mai interesase nimic.

Totuși, i se părea ciudat că, deși durerea încetase, ceilalți continuau să se agite, făcându-și de lucru deasupra trupului său, și păreau speriați.

Brusc, Murray și-a dat seama că, de fapt, îi privea pe toți de sus. Era, în același timp, întins pe podea, cu fața schimonosită, dar se afla și aici, aproape de tavan, privind cu calm derularea faptelor.

"Minunea minunilor!" și-a spus el în gând. "Care va să zică, poveștile alea cu viața de apoi erau adevărate!"

Și, deși această constatare era umilitoare pentru un fizician ateist, descoperirea respectivă nu i-a tulburat pacea lăuntrică, ci i-a provocat doar o surpriză minoră.

"Acum ar trebui să apară și un înger sau, mă rog, ceva asemănător..."

Treptat, imaginile pământene se ștergeau din fața ochilor lui. Conștiința ii era invadată de un întuneric profund, iar în depărtare se zărea o siluetă de lumină, cu aspect vag uman, ce radia căldură.

"Ce glumă bună!" și-a zis în sinea lui. "Cred că mă duc în Rai."

Dar chiar în momentul când gândea asta lumina a dispărut, lăsând insă în urmă căldura. SenzaÈ›ia de pace nu slăbise în intensitate, în ciuda faptului că în tot Universul nu rămăsese decât el singur ― È™i Vocea.

― Am făcut-o de nenumărate ori, dar de fiecare dată sunt în stare să mă bucur de reuÈ™ită, a spus Vocea.

Murray a vrut să-i răspundă, insă nu era sigur dacă mai avea gură, limbă sau corzi vocale. Totuși, a încercat să scoată un sunet, să rostească oarece cuvinte, prin contracția a nu-știu-ce. Și a reușit. Și-a auzit propria voce, atât de familiară, și propriile cuvinte, atât de clare:

― Ãsta e Raiul?

― Nu e un loc, aÈ™a cum înÈ›elegi tu noÈ›iunea de loc, i-a răspuns Vocea.

Lui Murray ii era puțin jenă să pună următoarea întrebare, dar trebuia s-o facă:

― Să mă ierÈ›i dacă par un dobitoc, dar sunt nevoit să te întreb: tu eÈ™ti Dumnezeu?

Fără să-și schimbe intonația, fără să altereze câtuși de puțin perfecțiunea sunetului, Vocea a reușit totuși să imprime răspunsului o vagă notă de amuzament:

― Ciudat! Mereu mi se pune aceeaÈ™i întrebare, deÈ™i într-un număr infinit de feluri. N-am cum să-È›i dau un răspuns pe care să-l poÈ›i înÈ›elege. Eu sunt- asta e singura explicaÈ›ie clară pe care È›i-o ofer. Tu n-ai decât să mă îmbraci în orice concept îți e mai la îndemână.

― Și eu ce sunt? a continuat fostul fizician seria întrebărilor. Un suflet? Sau sunt È™i eu doar o existență personificată?

Murray încerca din răsputeri să nu pară sarcastic, dar nu prea reușea. Apoi s-a gândit, în treacăt, că poate ar fi fost mai bine să adauge un "Sfinția Voastră" sau "Înălțimea Ta" sau, mă rog, ceva care să șteargă impresia de zeflemea, dar nu-l trăgea inima s-o facă, deși, pentru prima oară de când se știa, medita asupra posibilității de a fi pedepsit pentru insolență, pentru păcate și de a ajunge în Iad. Oare cum arăta Iadul?

Dar Vocea nu dădea semne că s-ar fi simțit jignită.

― Tu eÈ™ti uÈ™or de explicat, chiar È™i pentru tine însuÈ›i. Dacă vrei, poÈ›i să te numeÈ™ti un suflet, dar în realitate eÈ™ti un nod de forÈ›e electromagnetice, aranjate în aÈ™a fel încât să imite perfect toate conexiunile creierului tău, cel din perioada când făceai parte din universul palpabil. De aceea poÈ›i să gândeÈ™ti, să simÈ›i, să ai amintiri È™i să-È›i păstrezi vechea personalitate. ÃŽncă mai ai senzaÈ›ia că tu eÈ™ti tu.

― Vrei să spui că esenÈ›a creierului meu e permanentă? a întrebat Murray neîncrezător.

― CâtuÈ™i de puÈ›in. Nimic din tine nu e permanent, cu excepÈ›ia lucrurilor cărora eu doresc să le confer o asemenea calitate. Eu am alcătuit nodul de forÈ›e. L-am construit în timp ce tu mai aveai înveliÈ™ul fizic È™i l-am pus la punct pentru momentul când urma să-È›i închei existenÈ›a pământeană.

ÃŽn mod vizibil, Vocea părea încântată de sine însăși. ÃŽn tot cazul, a făcut o scurtă pauză ― ca È™i cum ar fi aÈ™teptat aplauzele -, apoi a continuat:

― Este o construcÈ›ie complicată, dar extrem de precisă. FireÈ™te că aÈ™ fi putut să creez una pentru fiecare ființă umană din lumea ta, dar mă bucur că n-o fac. Cea mai mare plăcere mi-o oferă selecÈ›ia...

― ÃŽnseamnă că alegi puÈ›ini indivizi!

― Foarte puÈ›ini.

― Și cu ceilalÈ›i ce se întâmplă?

― ÃŽi înghite uitarea. BineînÈ›eles, tu îți vei imagina că ajung în Iad... Dacă ar mai fi avut trup, Murray ar fi roÈ™it.

― Eu personal n-am crezut în chestiile astea. Pe Pământ, însă, se vorbea destul de mult despre Rai È™i Iad. TotuÈ™i, nu mi-a trecut niciodată prin minte că aÈ™ fi atât de virtuos încât să mă număr printre Cei AleÈ™i.

― Virtuos?! Ah, da, înÈ›eleg ce vrei să spui. Ori de câte ori mă forÈ›ez să pătrund în gândurile voastre mărunte, mă încearcă o senzaÈ›ie neplăcută. Nu, te-am ales pentru capacitatea ta de a gândi; ăsta e criteriul după care selecÈ›ionez miliarde de fiinÈ›e inteligente din întregul Univers.

Brusc, Murray s-a trezit că era ros de curiozitate, un mai vechi nărav de-al său de pe vremea când încă mai trăia.

― Faci singur selecÈ›ia sau mai există È™i alÈ›ii ca tine? a întrebat el.

Timp de câteva secunde, a crezut că Vocea se simțise jignită; se înșelase, insă, căci răspunsul a răsunat calm și impersonal, ca de obicei:

― Este lipsit de importanță pentru tine dacă mai există È™i alÈ›ii asemenea mie. Acest Univers este numai al meu: e invenÈ›ia mea, realizarea mea È™i-mi este hărăzit numai mie.

― Atunci cum de găseÈ™ti timp să stai de vorbă cu mine, când trebuie să creezi alte miliarde de noduri? Sunt chiar atât de important?

― Nu eÈ™ti important deloc. Stau de vorbă È™i cu ceilalÈ›i, în acelaÈ™i timp, într-un fel pe care tu l-ai numi simultan.

― Dar, totuÈ™i, nu eÈ™ti decât o singură entitate.

Vocea părea din nou amuzată.

― Văd că încerci să mă prinzi pe picior greÈ™it, crezând că mă contrazic. Dacă tu ai fi o amoebă, a cărei idee de individualitate s-ar mărgini la o singură celulă, È™i dacă ai ruga o balenă compusă din treizeci de cvadrilioane de celule să-È›i explice dacă e o entitate sau nu, cum crezi c-ar putea balena să-È›i dea un răspuns pe înÈ›elesul tău?

― O să mă gândesc la asta. Există È™ansa de a afla o soluÈ›ie bună, a spus Murray cu răceală.

― Foarte bine. Asta e menirea ta ― să gândeÈ™ti!

― Dar în ce scop? Tu le È™tii pe toate, presupun.

― Chiar dacă aÈ™ È™ti totul, n-aÈ™ avea cum să È™tiu că È™tiu totul, a răspuns Vocea.

― Asta sună a filosofie orientală ― ceva care pare profund tocmai pentru că n-are nici un sens.

― EÈ™ti un nod care promite multe. ÃŽncerci să răspunzi la paradoxul meu cu un alt paradox. Numai că eu n-am intenÈ›ionat să-È›i ofer un paradox. GândeÈ™te-te, numai: eu exist dintotdeauna, dar ce înseamnă asta exact? ÃŽnseamnă că nu-mi amintesc cum m-am trezit la existență. Dacă mi-aÈ™ aminti, ar însemna că n-am existat dintotdeauna. Iată, deci, că nu È™tiu chiar totul. Și chiar dacă numărul cunoÈ™tinÈ›elor mele ar fi infinit, È™tiu că mai este o infinitate: cea a totalității cunoÈ™tinÈ›elor din Univers. Și atunci, de unde aÈ™ avea siguranÈ›a că amândouă infinitățile sunt egale? Infinitatea cunoÈ™tinÈ›elor potenÈ›iale poate fi infinit mai mare decât infinitatea cunoÈ™tinÈ›elor mele actuale. ÃŽÈ›i dau un singur exemplu: a cunoaÈ™te toate numerele naturale pare înseamnă a cunoaÈ™te o infinitate de numere; mai rămâne însă o infinitate de numere naturale impare, despre care nu È™tii absolut nimic...

― Dar numerele impare pot fi obÈ›inute prin împărÈ›irea fiecărui număr par la doi, a intervenit Murray. ÃŽn felul acesta, ajungi să cunoÈ™ti È™i infinitatea numerelor impare.

― Mă bucură faptul că ai idei. Sarcina ta va fi să găseÈ™ti noi È™i noi căi de a cunoaÈ™te necunoscutul, mult mai dificile decât aceasta. Ai amintiri, ai informaÈ›iile deja acumulate È™i vei deduce, cu ajutorul lor, altele noi. Dacă va fi necesar, È›i se va permite să afli date noi ce È›i se vor părea relevante pentru rezolvarea problemelor pe care È›i le vei pune singur.

― Dar n-ai nevoie de mine pentru a afla toate astea! a protestat Murray.

― E mai interesant aÈ™a, i-a replicat Vocea. Am construit Universul ca să am mai multe preocupări. Am introdus în el principiul nesiguranÈ›ei, entropia, precum È™i alÈ›i factori de hazard, ca să nu mai fie un univers plicticos È™i previzibil. Treaba a mers bine, pentru că m-a amuzat de-a lungul întregii sale existenÈ›e. Apoi am permis apariÈ›ia acelor factori care au dat naÈ™tere mai întâi vieÈ›ii È™i apoi inteligenÈ›ei. Pe aceasta din urmă am folosit-o ca pe un izvor nesecat pentru o echipă de cercetare ― nu fiindcă aÈ™ fi avut nevoie de vreun ajutor, ci deoarece voiam să introduc un nou factor de hazard. Am descoperit că nu puteam să prevăd noile cunoÈ™tinÈ›e ce aveau să apară, unde anume se producea evenimentul È™i nici ce metodă era folosită.

― Și asta se întâmplă des? s-a interesat Murray.

― BineînÈ›eles. Nu trece un secol fără să apară ceva interesant.

― Și este vorba de ceva la care te-ai fi putut gândi È™i singur, dar nu ai făcut-o?

― Exact.

― Și acum crezi că ai găsit ocazia de a reuÈ™i să le-o iei tuturor înainte, profitând de amabilitatea, dar È™i de capacitatea mea intelectuală? a râs Murray.

― Pentru secolul următor nu există, practic, nici o È™ansă! Dar, pe termen lung, succesul tău e garantat. Ai toată veÈ™nicia înainte...

― Vrei să spui că voi gândi cât va dura veÈ™nicia? ÃŽn permanență?

― Exact.

― ÃŽn ce scop?


― Þi-am spus, ca să afli lucruri noi.

― Da, dar în ce scop să aflu lucruri noi? a insistat Murray.

― Asta făceai È™i în timpul vieÈ›ii, pe Pământ, i-a amintit Vocea. Atunci ce scop aveai?

― Să îmbogățesc cunoÈ™tinÈ›ele oamenilor. Să primesc laude de la colegii mei. Să simt că am realizat ceva în scurta viață pe care am avut-o la dispoziÈ›ie. Acum nu pot descoperi decât ceea ce stă în propriile-È›i puteri să descoperi, dacă ai vrea să-È›i baÈ›i puÈ›in capul. Tu n-ai cum să mă lauzi; cel mult, te poÈ›i distra urmărindu-mă. Iar rezultatele muncii mele nu mai au nici o valoare într-o existență eternă.

― Și nu găseÈ™ti că gândirea È™i descoperirile au valoare în sine?

― ÃŽntr-un timp finit, da. ÃŽn eternitate, nu.

― ÃŽÈ›i înÈ›eleg punctul de vedere. TotuÈ™i, n-ai încotro! Trebuie să gândeÈ™ti!

― Dar nu poÈ›i să mă forÈ›ezi!

― Nu vreau să te constrâng s-o faci imediat. De fapt, nici nu va fi nevoie. Din moment ce aceasta este singura ta posibilitate de a acÈ›iona, vei gândi. Nu cunoÈ™ti nici o modalitate prin care să nu gândeÈ™ti.

― Atunci, îmi voi găsi un È›el. Voi inventa unul, s-a încăpățânat Murray.

― Din partea mea, poÈ›i s-o faci! i-a răspuns vocea pe un ton condescendent.

― ÃŽn regulă, l-am descoperit pe cel care îmi trebuia!

― Pot să aflu È™i eu despre ce este vorba?

― ÃŽl cunoÈ™ti deja. Sunt conÈ™tient de faptul că nu comunicăm aÈ™a cum se obiÈ™nuia pe Pământ. Mi-ai construit nodul de forÈ›e în aÈ™a fel încât să am iluzia că vorbesc È™i că aud, dar, de fapt, tu transferi gândurile înspre È™i dinspre mine. Propriu-zis, îmi citeÈ™ti gândurile instantaneu, astfel încât nu mai e nevoie să È›i le transmit eu.

― Remarcile tale sunt surprinzător de corecte! Acest fapt îmi provoacă o mare bucurie. Dar mă simt la fel de bucuros atunci când îmi spui de bunăvoie ceea ce gândeÈ™ti.

― Atunci am să-È›i spun. Þelul pe care mi l-am propus va fi descoperirea modului ÃŽn care poate fi distrus nodul meu. Nu vreau să gândesc la nesfârÈ™it doar ca să te distrez pe tine! Nu vreau să exist la nesfârÈ™it doar ca să te distrez pe tine! Mă voi concentra până voi găsi calea de a desface nodul blestemat. Asta mă va amuza pe mine.

― N-am nimic împotrivă! a spus Vocea, pe acelaÈ™i ton egal. Chiar È™i atunci când te gândeÈ™ti cum să pui capăt propriei existenÈ›e, poÈ›i descoperi lucruri noi È™i interesante. Iar dacă sinuciderea îți va reuÈ™i, te voi reconstrui exact cum ai fost, în mai puÈ›in de o secundă. ÃŽn tot cazul, voi avea grijă să te fac în aÈ™a fel încât să nu mai reuÈ™eÈ™ti È™i a doua oară. Dacă vei descoperi o altă metodă, te voi reconstrui eliminând-o È™i pe aceea. Și tot aÈ™a, la infinit. Va fi un joc extrem de interesant, dar tu vei exista veÈ™nic! Asta e vrerea mea!

Murray a simțit cum, înlăuntrul lui, mânia dădea în clocot, și totuși, glasul nu i-a tremurat când a vorbit din nou:

― Deci, până la urmă, deduc că nu mă aflu în Rai, ci în Iad. SusÈ›ii că nu există nici unul, nici altul, dar dacă acesta este Iadul, minciunile tale fac parte din jocul Diavolului.

― ÃŽn cazul acesta, ce rost are să-È›i spun că nu eÈ™ti în Iad? TotuÈ™i, te asigur încă o dată: aici nu este nici Raiul, nici Iadul. Aici exist doar EU.

― Dar dacă gândurile mele nu-È›i vor fi de folos? N-ar fi mai bine să mă dezintegrezi È™i să nu mai ai grija mea, din moment ce nu-È›i voi fi de nici un ajutor?

― Vrei o recompensă? Vrei Nirvana ca preÈ› pentru eÈ™ec, intenÈ›ionezi să-mi dai siguranÈ›a eÈ™ecului? Nu-i nici o afacere! Dar È™tiu că nu vei da greÈ™. Ai în faÈ›a ta toată eternitatea, È™i nu se poate să nu produci măcar o singură informaÈ›ie interesantă, oricât de mult te-ai strădui să n-o faci!

― Atunci îmi voi făuri alt È›el, s-a înverÈ™unat Murray. Nu mă voi distruge, ci voi încerca să te umilesc pe tine. Voi găsi ceva la care nu numai că nu te-ai gândit, dar la care nici n-ai fi putut să te gândeÈ™ti vreodată. Voi căuta să aflu cel din urmă răspuns, dincolo de care nu mai există nici un fel de cunoaÈ™tere.

― Nu înÈ›elegi natura infinitului, l-a mustrat calmă Vocea. Poate că sunt destule lucruri la care nu m-am gândit încă, dar nu există ceva ce nu pot È™ti.

― Nu-È›i cunoÈ™ti începutul, a murmurat Murray gânditor. Chiar tu ai spus-o. De aceea, nu-È›i poÈ›i cunoaÈ™te nici sfârÈ™itul. Acesta va fi obiectivul meu È™i cel din urmă răspuns. Nu mă voi distruge. Te voi distruge pe tine, dacă nu vei reuÈ™i să-mi vii de hac înainte.

― Aha, ai ajuns aici mai repede decât se obiÈ™nuieÈ™te! Credeam că va dura mai mult. ToÈ›i cei pe care îi aduc cu mine în lumea gândului etern È™i perfect nu plănuiesc altceva decât să mă distrugă. Numai că acest lucru este imposibil.

― Am la dispoziÈ›ie toată eternitatea...

― Atunci încearcă! a rostit Vocea impasibilă, după care a dispărut.

Dar Murray își găsise țelul pentru care merita să lupte și era mulțumit. În fond, ce-și putea dori orice Entitate, conștientă de eternitatea existenței sale, dacă nu un sfârșit?

Ce altceva căutase Vocea, timp de miliarde de ani? Și de ce crease inteligența și apoi alesese anumite specimene din cadrul ei, punându-le să gândească, dacă nu pentru a o ajuta să-și găsească sfârșitul? Și Murray și-a jurat în sinea lui că numai el, el singur, avea să reușească.

Meticulos, cu infinită grijă, dar și cu sufletul legănat de bucuria unui scop precis, Murray Templeton a început să se gândească.

Avea timp berechet.